În cazul actelor administrativ-fiscale, comunicarea prin publicitate nu s-a realizat în mod corect, câtă vreme comunicarea prin scrisoare recomandată s-a făcut la o adresă greşită.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 921/R din data de 25.09.2015
Într-adevăr, comunicarea prin scrisoare recomandată s-a făcut pur formal la adresa din str. N nr. 23, câtă vreme organul fiscal, deși avea posibilitatea să se informeze cu privire la domiciliul contribuabilului în str. P. nr. 3, nu a manifestat o minimă diligență în acest sens.
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 268/CA/23.02.2015, așa cum a fost îndreptată și completată prin sentința civilă nr. 415/CA/30.03.2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.M.I. în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P.B. și în consecință a fost anulată în tot Decizia nr. 1332/20.08.2014 emisă de pârâtă și, în parte, Decizia nr. 725/30.12.2011 cu privire la data de la care se pot calcula accesorii și cu privire la cuantumul accesoriilor, restul pretențiilor fiind respinse.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 550 lei cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale nr. 725/30.12.2011, D.R.A.O.V. B. a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 1.709 lei accesorii aferente sumelor de plată stabilite prin A.C. 101/15.02.2008.
Împotriva acestui act administrativ-fiscal, reclamantul a formulat contestația administrativă, conform art. 205 și următoarele din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, respinsă ca tardivă de pârâtă prin Decizia nr. 1332/20.08.2014, față de data când s-a realizat comunicarea Deciziei nr. 725/2011 prin publicitate și față de imposibilitatea comunicării acestui act prin scrisoare recomandată.
A mai reținut instanța că, într-adevăr, s-a încercat comunicarea Decizie nr. 725/2011 prin scrisoare recomandată, în 08.02.2011, însă la o altă adresă - C., str. N., nr. 23, decât cea la care reclamantul are domiciliul legal din data de 14.12.2010, respectiv C., str. P., nr. 3, iar în aceste condiții, comunicarea prin publicitate nu a fost corect realizată, iar soluția de respingere a contestației administrative ca tardivă, dată prin Decizia nr. 1332/2014, a fost anulată.
În privința Deciziei nr. 725/2011 privind accesorii calculate pentru perioada 01.01 - 31.12.2011, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 1679/R/04.04.2012, Curtea de Apel Brașov a reținut că accesoriile aferente A.C. 101 pot fi calculate de la data de 06.06.2011, dată la care s-a comunicat o adresă de înființare a popririi,iar această hotărâre are putere de lucru judecat,așa încât stabilirea, prin Decizia nr. 725/2011, a unor penalități și pentru perioada anterioară datei de 06.06.2011 (respectiv pentru perioada 01.01 - 05.06.2011) este greșită atât sub aspectul datei de la care se pot calcula accesorii, cât și sub aspectul cuantumului accesoriilor (reducându-se perioada, se vor reduce și accesoriile).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, criticând hotărârea instanței de fond ca nelegală sub aspectul modului de soluționare a excepției tardivității formulării contestației administrative. Arată că actul administrativ-fiscal reprezentat de Decizia nr. 725/30.12.2011 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale din anul curent a fost comunicată reclamantului prin publicitate, prin emiterea și afișarea Anunțului colectiv nr. 1147/25.01.2012, ca urmare a imposibilității comunicării acestuia prin poștă, actul administrativ considerându-se a fi comunicat în termen de 15 zile de la data afișării anunțului, respectiv 25.01.2012, iar contestația a fost depusă la 28.07.2014, deci cu depășirea termenului legal imperativ prevăzut de art. 207 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003.
Prin contestația formulată, reclamantul a indicat domiciliul din C., str. N. nr. 23, adică același domiciliu fiscal la care a fost comunicată prin poștă, decizia menționată, iar potrivit documentației anexate contestației, domiciliul acestuia la data comunicării prin poștă a deciziei menționate era în C., str. P. nr. 3 iar nu în C., str. N. nr.23.
Subliniază recurenta că reclamantul nu a făcut dovada că la data comunicării prin poștă a deciziei nr. 725/30.12.2011 avea schimbat domiciliul fiscal la adresa din str. P. nr.3, iar extrasul cărții de identitate cu domiciliul începând cu data de 14.12.2010 în str. P. nr. 3 nu înseamnă că acesta a respectat prevederile legale cu privire la schimbarea domiciliului fiscal, iar până la proba contrarie se prezumă că organele fiscale au procedat în mod întemeiat la comunicare la domiciliul fiscal din str. N. nr. 23.
Un alt motiv de recurs este acela că în condițiile în care contestația administrativă a fost respinsă ca nedepusă în termen și nu ca pronunțată asupra fondului contestației, instanța nu putea să procedeze în mod direct la verificarea fondului contestație, ci era obligată să verifice strict legalitatea măsurii luate prin decizia de soluționare a contestației. Chiar dacă s-a luat la cunoștință cu întârziere de decizia nr. 725/30.12.2011, aceasta nu legitimează pe reclamant să treacă peste procedura administrativă și să sesizeze instanța direct cu soluționarea fondului.
Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată, arătând că procedura de comunicare prin publicitate nu produce efecte, întrucât procedura de comunicare prin scrisoare recomandată s-a făcut la o adresă greșită, iar cu privire la fondul contestației, instanța a procedat în mod corect la soluționarea acestuia, față de puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1679/R/04.04.2012 a Curții de Apel Brașov.
Intimatul-reclamant formulează și recurs incident, în care solicită casarea în parte a sentinței în sensul admiterii în tot a cererii de completare cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că în mod greșit a fost redus onorariul de avocat de la suma de 1.488 lei la suma de 500 lei, întrucât, deși procesul s-a finalizat la un singur termen de judecată, munca depusă de avocat până la acel moment justifică pe deplin cuantumul onorariului, nefiind vădit disproporționat în raport de complexitatea cauzei.
La recursul incident formulat de intimatul-reclamant, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare în care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, față de complexitatea redusă a cauzei, soluționarea la un singur termen de judecată și probatoriul administrat ce a constat numai din proba cu înscrisuri.
În faza procesuală a recursului,s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind depuse la solicitarea instanței actele care au stat la baza emiterii deciziei nr. 725/2011.
Analizând cele două recursuri prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale în materie, Curtea reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul formulat de pârâta D.G.R.F.P. B., acesta se încadrează în motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 Cod procedură civilă, dar nu este fondat.
Așa cum rezultă din Fișa de evidență a intimatului-reclamant, deținută de D.E.P.A.B.D., acesta a avut domiciliul în localitatea C., str. N. nr. 23 până la data de 14.12.2010, ulterior fiind eliberată o nouă carte de identitate pentru domiciliul din str. P. nr. 3.
Prin Decizia nr. 725/30.12.2011 s-au stabilit obligații fiscale accesorii pentru perioada 01.01.2011-31.12.2011, aferente debitelor stabilite prin ACC 101/15.02.2008, domiciliul debitorului fiind indicat în localitatea C., str. N. nr. 23, Județul B.
Analizând actele care au stat la baza emiterii deciziei de impunere, de la data de 01.01.2010 și până la data emiterii deciziei nr. 725/2011, rezultă că în acest interval de timp, între reclamant și D.R.A.O.V.B. s-a purtat o corespondență în care reclamantul și-a indicat un domiciliu ales la o societate de avocatură, așadar nu a existat o manifestare de voință a acestuia în sensul de a-și preciza domiciliul fiscal.
Organul fiscal a comunicat decizia privind obligațiile fiscale accesorii la adresa din str. N. nr. 23, în baza unor informații anterioare anului 2010, fără să verifice dacă acestea mai sunt de actualitate, iar față de returnarea corespondenței, a trecut la comunicarea actului administrativ-fiscal prin publicitate.
Comunicarea prin publicitate reprezintă una dintre cele patru modalități enumerate în art. 44 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, prin care legiuitorul a stabilit că pot fi comunicate actele administrative fiscale.
Procedând la o interpretare teleologică a acestor dispoziții legale, Curtea Constituțională, în Decizia nr. 536/2011, a observat că enumerarea pe care o conțin nu este întâmplătoare, ci modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale sunt menționate într-o ordine de prioritate în ceea ce privește aplicarea lor. Astfel, prima dintre acestea, care asigură certitudinea absolută a luării la cunoștință a contribuabilului de conținutul actului administrativ fiscal, este cea de la lit. a), constând în prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal emitent și primirea actului administrativ fiscal de către acesta sub semnătură. De asemenea, un grad înalt de certitudine îl conferă și modalitatea prevăzută la lit. b), și anume remiterea către contribuabil, sub semnătură, a actului administrativ fiscal de către persoanele împuternicite ale organului fiscal. Urmează, potrivit lit. c), comunicarea prin poștă, la domiciliul fiscal al contribuabilului, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin alte mijloace, cum sunt fax, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului administrativ fiscal și confirmarea primirii acestuia. În fine, la lit. d) se menționează comunicarea prin publicitate, a cărei descriere se găsește în textul de lege criticat în decizia menționată.
În mod evident, arată instanța de contencios constituțional, intenția legiuitorului a fost de a institui o anumită ordine pentru modalitățile de comunicare a actelor administrative fiscale, prefigurând, prin succesiunea menționată la lit. a) - d), obligația organului fiscal de a proceda la comunicare doar cu respectarea ordinii de utilizare a acestora prevăzută în art. 44 alin. (2), iar art. 4) prevede că dispozițiile Codului de procedură civilă privind comunicarea actelor de procedură sunt aplicabile în mod corespunzător și în materia comunicării actelor administrative fiscale, ceea ce înseamnă că este incident art. 167 alin. 5) din Codul de procedură civilă, în sensul că, în cazul comunicării cu rea-credință prin publicitate a actului administrativ fiscal, vor fi anulate actele săvârșite ulterior acestui moment.
Interesul organelor fiscale de aducere la cunoștința contribuabilului a existenței unei obligații fiscale al cărei creditor este însuși statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată prin modalități care să asigure aducerea efectivă la cunoștința contribuabilului despre existența unor obligații fiscale în sarcina sa.
Așadar, în cazul actelor administrative fiscale, comunicarea acestora se îndeplinește prin publicitate și în ipoteza în care se cunoaște domiciliul fiscal al contribuabilului, dar comunicarea nu s-a putut realiza prin celelalte modalități prevăzute de textul amintit.
Instanța de fond, examinând dacă această comunicare prin publicitate a fost îndeplinită doar ca urmare a imposibilității realizării procedurii de comunicare prin modalitatea comunicării prin poștă la domiciliul fiscal al contribuabilului, în mod corect a reținut că nu s-a realizat în mod corect comunicarea prin publicitate câtă vreme comunicarea prin scrisoare recomandată s-a făcut la o adresă greșită.
Într-adevăr, comunicarea prin scrisoare recomandată s-a făcut pur formal la adresa din str. N. nr. 23, câtă vreme organul fiscal, deși avea posibilitatea să se informeze cu privire la domiciliul contribuabilului în str. P. nr. 3, nu a manifestat o minimă diligență în acest sens.
Argumentul recurentei că și în contestația administrativă reclamantul și-a indicat domiciliul în str. N. nr. 23 nu poate fi reținut, întrucât aceasta a fost formulată după mai mult de doi ani de la efectuarea actului de comunicare a cărui legalitate este analizată.
În consecință, nelegalitatea comunicării prin publicitate a deciziei referitoare la obligațiile accesorii atrage nelegalitatea soluției de respingere a contestației administrative ca fiind tardivă, așa cum în mod legal a reținut instanța de fond.
Nici al doilea motiv de recurs nu este fondat.
Într-adevăr, în principiu, obiectul acțiunii în contenciosul fiscal îl reprezintă Decizia emisă de organul fiscal în soluționarea contestației administrative în temeiul art. 216 Cod procedură fiscală, însă în practica judecătorească, această regulă a fost nuanțată, în sensul că, interpretând prevederile din legislația națională într-un mod care să concorde cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și jurisprudența CEDO, cu precădere termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative și judiciare, să nu fie exclusă de plano atribuția instanței de contencios administrativ în rezolvarea fondului litigiului, ci impune măsuri care să înlăture complet și efectiv consecințele vătămătoare ale conduitei administrative nelegale, în toate situațiile în care autoritatea fiscală nu a soluționat contestația administrativă pe fondul său sau nu a emis o decizie în termenul legal.
Ori, în cauză, au fost emise acte de executare, și anume titlu executoriu nr. 2124/01.07.2014 și somația nr. 2125/01.07.2014, așa încât reluarea procedurii administrative ar fi lipsită de efectivitate, fiind deturnată finalitatea normelor ce reglementează procedura administrativă, anume posibilitatea autorităților emitente ale actelor atacate sau a autorităților ierarhic superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de pârâta D.G.R.F.P. B. va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește recursul incident promovat de reclamant, acesta este nemulțumit de faptul că instanța de fond a acordat numai parțial cheltuiala cu onorariul de avocat, și anume suma de 500 lei față de 1488 lei solicitată.
Cu privire la această critică, ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea reține, în acord cu instanța de fond, că gradul de complexitate al cauzei nu justifică un onorariu în cuantumul solicitat, dovadă fiind chiar faptul că pricina s-a soluționat la primul termen de judecată, suma de 500 lei fiind peste nivelul onorariului stabilit prin art. 3 pct. 3 din Protocolul nr. 113928/2008 încheiat între M.J. și U.N.B.R. pentru stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, care prevede pentru procesele și cererile în materia contenciosului administrativ un onorariu de 300 lei.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 Cod procedură civilă, vor fi respinse atât recursul principal declarat de pârâta D.G.R.F.P. B., cât și recursul incident declarat de reclamantul S.M.I. împotriva sentinței civile nr. 268/CA/23.02.2014, pronunțată de Tribunalul Brașov-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
| ← Diurnă. Plata acesteia în lipsa stabilirii cuantumului prin... | Dreptul transporturilor. Pretenţii derivate din încălcarea... → |
|---|
