Diurnă. Plata acesteia în lipsa stabilirii cuantumului prin Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 1162/Ap din data de 05.10.2015
Asupra apelului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 150/2015 pronunțată de Tribunalul Covasna a fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de partea reclamantă O.A. în contradictoriu cu partea pârâtă S.C. W. S.R.L. - M.C. și în consecință:
A fost obligată partea pârâtă la plata către partea reclamantă a următoarelor sume :
- suma de 26.701,71 lei, sumă ce a fost reținută din drepturile salariale ale părții reclamante pentru depășirea consumului de carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 - decembrie 2013;
- suma de 1610 euro, reprezentând restanța din diurna de deplasare neachitată pentru zilele in care s-a aflat în cursă în străinătate și în care a staționat, în perioada martie 2012 - decembrie 2013;
- dobânda legală aferentă sumelor de mai sus, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 11.02.2014, și până la achitarea lor efectivă.
A fost obligată partea pârâtă la plata sumei de 1810 lei părții reclamante reprezentând cheltuieli de judecată.
Au fost respinse restul pretențiilor părții reclamante.
A fost respinsă cererea reconvențională formulată și precizată de partea pârâtă S.C. W. S.R.L. în contradictoriu cu partea reclamantă O.A..
Pentru a pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
În fapt, între părți a fost încheiat Contractul individual de muncă nr. 201288 /07.03.2012 încheiat pe durată nedeterminată, prin care reclamantul O.A., în calitate de angajat, s-a obligat să presteze în beneficiul pârâtei, S.C. W. S.R.L. angajator, meseria de șofer camion, pentru un program de lucru de 8 ore pe zi și un salariu lunar brut de 1050 lei.
Raportul de muncă existent între părți a încetat prin decizia nr. 38/2014 prin care pârâta a constatat încetarea raportului de muncă și a desfăcut contractul individual.
Totodată instanța a reținut faptul că pentru prestarea meseriei de șofer pe tir, se negociază de regulă și acordarea unei diurne, al cărei cuantum este în funcție de libera voință a părților, ori conform prevederilor din contractul colectiv de muncă aplicabil.
În ce privește primul petit al acțiunii instanța a reținut faptul că afirmația părții reclamante din cererea sa cum că i-a fost reținută o sumă de 35.000 lei din drepturile sale salariale pentru depășire consum carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 - decembrie 2013, a fost confirmată în parte din probele administrate.
Astfel, din raportul de expertiză auto efectuat în cauză a rezultat faptul că într-adevăr i-a fost reținută părții reclamante de către partea pârâtă o valoare a supraconsumului, pentru perioada care face obiectul acțiunii în sumă de 31.068,86 lei, echivalentul a 6.528,42 litrii motorină. Din această valoare instanța a diminuat așa cum se arată în raportul de expertiză și așa cum reiese din notările speciale ale părții reclamante, menționate cu 4.367,15 lei (919,40 litrii motorină) care sunt niște justificări făcute pe foile de parcurs de către partea reclamantă și care așa cum se arată de către expertul contabil nu au justificare și acoperă supraconsumul doar parțial, deoarece conform tabelului prezentat de expert aceste notări pot justifica un supraconsum de maxim pentru parcurs suplimentar de 2.879 km, la consum 919,4 litrii iar valoric 4.367,15 lei, față de totalul de 6.528,41 litrii adică 31.068,86 lei reținut.
Mai departe instanța a reținut faptul că, în lumina dispozițiilor art. 169 alin. 1 și 2 Codul muncii aceste rețineri apar ca fiind totalmente nelegale deoarece în speță nu s-a dovedit faptul că datoria salariatului-parte reclamantă este scadentă, lichidă si exigibilă si a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă.
Astfel în ce privește primul petit instanța a reținut în concluzie faptul că părții reclamante i s-au reținut în mod nejustificat de către partea pârâtă din salariu și se cuvine a fi restituite părții reclamante nu suma solicitată în acțiune ci suma finală de 26.701,71 lei, suma ce a fost reținuta din drepturile salariale ale părții reclamante pentru depășire consum carburant, în mod nejustificat, în perioada martie 2012 - decembrie 2013.
În ce privește al doilea petit al acțiunii respectiv pretențiile privind diurna de deplasare neachitată părții reclamante, în cuantum de 5.390 euro, pentru zilele in care s-a aflat în cursă în străinătate și în care a staționat, în perioada martie 2012 - decembrie 2013, instanța a reținut faptul că tot din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză au rezultat următoarele:
Diurna care revenea părții reclamante pentru perioada martie 2012-decembrie 2013 conform parcursurilor era de 73.169,90 lei (conform centralizatoarelor lunare) din care a fost reținut 31,068,86 lei (valoarea supraconsumului stabilit), diferența in valoare de 42.101,04 lei: a fost virată în contul reclamantului (37.050,26 lei cu titlu de diurnă + 5.050,78 lei ca avans pentru curse).
Din cele 162 foi de parcurs puse la dispoziția expertului reiese faptul că timp de 46 de zile (din care 31 zile sâmbăta și duminica) reclamantul se afla în cursă în străinătate și era în staționare (fără sa efectueze vreun km.);
Cuantumul diurnei în care reclamantul era în staționare a fost de 46 zile x 35Euro/zi=1.6Í0 Euro (adică 7.144,37 lei la curs mediu de 4,4375 lei= 1 Euro) conform Contractului colectiv de muncă și H.G. nr. 518/95.
În drept conform dispozițiilor art. 44 din Legea nr. 53/2003 republicată privind Codul muncii, art. 45 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național, prin raportare la dispozițiile din actele normative ce se aplică la instituțiile publice, respectiv H.G. nr. 518/1995, partea pârâtă-angajatoare avea obligația de a-i acorda părții reclamante-salariat pe lângă salariu atât cheltuielile pentru transportul efectuat și diurna pentru deplasare/staționare. Totodată, potrivit art. 5 din H.G. nr. 518/1995, diurna este o indemnizație zilnică în valută în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană și a celor mărunte și uzuale.
Modalitatea de acordare a diurnei se realiza prin virarea acesteia în contul părții reclamante, ulterior întocmirii, la întoarcerea din cursă, a documentației obligatorii privitoare la distanța parcursă în vederea efectuării transportului.
Aceste documente le întocmea pe baza datelor înregistrate prin mijloacele tehnice cu care era dotat autovehiculul pe care îl conducea, prin comparare cu înregistrările realizate prin sistemul de monitorizare GPS al unității angajatoare.
Instanța a reținut mai departe faptul că, în dreptul muncii, așa cum este și cauza de față, sarcina probei revine angajatorului, potrivit dispozițiilor art. 272 Codul muncii, care stipulează în mod expres că "sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare";.
Așadar partea pârâtă ar fi trebuit să probeze faptul plății sumelor solicitate de partea reclamantă iar dat fiind că este vorba despre o plată a unei sumei de bani faptul plății diurnei pretinse de partea reclamantă trebuie dovedit cu proba cu înscrisuri sau cu expertiza contabilă.
Așadar instanța a reținut că înscrisuri referitoare la faptul plății diurnei pentru staționare către partea reclamantă și purtând semnătura părții reclamante nu s-au depus la dosar.
Din înscrisurile depuse la dosar nu a rezultat faptul plății diurnei de către partea reclamantă părții pârâte, acest fapt fiind contrar celor arătate de art. 272 Codul muncii.
Așadar se poate concluziona că în speță partea pârâtă nu a probat faptul plății diurnei negociate și cuvenite părții reclamante.
Mai departe, în drept, instanța a reținut din nou faptul că în speță a operat o reținere ilegală din salariul părții reclamante care s-a făcut cu încălcarea art.169 Codul muncii, respectiv fără a exista o cercetare disciplinară prealabilă și nici vreo altă hotărâre judecătorească.
În drept, instanța a reținut totodată și prevederile art. 159 Codul muncii, conform cărora:
(1) salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
(2) pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Conform art. 160 Codul muncii salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Apoi, art. 161 Codul muncii stipulează: salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor.
Dispoziția art. 168 Codul muncii este în sensul că: plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 40, alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Partea reclamantă avea în concluzie dreptul la 1.610 Euro diurna pentru zilele în care staționa în străinătate, iar această sumă nu i-a fost acordată deoarece nu a condus și nu avea km parcurși pentru aceste zile de către partea pârâtă, sens în care instanța a admis pretențiile părții reclamante în legătură cu această diurnă de staționare doar pentru suma de 1160 Euro.
Totodată, văzând și dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală instanța a obligat partea pârâtă și la plata de dobânzi legale la sumele datorate părții reclamante calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată,11.02.2014 și până la achitarea lor efectivă.
Văzând și dispozițiile art. 451 Noul Cod de procedură civilă instanța a obligat partea pârâtă la plata cheltuielilor de judecată - onorariu de avocat către partea reclamantă în sumă de 1810 lei.
În concluzie, față de argumentele de fapt și de drept expuse, instanța, văzând și dispozițiile art. 249 Noul Cod de procedură civilă a admis în parte cererea și a dispus obligarea părții pârâte la plata sumelor de mai sus părții reclamante, instanța a respins astfel restul pretențiilor părții reclamante ca nefiind întemeiate.
În ce privește cererea reconvențională instanța a reținut faptul că aceste pretenții ale părții pârâte nu sunt deloc clare, respectiv partea pârâtă nu a indicat în cererile sale ce sume solicită de la partea reclamantă, pentru ce perioade și nici nu a făcut un calcul detaliat al acestor pretenții, iar instanța de fond nu poate acorda ceea ce nu s-a cerut.
Astfel,în ce privește cererea reconvențională, față de argumentele expuse, instanța, văzând și dispozițiile art. 249 Noul Cod de procedură civilă a respins-o așa cum a fost formulată și precizată.
Împotriva acestei sentința s-a declarat apel de apelanta pârâtă S.C. W. S.R.L. M.C. criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentința este criticată pentru faptul că, în mod nelegal prima instanță a obligat apelanta la plata către reclamant a sumei de bani cu titlu de diurnă, în condițiile în care nu există nicio bază legală în acest sens. Motivarea instanței de apel se întemeiază în esență pe dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, pe o perioadă anterioară celei pentru care se solicită diurna. Se mai arată în continuarea motivelor de apel că potrivit art. 2 din anexa I a Contractului colectiv de muncă este prevăzut în mod expres faptul că "Indemnizația de deplasare stabilită la pct. 1 a va fi acordată în cazul în care, pentru cursele efectuate este respectată norma de consum stabilită și acceptată de părțile semnatare. În cazul depășirii normei de consum, va fi aplicat un coeficient de regularizare.";
Apelanta mai arată că în cauză nu este aplicabilă nici H.G. nr. 518/1995 și că acest act normativ nu conține prevederi care să fie aplicabile societății de transport în cauză. Acordarea diurnei către reclamant pentru perioada în care a staționat în week-end, ne-am afla în prezența unui cumul al diurnei legale cu cea convențională și întrucât reclamantul ar beneficia de două feluri de diurne, s-ar realiza o îmbogățire fără justă cauză, drept pentru care aceste pretenții sunt neîntemeiate.
În criticile de apel, se face referire și la modul de soluționare al cererii reconvenționale care a fost respinsă fără nicio motivare concretă. Se reiterează în continuare că prejudiciul cauzat societății apelante se ridică la suma de 26.701,71 lei așa cum a rezultat și din raportul de expertiză și acest prejudiciu s-a produs datorită atitudinii culpabile a pârâtului reconvențional, care a condus cu nerespectarea rutelor și a instrucțiunilor date de coordonatori, rezultând astfel un consum suplimentar de combustibil.
Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate instanța apreciază că apelul este întemeiat și în consecință va fi admis iar sentința primei instanțe va fi schimbată în parte în sensul celor ce urmează, în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
I. În ceea ce privește criticile legate de acordarea diurnei solicitate de reclamant pe perioada staționării, apelanta invocă dispozițiile din anexa nr. 1 a Contractului Colectiv de Muncă, care au fost negociate de organizația sindicală cu conducerea societății, însă nu are în vedere că prin această clauză se stabilește un regim diferențiat al diurnei, că acordarea ei este condiționată de încadrarea în consumul de combustibil și că aplicarea coeficientului de regularizare despre care se vorbește în text, lasă la aprecierea subiectivă a angajatorului determinarea cuantumului diurnei. Prin acesta sunt încălcate dispozițiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora "orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege, salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.";
Acordarea unui regim diferențiat al diurnei pentru orele în care salariatul staționa, fiind obligat în acest sens de reglementările în materie, precum și condiționarea plății lui de încadrarea strictă în consumul de combustibil, nu are nicio justificare reală și nu poate fi avută în vedere la determinarea cuantumului pretențiilor reclamantului. O astfel de abordare se distanțează de la scopul în sine al instituției diurnei, așa cum a fost avut în vedere de legiuitor în cuprinsul dispozițiilor art. 43 și art. 44 din Codul muncii.
Fundamentul juridic al acestor pretenții îl constituie dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1860/2006 potrivit cărora "pentru salariații din cadrul companiilor naționale, societăților comerciale și regiilor autonome, la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile bănești pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării în cadrul localității, în interesul serviciului, se acordă în condițiile prevăzute în contractele colective sau în contractele individuale de muncă";. În lipsa unei negocieri exprese, instanța în mod corect a coroborat dispozițiile susmenționate cu dispozițiile din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și a completat aceste reguli cu dispozițiile art. 17 alin. 1 din H.G. nr. 518/1995.
Prin urmare, în mod corect instanța a admis cererea de chemare în judecată a reclamantului pentru capătul de cerere privind plata diurnei în cuantum de 1610 euro, așa cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert B.A..
II. În ceea ce privește cea de-a doua critică din apel legată de modul de soluționare a cererii reconvenționale, se poate observa că instanța de fond nu a analizat aplicabilitatea instituției răspunderii materiale a salariatului, limitându-se la a reține că pretențiile nu sunt deloc clare, că partea nu a indicat în cererile sale ce sumă solicită de la reclamant, pentru ce perioade și nici nu a făcut un calcul detaliat al acestor pretenții.
Instanța de fond a soluționat cererea fără a cerceta fondul acesteia. Este adevărat că formularea cererii reconvenționale este deficitară, însă din lecturarea atentă a acestei se înțelege că ne aflăm în prezența unei cereri în răspundere patrimonială prin care angajatorul dorește recuperarea prejudiciului material cauzat ca urmare a depășirii consumului de combustibil prejudiciu ce a fost cuantificat în cadrul raportului de expertiză efectuat în cauză.
Astfel potrivit concluziilor raportului de expertiză rezultă că valoarea supraconsumului reținută în sarcina reclamantului pe perioada martie 2012 - decembrie 2013 se ridică la suma de 31.068,86 lei. Potrivit calculului expertului, ținând cont de "notările"; efectuate de conducătorul auto pe marginea foilor de parcurs, această sumă poate fi redusă cu 4367,15 lei, rezultând astfel un cuantum total în suma de 26701,71 lei, sumă la care a achiesat și apelanta.
Prin urmare, instanța apreciază că sunt întrunite condițiile răspunderii materiale a salariatului, potrivit dispozițiilor art. 253 și următoarele din Codul muncii.
În cauză, angajatorul a procedat la reținerea acestor sume de bani, împotriva dispozițiilor art. 169 din Codul muncii, însă potrivit analizei de mai sus, acesta este îndreptățit la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a faptei culpabile a reclamantului. În consecință, cererea reconvențională urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.
III. Cu această ocazie s-a răspuns și la criticile din apel privind modul de soluționare al capătului de cerere, formulat de reclamant referitor la restituirea sumei de 35.000 lei, pe care instanța de fond l-a admis în parte, numai în ce privește cuantumul de 26.701,71 lei, ce nu este fondat și care urmează să fie respins.
Față de toate aceste considerente, instanța urmează să admită apelul și să anuleze în parte hotărârea atacată, în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul procedură civilă.
| ← Drept procesual civil. Motive de recurs ce vizează... | În cazul actelor administrativ-fiscale, comunicarea prin ... → |
|---|
