Instituţia intervenţiei forţate prevăzute de art. 68 şi urm. din codul de procedură civilă. apel împotriva unei încheieri interlocutorii
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 80 din data de 12.09.2016
Domeniu. Drept administrativ
Instituția intervenției forțate prevăzute de art. 68 și urm. din Codul de procedură civilă. Apel împotriva unei încheieri interlocutorii
Imunitatea de jurisdicție a organismelor internaționale, inclusiv a membrilor și reprezentanților Comisiei Europene în statele membre. Rolul și atribuțiile instituțiilor internaționale raportat la procesele private. Inadmisibilitatea chemării în judecată a Comisiei Europene în temeiul prevederilor art. 68 și urm. din Codul de procedură civilă.
Prevederile Convenției cu privire la relațiile diplomatice (Viena, 1961), la care România este parte, precum și cele ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene nr. C 83/266, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 30.03.2010, impun imunitatea de jurisdicție a organismelor internaționale, inclusiv a membrilor și reprezentanților Comisiei Europene în statele membre.
Având în vedere particularitatea că apelanta-reclamantă a chemat în judecată Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public, în calitate de garant al respectării dreptului său la un proces echitabil și în scopul corectei aplicări a normelor europene, Curtea subliniază că dispozițiile art. 17 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană ("Comisia promovează interesul general al Uniunii (…), asigură aplicarea tratatelor (…), supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene, (…) asigură reprezentarea externă";) nu pot fi invocate în susținerea unei cereri formulate în condițiile art. 68 și urm. din codul de procedură civilă (chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca reclamantul). În realitate, aceste dispoziții redate de către apelantă consacră o parte dintre atribuțiile Comisiei Europene, și anume funcția de supraveghere legislativă (Comisia veghează la respectarea, interpretarea și aplicarea corectă a Tratatelor, împreună cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene) și funcția de reprezentare (Comisia este abilitată în domeniul reprezentării interne și internaționale a Uniunii Europene, negociind acordurile internaționale între Uniunea Europeană și alte țări). Comisiei Europene nu îi revine sarcina de a interveni în litigii în fața instanțelor naționale în acest scop, cu excepția cazurilor de intervenție din proprie inițiativă, prevăzute expres de legislația Uniunii Europene. Interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii revine, în primul rând, instanței naționale, astfel cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în nenumărate decizii, iar, în situația în care judecătorul național apreciază că se impune interpretarea legislației europene, aceasta poate uza de mecanismul reglementat prin art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prin adresarea unei întrebări preliminare.
Este inadmisibilă intervenția formulată de către apelanta-reclamantă, întrucât nu este îndeplinită situația premisă, și anume ca terțul chemat în judecată (Comisia Europeană) să poată pretinde aceleași drepturi subiective ca și reclamanta.
(Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - Decizia civilă nr. 80/12.09.2016 pronunțată în dosarul nr. 23259/3/2015 de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal)
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele aspecte relevante:
Prin încheierea de ședință din data de 25.01.2015, Tribunalul București-Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei S.L.M. de chemare în judecată a Comisiei Europene, pe calea intervenției forțate prevăzute de art. 68 și urm. din Codul de procedură civilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a admis excepția imunității de jurisdicție, invocată de Comisia Europeană, prin raportare la prevederile Convenției de la Viena din 1961 și ale Protocolului nr. 7.
Împotriva acestei soluții, în conformitate cu dispozițiile art. 69 alin. 3 raportate la cele ale art. 64 alin. 4 din Codul de procedură civilă, reclamanta S.L.M. a formulat apel la data de 16.05.2016, prin care a solicitat admiterea apelului, desființarea încheierii de ședință apelate și trimiterea cererii de intervenție forțată spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivare, apelanta a arătat în sinteză următoarele: 1) instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 155 alin. 1 pct. 13 din Codul de procedură civilă, dispunând citarea Comisiei Europene nu prin citație scrisă trimisă cu scriosare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, ci la reprezentanța din România, care nu are personalitate juridică și care nu are puterea legală de a reprezenta Comisia în fața instanțelor de judecată; 2) instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 233 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care nu a prezentat în cuprinsul încheierii susținerile reclamantei în favoarea admiterii cererii de intervenție, încălcând astfel dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; 3) instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 14 alin. 6 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care a invocat, fără a pune în discuția părților, prevederile Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice și ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile și imunitățile; 4) instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile de drept material ale Convenției de la Viena și ale Protocolului nr. 7, în condițiile în care acestea nu au legătură cu cauza, întrucât se referă la agenții diplomatici, în timp ce cererea de intervenție forțată viza Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public, conform art. 17 al. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 69 alin. 3, art. 64 alin. 4, art. 470, art. 479 din Codul de procedură civilă, art. 20 și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 16 alin. 1 și 2, art. 20, art. 22 alin. 1, art. 34, art. 148 alin. 4 din Constituția României republicată, art. 1, art. 7, art. 8, art. 10, art. 28 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 alin. 3 și art. 14 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 09.06.2016 (filele 26-28), intimata Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, intimata a susținut că în mod legal a reținut instanța de fond imunitatea de jurisdicție a Comisiei Europene, față de prevederile Convenției de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice și ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile și imunitățile, sens în care a făcut trimitere, cu titlu de practică judiciară, la sentința nr. 1401/25.04.2016 a Curții de Apel București.
În drept, intimata a invocat art. 205-206 și urm. din Codul de procedură civilă.
Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar în data de 05.07.2016 (filele 37-38), apelanta S.L.M. a învederat lipsa de interes legitim a susținerilor intimatei din întâmpinare, în condițiile în care Comisia Europeană a fost chemată în judecată pentru a se asigura o minimă garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În continuare, apelanta a reiterat o parte dintre argumentele învederate prin cererea de apel.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 201 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În dovedire, apelanta a depus la dosar înscrisuri (filele 39-40).
Examinând apelul, Curtea constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. În primul rând, apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 155 alin. 1 pct. 13 din Codul de procedură civilă, dispunând citarea Comisiei Europene nu prin citație scrisă trimisă cu scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire, ci la reprezentanța din România, care nu are personalitate juridică și nici puterea legală de a reprezenta Comisia în fața instanțelor de judecată din România.
Curtea subliniază că sancțiunea nulității ce poate interveni pentru nerespectarea regulilor privind citarea este relativă, conform dispozițiilor art. 174 alin. 3 din Codul de procedură civilă, iar nu absolută, fiind evident că în discuție este un interes privat, iar nu unul public. Or, fiind vorba despre o nulitate relativă, devin aplicabile dispozițiile art. 178 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora nulitatea pentru nerespectarea regulilor de citare poate fi invocată numai de partea interesată, respectiv de către partea care nu a fost legal citată. Cu alte cuvinte, în speță, singura parte care ar fi putut invoca vicii privind procedura sa de citare este Comisia Europeană, nu și părți litigante inițiale (reclamanta și pârâta). Prin urmare, apelanta-reclamantă, chiar dacă este inițiatoarea cererii de intervenție forțată, nu are calitatea de "parte interesată";, în sensul prevederilor art. 178 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru a putea invoca procedural nelegala citare a Comisiei Europene, prin reprezentanța acesteia din România.
2. În al doilea rând, apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 233 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care nu a prezentat în cuprinsul încheierii susținerile sale din cererea de intervenție forțată, încălcându-i astfel dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Potrivit dispozițiilor art. 233 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură civilă, încheierea de ședință trebuie să cuprindă cererile, declarațiile și prezentarea pe scurt a susținerilor părților.
Curtea apreciază că nu era necesar ca, în cuprinsul încheierii de ședință din 25.01.2016, instanța de fond să fi prezentat susținerile reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată a Comisiei Europene, întrucât cererea de intervenție forțată a fost respinsă fără a fi soluționată pe fond, ci în urma admiterii unei excepții procesuale peremptorii (excepția imunității de jurisdicție). Prin raportare la soluția pronunțată de instanța de fond, Curtea constată că în încheierea de ședință apelată trebuia să fie consemnate susținerile părților asupra excepției imunității de jurisdicție, întrucât doar acest aspect se afla în dezlegarea instanței la acel moment procedural.
Or, la termenul de judecată din 14.12.2015, când a fost pusă în discuție această excepție, reclamanta nu a fost prezentă; de asemenea, nu a depus la dosar note scrise asupra acestei excepții procesuale, astfel că instanța de fond nu a avut susțineri scrise/orale ale reclamantei sub acest aspect, pe care să le prezinte pe scurt în cuprinsul încheierii prin care a respins cererea de intervenție ca inadmisibilă. În acest context, este evident că nu poate fi primită susținerea apelantei privind încălcarea dreptului său la un proces echitabil.
3. În continuare, apelanta-intimată a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 14 alin. 6 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care a invocat, fără a pune în discuția părților, prevederile Convenției de la Viena din 1961 și ale Protocolului nr. 7.
Nici această critică nu poate fi primită, în condițiile în care din cuprinsul încheierii de ședință din 14.12.2015 reiese că instanța de fond a pus în discuția părții prezente (pârâta) excepția imunității de jurisdicție a Comisiei Europene. Lipsa reclamantei de la acest termen de judecată nu poate avea drept consecință imputarea nerespectării obligației prevăzute art. 14 alin. 6 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care principiul contradictorialității trebuie respectat față de părțile prezente în fața judecătorului, nu și față de cele care aleg să lipsească.
De altfel, Curtea subliniază că art. 10 alin. 1 din Codul de procedură civilă instituie clar în sarcina părților litigante obligații în desfășurarea procesului, iar art. 12 din același Cod instaurează principiul bunei-credințe în exercitarea drepturilor procesuale de către părți.
4. În final, apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile de drept material ale Convenției de la Viena și ale Protocolului nr. 7, în condițiile în care acestea nu au legătură cu cauza, întrucât se referă la spațiile, clădirile, funcționarii și agenții reprezentanței Comisiei Europene la București, în timp ce cererea de intervenție forțată vizează Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public și garant al dreptului european.
Curtea constată că este legală soluția tribunalului de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamantei de chemare în judecată a Comisiei Europene, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut că prevederile Convenției cu privire la relațiile diplomatice (Viena, 1961), la care România este parte, precum și cele ale Protocolului nr. 7 privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene nr. C 83/266, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 30.03.2010, impun imunitatea de jurisdicție a organismelor internaționale, inclusiv a membrilor și reprezentanților Comisiei Europene în statele membre.
Suplimentar acestor considerente, având în vedere particularitatea că apelanta-reclamantă a chemat în judecată Comisia Europeană, ca persoană juridică de drept public, în calitate de garant al respectării dreptului său la un proces echitabil și în scopul corectei aplicări a normelor europene, Curtea subliniază că dispozițiile art. 17 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană ("Comisia promovează interesul general al Uniunii (…), asigură aplicarea tratatelor (…), supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene, (…) asigură reprezentarea externă";) nu pot fi invocate în susținerea unei cereri formulate în condițiile art. 68 și urm. din Codul de procedură civilă (chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca reclamantul). În realitate, aceste dispoziții redate de către apelantă în cuprinsul cererii de apel consacră o parte dintre atribuțiile Comsiei Europene, și anume funcția de supraveghere legislativă (Comisia veghează la respectarea, interpretarea și aplicarea corectă a Tratatelor, împreună cu Curtea de Justiție a Uniunii Europene) și funcția de reprezentare (Comisia este abilitată în domeniul reprezentării interne și internaționale a Uniunii Europene, negociind acordurile internaționale între Uniunea Europeană și alte țări). Contrar susținerilor apelantei-reclamante, Comisiei Europene nu îi revine sarcina de a interveni în litigii în fața instanțelor naționale în acest scop, cu excepția cazurilor de intervenție din proprie inițiativă, prevăzute expres de legislația Uniunii Europene. Interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii revine, în primul rând, instanței naționale, astfel cum a arătat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în nenumărate decizii, iar, în situația în care judecătorul național apreciază că se impune interpretarea legislației europene, aceasta poate uza de mecanismul reglementat prin art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, prin adresarea unei întrebări preliminare. De altfel, această opinie este exprimată chiar de către Comisia Europeană în adresa ce a fost depusă de apelantă la filele 39-40 din dosarul de apel, conchizând că o intervenție forțată a Comisiei într-o cauză națională, în scopul aplicării corecte a dreptului european, nu este conformă acestui drept.
Pe de altă parte, Curtea constată că este inadmisibilă intervenția formulată de către apelanta-reclamantă, întrucât nu este îndeplinită situația premisă, și anume ca terțul chemat în judecată (Comisia Europeană) să poată pretinde aceleași drepturi subiective ca și reclamanta. Aceasta întrucât dreptul subiectiv dedus judecății în litigiul principal este comunicarea unor informații de interes public (în concret, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la comunicarea execuției bugetare aferente anului 2014 și o copie a contractelor încheiate cu farmaciile în vederea furnizării tratamentelor care nu sunt incluse în Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații). Or, față de acest obiect al litigiului principal, Curtea nu întrevede cum ar putea fi îndeplinită condiția ca terțul-Comisia Europeană să pretindă aceleași drepturi subiective ca și reclamanta.
Față de aceste considerente, constatând că încheierea atacată este legală, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.
| ← Abuz de încredere. furt. diferențe. situație premisă. lipsa... | Suspendare a judecăţii.. Jurisprudență Suspendare a judecăţii → |
|---|
