Interesul superior al copilului în soluţionarea cererii privind locuinţa copilului

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Tribunalul MARAMUREŞ-Secţia I civilă Decizie nr. 33/A din data de 05.02.2015

În speță, părțile nu s-au mai înțeles nici cu privire la locuința minorilor. Prima instanță a stabilit ca I. să locuiască la tatăl său, iar R., la mamă. Potrivit dispozițiilor art. 400 Cod civil, stabilirea locuinței copilului minor trebuie să se facă la unul dintre părinți, potrivit interesului său superior.

Interesul superior al copilului este în prezenta cauză singurul criteriu după care instanța trebuie să se călăuzească pentru a decide cu privire la stabilirea locuinței minorilor, pentru determinarea sa trebuie să se țină seama de întregul complex de împrejurări menite să asigure copiilor o dezvoltare fizică, morală și intelectuală armonioasă, interesând nu numai posibilitățile materiale ale părinților ci și vârsta copiilor, comportarea părinților înainte de separare, gradul de atașament și preocupare pe care l-au manifestat față de copii, legăturile afective ce s-au stabilit între părinți și copii, precum și între copil și alți membrii ai familiei extinse.

Deși opiniile și preferințele copilului minor trebuie să fie avute în vedere, alături de alte criterii, de instanță atunci când decide stabilirea locuinței acestuia, totuși instanța trebuie să aibă în vedere și vârsta și capacitatea minorului de înțelegere și totodată măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil.

Astfel, potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, orice reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului. Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie. Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele: nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie; capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.

DECIZIA CIVILĂ NR.33/A/05.02.2015

Prin sentința civilă nr.1416/2014 din 24.07.2014, pronunțată de Judecătoria Dragomirești în dosarul nr.207/224/2014 s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta BR, în contradictoriu cu pârâtul BV.

În temeiul art. 933, alin.2 NCPC, s-a declarat desfăcută căsătoria dintre părți încheiată la data de 22.04.2001 și trecută în Registrul de stare civilă nr.9/2001 la Primăria com. Săcel din culpa comună a celor doi soți. S-a dispus ca reclamanta să-și reia numele avut anterior căsătoriei, s-a dispus exercitarea în comun de către cei doi părinți a autorității părintești asupra minorilor BIP si BRV, s-a stabilit locuința minorului BIP la domiciliul pârâtul BV din comuna S. județul Maramureș, iar locuința minorului BRV la domiciliul reclamantei BR din comuna S.

S-a dispus ca fiecare dintre părinți va executa în natură obligația de întreținere pentru minorul care are stabilit domiciliul la acesta, conform art. 530, alin.1 NCC, cu compensarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat desfacerea căsătoriei încheiate la data de 22.04.2001 și trecută în Registrul de stare civilă nr.9/2001, din culpa exclusivă a pârâtului; exercitarea în comun, de ambii părinți, a autorității părintești cu privire la minori, s-a stabilit domiciliul minorilor; reluarea numelui reclamantei avut anterior căsătoriei.

Reclamanta a învederat că soții s-au căsătorit la data de 22.04.2001, din căsătorie rezultând cei doi minori. După căsătorie, cei doi soți au locuit la domiciliul părinților pârâtului. Încă de la începutul căsătoriei nu s-au înțeles bine, datorită comportamentului violent al paratului față de aceasta, pe fondul consumului în mod excesiv de băuturi alcoolice. Arată că datorită acestui comportament violent al paratului a pierdut prima sarcină, la 5 luni jumate.

În cursul anului 2003, nemaisuportând scandalurile reclamanta s-a mutat la locuința părinților ei, unde a locuit timp de opt luni de zile, dupa care s-au împăcat, hotărându-se să-l ierte și să continue căsătoria. După nașterea primului copil, paratul a continuat să exercite violente fizice si verbale fata de aceasta, lipsind tot mai des de acasă.

Susține că acesta i-a interzis de mai multe ori să-și viziteze părinții, chiar si sa-i mai salute pe stradă, adresându-i expresii obscene, reprosandu-i ca părinții ei s-ar fi amestecat în căsnicia lor, aspect ce nu corespunde cu realitatea. După nașterea primului copil, la doi ani de zile, reclamanta a ramas din nou însarcinată, însă datorită bătăilor primite de la parat, a mai pierdut o sarcină de 6 luni. Susține că l-a iertat si de această dată datorită copilului lor, însă paratul a continuat cu comportamentul violent față de ea, obișnuind să consume băuturi alcoolice, sa-i adreseze injurii si cuvinte jignitoare.

În anul 2010 s-a născut cel de-al doilea copil, paratul si-a păstrat comportamentul violent față de ea. Într-una din zile, paratul a alungat-o de la locuința comuna, și chiar dacă era cu copilul mic în brațe si cu cel mare de mână, acesta i-a aplicat lovituri cu pumnii si picioarele. A locuit la părinții ei timp de trei săptămâni aceștia ajutând-o cu bani pentru a le putea cumpăra copiilor hăinuțe si ca să-l poate trimite pe fiul cel mare la grădinița. Iarăși s-a impăcat cu pârâtul, mai ales pentru copii. Comportamentul violent a continuat, iar pârâtul a început sa sperie copiii că el se sinucide. Într-o noapte din anul 2013, în jurul orelor 01.30, pârâtul a venit acasă sub influenta băuturilor alcoolice, a trezit-o pe ea si pe copii, spunându-i ca o omoară. Scandalul a ținut până în jurul orelor 05.00 dimineața, speriind copiii. Consideră că relațiile de căsătorie sunt grav si iremediabil compromise.

Pârâtul B.V. a depus Întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii, apreciind că motivele invocate de reclamantă nu sunt temeinice, arătând că dorește ca cei doi copii ai lor să crească împreună.

Arată că este angajatul Primăriei S. ca operator însămânțător de bovine, calitate în care lucrează ori de câte ori este solicitat de către cetățenii din sat, indiferent de ora, sau de ziua din săptămână, iar dacă ar fi consumator de băuturi alcoolice și violent, așa cum susține reclamanta, nu ar putea să desfășoare astfel de activități.

Nu se consideră vinovat de pierderea sarcinii reclamantei din anul 2008, ci pune acest fapt pe seama emoțiilor reclamantei de la sesiunea de Bacalaureat. Admite că reclamanta a plecat de două ori de acasă, la părinții ei, deoarece, "ca în orice familie, mai există certuri și neînțelegeri";. În toamna anului 2013, arată că au convenit ca reclamanta să meargă la muncă sezonieră în Italia, iar la întoarcerea acasă, nu a mai revenit la domiciliul conjugal, ci a rămas la părinții ei. Nu recunoaște că ar fi amenințat că dorește să-și curme viața, sau că ar fi amenințat-o pe reclamantă cu moartea, sau că și-ar fi speriat copiii, nu este consumator de băuturi alcoolice, sau violent și nici nu a bătut-o pe reclamantă, aspecte pe care le va dovedi cu martori.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, în care arată că menține în totalitate susținerile din acțiunea introductivă, apreciind că singurul vinovat de pierderea sarcinii este pârâtul, datorită comportamentului său violent, iar nu datorită emoțiilor examenului susținut în acea perioadă.

Arată că nu a apelat la organele de poliție deoarece a încercat întotdeauna să-și salveze căsnicia și nu a dorit să creeze probleme pârâtului la locul de muncă, sperând tot timpul într-o îndreptare a comportamentului acestuia, însă aceasta nu s-a întâmplat. Susține că la data de 24.09.2013, când s-a despărțit în fapt de pârât, a sesizat poliția cu o plângere penală, nemaisuportând comportamentul violent al acestuia.

Pârâtul a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată si nedovedită, arătând că se opune la desfacerea căsătoriei, la exercitarea autorității părintești față de cei doi minori, precum și stabilirea locuinței minorilor în modalitatea arătată de reclamantă. Consideră că este în interesul superior al celor doi copii să aibă același domiciliu, ei dorind să stea tot timpul împreună deoarece sunt foarte atașați unul față de celălalt. Mai susține că părinții reclamantei îi îngrădesc constant accesul la propriul lui copil, B.R.V., care locuiește la domiciliul reclamantei și al părinților acesteia. Mai arată că, dacă din probele administrate, ar rezulta necesitatea desfacerii căsătoriei, ar fi în interesul superior al copiilor ca locuința acestora să fie stabilită la un singur domiciliu, chiar și al reclamantei.

Analizând cererile părților, fata de probele administrate si raportat la dreptul aplicabil, prima instanță a reținut că din pozițiile procesuale exprimate de părți și probele administrate în cauză, înscrisurile de la dosar și declarațiile martorilor audiați, ambii soți se fac vinovați de destrămarea relațiilor de căsătorie.

Pârâtul susține că această căsătorie poate continua cu condiția să nu se amestece părinții reclamantei, pe care îi consideră ca fiind singurii responsabili de destrămarea relației dinte cei doi soți.

O astfel de atitudine însă nu poate fi primită pentru că, așa cum nu părinții reclamantei i-au adus împreună pe cei doi soți, nici în cazul destrămării relațiilor dintre ei, aceștia nu pot fi considerați ca singuri vinovați. În dosarul de divorț se analizează comportamentele soților unul față de altul, iar nu ale părinților părților și pasarea responsabilității unei relații de căsnicie nu este benefică pentru nimeni.

Relațiile de căsătorie trebuie să fie bazate pe iubire, înțelegere și respect reciproc. Dacă doi oameni se iubesc cu adevărat, ar trebui ca nimeni să nu-i poată împiedica să fie împreună.

Dincolo de declarațiile martorilor, este evident că motivele care au stat la baza întemeierii unei familii, nu mai există în prezent. Martora reclamantei, B. L., care susține că este o prietenă apropiată a acesteia, susține că cei doi soți sunt despărțiți în fapt din septembrie 2013, probabil datorită geloziei soțului. A aflat de la reclamantă despre certurile și neînțelegerile dintre cei doi soți, iar după introducerea acțiunii de divorț, arată că a fost sunată de către pârât care a spus despre soția lui că este "curvă";. Arată că nu a asistat personal la scene de agresiune din partea pârâtului asupra reclamantei, ci a aflat doar de la reclamantă despre comportamentul violent al acestuia. Martora nu poate să aprecieze dacă mai poate continua căsătoria.

Și cealaltă martoră propusă de reclamantă, P.M., vecină cu părțile, a arătat că știe că cei doi soți sunt despărțiți în fapt, de aproximativ opt luni, de când reclamanta s-a mutat la părinții ei împreună cu minorul R.V., în timp ce minorul B.I.P. a rămas cu tatăl lui. Aceasta a aflat de la reclamantă că pârâtul ar fi bătut-o de mai multe ori, însă nu a asistat personal la certuri între cei doi, însă a mai auzit și de la alte persoane că cei doi nu se înțeleg. Martora a confirmat susținerile părților că aceștia au mai fost despărțiți în fapt și în urmă cu aproximativ 2-3 ani, când reclamanta s-a mutat la părinții ei. Martora nu a confirmat susținerile reclamantei potrivit cărora pârâtul ar consuma frecvent băuturi alcoolice, aceasta susținând că ea nu l-a văzut niciodată beat. Susține că de la angajații reclamantei de la fermă și de la alți vecin a aflat că pârâtul a adresat cuvinte foarte urâte și injurii reclamantei. Martora a arătat că i-a sugerat soțului să-i cumpere flori soției cu ocazia zilei de 8 martie, însă acesta i-a răspuns că "nu merită";, acesta nefiind un comportament corespunzător din partea unui soț.

Martora pârâtului, B.M. (f. 64), cunoaște și ea că cei doi soți s-au despărțit în fapt din octombrie 2013, de când reclamanta a plecat în Italia, iar la întoarcerea ei în luna noiembrie, s-a mutat la părinți. Martora pune neînțelegerile dintre părți pe seama amestecului părinților reclamantei, care susține despre el că "este un bețiv și că o bate";, însă ea nu este de acord cu aceste susțineri deoarece nu l-a văzut pe pârât niciodată în stare de ebrietate și nici nu a văzut-o pe pârâtă lovită. Și aceasta știe că soții au mai fost despărțiți în fapt, "probabil în urmă cu 2-3 ani";.

Declarația martorului pârâtului, R.F., nu este credibilă întrutotul deoarece la începutul declarației acesta a susținut că a lucrat în primăvara acestui an la cei doi soți, care locuiau împreună și nu a asistat la certuri, sau scandaluri între ei, pentru ca apoi să revină și să arate că, de fapt, reclamanta era plecată la lucru în Italia. Afirmațiile acestuia cum că de cei doi copii minori se ocupă tatăl lor, sunt contrazise atât de susținerile celor doi soți, cât și de cele ale anchetei sociale și ale celorlalte trei martore

Privind obiectiv, atât reclamanta, cât și pârâtul susțin că există neînțelegeri între ei, neînțelegeri confirmate de cele trei martore audiate, însă este diferită doar atitudinea lor față de aceste neînțelegeri: reclamanta susține că datorită acestora, căsătoria nu mai poate continua, în timp ce pârâtul susține că ar putea continua, dacă nu s-ar amesteca părinții reclamantei, apreciind că ei ar fi singurii vinovați de destrămarea relațiilor de căsătorie, el neasumându-și nicio răspundere, însă, așa cum am arătat și mai sus, obiectul procesului de divorț îl constituie doar relațiile dintre cei doi soți, nu și dintre alte persoane.

Nu s-a dovedit vreo legătură de cauzalitate între pierderea celor două sarcini ale reclamantei și comportamentul pârâtului, acestea putând avea chiar și cauze obiective, de natură medicală, neimputabile vreuneia dintre părți.

Reclamantei i se poate reproșa tocmai faptul că a încetat să mai facă eforturi pentru ca relația de căsătorie să continue, ea nedorind să mai reia conviețuirea cu acesta, iar în privința pârâtului, chiar dacă nu s-a dovedit în mod direct comportamentul agresiv al acestuia, niciun martor din cei audiați nu a confirmat faptul că ar fi văzut pârâtul bătând-o pe reclamantă, sau să-l fi văzut în stare de ebrietate, însă acestuia i se poate reproșa lipsa de respect și comportamentul necuviincios la adresa soției, martora B.L. susținând că pârâtul a făcut-o "curvă"; pe soția lui, în timp ce martora P.M. a remarcat comportamentul necorespunzător al acestuia, deoarece susține că soția nu merită un ghiveci cu flori de 8 martie.

Dacă pârâtul susține că mai are sentimente de afecțiune față de reclamantă, ar trebui să îi ofere libertate: dacă iubești pe cineva, trebuie să îl lași liber, iar dacă va fi să se întoarcă înapoi, se va întoarce cu siguranță. Nicio persoană nu este proprietatea privată a alteia și se știe că "dragoste cu sila nu se poate";.

Chiar dacă declarațiile martorilor pot fi considerate subiective, este greu de concluzionat o culpă exclusivă a uneia, sau a alteia dintre părți, culpa comună ce se poate reține acestora este imposibilitatea gestionării relației dintre ei, poate și datorită distanței care îi desparte, insuficientei comunicări și frecvenței reduse cu care se desfășoară adevărata viață de familie. Din ancheta socială rezultă că relațiile dintre cei doi s-au deteriorat din cauza neînțelegerilor privind suspiciunile de infidelitate și că aceștia sunt despărțiți în fapt din luna octombrie 2013.

Instanța a constatat că părțile sunt despărțite în fapt de aproape un an, raportându-ne la data motivării hotărârii, apreciind că aceasta nu poate fi considerată o căsătorie adevărată, bazată pe iubire și înțelegere reciproce, conviețuire efectivă, sens în care a dispus desfacerea căsătoriei din culpă comună, în temeiul art. 933, alin. 2 NCPC.

Cu privire la petitul subsidiar privind reluarea pentru pârâtă a numelui avut anterior căsătoriei, art. 383 din Noul cod civil stabilește regulile aplicabile numelui pe care soții îl vor purta în urma divorțului, cu regula de bază a reluării pentru reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei.

Având în vedere că nu a intervenit o înțelegere între părți pentru ca reclamanta să-și păstreze numele din căsătorie, se vor aplica disp. art. 383, alin. 3 din Noul Cod Civil, care prevede că fiecare dintre foștii soți va purta numele avut anterior căsătoriei, astfel că reclamanta își va relua numele avut anterior căsătoriei, acela de "P.";.

Cu privire la exercitarea în comun a autorității părintești, legiuitorul, la art. 503, alin. 1 din NCC, a fixat regula exercitării în comun, de către ambii părinți a autorității părintești asupra copiilor lor minori, exercitarea exclusivă numai de către unul din părinți având caracter excepțional, conferit de motive întemeiate si de interesul superior al minorilor, însă în această cauză nu se poate reține așa ceva, astfel că exercitarea autorității părintești se va face de ambii părinți.

Cu privire la stabilirea domiciliilor celor doi minori, instanța a constatat că reclamanta solicită ca locuința minorului B.I.-P. să fie stabilit la domiciliul pârâtului B.V. din comuna S., județul Maramureș, iar locuința minorului B.R.-V., să fie stabilită la domiciliul mamei reclamante.

În ancheta socială a Primăriei S. (f. 37), se reține că minorul B.I.-P. locuiește la tată, iar minorul B.R.-V. locuiește la mamă și propune încredințarea fiecărui minor la părintele la care locuiește. În concluziile scrise, pârâtul solicită ca în cazul pronunțării divorțului, minorii să aibă același domiciliu, apreciind că astfel s-ar respecta interesele superioare ale minorilor.

Instanța a făcut referire la un proiect de modificare a Legii 272/2004, inițiat de către Direcția Generală de Protecție a Copiilor, din cadrul Ministerului Muncii se dorește să se sugereze criteriile generale care trebuie să stea la baza determinării interesului superior al copilului.;

Din ancheta socială rezultă că minorii au condiții bune la ambii părinți, care sunt despărțiți în fapt din octombrie 2013, de când minorul B.I.-P. locuiește la tată, iar minorul B.R.-V. locuiește la mamă.

De asemenea, și din declarațiile martorilor audiați, rezultă că minorii locuiesc separat din octombrie 2013, fiecare dintre părinți ocupându-se de copii în mod corespunzător. Martora P.M. a arătat că locuințele celor doi minori sunt foarte apropiate, la aproximativ 200 m. una de cealaltă, cei doi frați întâlnindu-se zilnic și jucându-se tot timpul împreună.

Instanța a apreciat că este în interesul superior al copiilor ca fiecare să locuiască în această modalitate, ei putând beneficia în acest fel de grija și atenția pe care le merită.

Din ancheta socială rezultă că minorul B.I.P. frecventează cursurile școlii gimnaziale, în timp ce minorul B.R.V. este la grădiniță. Este evident că cei doi frați trebuie să stea împreună cât mai mult timp și să se poată juca împreună, iar faptul că cele două locuințe sunt la doar 200 m una de cealaltă îi ajută în acest sens, dar, pe de altă parte, minorul care este la școală, are nevoie și de un spațiu și timp proprii pentru a-și putea face temele fără să fie deranjat.

Însă fiecare dintre copii trebuie să aibă acces nemijlocit și la celălalt părinte, la care nu are stabilit domiciliul.

Față de susținerile pârâtului că părinții reclamantei nu-i permit să-și viziteze copilul, instanța a considerat că dreptul pârâtului de a avea legături personale cu copiii săi este în deplină concordanță cu interesul superior al acestora.

Pe lânga dispozițiile Noului Cod Civil privind efectele divorțului în raporturile dintre copii și părinți, trebuie avute în vedere si drepturile copilului prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului. Art.14 din Legea nr.272/2004 consacră dreptul copilul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, aceste legături neputând fi împiedicate decât în cazul unor motive temeinice de natura a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.

În speță, dreptul pârâtului de a avea legături personale și cu celălalt copil al său, care nu locuiește la el nu poate fi negat, fiind necesar ca acesta să-l poată vedea și să țină permanent legătura cu el, însă atâta timp cât pârâtul nu a formulat cerere reconvențională pentru stabilirea unui program de vizitare, instanța nu se poate pronunța în acest sens.

Cu privire la obligația legală de întreținere, în baza art. 402 C.civ., instanța trebuie să stabilească prin hotărârea de divorț, contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorilor, urmând a fi avut în vedere, la stabilirea întinderii acestei obligații, faptul că ambii părinți lucrează și obțin venituri din muncă: reclamanta lucrează sezonier în Italia, iar pârâtul este angajatul Primăriei S., unde câștigă lunar suma de 950 lei.

Atât din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere moral, orice părinte trebuie să fie conștient că este obligat la întreținerea copiilor săi și fără să existe vreo hotărâre judecătorească în acest sens.

Potrivit art. art. 530, alin.1 NCC, obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru învățătură, educare și pregătire profesională. Doar în cazul în care obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie în natură, instanța poate stabili o pensie de întreținere în bani, potrivit art. 530, alin. 2 NCC, care au caracter subsidiar față de prevederile primului aliniat.

Având în vedere că fiecăruia dintre părinți i-a fost încredințat câte un minor, părțile vor executa în natură obligația de întreținere față de minori, cu compensarea cheltuielilor de judecată, conform art. 435, alin. 2 NCPC

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B.V., solicitând respingerea acțiunii reclamantei, opunându-se desfacerii căsătoriei. În subsidiar, dacă instanța va decide desfacerea căsătoriei, să fie decisă din culpa reclamantei conform probelor administrate. Nu este de acord cu creșterea separată a celor doi copii minori deoarece tânjesc foarte mult unul după altul, nu poate să răspundă despre traumatismele psihice care vor avea loc asupra acestor copii și a solicitat stabilirea locuinței ambilor minori la reclamantă sau la apelant, cu condiția să locuiască împreună, fiind în interesul superior al acestora. În situația în care instanța va dispune creșterea celor 2 copii minori la domiciliul reclamantei, solicită dreptul la vizită de două ori pe lună, în zilele de vineri de la orele 12.00 până duminică orele 22.00.

Întâmpinarea a fost depusă de intimata B.R. după împlinirea termenului legal de 15 zile, intimata opunându-se admiterii apelului.

Prin precizările depuse la dosar în ședința publică din 20.11.2014 apelantul a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca nefondată și nedovedită. Din probele administrate nu reiese în nici un fel faptul că relația de căsătorie ar fi iremediabil vătămată. Nu sunt îndeplinite condițiile art. 933 alin.1 sau z din Noul Cod de procedură civilă, fiindcă din toate probele administrate nu reiese că apelantul ar fi vinovat de destrămarea căsătoriei. Apelantul consideră că este în interesul superior al copiilor ca aceștia să locuiască împreună la reclamantă sau la apelant.

Au fost audiate sub prestare de jurământ martorele B.M. și P.I., declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.

De asemenea, minorii au fost audiați în camera de consiliu.

Analizând apelul, Tribunalul a apreciat că acesta este fondat, urmând a-l admite, în limitele determinate prin considerentele ce succed, cu aplicarea prevederilor art. 480 al.2 teza finală Cod procedură civilă și a proceda la schimbarea în parte a sentinței primei instanțe.

În ce privește desfacerea căsătoriei, se reține că din probele administrate a rezultat că relațiile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, în sensul prevederilor art. 373 lit.b Cod civil, din motive temeinice.

Depoziția martorei B.L. a relevat că părțile s-au separat încă din luna septembrie 2013, pârâtul acuzându-și soția că are un comportament indecent, pe fond de infidelitate. Doar reclamanta i s-a plâns martorei că între soți sunt certuri frecvente, iar pârâtul a lovit-o, astfel de aspecte rezultând și din depoziția martorei P.M..

Martorele B.M. și P.M. (vecină cu părțile, la domiciliul comun) nu au confirmat împrejurarea că pârâtul-apelant ar consuma în mod excesiv alcool. De asemenea martorul R.F. a arătat că pârâtul are un comportament ireproșabil în societate și nu este o fire violentă.

Neînțelegerile dintre soți, unele inerente vieții de cuplu, au fost argumentate de o implicare pregnantă a părinților acestora în viața de familie, implicare pe care soții nu au știut să o limiteze și să o circumstanțieze. Nu poate opera însă un transfer de responsabilitate pentru destrămarea căsătoriei, în sarcina părinților părților.

Pe de altă parte, soții au eșuat, din culpa ambilor, în surmontarea problemelor de cuplu, s-au separat de mai multe ori, au încercat să reia viața de familie, dar din luna septembrie 2013 nu mai coabitează, sens în care instanța apreciază că în mod temeinic s-a dispus desfacerea căsătoriei acestora. Apelantul a adoptat în timp o atitudine lipsită de respect față de intimată, după cum relevă declarațiile martorelor B.L. și P.M., incompatibilă cu specificul relațiilor personale dintre soți.

Temeinicia motivelor de divorț se apreciază de la caz la caz, de către instanța de judecată, reglementarea divorțului având la baza mai mult ideea divorțului remediu decât aceea a divorțului sancțiune.

Problema esențială în cauză o reprezintă însă locuința postmatrimonială a celor doi fii minori ai părților, în contextul în care după separarea în fapt, R. locuiește la bunicii materni, iar I. a rămas să locuiască împreună cu tatăl său.

Potrivit prevederilor art. 396 Cod civil instanța hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților. Soții pot stabili prin acord și modalitatea de soluționare a cererilor accesorii cererii de desfacere a căsătoriei, urmând ca instanța să ia act de învoială în condițiile prevăzute de lege, conform art. 6131 Cod proc. civ.

În speță, părțile nu s-au mai înțeles nici cu privire la locuința minorilor. Prima instanță a stabilit ca I. să locuiască la tatăl său, iar R. la mamă. Potrivit dispozițiilor art. 400 Cod civil, stabilirea locuinței copilului minor trebuie să se facă la unul dintre părinți, potrivit interesului său superior.

În ședința publică din 20.11.2014 reprezentanta intimatei a învederat că reclamanta a solicitat stabilirea domiciliului copilului mai mic la ea deoarece nu are posibilități materiale să-i crească pe amândoi, este plecată în străinătate pentru o perioadă scurtă, va face o cerere și pentru al doilea copil când va avea posibilități materiale.

Ulterior, în ședința publică din 29.01.2015 intimata personal a arătat că ar fi de acord să îi fie încredințați ambii copii.

Relația dintre cei doi copii este specială, extrem de emoționantă, plină de iubire reciprocă, astfel cum instanța a putut constata nemijlocit cu ocazia audierii minorilor. Păstrarea acestei legături extrem de strânse este benefică fraților și corespunde interesului lor superior.

În contextul disoluției matrimoniale, echilibrul emoțional al copiilor care s-au bucurat de viață de familie alături de părinții lor este în mod inevitabil afectat, deoarece reperele sociale și familiale se schimbă; dacă minorul locuiește doar cu unul dintre părinți, prezența celuilalt părinte nu mai este o constantă, deși ar fi de dorit acest lucru. În situația în care relația dintre frați este strânsă (așa cum e cazul în speță), ei trebuie să rămână împreună, deoarece astfel pot depăși mai ușor dificultățile de adaptare la noua lor viață, la absența din locuință a unuia dintre părinți.

Fratele este un reper emoțional, un element al trecutului familial împărtășit cu ambii părinți; este esențial ca acest reper să fie păstrat, pentru prezent și viitor; mai ales în cazul copiilor de vârsta fiilor părților, care încă nu înțeleg pe deplin motivele ce au determinat separarea părinților, a rămâne împreună asigură o continuitate și o stabilitate esențiale.

Cu ocazia audierii minorilor s-a apreciat că bunicii materni (la care locuiește R. în prezent) nu încurajează comuniunea de locuință între frați, nu îl lasă să doarmă cu fratele său, îi spun lui I. că fratele este pedepsit, nu-l lasă să iasă afară sau că doarme.

Martora B. M. a arătat în depozițiile sale că între cele două case este o distanță de vreo 200 metri; mama reclamantei, întâlnindu-l pe pârât într-un magazin, nu i-a permis minorului (R.) să plece cu tatăl său; într-un alt context, fosta soacră i-a smuls pârâtului copilul din brațe, iar R. i-a spus apelantului că nu rămâne să vorbească cu el (fiind așteptat la școală) pentru că îl bat bunicii și îl ceartă de câte ori îi văd împreună.

Depoziția bunicii materne P.I. a relevat că I. nu a dormit niciodată la ei de când părinții s-au despărțit "nu că nu l-am fi primit, dar l-am trimis acasă și el a vrut să meargă";. A rezultat cu claritate că bunica maternă nu permite tatălui să-l viziteze pe R. acasă și nu o susține pe apelantă să preia ambii copii pentru a locui împreună: "nu știu ce să zic despre decizia mamei de a lua amândoi copiii, pentru că mai trebuie să meargă în străinătate să câștige niște bani ca să-și construiască ceva pentru că ea nu are nimic și tot greul ar cădea pe ea (martoră) pentru creșterea copiilor";.

Din cuprinsul anchetei sociale depuse la fila 37 din dosarul primei instanțe rezultă că ambii părinți au condiții de creștere și educare a minorilor, reclamanta-intimată locuind în casa părinților săi, în Săcel nr. … județul Maramureș, iar pârâtul-apelant posedă casă de locuit în Săcel nr. … județul Maramureș.

Evaluând ansamblul probațiunii administrate, poziția părților, Tribunalul apreciază că locuința minorilor trebuie să fie stabilită la tată, în acest moment.

Deși este o mamă bună și implicată, intimata nu este angajată la acest moment cu titlu stabil, probabil preconizează (sau va fi nevoită, raportat la depoziția bunicii materne) să plece din nou în străinătate pentru a munci, iar copiii ar rămâne în grija bunicilor materni. Bunica maternă nu-și asumă să-l primească și pe minorul I. pentru a locui cu fratele său (nu o sprijină pe intimată să crească ambii copii), iar o altă variantă actuală, concretă, inclusiv din punct de vedere locativ, care le-ar permite copiilor să fie împreună, mama nu a prezentat și nici nu a dovedit.

Nu este un argument faptul că minorii sunt lăsați să se joace împreună, că locuințele părinților sunt apropiate, câtă vreme copiii nu împărtășesc toate aspectele ce țin de o viață comună, I. fiind exclus; în timp, o atare situație atrage după sine sentimentul de izolare al fratelui care trebuie să plece.

Tatăl este dispus să crească ambii copii, deține condiții corespunzătoare, este angajat, dorește ca în orice împrejurări copiii să rămână împreună, ceea ce demonstrează că le înțelege cel puțin nevoile afective.

Întrucât la pronunțarea divorțului instanța este obligată să statueze cu privire la exercitarea autorității părintești, conform art. 918 alin. 2 Cod procedură civilă, chiar din oficiu, precum și cu privire la locuința minorului, potrivit dispozițiilor art. 400 Cod civil, iar orice decizie relativă la minori, inclusiv în privința locuinței acestora, trebuie să respecte interesul lor superior, este irelevant că pârâtul nu a formulat expres la prima instanță o cerere reconvențională vizând locuința minorilor I. și R.

La momentul pronunțării prezentei decizii, situația de fapt și de drept se conturează în favoarea tatălui, o schimbare a acesteia legitimând-o însă pe mamă să inițieze un alt demers în ce privește locuința copiilor.

Astfel cum reiese din actele depuse la dosarul cauzei, certificatele de naștere, copiii părților sunt minori, fiind prezumată astfel starea de nevoie determinată de starea de minoritate a acestora. Din probatoriul administrat a rezultat că intimata nu mai are în întreținere alți copii, decât cei rezultați din căsătorie. Nu s-a dovedit că intimata ar realiza venituri, reprezentanta sa afirmând doar că este în probă de lucru la o brutărie, astfel încât la stabilirea obligației de întreținere instanța s-a raportat la salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, de 975 lei lunar, conform HG nr. 1091/2014.

← Stabilirea masei succesorale. Jurisprudență Succesiuni, moşteniri		Rolul activ al instanţei de judecată şi motivarea hotărârii... →

Interesul superior al copilului în soluţionarea cererii privind locuinţa copilului

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Interesul superior al copilului în soluţionarea cererii privind locuinţa copilului