Competenţa instanţei române în soluţionarea cererii de divorţ
| Comentarii |
|
Tribunalul MARAMUREŞ-Secţia I civilă Decizie nr. 128/R din data de 19.03.2015
Conform prevederilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotă¬rască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află: reședința obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședința obișnuită a pârâtului sau, în caz de cerere comună, reședința obiș¬nuită a unuia dintre soți sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înain¬tea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are "domiciliul" în acel loc; respectiv instanțele judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul "domiciliului" comun.
Criteriile prevăzute de regulament nu sunt subsidiar reglementate, cu alte cuvinte nu există o ordine de preferință în instituirea acestora, așadar se impune a se observa în primul rând aplicabilitatea dispozițiilor art.3 alin. 1 lit. b (statul de cetățenie al celor doi soți - nefiind contestat că părțile ar fi cetățeni români) și, de asemenea, a art. 3 alin. 1 lit. a linia a treia (reședința obișnuită a pârâtului).";
DECIZIA CIVILĂ NR.128/R din data de 19 martie 2015
Prin sentința civilă nr. 2260 din 08.10.2014, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosar nr. 1763/307/2014, s-a admis excepția de necompetență a Judecătoriei Sighetu Marmației și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de PM în contradictoriu cu pârâtul PȘ.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul desfacerea căsătoriei încheiate la data de 5 iulie 1986 înregistrată în Registrul de stare civilă al Primăriei Vișeu de Sus, din culpă comună, reluarea de către reclamantă a numelui avut anterior căsătoriei, respectiv "C";, PȘ și PDC, exercitarea autorității în mod exclusiv de reclamantă, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorilor.
În motivarea acțiunii reclamanta a învederat instanței că părțile s-au căsătorit la data de 05.07.1986, din căsătoria acestora rezultând doi copii minori. După plecarea acestora în străinătate pentru a lucra, pârâtul a părăsit domiciliul conjugal, relațiile de căsătorie fiind compromise.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a declarat că este de acord cu admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată de reclamantă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că drept urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind com¬petența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, iar de la data de 21 iunie 2012 a devenit aplicabil și Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, cu excepția art. 17 din acest act normativ, care se aplică încă din 21 iunie 2011.
a) Conform art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sunt competente să hotă¬rască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află: reședința obișnuită a soților; sau ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo; sau reședința obișnuită a pârâtului; sau, în caz de cerere comună, reședința obiș¬nuită a unuia dintre soți; sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înain¬tea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are "domiciliul" în acel loc; respectiv instanțele judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul legatului Unit și al Irlandei, statul "domiciliului" comun.
De asemenea, instanțele judecătorești din statul membru care exercită competența în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere, atunci când cel puțin unul dintre soți exercită răspunderea părin¬tească față de copil și competența instanțelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod :-. echivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instan¬ței judecătorești, iar aceasta este în interesul superior al copilului.
Potrivit art. 1, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind: divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei; atribuirea,exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești (materii care cuprind: încredințarea și dreptul de vizită; tutela,cúratela și instituțiile similare; desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să îl reprezinte sau să îl asiste; plasarea copilului într-o
familie substitutiva sau într-un centru de plasament; măsurile de protecție a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziția cu privire la bunurile copilului..
Tot astfel, Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplica¬bile divorțului și separării de corp are un domeniu de aplicare mai limitat sub aspectul statelor membre între care funcționează, stabilind norme speciale, derogatorii (dar fără a aduce atingere aplicării Regulamentului (CE) nr. 2201/2003) în materia divorțului și separării de corp, în situațiile în care există un conflict de legi. Conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi: legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data încheierii acordului; sau legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință obișnuită, cu con¬diția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă la data încheierii acordului; sau legea statului de cetățenie a unuia dintre soți la data încheierii acordului; sau legea forului.
Acordul care desemnează legea aplicabilă poate fi încheiat și modificat în orice moment, dar nu ulterior datei sesizării instanței judecătorești. în cazul în care această posibilitate este prevăzută de legea forului, soții pot desemna legea aplicabilă și în fața instanței judecătorești pe parcursul procedurii, caz în care instanța judecătorească ia act de acordul soților, în conformitate cu legea forului.
Sub aspectul respectării anumitor condiții de formă, norma europeană stabilește că acest acord trebuie încheiat în scris, datat și semnat de ambii soți.
În absența unei opțiuni, divorțul și separarea de corp sunt reglementate de: legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței, sau, în sens contrar, legea statului pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de 1 an înaintea sesizării instanței, legea statului a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței, unde este sesizată instanța judecătorească.
Instanța, văzând lipsa unui acord al părților în sensul normei europene și constatând din înscrisurile depuse la filele 6-15, precum și din precizările reclamantei că atât părțile, cât și minorii au reședința obișnuită în Franța, a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel (recalificat în recurs) reclamanta PM, solicitând a se dispune casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond deoarece nu s-a intrat în cercetarea fondului.
Recurenta a învederat că sentința atacată s-a dat pe baza unei excepții ridicate de instanța de fond.
Analizând sentința recurată, Tribunalul a reținut faptul că prin cererea înregistrată în dosarul primei instanțe în data de 07.08.2014 pârâtul PȘ și-a indicat domiciliul ca fiind în Sighetu Marmației, str. Valea Hotarului, nr. 115 (județul Maramureș).
Conform practicalei sentinței recurate, instanța și-a verificat din oficiu competența și a constatat, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. a și art. 914 C.pr.civilă, faptul că este competentă general, material și teritorial să judece pricina, fără a face aplicarea prevederilor de art. 131 alin. 2 C.pr.civilă (deși elemente privind separarea soților existau și în cererea de chemare în judecată), această constatare producând efectele prevăzute de art. 132 al. 2 C.pr.civilă. În aceeași ședință instanța însă a revenit și a pronunțat soluția conform sentinței recurate.
Conform prevederilor art. 3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotă¬rască în problemele privind divorțul, separarea de drept și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru pe teritoriul căruia se află: reședința obișnuită a soților sau ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau reședința obișnuită a pârâtului sau, în caz de cerere comună, reședința obiș¬nuită a unuia dintre soți sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înain¬tea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are "domiciliul" în acel loc; respectiv instanțele judecătorești din statul membru de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul "domiciliului" comun.
Criteriile prevăzute de regulament nu sunt subsidiar reglementate, cu alte cuvinte nu există o ordine de preferință în instituirea acestora, așadar se impune a se observa în primul rând aplicabilitatea dispozițiilor art.3 alin. 1 lit. b (statul de cetățenie al celor doi soți - nefiind contestat că părțile ar fi cetățeni români) și, de asemenea, a art. 3 alin. 1 lit. a linia a treia (reședința obișnuită a pârâtului).
Sus acest ultim aspect, se reține că nu s-au administrat probe din care să rezulte că la momentul introducerii cererii, reședința obișnuită a pârâtului ar fi în străinătate, iar acesta a indicat în scris instanței o adresă de domiciliu în România, în Sighetu Marmației, strada Valea Hotarului nr.115, județul Maramureș.
Chestiunea unei eventuale aplicări a prevederilor art. 15 sau 19 din Regulament este una distinctă, care nu vizează necompetența de plano, așa cum a fost reținută de prima instanță.
Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20.12.2010 are ca obiectiv, după cum relevă titlul acestuia și expunerea de motive, instituirea unui cadru juridic clar și complet în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în statele membre participante, motivelor de divorț etc., cu alte cuvinte, stabilirea legii substanțiale aplicabile unei cereri de divorț în situațiile în care există un conflict de legi (art.1 alin. 1). De altfel, între criteriile prevăzute de art. 8 din Regulament este și cel al legii statului unde este sesizată instanța judecătorească.
Pentru ipoteza în care nici reclamantul, nici pârâtul nu au locuința în țară, prevederile art. 914 alin. 2 Cod procedură civilă permit părților să convină să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România, or se observă că pârâtul nu a ridicat obiecții în ce privește competența instanței sesizate de reclamantă.
Raportat la aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. 1 teza I, alin. 2 C.pr.civilă, art. 498 alin. 2 C.pr.civilă, întrucât prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, Tribunalul a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
| ← Citarea părţilor. Termen în cunoŞtinţă acordat avocatului... | Puterea de lucru judecat. Eroarea privind procesul-verbal de... → |
|---|
