Litigii profesionisti –clauze abuzive . Jurisprudență Contracte
| Comentarii |
|
Tribunalul IAŞI Sentinţă civilă nr. 439 din data de 01.07.2015
Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamant RRR1, reclamant RRR2 și pe pârât PPP SA, având ca obiect obligația de a face constatare caracter abuziv clauze contractuale; restituire sume.
Deliberând asupra cauzei de contencios administrativ de față :
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr. _ reclamanții RRR1 și RRR2 au chemat în judecată pârâta PPP SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să :
- constate caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.1, 4.2, 4.3 ( condiții
generale) din convențiile de credit: nr. 0085313 din 28.02.2007; nr. 0116887 din 09.08.2007 și nr. 0141578 din 14.02.200;
- să stabilizeze/înghețe cursul valutar și să mențină un curs valutar fix al
anuităților de plată, începând cu data încheierii convențiilor până la finalizarea acestora, la cursul BNR al valutei de la data încheierii convențiilor astfel: pentru convenția de credit nr. 0085313 din 28.02.2007, la cursul de 2.0920 RON/CHF; pentru convenția de credit nr. 0116887 din 09.08.2007, la cursul de 1.9282 RON/CHF și pentru convenția de credit nr. 0141578 din 14.02.2008, la cursul de 2.2541 RON/CHF.
Reclamanții au mai solicitat instanței, să oblige pârâta la restituirea sumelor plătite în plus în mod nejustificat, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive, respectiv suma de 492.937 lei și dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la achitarea acestei sume
De asemenea, reclamatul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamații au arătat că, au încheiat cu pârâta convențiile de credit 0085313 din 28.02.2007 ( pentru o sumă de 226.000 CHF și o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% și DAE 5,69% pe an), 0116887 din 09.08.2007 ( pentru o sumă de 365.000 CHF și o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% și DAE 6,31% pe an) și 0141578 din 14.02.2008 ( pentru o sumă de 316.000 CHF și o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 3,99% și DAE 7,44% pe an.
Se arată de asemenea că, cele trei convenții, în Condițiile Generale ale acestora (Secțiunea 4 "Plăți"), prevăd: " Art. 4.: Orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în Condițiile Speciale". Art. 4.2: împrumutatul autorizează Banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuități/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenției prin debitarea automată la scadențe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să le alimenteze cu sumele datorate. Art. 4.3: Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua, dacă este cazul,schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenții; Banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilități sau depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menționat anterior. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat."
Relativ la situația de fapt, reclamanții au mai arătat că, toate creditele sunt garantate printr-o garanție reală imobiliară de prim rang constituită asupra imobilului teren în suprafață totală de 3.358 mp și construcție, situată în intravilanul municipiului _.
De asemenea, reclamanții au învederat faptul că, potrivit dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 296/2004, în Legea nr. 193/2000, în OG nr. 21/1992 și în Legea nr. 363/2007, au calitatea de consumatori iar în momentul încheierii convențiilor s-au aflat pe o poziție inegală cu banca pârâtă deoarece, contractele încheiate sunt de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea de negociere a nici unei clauze din convenție așa încât, contractele sunt preformulate, standard, iar eventualele diferențe dintre acesta și alte contracte nu se datorează negocierii cu clienții, ci particularităților fiecărui client.
În continuarea motivării, reclamanții au expus condițiile prevăzute de lege pentru ca o clauză contractuală să fie considerată abuzivă, arătând în primul rând că, dispozițiile contractuale contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în primul rând unul de natură economico-patrimonială. În acest sens, reclamanții arată că, dispozițiile contractuale contestate au și produs deja efecte cuantificabile în bani, respectiv un prejudiciu.
De asemenea, se arată că, dezechilibrul este creat în detrimentul lor, deoarece, este neîndoielnic faptul aceste clauze contractuale înscrise la punctul 4.1, 4.2 și 4.3 din "Condițiile Generale" ale convențiilor de credit, produc nu numai un dezechilibru în detrimentul lor, în calitate de consumatori prin crearea unui însemnat prejudiciu patrimonial, fiind obligați la plata unor sume semnificative către bancă, sume pe care le considerăm ca fiind datorate doar ca urmare a inserării în cuprinsul convențiilor a unor clauze abuzive.
Raportându-se prevederilor art. 969 din Codul civil din 1864, Directivei 93/13, doctrinei dar și în jurisprudenței CJCE, reclamanții susțin că, dezechilibrul invocat este contrar bunei credințe, întrucât, în speță, în cazul de față, pârâta a inserat în cele trei convenții clauza prin care plățile se fac în moneda contractului deși conform Regulamentului BNR 4/2005 plățile între rezidenți se fac doar în moneda RON.
Tot în ceea ce privește situația de fapt, reclamanții pretind că, semnarea contractelor s-a făcut după ce au fost depuse toate actele solicitate, iar convențiile de credit au fost prezentate în ziua semnării contractelor fără a se negocia nimic, anterior semnării comunicându-li-se că a fost aprobat creditul și că sunt așteptați la sediul băncii pentru semnarea contractelor iar la sediul băncii, contractele erau completate deja și semnate de bancă iar după semnarea lor de către reclamanți s-a mers la un notar public pentru semnarea contractelor de ipotecă.
Potrivit reclamanților, creditele au fost acordate fiecare în tranșă
unică în conturi separate deschise pentru fiecare convenție, astfel: contul _ CHF pentru convenția de credit nr. 0085313 din 28.02.2007, contul _ pentru convenția de credit nr. 0116887 din 09.08.2007 și contul _ pentru convenția de credit nr. 0141578 din 14.02.2008 iar operarea acestor conturi era condiționată de constituirea unor garanții și de plata celor trei credite refinanțate, iar utilizarea surselor financiare trebuia să se facă în 30 de zile pentru fiecare convenție.
Au arătat reclamanții că, în condițiile în care, pe piața din România nu existau tranzacții în CHF sumele rămase la dispoziția lor au fost transferate în Euro și RON și au devenit proprietarii acestor sume abia după ce acestea au fost transferate din conturile mai sus indicate așa încât, pe aceste conturi nu au fost efectuate nici un fel de operațiuni pentru că în aceeași zi în care au încheiat prima convenție de credit s-a deschis un nou cont în CHF pentru plată și anume _, ceea ce dovedește că, au împrumutat de la pârâră numai formal CHF (fiind vorba doar despre o monedă de referință) pentru că de fapt nu au virat din conturile lor CHF către alte bănci și nici nu au plecat din bancă cu vreo monedă sau bancnotă CHF.
Reclamanții susțin că, în cauză sunt incidente prevederile legale speciale care reglementează activitatea bancară și nu dispozițiile vechiului cod civil referitoare la contractul de împrumut pentru că, în aceste condiții, creditele ar trebui achitate după aproximativ 30 de ani, nefiind prevăzută posibilitatea achitării creditului în rate. Totodată, se susține pe de o parte că, dispozițiile contractuale pe care le consideră ca fiind abuzive sunt clauze convenționale, inserate în contract, care nu au fost negociate și care au produs un dezechilibru major între drepturile părților iar pe de altă parte că, în aceste clauze nu se regăsesc inserate trimiteri directe la art. 1578 Cod civil din 1864 ci, se stipulează că orice plată se efectuează în moneda creditului. În susținerea acestor afirmații, reclamanții au expus din considerentele hotărârii date în cauza C-280/13 dar și prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005.
Potrivit reclamanților, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 3 din Regulamentul nr. 4 al BNR potrivit cărora plățile se fac numai în moneda națională astfel că, operațiunile de creditare în valută nu pot avea loc între rezidenți. Se susține că, în speță, convențiile de credit încheiate între PPP SA în calitate de instituție de credit și reclamanți, sunt servicii financiare iar activitatea de creditare reprezintă comerț cu servicii, nefiind vorba despre un contract de împrumut între rezidenți care nu au calitatea de comercianți.
Cu privire la aceste ultime aspecte, reclamații au concluzionat în sensul că, la data încheierii convențiilor de credit convențiile de credit reprezentau credite acordate persoanelor fizice conform Normei BNR 5/2002 privind clasificarea creditelor si plasamentelor, precum si constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit care la art. 1 lit. e pct. 2.1 poziția 20212 reglementează clasificarea creditelor acordate clientelei din sectorul nebancar - Credite acordate persoanelor fizice.
În aceste sens, raportându-se prevederilor Normei BNR 10/2005 și ale OUG nr. 99/2006, reclamanții precizează că, pe piața reglementata din România, în 2007 - 2008, pentru persoanele fizice existau creditul de consum reglementat prin Legea nr. 289/2004 care transpunea Directiva 87/102/CEE și creditul ipotecar reglementat prin Legea nr. 190/1999 și ambele categorii de credite erau incluse în OUG 99/2006 care reprezintă "Legea bancară" și că, în aceste condiții, conform dispozițiilor legale în vigoare cele trei convenții de credit încheiate reprezintă credite de consum și se supun dispozițiilor legale în materia creditelor de consum adică Legea 289/2004, Directiva 87/102/CEE, OUG 50/2010 și Directiva 2008/48/CEE, indiferent că banca l-a denumit credit "Optimus" pentru acoperire cheltuieli curente sau cheltuieli personale.
În sprijinul acestor susțineri a fost invocată hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C-602/2010.
Redând dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 296/2004, în Legea nr. 193/2000, în OG nr. 21/1992 și în Legea nr. 363/2007, reclamanții arată că, la încheierea convențiilor au fost încălcate prevederile art. 5 din legea nr. 363/2007 deoarece, banca nu i-a informat complet cu privire la dezavantajele unor credite în CHF cu atât mai mult cu cât, riscul de hipervalorizare a CHF era cunoscut experților financiari ce activează în domeniul bancar.
Potrivit reclamanților, dacă banca a apelat la evitarea riscului prin instrumente financiare derivate sau asigurări de neplată, înseamnă că acest risc este transferat cu rea credință către consumator pentru că aprecierea CHF nu produce prejudicii băncii. Relativ la această susținerii, reclamanții precizează că, OUG 99/2006 prevede metode prin care aceste riscul valutar trebuie prevăzute de instituția de credit în cadrul activității sale deoarece, acesta face parte din activitatea bancară și este contracarat prin mijloace specifice instituțiilor financiare care presupun cunoștințe adecvate iar acest risc nu poate fi evaluat și nici îndepărtat de un consumator așa cum este definit de reglementările legale. Totodată, se arată că, în mod cert banca cunoștea riscul asociat CHF legat de aprecierea valorii acestei monede cu atât mai mult cu cât creditele sunt acordate cu dobândă fixă și nu erau asociate în mod direct cu dobânda LIBOR CHF pentru că fluctuația cursului valutar și dobânzile interbancare sunt în raporturi invers și că, dacă s-ar fi respectat regulile de prudențialitate bancară, chiar dacă a crescut valoarea CHF, ar fi scăzut dobânda iar de la DAE de 5 - 7 % pe an se ajungea la DAE de 2 - 4 % pe an ceea ce ar fi compensat creșterea cursului valutar. Acest lucru ar fi operat și invers în cazul scăderii cursului ar fi crescut dobânda iar contractele de credit ar fi rămas în litera dar și spiritului lor iar executarea contractelor ar fi fost cu bună credință echitabile.
Spre finalul acțiunii, reclamanții revin asupra condițiilor referitoare la caracterul abuziv al clauzelor susținând din nou lipsa negocierii acestora precum și faptul că, deși pârâta avea în portofoliul său atât credite în lei cât și în euro, nu le-a făcut vreo ofertă de negociere în acest sens, astfel că rezultă lipsa negocierii și a informării în legătură cu funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei.
Astfel, se arată că, dispozițiile contractuale ce fac obiectul litigiului nu au fost negociate ci au fost stabilite fără a li se da posibilitatea să influențeze natura lor, fiind vorba despre Condițiile Generale ale convențiilor - standard preformulate iar cererile de credit au fost scrise în ziua în care au fost acordate creditele, s-a mers la notar pentru garanțiile ipotecare, astfel încât în câteva zeci de minute se finalizau toate operațiunile, neexistând nici un fel de informări sau negocieri cu pârâta cu privire la vreo clauză contractuală.
În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ produse de clauzele contestate, reclamanții au arătat că, după 7-8 ani, au achitat suma de 1.455.323 RON (conform extraselor de cont) iar la data introducerii acțiunii mai au de achitat suma de 3.370.536 RON (conform graficelor de rambursare conform cursului de 4,2502 de la ghișeul PPP SA) deci, după ce s-a parcurs aproape un sfert din perioada contractată datoria față de pârâtă este de două ori mai mare în condițiile în care, suma contractelor este de 907.000 CHF care reprezenta la momentul încheierii contractelor suma de 1.888.881 RON. Astfel, reclamanții constată ca fiind evident că art. 4.1, 4.2 și 4.3 din Condițiile Generale ale convențiilor creează în detrimentul lor și contrar bunei lor credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile asumate ceea ce face ca art. 969 din Codul Civil vechi să nu își găsească aplicabilitatea fiindcă, este vorba despre convenții încheiate prin încălcarea legii în materia regimului valutar și a protecției consumatorilor.
În final, cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, reclamanții arată că, în urma analizării extraselor de cont, au constatat că la data de 28/01/2015 au efectuat plăți de 458.246 CHF care la cursurile valutare CHF/RON de la data plăților înseamnă 1.455.323 RON, astfel încât au achitat în plus suma de 492.937 RON.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 296/2004, ale Legii nr. 193/2000, ale OG nr. 21/1992, ale Legii nr. 363/2007, ale Legii nr. 289/2004, ale OG nr. 99/2006, ale codului Civil, ale Normelor BNR 3/2007, 4/2005, 5/2002, 10/2005, și pe jurisprudența CJCE.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au atașat cererii de chemare în judecată, în copii, înscrisuri.
Pârâta, legal citată, a form,ulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând în primul rând că, dispozițiile contractuale în sine nu generează în mod direct drepturi și obligații in sarcina părților, astfel că, poate invoca în apărarea sa că această clauză are rolul de a informa consumatorii cu privire la riscurile pe care și le asumă și la obligațiile pe care, în mod inevitabil, le generează contractarea unui credit într-o altă monedă decât cea națională. De asemenea, susține pârâta că, nu se poate susține că o clauză care definește un risc potențial și care informează anticipat cu privire la posibile consecințe ale contractării unui credit în monedă străină, să fie considerată că ar avea caracter abuziv deoarece obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.
De asemenea, pârâta mai arată că, art. 4.1 din Condițiile generale ale convențiilor, informează consumatorul asupra obligațiilor ce îi revin în temeiul contractului de credit, care este o specie a contractului de împrumut, guvernat de principiul nominalismului monetar, un principiu legal reglementat la art. 1578 Cod civil 1864, în vigoare la data încheierii convențiilor de credit.
Învederează reclamanta că, în virtutea acestui principiu, împrumutatul are obligația de a restitui aceeași cantitate de monedă, fie ea națională sau străină, cu cea împrumutată, fiind exclusă orice susținere privind denaturarea raportului juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a consumatorului și oferirea băncii unui avantaj economic disproporționat.
Potrivit pârâtei, deși clauza analizată nu generează în mod direct și doar prin ea însăși drepturi și obligații favoarea, respectiv în sarcina părților, totuși, aceasta reflectă principiul nominalismului monetar în contractele de împrumut ce au ca obiect sume de bani, acest principiu fiind prevăzut de lege, nicio persoană neputând invoca necunoașterea legii pentru a obține înlăturarea sau eliminarea unei obligații contractuale. Totodată, pârâta susține că, modificarea monedei creditului și stabilizarea cursului CHF la valoarea pe care acesta o avea la data încheierii contractului de credit, înseamnă că, dacă s-ar admite înghețarea francului la valoarea de la momentul inițial, nu s-ar restitui întreaga sumă împrumutată.
Susține pârâta că, în cauză, nu pot fi primite, ca temei legal, dispozițiile Legii 193/2000 întrucât acestea sunt inadmisibile pe de o parte față de prevederile art. 3 alin 2 din același act normativ iar pe de altă parte pentru că, dispozițiile contractuale contestate reprezintă o reflectare în cuprinsul contractului a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 Cod civil 1864, în virtutea căruia, în contractele de împrumut având ca obiect o sumă de bani, împrumutatul are obligația de a restitui aceeași cantitate de monedă cu cea împrumutată. Or, riscul valutar în contractele de credit în monedă străină reprezintă o reflectare a teoriei riscului în contractele de împrumut de consumație, concretizată în obligația împrumutatului de a restitui exact aceeași cantitate de monedă împrumutată, și de aceeași calitate.
Potrivit pârâtei, prevederile Legii nr. 193/2000 nu sunt aplicabile și pentru că, art. 4 alin 6 stipulează că nu pot face obiectul aprecierii caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul principal al contractului, obiect din care, incontestabil, face parte suma împrumutată, pe care reclamanții urmăresc să o recupereze în parte.
Pârâta a mai susținut că, deși nu fac referire directă la noțiunea de impreviziune, reclamanții aduc in discuție chestiuni de fond care definesc în mod larg conceptual de impreviziune. Însă, în speță teoria impreviziunii nu este aplicabil pe de o parte față de prevederile art. 107 din Legea nr. 71/2011 și ale art. 1271 Cod civil iar pe de altă parte pentru că, suntem în prezența excepțiilor prevăzute de art. 1.271 alin. (3) lit. c) și d) Cod civil, pe de-o parte, debitorii și-au asumat acest risc din moment ce au fost informați și au cunoscut definiția riscului valutar din contract, iar pe de altă parte, clauza de la art. 4.3 le permitea conversia creditului în monedă națională independent de vreun termen sau condiție, însă aceștia, în mod culpabil si cu rea-credință, nu au uzat de dreptul conferit prin contract.
Cu privire la obligația de a rambursa creditul in moneda acestuia conform dispozițiilor art 4.1 din condițiile generale, pârâta susține că, în speță, nu este prejudiciabilă clauza care prevede că rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar și în condițiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională deoarece, pe de-o parte, niciun act normativ nu interzice acordarea și rambursarea creditelor în CHF, iar pe de altă parte, o astfel de clauză contractuală reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual adică a principiului nominalismului monetar consacrat la art. 1.578 Cod civil. 1864. În acest sens, pârâta a precizat că, ceea ce dorește banca este să i se restituie suma împrumutată, adică acea cantitate de monedă, de aceeași calitate de care a beneficiat împrumutătorul și că, rambursarea aceleiași cantități de monedă nu aduce niciun profit suplimentar acesteia, dimpotrivă, acoperă o pierdere pe care aceasta a suferit-o atunci când a transferat proprietatea asupra suinelor împrumutate către debitor. Totodată, a mai precizat că, împrejurarea că, de la data contractării creditului și pe parcursul rambursării sale, moneda națională s-a depreciat în raport cu CHF, nu poate conduce la concluzia că ar aduce un profit băncii.
Referitor la criticile reclamanților ce privesc caracterul abuziv al clauzelor, pârâta a învederat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în primul rând pentru că, a existat o negociere întrucât, la data încheierii convenției de credit analizate, existau în portofoliul de credite al băncii produse în lei, euro și alte valute, dacă este cazul clientul optând în deplină cunoștință de cauză la creditul în CHF, formulând el însuși o cerere de credit prin care a solicitat expres creditul în această monedă.
Potrivit pârâtei, nici condiția dezechilibrului semnificativ nu este îndeplinită și nici nu ar putea exista într-un contract de împrumut de consumație în temeiul căruia împrumutaților le revine chiar obligația legală de restituire a unor bunuri nu numai de aceeași cantitate, dar și calitate iar rambursarea creditului chiar în moneda în care a fost acordat reprezintă un mecanism care asigură echilibrul contractual, evitându-se prejudicierea nejustificată a împrumutătorului, care ar fi altfel lipsit de dreptul său de proprietate consacrat și de art. 1 Protocolul 1 CEDO.
În opinia pârâtei nu este îndeplinită nici reaua credință a băncii pe de o parte pentru că, în buna credință se prezumă potrivit dispozițiilor Codului civil iar pe de altă parte întrucât, prezumția relativă de bună credință ce operează în favoarea băncii nu a fost oricum răsturnată.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor 4.2 si 4.3 din Condițiile Generale, pârâta susține că acestea nu produc nici un dezavantaj reclamanților ci, ambele clauze sunt menite sa indice modul in care se va face plata, cu specificația ca a doua clauza se refera la situația in care contul in care este moneda creditului si in care părțile au înțeles sa facă plata acestuia, nu a fost alimentat corespunzător din orice motiv.
Susține pârâta că, pentru a evita supraîndatorarea clientului prin aplicarea dobânzii penalizatoare in caz de întârziere, a fost prevăzută in contract clauza 4.3 ca fiind o soluție subsidiara de plata a ratei creditului pentru a evita o pierdere in patrimoniul clienților, pierdere determinata de nealimentarea contului deschis in moneda creditului din orice motiv(imputabil sau nu).
În final, pârâta și-a expus propriile argumente referitoare la interpretarea concluziilor instanței de contencios comunitar din cauza C26/13 - Kasler c. OTP Ungaria.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisurile depuse de către părți și cu interogatoriile luate reclamanților la solicitarea pârâtei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Așa după cum au arătat și reclamanții, aceștia au încheiat cu pârâta PPP SA, convențiile de credit 0085313 din 28.02.2007 ( pentru o sumă de 226.000 CHF și o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% și DAE 5,69% pe an), 0116887 din 09.08.2007 ( pentru o sumă de 365.000 CHF și o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 4,25% și DAE 6,31% pe an) și 0141578 din 14.02.2008 ( pentru o sumă de 316.000 CHF și o perioadă de 300 luni, o dobândă curentă de 3,99% și DAE 7,44% pe an.
Cele trei convenții, în Condițiile Generale ale acestora (Secțiunea 4 "Plăți"), prevăd: " Art. 4.: Orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în Condițiile Speciale". Art. 4.2: împrumutatul autorizează Banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuități/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenției prin debitarea automată la scadențe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să le alimenteze cu sumele datorate. Art. 4.3: Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, Banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua, dacă este cazul,schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenții; Banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilități sau depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menționat anterior. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat."
Dispoziții legale incidente :
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, republicata, art. 4 alin 1, 2,3,4,6 : " 1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrare cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor .(2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.(3) Faptul ca anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Daca un profesionist pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.(5) Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se evalueaza in functie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii acestuia;b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociaza nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerintele de pret si de plata, pe de o parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in masura in care aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj usor inteligibil";.
Directiva 93/13/CE, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, art. 4 alin 1: " (1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.";
Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, art. 3 lit. a și b: " În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiții: (a) "consumator"; înseamnă o persoană fizică care, în cadrul operațiunilor reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale sau profesionale; (b) "creditor"; înseamnă o persoană fizică sau juridică care acordă sau promite să acorde credite în exercițiul activității sale comerciale sau profesionale;";
Din analiza acțiunii, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și a prevederilor legale incidente, instanța reține că acțiunea nu este fondată.
În primul rând, instanța reține, contrar susținerilor pârâtei că, în speță, sunt aplicabile prevederile legii nr. 193/2000 deoarece, la noțiunea de "consumator"; se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, așa cum a fost modificată, a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1), lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acționează în scopuri care se află în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
Așadar, pe de o parte, raportat la convențiile de credit nr. 0085313 din 28.02.2007, nr. 0116887 din 09.08.2007 și nr. 0141578 din 14.02.2008, reclamanții au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice ce au contractat un credit pentru nevoi personale, iar pe de altă parte, protecția asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, vizează în mod direct persoana fizică ori grupul de persoane fizice care, prin opoziție cu profesionistul, acționează în afara activității sale profesionale, legea fiind destinată a ocroti persoanele anterior menționate și care nu acționează în scopul obținerii unui profit.
De asemenea, nu se poate reține inadmisibilitatea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 deoarece, art. alin 6 din acest act normativ nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil. În acest sens, instanța supremă a reținut că: " ………În ce privește aspectul, supus analizei, acela al prețului ca și componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea națională cât și în cea comunitară expresia "preț" este utilizată prin raportare la sintagma "raport calitate preț", precum și la produsele și serviciile oferite în schimb. Față de modul de reglementare, sensul normelor în discuție este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporționalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant și prețul plătit de consumator, situație ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plătește o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primește o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condițiile convenite prin contract…………. De aici rezultă în mod evident că noțiunea de "cost total al creditului" are o accepție mai largă decât aceea a "prețului", comisionul de risc și dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia. În același sens, Directiva 2008/48/ CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) definește "costul total al creditului" ca fiind format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul și care sunt cunoscute de către creditor "; decizia nr. 2875 din 26 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.
Revenind la susținerile reclamanților, instanța reține în primul rând că, impreviziunea nu se aplică convențiilor de credit încheiate de către reclamanți, având în vedere împrejurarea că acestea sunt încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Instanța mai reține că, potrivit literaturii de specialitate și a dispozițiilor noului cod civil, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate si, pe cale de consecință, a nulității, ci si pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic. Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) si (3) Cod civil (reluate în art. 3 si art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât si din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul eretroactivităŃii), cât si efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).
În speță, nu ne aflăm în fața unei situații juridice viitoare ci, în fața unui act juridic, ce este guvernat de dispoziția legală în vigoare la data încheierii lui, adică -facta pendentia, respectiv situațiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. În privinŃa acestora, legiuitorul poate opta între aplicarea legii noi si ultraactivitatea (supraviețuirea) legii vechi.
Deși există posibilitatea ca, în cazul în care elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs, în speță nu putem vorbi de o individualitate proprie a elementelor ce au născut existența modalității de restituire a împrumutului deoarece, acestea au luat naștere odată cu încheierea contractului și nu au suferit nicio modificare prin acte adiționale.
Așa după cum s-a reținut în literatura de specialitate, în materia împrumutului de consumație având ca obiect o sumă de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constantă, atât din perspectiva vechii reglementări, cât și raportat la noul Cod civil. Acest principiu presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.
În ciuda susținerilor reclamanților, contractul de credit bancar este supus normelor incluse în legislația civilă privitoare la împrumutul de consumație, respectiv împrumutul cu dobândă, cu câteva particularități în sensul că ( raportat la calitatea specială a împrumutătorului), vor trebui respectate regulile înscrise în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, precum și actele emise de autoritatea prudențială în domeniu.
Pe de altă parte, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. De altminteri, legislația privitoare la consum nu tinde la schimbarea naturii și efectelor juridice ale contractelor numite, pentru că, astfel cum s-a susținut în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, "obligația instanței naționale de a se referi la conținutul unei directive atunci când interpretează și aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului și o asemenea obligație nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național (Hotărârea OSA, EU:C:2014:110, pct. 45)"; Hotărârea Curții (Camera a IV-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt (par. 65)
Așa după cum s-a arătat în literatura de specialitate: "Or, prin supunerea unui contract de împrumut bancar principiului nominalismului monetar se dă eficiență unor dispoziții normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluție care să excedeze dispozițiile legii naționale în materie. În consecință, principiul nominalismului monetar, în sine, nu comportă nuanțe speciale față de cele evidențiate în legislația civilă în privința contractelor de credit bancar încheiate cu consumatorii. Cât privește însă problema clauzelor de indexare, aceasta a primit în ultima vreme o atenție specială în diferite state membre ale Uniunii Europene, asupra lor planând o îndoială în privința impactului lor adițional asupra întreținerii inflației, de unde și preocuparea pentru limitarea pe cale legislativă a acestora, mai ales în materia contractelor încheiate cu un consumator, fără însă ca ele să fie interzise în principiu"; _ Corneliu Bârsan, "Principiul nominalismului monetar și impreviziunea în contractul de împrumut de consumație având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?"; Revista Română de drept Privat nr. 5/2014.
Așadar, principiul nominalismului monetar este perfect aplicabil, fiind legea generală aplicabilă convențiilor de credit. Aceasta ( vechiul cod civil) nu este exclus de reglementările speciale cu care, legea generală se completează.
De asemenea, contrar susținerilor reclamanților, este de reținut că, pârâta a împrumutat reclamanților sume de bani în CHF, transferându-le în contul deschis pentru CHF, iar prin contracte s-a stabilit ca restituirea creditului prin rate lunare să se facă tot în CHF, potrivit principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 și 1584 Cod civil.1864.
Nefondată este și solicitarea reclamanților privitoare la stabilizarea/înghețarea cursului valutar.
În primul rând, trebuie remarcat, în ciuda susținerilor reclamanților că, prin hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C 23/13, Kasler împotriva băncii, între speța de față și cea care a generat pronunțarea anterior identificatei hotărâri există o diferență esențială în sensul că în cazul acesteia din urmă petenții au împrumutat o sumă exprimată în forinți maghiari (HUF), al căror echivalent a fost stabilit în franci elvețieni (CHF), iar contractul prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat în ziua deblocării fondurilor, împrumutații contestând în fața instanțelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF.
Obiectul sesizării CJUE l-a reprezentat natura abuzivă a clauzei, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru punerea la dispoziție a acestuia.
Hotărârea CJUE invocată de către reclamanți nu a statuat prin hotărârea în cauza nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise și nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat prin contract ci, a reținut că o clauză care definește obiectul principal al contractului nu este exceptată de la examinarea caracterului sau abuziv decât daca a fost redactată în mod clar si inteligibil. Referitor la claritatea, CJUE subliniaza ca cerință respectiva nu se limitează la o claritate si la o inteligibilitate formale si pur gramaticale ci, dimpotrivă, contractul de împrumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularitățile mecanismului de schimb al monedei straine. Astfel, revine instanțelor sarcina de a stabili daca un consumator normal informat si suficient de atent putea, pe baza publicitatii si a informatiilor furnizate de imprumutator in cadrul negocierii contractului de imprumut, nu numai sa cunoasca existenta unei diferente intre cursul de schimb la cumparare si cursul de schimb la vanzare ale unei monede straine, ci si sa evalueze efectele aplicarii acestui din urma curs cu privire la calcularea ratelor si la costul total al imprumutului sau.
Or, este evident că, reclamanții, ei înșiși beneficiari ai jocului valutar de la momentul contractării, puteau și trebuiau să prevadă, cu o claritate suficientă asupra posibilității aprecierii valutei contractate. Pe de altă parte, admițând că reclamanții arau în imposibilitate de a cunoaște evoluția viitoare a valorii francului elvețian, respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/leu, este evident că, aceeași prezumție este valabilă și în cazul pârâtei drept urmare, nu se poate imputa băncii o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate și inteligibilitate a clauzei în sensul pe care CJUE îl conturează.
Așa după cum se reține și în practica judiciară în materie "Faptul că anterior momentului la care a fost încheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca în viitor costul creditului să crească, așa cum conchide prima instanță, ci lipsa de stabilitate putea să genereze de asemenea ipoteza contrară, fiind de esența unui astfel de contract că ambele părți trebuie să accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui împrumut contractat într-o monedă diferită de cea în care sunt încasate veniturile. "; Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, decizia nr. 596/A din 19 iunie 2015.
Solicitarea reclamanților este una injustă deoarece, în cazul admiterii ar duce la un dezechilibru între prestațiile reciproce ale părților contractante deoarece, ar plasa suportarea riscului valutar numai în sarcina pârâtei.
În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzelor contractuale contestate, instanța constată că, în speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000.
Nu se poate reține că articolele criticate de către reclamanți sunt clauze abuzive, cele din contractele ulterioare primei convenții, în nici un caz, fiind evident că reclamanții erau în cunoștință de cauză, după încheierea primei convenții.
Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
În speță, nu ne aflăm în prezența unor clauze ce nu s-au negociat deoarece, clauzele contestate de către reclamanți nu vizează prevederi contractuale standardizate și preformulate ( specifice contractului de adeziune) ci, se referă la valuta creditului asupra căreia reclamanții au avut drept de dispoziție în sensul în care, au ales moneda creditului în CHF deși, banca avea produse și în alte monede ( aspect recunoscut de către ambii reclamanți prin răspunsul la întrebarea nr. 1 din interogatoriu). De remarcat de asemenea că, nu ne aflăm în situația unei simple cunoașteri a clauzelor contractuale, în concordanță cu prescripțiile lit. b) din anexa legii, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanți deoarece, așa după cum s-a arătat anterior, aceștia aveau nu numai dreptul de a accepta valuta creditului prin semnarea contractului ci, aveau dreptul de alegere ( ce implică evident negocierea) asupra valutei în care doreau să contracteze.
De asemenea, nu se poate reține că ne aflăm în situația unei clauze neinteligibile sau lipsite de claritate, în condițiile în care, în prevederile contractuale contestate nu există echivoc, părțile convenind că "plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în Condițiile Speciale";.
Așa după cum s-a reținut în practica judiciară în materie, caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative și a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părților întocmai ca legea, având forță obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) Cod civil, se deprinde concluzia că și actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinței în ipoteza producerii situației.
Având în vedere că, pe de-o parte, piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează, iar pe de altă parte că, împrumutul a fot contractat deliberat de către reclamanți într-o altă monedă decât cea națională, apreciind la acel moment că, le este favorabil din punct de vedere economic este evident că, reclamanții puteau și trebuia să prevadă o eventuală apreciere a valutei creditului față de moneda națională întrucât acesta a fost elementul care i-a determinat să contracteze împrumutul în CHF.
Nu în ultimul rând, referitor la negociere, instanța reține de asemenea că, reclamanții au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, aspect dovedit prin încheierea de acte adiționale la fiecare dintre cele trei contracte.
Nici condiția dezechilibrului între drepturile și obligațiile reclamanților nu este îndeplinită deoarece,acesta nu este provocat de clauza în sine ci, de fluctuația valutei și nu se poate reține că, acesta este provocat de pârâtă, neexistând nicio dovadă că, aceasta avea cunoștință de o devalorizare atât de puternică a monedei naționale în raport cu valuta creditului.
Nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor, acțiunea reclamanților urmează a fi respinsă.
În consecință, va fi respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, cu toate capetele de cerere.
Referitor la cheltuielile de judecată instanța reține că, potrivit art. 453 Cod procedură civilă, partea care cade in pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Astfel, raportat la soluția adoptată mai sus, de respingere a acțiunii și reținând culpa procesuală a reclamanților, urmează ca instanța să îi oblige pe aceștia să plătească pârâtei suma de 13250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamanții RRR1 și RRR2, ambii cu domiciliul în __ în contradictoriu cu pârâta PPP SA, cu sediul în _.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei suma de 13250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul apărătorului.
Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, apel ce va fi depus la Tribunalul Iași.
| ← Litigii profesionisti -pretentii . Jurisprudență Persoane... | Conform art.304 pct. 5 CPC modificarea ori casarea unor... → |
|---|
