Marcă. Acţiune în decădere pentru nefolosire. Calculul termenului de 5 ani. Armonizare cu dreptul Uniunii Europene - Directiva nr. 89/104/EEC
| Comentarii |
|
Directiva nr. 89/104/CEE, art. 5 alin. (1) lit. a)[l) Legea nr. 84/1998, art. 45 alin. (1)|2]
Textul art. 10 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/EEC, potrivit căruia perioada de 5 ani se calculează de la momentul în care procedura de înregistrare a mărcii este terminată, a fost implementat în dreptul intern prin Legea nr. 66/2010, publicată în Monitorul Oficial la 9.04.2010, ce urmează să intre în vigoare în 30 de zile de la publicare; conform acestei modificări, termenul de 5 ani se socoteşte de la data înscrierii în Registrul mărcilor.
Chiar în absenţa implementării dispoziţiilor europene la data pronunţării în apel, în mod corect instanţa a interpretat dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 în sensul că, în tăcerea legii, intervalul scurs între momentul constituirii depozitului şi mo
mentul la care marca a fost acceptată la înregistrare a reprezentat o durată în cadrul căreia neutilizarea mărcii este justificată tocmai de incertitudinea care vizează acordarea protecţiei.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2563 din 27 aprilie 2010, nepublicată
Prin cererea înregistrată sub nr. 4251/10.11.2005, reclamanta SC V.I. SRL, prin reprezentant legal, a chemat în judecată pe pârâta L.V.M. SA, reprezentată prin mandatar, solicitând decăderea acesteia din drepturile conferite prin certificatul de înregistrare marcă nr. 31522/25.07.1997.
In motivarea acţiunii, arată reclamanta că, în fapt, firma franceză pârâtă a obţinut înregistrarea şi protecţia pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani, în baza certificatului menţionat, pentru clasele de produse/servicii pentru articolele confecţionate din piele sau imitaţie din piele.
Societatea reclamantă are ca obiect de activitate comercializarea pe teritoriul României a articolelor din piele, articole ce sunt alese din cataloagele puse la dispoziţie de producător, inscripţionate şi etichetate cu marca „VITTON COLLECTION”.
Deşi pârâta şi-a înregistrat marca pe teritoriul României încă din 1997, aceasta nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României din momentul înregistrării până în prezent, pentru produsele pentru care a fost înregistrată.
Prin sentinţa civilă nr. 955 din 13.09.2005 pronunţată în cauză de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea şi s-a dispus decăderea pârâtei L.V. M. SA din drepturile conferite de certificatul de înregistrare mărci nr. 31522 din 25.07.1997, pentru clasa de produse 35 a Clasificării Internaţionale de la Nisa.
Decizia nr. 261 A/14.12.2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală prin care s-a admis excepţia lipsei de interes a reclamantei în for-
mularea acţiunii a fost casată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia civilă şi de proprietate intelectuală prin decizia nr. 7074/26.10.2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, instanţa reţinând interesul reclamantei în promovarea acţiunii ce rezidă din faptul că este titulara unei cereri de înregistrare a mărcii în nume propriu pentru care s-a emis aviz de refuz provizoriu.
Curtea de Apel, rejudecând cauza, prin decizia nr. 72A/26.03.2009, a respins ca neîntemeiate excepţiile de prematuritate a cererii de chemare în judecată şi a lipsei interesului reclamantei; a admis apelul pârâtei L.V.M. S.A., a schimbat în tot sentinţa în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată pentru considerentele ce urmează.
Asupra motivelor de apel care au vizat lipsa interesului intimatei reclamante în formularea cererii de decădere a pârâtei din drepturile
conferite de marca înregistrată a acesteia, Curtea a apreciat că această excepţie a fost definitiv tranşată prin decizia de casare, astfel încât nu se mai impune a fi finalizată.
In ce priveşte excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată, s-a apreciat că este neîntemeiată, potrivit celor ce urmează:
Conform art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în temeiul căruia s-a solicitat decăderea apelantei pârâte din drepturile conferite de marca LV, „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă”.
Durata de protecţie a mărcii se întinde, potrivit art. 29 alin. (1), de la data depozitului naţional reglementar al mărcii, pentru o perioadă de 10 ani.
Din perspectiva terţului ce invocă neutilizarea de către titular a mărcii, termenul suspensiv, la care a făcut referire apelantul în susţinerea excepţiei, nu are consecinţe în privinţa momentului la care acesta este îndreptăţit să solicite decăderea din drepturi, sancţiune specifică domeniului mărcii.
A se susţine că doar la momentul înregistrării mărcii în Registrul naţional al mărcilor începe să curgă termenul de 5 ani prevăzut de lege, ca fiind termenul în funcţie de împlinirea căruia persoana interesată îşi poate exercita dreptul de a cere decăderea, înseamnă în mod implicit o adăugire adusă legii.
Din perspectiva titularului de marcă, intervalul scurs între momentul constituirii depozitului şi momentul la care marca a fost acceptată la înregistrare, după parcurgerea procedurii instituite prin dispoziţiile art. 19-28 din Legea nr. 84/1998, reprezintă, cu referire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege, o durată în cadrul căreia neutilizarea mărcii este justificată tocmai de incertitudinea care vizează acordarea protecţiei.
In cauză, marca ce i se opune intimatei reclamante şi în raport de care s-a apreciat interesul acesteia în a solicita decăderea pârâtei apelante din drepturi poartă ca dată la care a fost înregistrată şi a obţinut protecţie pe teritoriul României data de 25.07.1997.
In raport de această dată, cererea de chemare în judecată formulată la 10.11.2003 nu poate fi considerată prematură, deoarece între momentul înscris în certificat ca dată a înregistrării şi momentul cererii de decădere se scursese o durată de timp mai mare de 5 ani, durată care se încadrează în perioada de protecţie, astfel cum este definită prin dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 şi care constituie totodată reper al unei acţiuni în decădere întemeiată pe dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din lege.
în condiţiile respingerii excepţiei de prematuritate a cererii de chemare în judecată, potrivit celor anterior expuse, dar şi calificării duratei
scurse între momentul constituirii depozitului naţional reglementar şi cel al admiterii la înregistrare al mărcii - 14.04.1999, potrivit actului depus în apel, ca reprezentând o durată de neutilizare a mărcii justificată, în discuţie se află netemeinicia ccrerii, câtă vreme nu sunt îndeplinite condiţiile cumulativ impuse de art. 45 alin. (1) lit. a), respectiv: inexistenţa unor motive justificate de neutilizare, absenţa unei folosiri efective a mărcii pe teritoriul României şi o durată neîntreruptă de neutilizare de 5 ani.
împotriva deciziei au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Reclamanta S.C V.I. S.R.L. îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că urmare a respingerii excepţiei de prematuritate a formulării cererii de chemare în judecată, nu se mai putea pune problema calificării duratei de neutilizare, a începutului ori sfârşitului termenului. Protejarea mărcii începe din ziua constituirii termenului la O.S.I.M. şi conferă solicitantului un drept de folosire exclusivă a denumirii mărcii şi de interzicere a terţilor de a folosi denumirea respectivă.
Se mai arată că potrivit art. 47 din lege, dovada folosirii mărcii incumbă titularului acesteia, dovezi ce nu au fost făcute de pârâtă.
Dovezile produse în apel, referitoare la producerea de carâmburi de încălţăminte şi accesorii de marochinărie nu sunt produse ce pot fi incluse în cele enumerate în clasa 18 „genţi şi geamantane”, iar notorietatea mărcii „LV” nu poate înfrânge principiul teritorialităţii şi nu reprezintă un act de folosinţă a mărcii.
Pârâta L.V.M. S.A., prin dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., invocă nelegala respingere a excepţiei de prematuritate deoarece România, prin Acordul European de Asociere notificat prin Legea nr. 20/1993, s-a obligat să-şi normalizeze legislaţia cu cea europeană, că Directiva 89/104/CEE privind mărcile a fost transpusă integral precum şi Regulamentul CE nr. 40/1994 privind marca comunitară astfel cum rezultă din H.G. nr. 1424/2003.
Se apreciază că interpretarea restrictivă a instanţei de apel atrage incidenţa art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, datorită lipsei de previzibilitate în aplicarea regulilor, dar şi datorită divergenţelor de jurisprudenţă.
Interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că termenul de 5 ani începe să curgă de la data înscrisă în certificatul de înregistrare este greşită pentru că nu corespunde practicii judiciare în materie.
înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursurilor, pentru argumentele ce succed.
Potrivit art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, text în temeiul căruia s-a solicitat decăderea din drepturile conferite prin certificatul de
înregistrare marcă nr. 31522/25.07.1997 - LV - „orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă, fară motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată”.
Textul art. 10 alin. (1) din Directiva nr. 89/104/EEC potrivit căruia perioada de 5 ani se calculează de la momentul în care procedura de înregistrare a mărcii este terminată a fost implementat în dreptul intern prin Legea nr. 66/2010 publicată în Monitorul Oficial la 9.04.2010, ce urmează să intre în vigoare în 30 de zile de la publicare; conform acestei modificări, termenul de 5 ani se socoteşte de la data înscrierii în Registrul mărcilor.
Chiar în absenţa implementării dispoziţiilor europene la data pronunţării în apel, în mod corect instanţa a interpretat dispoziţiile art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 în sensul că, în tăcerea legii, intervalul scurs între momentul constituirii depozitului şi momentul la care marca a fost acceptată la înregistrare a reprezentat o durată în cadrul căreia neutilizarea mărcii este justificată tocmai de incertitudinea care vizează acordarea protecţiei.
Astfel în procedura de înregistrare a mărcii, momentul publicării şi cel al înregistrării acesteia sunt două momente diferite. Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 84/1998, dacă în urma examinării cererii se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, O.S.I.M. decide înregistrarea mărcii şi publicarea ei în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală. De la data publicării mărcii curge termenul în care orice persoană interesată poate face opoziţie; prin urmare, solicitantul nu are încă certitudinea că marca va fi înregistrată. Conform art. 28 din lege, abia când decizia de înregistrare a mărcii a rămas definitivă, marca este înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor.
Reclamanta, prin motivele de recurs, nu critică respingerea excepţiei prematurităţii, cu toate că asemenea soluţie - dată pe cale de excepţie şi nu pe fond - i-ar fi permis să introducă o nouă acţiune în decădere, fară a
i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pentru perioada de timp care a făcut obiect de analiză în primul proces.
Drept urmare, solicitarea pârâtei referitoare la încălcarea art. 6 din
Convenţia europeană, în sensul că este încălcată practica înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, nu acoperă sfera sa de interes.
Reclamanta formulează critici întemeiate pe dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 84/1998 referitoare la proba ce incumbă titularului mărcii în dovedirea utilizării acesteia, numai că în hotărârea instanţei de apel nu s-a făcut vorbire de aceste dispoziţii legale, temeiurile de drept fiind exclusiv cele înscrise în art. 45 alin. (1) lit. a), mai precis, interpretarea
judiciară a textului de lege incidcnt în cauză.
Nici criticile privitoare la notorietatea mărcii LOUIS VUITTON nu au făcut obiect al dezbaterii în apel, aşa încât ele nu se pot constitui în motive de nelegalitate, câtă vreme decizia atacată nu cuprinde argumente de natura celor invocate.
Concluzionând, instanţa de apel a aplicat corespunzător legea atunci când a reţinut că termenul de 5 ani stipulat în lege nu era împlinit la momentul formulării cererii de chemare în judecată, întrucât intervalul scurs între momentul constituirii depozitului şi momentul înregistrării reprezintă o neutilizare justificată datorită incertitudinii care vizează acordarea protecţiei.
înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge ambele recursuri în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← Marcă. Acţiune în contrafacere. Imposibilitatea interzicerii... | Marcă. Acţiune în decădere pentru nefolosire. Calculul... → |
|---|
