Marcă. Acţiune în decădere pentru nefolosire. Folosire efectivă şi serioasă (GRANA ROLO)
| Comentarii |
|
Legea nr. 84/1998, art. 45(1)
Marca a fost înregistrată pentru produse, şi nu pentru servicii. Prin urmare, pârâtul avea obligaţia să dovedească faptul că a utilizat marca în legătură cu respectivele produse aparţinând claselor
29 şi 30 din Clasificarea de la Nisa sau că a permis unor terţi această utilizare, dar tot în legătură cu produsele constând în: carne, peşte, păsări şi vânat; extracte din carne; fructe şi legume conservate, uscate şi fierte; jeleuri, dulceţuri, compoturi; ouă, uleiuri şi grăsimi comestibile, toate din clasa 29 şi cafea, ceai, cacao, zahăr, orez, tapioca, sago, înlocuitori de cafea; făină şi preparate făcute din cereale, pâine, produse de patiserie şi cofetărie, îngheţată; miere, sirop de melasă, drojdie, praf de copt; sare, muştar, oţet, sosuri condimente; mirodenii, gheaţă, toate din clasa 30.
în speţă, pârâtul a încercat să dovedească utilizarea mărcii în legătură cu un singur produs, din categoria brânzeturi, care nu face parte din clasele anterior menţionate, pentru care pârâtul a obţinut protecţie. Chiar dacă ar fi îndeplinit această condiţie, ar fi trebuit să demonstreze că semnul folosit este apt să creeze în mintea consumatorilor o legătură între produsul pe care îl achiziţionează şi originea acestuia.
în mod just a stabilit curtea de apel că menţionarea sub fiecare sortiment de pizza a ingredientelor - ex: caşcaval, gorgonzola, mozzarella granarolo, pecorino; sos de roşii, mozzarella granarolo, ciuperci, şuncă, etc., nu este aptă să creeze o astfel de legătură, ci doar să informeze cu privire la sortimentul de brânză utilizat.
în atare situaţie, concluzia potrivit căreia că nu s-a dovedit folosirea efectivă şi serioasă a mărcii „GRANA ROLO” este legală, ca şi aplicarea la situaţia de fapt reţinută a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 84/1998, cu consecinţa decăderii pârâtului din drepturile conferite de marcă.
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr/1916 din 19 martie 2010, nepublicată
Prin cererea înregistrată la 1 iunie 2007, reclamanta G. S.P.A., societate comercială cu sediul în Bologna, Italia, a chemat în judecată pe pârâţii D.I.V. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci - O.S.I.M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună decăderea pârâtului D.I.V. din drepturile conferite asupra mărcii „GRANA ROLO” nr. 047262 pe teritoriul României pentru clasele de servicii 29 şi
30 şi obligarea O.S.I.M. la publicarea deciziei de decădere a mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială - B.O.P.I., la secţiunea mărci.
Prin sentinţa civilă nr. 469 din 6 martie 2008, Tribunalul Bucureşti -Secţia a V-a civilă a admis acţiunea şi a dispus dccădcrca titularului din drepturile conferite de marcă.
Pentru a pronunţa accastă sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta este titulara mărcii GRANAROLO, înregistrată pe calc internaţională la O.M.P.I. în data 30 martie 2004 sub nr. 842667, marcă pentru carc s-a solicitat protccţia şi pc teritoriul României, în baza Aranjamentului de la Madrid. Reclamanta a solicitat înregistrarea mărcii, pentru produsele din clasa 29, 30 şi 32.
Notificat cu privire la această cerere, O.S.l.M. a înaintat la O.M.P.I. refuzul de protecţie pentru produsele din clasele 29 şi 30, motivat de anterioritatea înregistrării mărcii naţionale GRANA ROLO nr. 047262, pentru clasele 29 şi 30, cu dată de depozit 11 ianuarie 2001, având ca titular pe pârâtul D.I.V. şi de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998.
In atare situaţie, având în vedere că reclamanta intenţionează să înregistreze în România o marcă similară cu cea a pârâtului şi că art. 6 lit. c) din Legea nr. 84/1998 nu îi permite, reclamanta are interesul de a formula acele acţiuni prin care să se constate stingerea drepturilor pârâtului asupra mărcii înregistrate pe numele acestuia.
O astfel de acţiune este cea de decădere din drepturile conferite de marcă, sancţiune ce se pronunţă pentru situaţia prevăzută de dispoziţiile art. 45 lit. a) din Legea nr. 84/1998, adică fară motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată.
Proba actelor de folosire a mărcii este în sarcina pârâtului, potrivit art. 47 din Legea nr. 84/1998 şi nu a fost făcută în cauză.
înscrisurile depuse de pârât dovedesc că în anul 2002 acesta a încheiat un contract de asociere cu o societate comercială în vederea deschiderii şi organizării de activităţi de bar-restaurant, în care să fie produse şi comercializate produse sub marca „GRANAROLO”. Că această convenţie a fost urmată de acte concrete de producţie sau de comerţ, care să aibă ca urmare cunoaşterea de către consumatori a produselor marcate cu semnul înregistrat nu rezultă din nicio probă de la dosar.
Ulterior, societatea comercială parte în contractul amintit - SC P.A. SRL, la care pârâtul era asociat, şi-a schimbat denumirea în P.P. SRL, cu domeniu principal de activitate - restaurante. Prin materialele publicitare depuse la dosar, pârâtul a înţeles să demonstreze că marca înregistrată a făcut obiectul folosirii, prin asocierea acesteia cu produsele comercializate în restaurantele de la punctele de lucru ale societăţii comerciale. Potrivit înscrisului de la fila 138, pârâtul a arătat că ceea ce se identifică
cu semnul înregistrat ca marcă este un tip de produs lactat, mozzarella, dar pentru care nu s-a obţinut protecţia.
In plus, dovezile prezentate în susţinerea apărării nu sunt datate, astfel că nu se poate verifica dacă folosirea mărcii s-a făcut înaintea cererii de chemare în judecată.
De asemenea, probele privind folosirea mărcii trebuie susţinute de dovezi privind volumul de activitate cu produsele marcate, ceea ce nu s-a întâmplat.
In ceea ce priveşte cererea reclamantei de menţionare în dispozitivul sentinţei a măsurii de publicare a decăderii în Registrul Naţional al Mărcilor, tribunalul a arătat că înscrierea menţiunii decăderii în Registrul Naţional al Mărcilor şi publicarea hotărârii în B.O.P.I. se face în condiţiile Regulii 32 alin. (5) din H.G. nr. 833/1998, la cererea persoanei interesate, astfel că nu există temei pentru pronunţarea unei dispoziţii judecătoreşti în acest sens.
Participarea în judecată a O.S.I.M. este justificată de necesitatea opozabilităţii hotărârii, dar o obligaţie dispusă de instanţă în sensul solicitat de reclamantă nu se impune, faţă de caracterul nelitigios al atribuţiilor pe care le are O.S.I.M. în acest caz.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul
Prin decizia civilă nr. 56 A din 12 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins apelul ca nefondat şi l-a obligat pe apelant la plata sumei de 3000 euro, echivalentul în lei, către intimata reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea de apel a reţinut aceeaşi situaţie de fapt şi de drept ca şi prima instanţă, arătând următoarele:
Motivele dezvoltate de apelant în cererea de apel vizează modul de interpretare a dispoziţiilor legale privitoare la decăderea din dreptul la marcă şi, deci, condiţiile în care se poate dispune decăderea, cuprinse în art. 45 din Legea nr. 84/1998, fară însă a aduce vreun argument convingător din perspectiva mijloacelor de probaţi un e, în dovedirea utilizării de către acesta în mod efectiv, public şi serios a mărcii pentru produsele din clasa 29 şi 30.
Deşi face trimitere la înscrisurile depuse la dosarul cauzei, doveditoare ale unei utilizări a mărcii, apelantul are în mod evident în vedere exclusiv acte cu caracter preparator utilizării mărcii, respectiv contractul de asociere în participaţie cu SC P.A. SRL, încheiat la 1 mai 2002, având ca scop şi obiect „asocierea în vederea realizării şi a exploatării în comun a drepturilor de proprietate intelectuală derivate din deţinerea şi folosinţa mărcii de comerţ şi servicii M/00061 „GRANAROLO” şi contractul de franciză încheiat la 14 februarie 2005 între SC P.P. SRL - fos
ta societate P.A. SRL - şi SC A. SRL şi acesta având ca obiect transmiterea de către cea dintâi către cea de a doua a folosinţei drepturilor de proprietate intelectuală relative la restaurantele P.P., bucătărie mediteraneană.
Că aceste societăţi, aflate în raporturi contractuale, având în obiectul de activitate, astfel cum a susţinut apelantul, comercializarea şi unora dintre produsele făcând parte din clasele de produse 29 şi 30 pentru care a fost obţinută protecţie sub marca analizată, reprezintă aspecte ţinând de existenţa din punct de vedere juridic a societăţilor respective, fără ca prin aceasta să poată fi făcută o legătură directă între produsele comercializate în cadrul acestora şi marca „GRANAROLO”, unic aspect ce interesează în cauză.
In mod corect a subliniat apelantul faptul că folosirea mărcii de către un terţ, cu consimţământul titularului acesteia, este asimilată folosirii efective, în acest sens fiind dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 84/1998.
Ceea ce omite însă a dovedi apelantul este această folosire de către terţ a mărcii analizate, odată făcută dovada acordului său, în calitate de titular.
Or, folosirea unei mărci presupune utilizarea ei astfel încât să poată fi îndeplinită funcţia acesteia, astfel cum este reglementată prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, care o defineşte ca fiind „un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane”.
Apelantul nu a făcut nicio dovadă că marca în privinţa căreia a încheiat raporturi juridice de transmitere a utilizării ei ar fi fost aplicată în vreun fel pe vreunul din produsele aparţinând claselor 29 şi 30, comercializate de către terţii cocontractanţi, cu consimţământul său, astfel încât produsele comercializate de aceştia să fie identificate prin marca analizată, de o asemenea manieră încât acele produse să poată fi deosebite de alte produse purtând alte mărci, ale altor comercianţi.
Astfel cum în mod corect a susţinut şi intimata prin întâmpinare, contractele anterior menţionate nu sunt suficiente prin ele însele pentru a face dovada folosirii reale a mărcii.
Cu privire la actele depuse la filele 135 - 138, conţinând meniul produselor comercializate de societatea P.P. SRL şi pliante publicitare, Curtea reţine - dincolo de argumentul primei instanţe, privind lipsa oricărei datări a acestora, astfel încât analiza să poată fi făcută, în privinţa utilizării, pe o durată de 5 ani, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 84/1998 - că niciunul dintre ele nu are aptitudinea de a atesta o folosinţă reală şi serioasă a mărcii prin raportare la produsele pentru care este protejată.
Inscripţionarea mărcii pe unul din colţurile pliantelor menţionate, alături de denumirea comercială a societăţii, ar putea fi avută în vedere ca o încercare de identificare a serviciilor prestate - pizzerie, restaurant, servicii pentru care însă marca nu este protejată şi nu pentru acele produse aparţinând clasci 29 şi 30, pentru care accasta a obţinut protccţie.
In cc priveşte meniul, care conţine între specificaţiile compoziţiei produselor comercializatc - pizza sub diverse denumiri, şi produsul „mozzarella granarolo”, Curtea apreciază că o asemenea utilizare nu serveşte scopului şi funcţiei pentru carc a fost înregistrată marca, atâta vreme cât din modul de utilizare nu se poate face nicio legătură între marcă şi produs. Termenul „granarolo”, astfel cum este utilizat, prin asociere cu mozzarella (specialitate de brânză), într-o enumerare a ingredientelor specifice sortimentului de pizza, alături de „sos de roşii, oregano, ardei iute, ciuperci etc. are o conotaţie determinativă (adjectiv), fară nicio legătură cu marca înregistrată.
Din această perspectivă, utilizarea mărcii nu poate fi privită ca fiind una serioasă, reală şi suficientă pentru a crea în mintea unui consumator mediu, legătura specifică funcţiei mărcii, între produs şi producător.
In ceea priveşte modul de exercitare, de către prima instanţă, a rolului său activ, curtea de apel reţine că judecătorul nu poate să se substituie părţii, pentru a dicta acele dovezi pe care le-ar considera utile şi concludente în stabilirea caracterului nefondat al cererii de chemare în judecată, astfel cum susţine apelantul pârât.
Dispoziţiile legale din materia decăderii cuprinse în art. 47 din Legea nr. 84/1998 sunt clare, dovada folosirii mărcii revenindu-i exclusiv titularului, care se poate folosi de orice mijloc de probă, astfel încât rolul instanţei se limitează, în aceste condiţii, la încuviinţarea şi administrarea probatoriilor pe care partea însăşi le solicită, fară ca judecătorul să se poată substitui acesteia, prin vreuna din dispoziţiile pe care le-ar lua în legătură cu însăşi probele considerate utile, pertinente şi concludente din punctul său de vedere.
Pe de altă parte, pârâtul apelant nu a administrat în faza apelului nici o altă probă, deşi a cunoscut care sunt argumentele pe baza cărora prima instanţă a apreciat că prin probele deja administrate acesta nu a făcut dovezi suficiente, menite să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată.
Reţinând în consecinţă că nici în apel nu s-a făcut dovada utilizării de către pârâtul apelant a mărcii pentru niciunul din produsele pentru care aceasta a fost înregistrată, hotărârea apelată apare ca fiind legală şi temeinică, iar apelul ca nefondat, fiind respins în baza art. 296 C. proc. civ.
împotriva deciziei a declarat apel pârâtul D.I.V., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
In dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul a susţinut următoarele:
Faţă de argumentele pentru care instanţa de apel a apreciat că recurentul nu a folosit marca în litigiu, a fost încălcată şi aplicată în mod greşit legea şi, totodată, a fost interpretat eronat actul juridic dedus judecăţii, schimbându-se natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ.
Din ansamblul înscrisurilor aflate la dosar nu se poate trage concluzia că recurentul nu a folosit marca „GRANAROLCT pentru produsele protejate de aceasta.
Contractele depuse la dosar au fost interpretate nelegal de către instanţa de apel, în sensul că nu poate fi făcută o legătură directă între produsele comercializate în cadrul societăţilor comerciale contractante şi care au în obiectul de activitate comercializarea unora dintre produsele aparţinând claselor 29 şi 30.
De asemenea, instanţa de apel a încălcat în mod flagrant dispoziţiile legale, interpretând inscripţionarea mărcii pe unul din colţurile pliantelor publicitare, alături de denumirea societăţii SC P.P. SRL, ca o încercare de identificare a serviciilor prestate de pizzerie, şi nu pentru produsele aparţinând claselor 29 şi 30.
Nu în ultimul rând, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale în materie atunci când a reţinut faptul că, din modul de utilizare al termenului „GRANAROLCT, nu se poate face nicio legătură între marcă şi produs, termenul având o conotaţie determinativă.
In ceea ce priveşte mijloacele de probă, pârâtul a solicitat instanţei la termenul din 12 februarie 2009 proba cu martori, interogatoriu şi cercetare la faţa locului pentru a face dovada folosirii mărcii în condiţiile prevăzute de lege.
Instanţa a respins cererea de probe ca nefiind utile, pertinente şi concludente în speţă, anihilându-i astfel dreptul la apărare, pentru ca apoi să reţină ca motiv de respingere a apelului faptul că pârâtul apelant nu a administrat nici o altă probă în această fază procesuală, deşi a cunoscut care sunt argumentele pe baza cărora prima instanţă a considerat probatoriul insuficient, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de probe noi.
Totodată, solicită diminuarea onorariului de avocat la plata căruia a fost obligat în apel în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de munca îndeplinită de apărătoarea intimatei.
Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este, într-adevăr, nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Deşi s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nicio critică formulată de recurent nu se poate încadra în acest text de lege, pentru simplul fapt că în litigiul dedus judecăţii nu s-a pus problema interpretării vreunui act juridic, a cărui natură ori înţeles să fi putut fi schimbate cu prilejul judecăţii, obiectul procesului fiind decăderea titularului din drepturile conferite de înregistrarea mărcii, ca urmare a nefolosirii acesteia pe o perioadă de 5 ani.
In realitate, recurentul este nemulţumit de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate în cauză şi în care a stabilit, pe baza acestora, situaţia de fapt, dar o atare critică nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi, în actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., nici nu mai poate constitui motiv de recurs.
2. In ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi recurentul arată în repetate rânduri că au fost încălcate sau aplicate greşit prevederile legale în materie, nu arată care anume prevederi legale au fost nesocotite de instanţa de apel.
Prin criticile referitoare la nelegalitatea hotărârii recurentul se referă, în realitate, la felul în care au fost interpretate înscrisurile şi îşi exprimă nemulţumirea cu privire la faptul că, din interpretarea acestora, instanţa de apel a reţinut că nu s-a făcut dovada folosirii efective a mărcii.
Aşa cum s-a arătat şi mai înainte, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs nu mai are posibilitatea ca, reapreciind probele administrate, să reţină o altă situaţie de fapt decât cea stabilită în instanţele de fond, ci doar pe aceea de a verifica dacă la situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută s-au aplicat corect dispoziţiile legale incidente.
In speţă, instanţa de apel a reţinut că înscrisurile depuse la dosar de către pârât - căruia îi incumbă sarcina probei într-un litigiu având ca obiect decăderea din drepturile conferite de marcă în baza art. 47 din Legea nr. 84/1998 - dovedesc doar existenţa unor raporturi contractuale între titularul mărcii şi alte societăţi comerciale, în vederea unei viitoare utilizări a mărcii, utilizare care însă nu a mai fost probată.
Dintr-o altă serie de înscrisuri decât contractele anterior menţionate, şi anume din meniurile şi materialele publicitare ataşate la dosar, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că acestea nu sunt datate, aşa încât să se stabilească dacă ele vizează perioada de 5 ani pentru care se alegă nefolosirea mărcii, iar, pe de altă parte, că menţionarea cuvântului „granarolo” nu poate fi considerată ca îndeplinind funcţia mărcii de identificare a produselor pentru care a fost înregistrată.
Deşi susţine că o asemenea concluzie este nelegală, recurentul nu arată care sunt argumentele pentru care s-ar putea reţine că inscripţionarea pe
colţul unui pliant care promovează un restaurant a cuvântului „granarolo” sau menţionarea într-o listă de ingrediente, cuprinsă în meniul editat de P.P. SRL - partenera sa de afaceri - a sintagmei „mozzarella granarolo” poate juca rolul de marcă în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, în legătură cu produsele pentru care marca a fost înregistrată, respcctiv a celor din clasele 29 şi 30 ale Clasificării de la Nisa.
In primul rând, marca a fost înregistrată pentru produse, şi nu pentru servicii.
Prin urmare, pârâtul avea obligaţia să dovedcască faptul că a utilizat marca în legătură cu respectivele produse aparţinând claselor 29 şi 30 din Clasificarea de la Nisa sau că a permis unor terţi această utilizare, dar tot în legătură cu produsele constând în: carne, peşte, păsări şi vânat; extracte din carne; fructe şi legume conservate, uscate şi fierte; jeleuri, dulceţuri, compoturi; ouă, uleiuri şi grăsimi comestibile, toate din clasa 29 şi cafea, ceai, cacao, zahăr, orez, tapioca, sago, înlocuitori de cafea; faină şi preparate făcute din cereale, pâine, produse de patiserie şi cofetărie, îngheţată; miere, sirop de melasă, drojdie, praf de copt; sare, muştar, oţet, sosuri condimente; mirodenii, gheaţă, toate din clasa 30.
In speţă, pârâtul a încercat să dovedească utilizarea mărcii în legătură cu un singur produs, din categoria brânzeturi, care nu face parte din clasele anterior menţionate, pentru care pârâtul a obţinut protecţie.
Chiar dacă ar fi îndeplinit această condiţie, ar fi trebuit să demonstreze că semnul folosit trebuie este apt că creeze în mintea consumatorilor
o legătură între produsul pe care îl achiziţionează şi originea acestuia, cu alte cuvinte, că cel care produce ori comercializează mozzarella, utilizată în prepararea pizzei de cătrc P.P. SRL îşi marchează produsul cu semnul verbal „GRANA ROLO”, şi nu „granarolo”.
Or, sub acest aspect, în mod corect a observat curtea de apel că utilizarea cuvântului „granarolo” de către o societate comercială care prestează un serviciu - alimentaţie publică - nu echivalează cu folosirea de către întreprinzătorul de la care provine produsul desemnat prin respectivul cuvânt a mărcii înregistrate de pârât.
In speţă, comandând pizza, clienţii care frecventează P.P. SRL ar trebui să creadă că între denumirea „granarolo” pe care o regăsesc în meniul tipărit şi comerciantul de la care provine ingredientul respectiv -brânza mozzarella - există o legătură, în sensul că aceasta este denumirea cu care respectivul comerciant înţelege să-şi marcheze produsele.
în mod just a stabilit curtea de apel că menţionarea sub fiecare sortiment de pizza a ingredientelor - ex: caşcaval, gorgonzola, mozzarella granarolo, pecorino; sos de roşii, mozzarella granarolo, ciuperci, şuncă etc., nu este aptă să creeze o astfel de legătură, ci doar să informeze cu privire la sortimentul de brânză utilizat.
In atare situaţie, concluzia potrivit căreia că nu s-a dovedit folosirea
efcctivă şi serioasă a mărcii „GRANA ROLO” este legală, ca şi aplicarea la situaţia de fapt reţinută a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 84/1998, cu consecinţa decăderii pârâtului din drepturile conferite de marcă.
3. In ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5
C. proc. civ., înalta Curte constată că nu se poate reţine în speţă încălcarea dreptului la apărare, care reprezintă un principiu fundamental al dreptului procesual civil şi nici că instanţa de apel ar fi imputat apelantului neadministrarea acelor probe pe care ea însăşi le-a respins, aşa cum sugerează acesta în recurs.
In realitate, apelantul a beneficiat de dreptul la apărare, dar instanţa i-a încuviinţat numai parte din probele solicitate, respectiv depunerea de înscrisuri noi, respingând motivat proba cu martori şi interogatoriul reclamantei; proba cu cercetare locală a fost solicitată de către apelant a fi prorogată pentru un termen ulterior.
Cu privire la utilitatea, concludenţa şi pertinenţa unei probe, instanţa de apel are dreptul suveran de a se pronunţa şi, reprezentând o chestiune de apreciere, şi nu de legalitate, nu poate face obiect de analiză în calea de atac a recursului.
Pentru aceste considerente, înalta Curte va menţine ca fiind legală decizia curţii de apel şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Nici cererea de reducere a onorariului la plata căruia a fost obligat în apel nu poate fi primită, deoarece, pe lângă faptul că nu a fost formulată în faţa instanţei de apel, cea care avea posibilitatea de a efectua o asemenea reducere în condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cererea nici nu este în vreun fel motivată, recurentul solicitând pur şi simplu ca instanţa de recurs să se pronunţe asupra „temeiniciei acestei obligaţii”, respectiv a plăţii cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat suportat de partea adversă, faţă de munca depusă de avocat.
Or, aşa cum s-a arătat anterior, în recurs, casarea ori modificarea unei decizii pot fi solicitate numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
In baza art. 274 C. proc. civ., înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 1900 euro, echivalentul în lei la data plăţii, cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă, reprezentând onorariul de avocat.
| ← Marcă. Acţiune în decădere pentru nefolosire. Calculul... | Marcă. Conflict cu drept de autor. Slogan. Lipsa de... → |
|---|
