Nelegalitate HCL. Acţiune promovată de Prefect, în exercitarea dreptului de tutelă, conform art. 123 alin. 5 din Constituţie şi a art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 319/R din data de 13.03.2015
Interpretare art. 36 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. Oportunitatea actului administrativ. Principul autonomiei locale.
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1179/13.11.2014 pronunțată de Tribunalul Covasna - Secția civilă a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Prefectul Județului C., împotriva pârâtului Consiliul Local T.S. și, în consecință, s-a dispus anularea Hotărârii nr. 64/24.07.2014 privind unele măsuri privind apărarea unor interese legitime ale locuitorilor din Municipiul T.S..
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T.S., în termen legal, prin consilier juridic conform art. 84 alin. 2 Cod procedură civilă (delegație fila 5 dosar), solicitând casarea sentinței, reținerea spre rejudecare și respingerea cererii introductive ca inadmisibilă.
În motivare, pârâtul Consiliul Local al Municipiului T.S. a arătat că instanța de fond a interpretat și forțat legea fără a avea în vedere trăsăturile și clasificarea normelor juridice, nici principiile fundamentale ale Constituției și ale normelor internaționale, nici principiile dreptului administrativ privind oportunitatea actelor administrative.
Astfel, recurentul a arătat că Hotărârea nr. 64/24.07.2014 are ca temei legal dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 215/2014 privind autonomia locală, principiu care include și atribuția autorităților locale de a decide asupra unor interese ale locuitorilor și de a le transmite, printr-o solicitare, Parlamentului, angajamentele asumate prin tratatele internaționale.
Recurentul a mai arătat că nu se poate adresa altor entități decât prin hotărâre, iar aceasta a fost calificată greșit, în opinia sa, ca fiind o petiție în condițiile O.G. nr. 27/2001, instanța de judecată nefiind îndreptățită să înlocuiască sau să substituie temeiurile legale ale unei hotărâri a autorității publice locale, ci numai să se pronunțe asupra temeiurilor legale din preambulul actului respectiv.
Recurentul a mai arătat că principiul autonomiei locale este consacrat în art. 5 din Legea nr. 215/2001, de art. 20 din Constituție și este recunoscut și în doctrina română.
Cu privire la oportunitatea actului administrativ contestat, recurentul a arătat că aceasta a fost analizată de prima instanță în mod superficial și că este justificată de faptul că hotărârea a fost adoptată în considerarea valorilor comunității locale, persoane care, în numele unor idealuri democratice, sunt reprezentate chiar de autoritatea locală, fără a se aduce atingere normelor constituționale.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 488 pct.8 Cod procedură civilă.
Intimatul reclamant Prefectul Județului C., prin întâmpinare formulată conform art. XVII alin. 3 coroborat cu art. XV alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 21-24), a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant.
Referitor la aplicarea "principiului autonomiei locale";, intimatul a arătat că autoritatea administrației publice locale poate să emită sau să adopte un act administrativ ori să îndeplinească o operațiune tehnico-administrativă numai dacă există o normă legală care să o abiliteze în acest sens, altfel actul sau operațiunea respectivă se află în afara legii. În plus, intimatul a arătat că autonomia locală nu se poate exercita decât "în condițiile legii";, respectiv dreptul autorității publice locale de a dispune măsuri fără aprobarea Guvernului nu exclude obligația autorității locale de a aproba respectivele măsuri în condiții de legalitate, adică numai dacă legea permite exercitarea atribuției sau dispunerea unei anumite măsuri.
Cu privire la oportunitatea emiterii Hotărârii nr. 64/24.07.2014, intimatul a arătat că tutela administrativă reprezintă un control de legalitate, acțiunea promovată vizând apărarea unui interes legitim public, respectiv menținerea ordinii de drept, prin aplicarea corectă a legii și exercitarea în condițiile legii a competențelor administrației publice locale.
Pe fond, intimatul reclamant a arătat că actul administrativ contestat este lipsit de un temei legal special, deoarece nici unul dintre textele legale care au fundamentat adoptarea lui și au fost înscrise în preambul, nu pot constitui temei pentru adoptarea hotărârii.
În acest mod, intimatul a arătat că sunt încălcate și dispozițiile art. 40 alin. 4 din Legea nr. 24/2000.
Intimatul reclamant a mai susținut că hotărârea a fost pronunțată cu depășirea competențelor legale conferite consiliului local, deoarece nicio prevedere legală în vigoare nu stabilește atribuții pentru consiliul local în materia organizării administrației naționale, administrativ - teritoriale a statului sau de stabilire a limbii oficiale. Atribuțiile consiliului local sunt expres prevăzute la art. 36 din Legea nr. 215/2001.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 488 pct.8 Cod procedură civilă. și recursul declarat de pârâtul Consiliul Local T.S., Curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Motivul de recurs referitor la faptul că prima instanță a interpretat și forțat legea fără a avea în vedere trăsăturile și clasificarea normelor juridice, principiile fundamentale ale Constituției și ale normelor internaționale și principiile dreptului administrativ privind oportunitatea actelor administrative, se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, dar nu este întemeiat.
Astfel, prima instanță a analizat legalitatea actului administrativ contestat de intimatul reclamant, în exercitarea dreptului de tutelă, conform art. 123 alin. 5 din Constituție și a art. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prin prisma a trei aspecte: legalitatea temeiului juridic avut în vedere la adoptarea hotărârii, cadrul legal existent referitor la exercitarea dreptului de petiționare și respectarea prevederilor art. 1, 3 și 13 din Constituția României, care reglementează principiile statului unitar și indivizibil și a limbii oficiale unice - limba română.
Cu privire la temeiul juridic al Hotărârii nr. 64/24.07.2014, Curtea constată că, în mod legal, prima instanță a reținut că nici unul dintre articolele invocate nu prevede posibilitatea consiliului local de a solicita Guvernului sau Parlamentului României crearea unei regiuni cu statut autonom, denumită Ț.S. sau recunoașterea unei alte limbi oficiale în această regiune, în afară de limba română.
Competența materială și teritorială a consiliilor locale, ca autoritate legislativă locală, este expres și limitativ prevăzute de art. 36 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale. Această normă stabilește că autoritatea publică a Consiliului Local poate emite și adopta un act administrativ ori poate îndeplini o operațiune tehnico-administrativă, dar numai dacă are competență în acest sens în temeiul unui act normativ și numai cu privire la problemele de interes local ale colectivității respective.
Nicio prevedere legală nu oferă posibilitatea consiliilor locale de a iniția procedura de adoptare sau modificare a unui act normativ ori de a solicita crearea unor unități administrativ-teritoriale cu statut autonom și stabilirea limbii oficiale, nici pe cea de a reprezenta colectivitatea locală în demersul de susținere a unei autonomii teritoriale și a unei limbi oficiale, pentru un teritoriu ce excede limitele teritoriale ale unității administrative al cărei organ deliberativ este.
Prin adoptarea actului administrativ contestat, recurentul pârât s-a substituit voinței locuitorilor altor comune și orașe și a hotărât în locul acestora, cu încălcarea principiului autonomiei și competenței teritoriale.
Din interpretarea gramaticală a art. 36 din Legea nr. 215/2001 rezultă că nu este incident principiul "ceea ce nu este interzis este permis";, ci competența acestui organ administrativ nu poate fi exercitată decât în mod limitativ, când este expres prevăzută de lege.
În același sens sunt și dispozițiile art. 5 alin. l din Legea nr. 215/2001 "Autoritățile administrației publice locale exercită, în condițiile legii, competențe exclusive, competențe partajate și competențe delegate";.
În concluzie, referitor la acest prim aspect, Curtea reține că prerogativa de a adopta o hotărâre de natura celei care face obiectul prezentei spețe nu este acordată de art. 36 din Legea nr. 215/2001. A admite contrariul, ar însemna a admite că o unitate administrativ teritorială poate hotărî în probleme care exced problemelor de interes local, dar și atribuțiilor date în mod expres în sarcina consiliului local, ceea ce contravine art. 3 și art. 36 din Legea 215/2001, atât din punct de vedere al competenței materiale cât și din punct de vedere al competenței teritoriale.
Cu privire la al doilea aspect de legalitate analizat de prima instanță, referitor la aptitudinea recurentului Consiliu Local de a fi titularul dreptului de petiționare, din interpretarea dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 27/2002, potrivit cărora "în sensul prezentei ordonanțe, prin petiție se înțelege cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poștă electronică, pe care un cetățean sau o organizație legal constituită o poate adresa autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societăților naționale, societăților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autorități și instituții publice";, respectiv a art. 51 alin 2 din Constituția României potrivit cu care "organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă";, Curtea constată că, în mod legal prima instanță a reținut că recurentul pârât nu are dreptul de a adresa petiții unei autorități sau instituții publice.
Și cel de-al treilea aspect analizat de prima instanță, referitor la respectarea prevederilor art. 1, 3 și 13 din Constituția României, Curtea reține că acestea au fost corect reținute, actul administrativ contestat tinzând la schimbarea ordinii constituționale actuale, care consacră principiile statului unitar și indivizibil și a limbii oficiale unice - limba română, în afara cadrului de revizuire reglementat de 150 și următoarele din Constituție.
Referitor la argumentul recurentului pârât privind oportunitatea adoptării unui act administrativ prin care se tinde la înființarea unei regiuni autonome bazate pe necesitatea protejării drepturilor minorităților naționale, Curtea reține că acest aspect îmbracă caracterul unei decizii politice, care trebuie adoptată în alt cadru decât cel al adoptării unei hotărâri de consiliu local.
În mod corect, instanța de fond a reținut că principiul autonomiei locale nu poate fi interpretat, așa cum susține recurentul pârât, la modificarea administrativ teritorială și la adoptarea unei limbi oficiale în această nouă diviziune teritorială.
Principiul autonomiei administrației publice locale, astfel cum este reglementat de art. 120 alin. 1 din Constituție și dezvoltat de art. 2-4 din Legea nr. 215/2001, modificată, reprezintă un principiu fundamental care guvernează administrația publică locală și activitatea autorităților acesteia și constă în dreptul unităților administrativ teritoriale de a-și satisface interesele proprii, fără amestecul autorităților publice centrale, ceea ce atrage descentralizarea administrativă.
De asemenea, prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administraței publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă treburile publice, dar numai în condițiile legii.
Principiul autonomiei administrației publice locale nu conferă, așa cum susține recurentul pârât, dreptul colectivității locale de a rezolva orice problemă a unității administrativ-teritoriale, legiuitorul constituant stabilind aceste limite în art. 123 din Constituție, normă care prevede că prefectul este conducător al serviciilor deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile administrativ teritoriale, subliniind că la nivelul lor acționează și serviciile statului pentru rezolvarea unor probleme ale acestora, în afara autorităților locale.
Oricât de întinse ar apărea competențele autorităților prin care se realizează autonomia locală, ele nu pot trece dincolo de statutul unității administrativ-teritoriale.
Cu alte cuvinte, aceste unități nu pot deveni entități statale, iar autoritățile alese nu pot avea putere de decizie politică majoră, întrucât acestea trebuie să-și desfășoare activitatea în limitele și în condițiile legii și totodată nu se pot sustrage tutelei administrative, supravegherii autorităților centrale. În consecință, principiul autonomiei locale, în contextul legislativ determinat în primul rând de Constituția României, reprezintă o descentralizare administrativă și nu poate conduce la independența colectivităților locale, ci la coexistența acestora în cadrul statului unitar și indivizibil.
Pentru aceste motive, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea urmează a respinge recursul declarat și a menține sentința atacată.
| ← Acţiune pentru anularea actelor întocmite de Curtea de... | Încălcarea regulilor de competenţă a organelor fiscale cu... → |
|---|
