Noul cod de procedură civilă - Recurs CASJ. Nivelul contribuţiei la FNUASS aferent veniturilor din profesii libere şi comerciale, în anul 2009, este de 6,5 %. Decizie Curtea constituţională nr. 439/2013. Legalitate decizie de impunere emisă de CASJ sub ac
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 1759/R din data de 06.06.2014
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 4072/CA/06.09.2013 a Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepției prescripției invocată de către reclamantul M.C. cu privire la obligațiile fiscale stabilite pentru anul 2006, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul M.C. în contradictoriu cu pârâta C.A.S. A JUDEȚULUI B. și, în consecință, a fost anulată în parte decizia de impunere nr. 72431/03.08.2012 emisă de către pârâtă sub aspectul debitului principal aferent anilor 2006 și 2009 și sub aspectul tuturor accesoriilor calculate și a exonerat reclamantul de plata acestora. Totodată, a fost anulată în parte și decizia de impunere nr. 72433/03.08.2012 sub aspectul accesoriilor calculate și a dispus exonerarea reclamantului de plata acestor sume, fiind respinse restul pretențiilor reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta C.A.S. A JUDEȚULUI B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii promovate de către reclamant.
În motivare, a arătat că au calitatea de asigurat conform art. 211 din Legea nr. 95/2006 toți cetățenii români cu domiciliul în țară, invocând totodată aplicarea OUG nr. 150/2002 și a normelor de aplicarea a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 221/2005, conform cărora persoanele care realizează venituri impozabile din profesii libere și comerciale datorează contribuție la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, calculată ca și cotă asupra acestor venituri.
În plus, se mai arată că reclamantul avea obligația de a declara la CASJ B. și de a plăti această contribuție și că a fost identificată în baza de date furnizată prin protocol de ANAF, cu venituri din profesii libere și comerciale aferente perioadei 2006-2012, motiv pentru care, în temeiul art. 35 din O. 617/2007, au fost emise deciziile de impunere.
Recurenta a mai arătat că decizia a fost emisă în baza informațiilor primite de la ANAF, în urma preluării bazelor de date prin protocol, iar debitul a fost determinat în raport de legislația aferentă perioadei respective și că intimata reclamantă nu a contestat veniturile realizate.
În plus, recurenta a mai arătat că nu putea să își îndeplinească obligația prevăzută de Legea nr. 95/2006 privind informarea anuală asupra nivelului obligațiilor, decât în ipoteza în care contribuabilul ar fi depus declarațiile referitoare la cuantumul veniturilor realizate, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.
Recurenta a mai arătat că, anterior emiterii acestor decizii de impunere, a întocmit decizia de impunere nr. 116927/2011, necontestată de către reclamant și a procedat la executarea silită. Ulterior, la data de 11.11.2011, recurenta a arătat că a anulat această decizie și actele de executare.
Recurenta pârâtă a criticat și dispoziția instanței de fond de anulare a deciziei de impunere pe motivul că, pentru anul 2009, cota de contribuție datorată de către intimatul reclamant era de 5,5%, iar nu 6,5%, cum s-a stabilit în decizie.
Recurenta a arătat că această susținere este eronată, deoarece prin legile bugetului de stat pentru anul 2009 s-a modificat numai cota datorată de angajat la 5,5%.
În drept a fost invocată aplicarea c.pr.civ. și legislația specială - OUG nr. 150/2002 și a normelor de aplicarea a acesteia aprobate prin Ordinul nr. 221/2005, Legea nr. 95/2006, Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997, modificată.
Intimatul reclamant, deși legal citat, nu a formulat întâmpinare în condițiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.
Părțile nu au mai solicitat administrarea de probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 488 c.pr.civ. și recursul declarat de pârâta C.A.S. A JUDEȚULUI B., curtea constată că acesta este întemeiat.
Primul motiv de recurs referitor la calitatea de asigurat a intimatului - reclamant M.C. și la obligația acestuia de a achita contribuția stabilită în sarcina sa pentru veniturile din profesii libere și comerciale aferente anilor 2006 și 2009 (numai aceste obligații fiind anulate de către prima instanță), se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 c.pr.civ. și este, în parte, întemeiat, respectiv numai cu privire la obligația de a achita contribuția calculată la veniturile aferente anului 2009, în procent de 6,5%, astfel cum a fost stabilit în decizia de impunere nr. 72431/03.08.2012.
Soluția pronunțată de către prima instanță, de admitere a acțiunii cu privire la debitul principal aferent veniturilor din profesii libere și comerciale realizate în anul 2006 este legală, deoarece a intervenit prescripția dreptului organului fiscal de a stabili contribuția datorată de contribuabil raportat la aceste venituri, acest motiv de nelegalitate fiind, de altfel, invocat în cererea de chemare în judecată.
În mod legal, tribunalul a reținut că, potrivit art. 91 alin. 1 și 2 din OG nr. 92/2003, republicată, dreptul de prescripție pentru stabilirea contribuției la FNUASS pentru veniturile realizate de intimatul reclamant în anul 2006 s-a împlinit la data 01.01.2012, neexistând nici unul dintre cazurile de întrerupere sau de suspendare prevăzute de art. 92 din același act normativ.
Nu poate fi reținut ca și caz de întrerupere a prescripției emiterea deciziei de impunere nr. 116927/2011 și a actelor de executare efectuate în baza acesteia, deoarece atât decizia de impunere, cât și actele de executare efectuate au fost anulate chiar de către recurentă, astfel că devin incidente dispozițiile art. 16 lit. c) teza finală din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc expres că "Prescripția nu este întreruptă, dacă (…) executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.";
Prin urmare, reținând intervenirea prescripției pentru stabilirea debitului principal aferent anului 2006, nici accesoriile pentru acesta nu mai pot fi calculate, deoarece urmează soarta debitului principal.
Curtea constată însă că soluția de anulare a deciziei de impunere nr. 72431/03.08.2012 emisă de pârâtă și cu privire la debitul principal aferent anului 2009, motivat de faptul că recurenta pârâtă a aplicat un procent greșit, 6,5% în loc de 5,5%, nu este legală.
Astfel, pe de o parte, Curtea reține că nulitatea actului administrativ fiscal (categorie în care este inclusă și decizia de impunere emisă de CASJ, față de prevederile art. 261 din Legea nr. 95/2006, care fac trimitere la dispozițiile OG nr. 92/2003 privind codul de procedură fiscală), ca sancțiune, a fost reglementată distinct de legiuitor în cuprinsul art. 46 din OG nr. 92/2003, fiind prevăzute expres elementele pe care trebuie să le cuprindă actul administrativ-fiscal, sub sancțiunea nulității - numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3) (această normă vizând actele fiscale care au atașată o semnătură electronică).
Prin urmare, cum stabilirea eronată a bazei de calcul sau calculul greșit al taxei/impozitului nu sunt cuprinse în art. 46 c.pr.fiscală. ca motive de nulitate expresă și totală, Curtea reține că sancțiunea aplicabilă actului fiscal, în aceste situații, este numai nulitatea parțială, în măsura în care cele reținute de organul fiscal în actele fiscale nu sunt corecte (faptic) și legale, instanța având obligația de a solicita organului fiscal să depună înscrisuri din care să se poată verifica stabilirea bazei de impunere și să administreze orice probă, inclusiv în condițiile art. 22 alin. 2 c.pr.civ. pentru determinarea legală a contribuției.
Față de aceste considerente, faptul reținerii de către prima instanță a modului greșit de calcul a contribuției datorate pentru anul 2009 de către reclamant (prin aplicarea unui procent de 6,5%, în loc de 5,5%) nu putea atrage sancțiunea nulității totale, ci, eventual, numai pe cea a nulității parțiale, instanța având obligația de a determina cuantumul legal al contribuției.
Pe de altă parte, cu privire la cuantumul contribuției aferent anului 2009 pentru veniturile din profesiile libere și comerciale, Curtea reține că acesta este stabilit de art. 1 alin. 1 din OUG nr. 226/2008 care prevede că "pentru anul 2009, cotele de contribuții pentru asigurările de sănătate, prevăzute de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, se stabilesc după cum urmează: a) 5,5% pentru cota datorată de angajat, prevăzută la art. 257 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare";.
Din interpretarea gramaticală a acestei norme rezultă că, numai pentru veniturile din salarii, cota de contribuție este de 5,5%, iar, pentru toate celelalte categorii de venituri prevăzute de art. 257 din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările, cota de contribuție este de 6,5%.
Cu privire la această dispoziție legală a fost invocată în alt litigiu excepția de neconstituționalitate, motivat de crearea nejustificată a unui regim discriminatoriu și inechitabil, dar excepția a fost respinsă prin Decizia nr. 439/2013 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 770/10.12.2013.
În considerentele acestei decizii Curtea Constituțională a reținut că "accesul persoanelor care realizează venituri din salarii, asimilate salariilor sau din activități dependente la pachetul de bază de servicii medicale pus la dispoziție de sistemul asigurărilor sociale de sănătate se realizează atât prin plata unei contribuții individuale, cât și prin plata unei contribuții de către angajator. (…) Pe de altă parte, ceilalți contribuabili prevăzuți la art. 257 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 au acces la acest pachet de servicii medicale în baza unei contribuții unice, calculată ca o cotă de 6,5%, respectiv 5,5% asupra veniturilor realizate. Astfel, Curtea apreciază că temeiul diferenței de tratament juridic criticate nu îl reprezintă atât sursa veniturilor, cât condițiile în care se realizează accesul la sistemul asigurărilor sociale de sănătate, angajații și persoanele care realizează venituri din desfășurarea unei activități dependente găsindu-se, din această perspectivă, în situații diferite față de ceilalți contribuabili. Prin urmare, această diferență de situație permite legiuitorului ca, în funcție de factorii economici avuți în vedere, să instituie un tratament diferit, fără ca aceasta să aibă semnificația încălcării principiului egalității în drepturi a cetățenilor ori al celui al justei așezări a sarcinilor fiscale. De altfel, diferența de tratament dintre persoanele încadrate în ipoteza art. 257 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 și celelalte categorii de contribuabili nu este disproporționată, ea variind cu un singur procent";.
Față de considerentele acestei decizii, obligatorii în egală măsură cu dispozitivul acesteia, așa cum s-a statuat prin decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 și decizia CC nr. 414/2010, este evident că procentul aplicabil veniturilor din profesii libere pentru determinarea contribuției la FNUASS este de 6,5%, cum a stabilit recurenta pârâtă în decizia contestată, iar nu 5,5%, cum a invocat intimatul reclamant, recursul fiind întemeiat sub acest aspect.
Recurenta mai susține, ca motiv de recurs, faptul că obligația intimatului de declarare a veniturilor din profesii libere trebuia îndeplinită exclusiv la structurile sale, prin înregistrarea declarațiilor contribuabililor privind cuantumul veniturilor realizate.
Or, potrivit art. 261 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data emiterii deciziei de impunere) "persoanele prevăzute la art. 257 și 258 au obligația de a pune la dispoziția ANAF, respectiv a organelor de control ale acesteia sau ale caselor de asigurări, după caz, documentele justificative și actele de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond.";
Prin urmare, din interpretarea gramaticală a acestei norme rezultă că declarația de venituri care să fie avută în vedere la stabilirea sumei de plată la FNUASS se putea depune și la AFP B., nu doar la CASJ B., fapt rezultat din folosirea conjuncției "sau";, astfel cum corect a reținut și prima instanță.
Recurenta avea încheiat încă din anul 2007 Protocol cu ANAF pentru determinarea veniturilor persoanelor, dar nu a emis nici măcar începând cu acel an decizii de impunere, fără ca această inactivitate a sa să aibă o justificare obiectivă.
Curtea reține că lipsa de colaborare între organele fiscale teritoriale și casele de asigurări județene în transmiterea informațiilor înregistrate la acestea, existentă până în anul 2010, nu poate determina în sarcina contribuabilului obligații fiscale suplimentare, cât timp acesta și-a îndeplinit obligația de a declara, în termen, veniturile realizate la unul dintre cele două organe stabilite alternativ de către legiuitor în acest scop.
Față de aceste aspecte, Curtea reține că este legală soluția primei instanțe de anulare a accesoriilor stabilite prin actele de impunere contestate în prezentul litigiu.
Un ultim aspect ce va fi analizat de către instanța de recurs, în condițiile art. 304 ind. 1 c.pr.civ., se referă la dispozitivul sentinței recurate, în care prima instanță a inserat mențiunea de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de către reclamantul Moise Călin cu privire la obligațiile fiscale stabilite pentru anul 2006.
Curtea constată că această mențiune nu este procedurală, deoarece prescripția dreptului de a stabili creanțe fiscale nu a fost invocată ca excepție procesuală în condițiile art. 248 c.pr.civ., de către pârâtă, aceasta neavând, de altfel, un interes de a anula propriul act administrativ, ci, a fost invocată ca și motiv de nelegalitate a actului administrativ, chiar de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată. Prin urmare, această mențiune va fi înlăturată, fiind suficientă analiza efectuată atât de către instanța de fond, cât și în recurs, în considerente, cu privire la aceasta.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 496 c.pr.civ., curtea va admite recursul declarat de recurenta pârâtă C.A.S. A JUDEȚULUI B. împotriva sentinței civile nr. 4072/CA/06.09.2013 a Tribunalului Brașov, pe care o va modifica, în parte, conform dispozitivului de mai jos.
| ← Noul cod de procedură civilă - Apel împotriva încheierii de... | Dreptul de autor. Admisibilitate despăgubiri → |
|---|
