Competenţa legală de luare a măsurii alocării unor judecători de la alte secţii la constituirea completurilor de judecată ale unei secţii, în mod excepţional. Diferenţa între această măsură, pe de o parte şi delegare/detaşare/transfer, pe de altă parte.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 2110/R din data de 19.09.2014
Prin sentința civilă nr.828/CA/26.02.2014, Tribunalul Brașov-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul S.A.V. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul de Conducere al Curții de Apel.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin hotărârea nr. 11 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel din data de 07.05.2010 s-a dispus modificarea planificării ședințelor de judecată pe lunile mai și iunie 2010 de la Secția Contencios Administrativ și Fiscal prin includerea în aceasta a judecătorilor de la alte secții ale Curții de Apel, între care și doamna judecător M.C. din cadrul Secției Civile, măsura menționată fiind dispusă pe termen scurt, pentru lunile mai și iunie 2010, hotărându-se, de asemenea, continuarea demersurilor pe termen mediu și lung la Ministerul Justiției și Consiliul Superior al Magistraturii.
În drept, instanța de fond a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată";, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol "Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.";
Instanța de fond a mai reținut că reclamantul S.A.V. a formulat acțiunea în contencios administrativ prin care a solicitat anularea unui act administrativ cu caracter individual adresat altor subiecte de drept, respectiv Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel din data de 07.05.2010 prin care s-a dispus modificarea planificării ședințelor de judecată pe lunile mai și iunie 2010 de la Secția Contencios Administrativ și Fiscal, prin includerea în aceasta a judecătorilor de la alte secții ale Curții de Apel, între care și doamna judecător M.C. din cadrul Secției Civile, însă reclamantul nu a justificat în niciun fel care este dreptul său sau interesul legitim vătămat prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curții de Apel a cărei anulare o solicită. A reținut instanța de fond că, astfel cum se arată în doctrină, noțiunea de interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ nu se confundă cu noțiunea de interes în sensul de exercitare a dreptului la acțiune în dreptul procesual civil (respectiv folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii), iar stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes legitim se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ, în drept, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. o) din Legea nr. 554/2004, prin drept vătămat înțelegându-se "orice drept prevăzut de Constituție, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ";, iar potrivit art. 2 lit. p) din același act normativ prin interes legitim privat "posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat";.
Instanța de fond a apreciat că reclamantul nu a dovedit împrejurarea că, prin participarea doamnei judecător M.C. - judecător, la acea dată, în cadrul Secției Civile a Curții de Apel - la ședințele de judecată ale Secției Contencios Administrativ și Fiscal ale Curții de Apel în lunile mai - iunie 2010, el a suferit o vătămare a unui drept sau interes legitim al său, precum și că reclamantul a susținut, fără a dovedi, însă, împrejurarea că doamna judecător a făcut parte, astfel, dintr-un complet de judecată care a judecat o cerere a reclamantului, însă chiar dacă această împrejurare ar fi fost dovedită, nu se înțelege care este "dreptul subiectiv viitor și previzibil, prefigurat"; în sensul art. 2 lit. p) din Legea nr. 554/2004, pe care reclamantul și l-ar realiza în mod concret în situația anulării Hotărârii nr. 11 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel din data de 07.05.2010, hotărâre care, de altfel, a avut ca obiect stabilirea unei măsuri temporare, valabile doar pentru lunile mai-iunie 2010, privind modificarea planificării ședințelor de judecată pe lunile mai și iunie 2010 de la Secția Contencios Administrativ și Fiscal.
În consecință, instanța de fond a concluzionat că, în condițiile în care acțiunea în contencios administrativ dedusă judecății nu urmărește apărarea unui drept sau interes legitim al unei persoane vătămate prin actul administrativ a cărui nulitate se solicită a fi constatată, acțiunea formulată nu poate fi admisă.
În privința motivelor de nelegalitate ale Hotărârii nr. 11 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel din data de 07.05.2010, instanța de fond a reținut că modificarea planificării ședințelor de judecată ale unei secții a instanței prin includerea în planificare a judecătorilor unei alte secții a aceleiași instanțe nu reprezintă și nu a reprezentat nici la data de 07.05.2010 o atribuție exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, ci a Colegiului de Conducere al instanței.
De asemenea, instanța de fond a reținut că măsura dispusă nu reprezintă o măsură referitoare la transferul judecătorului de la o instanță la altă instanță sau referitoare la detașarea judecătorului la altă instanță, măsură care să fie condiționată de acordul judecătorului vizat și a cărei competență de aprobare să revină Consiliului Superior al Magistraturii, conform capitolului 6 al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și conform art. 1 alin. 1 sau art. 5 alin. 1 din Hotărârea CSM nr. 193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător.
Instanța de fond a mai reținut că atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii, reglementate de Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se referă la competența acestuia în ceea ce privește cariera judecătorilor și procurorilor, printre atribuțiile enumerate de art. 35 din Legea nr. 317/2004 nefiind inclusă și repartizarea judecătorilor pe secții, această din urmă atribuție aparținând Colegiului de Conducere potrivit art. 22 din Hotărârea CSM nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, întrucât reprezintă o măsură menită să asigure buna organizare și funcționare a instanței, fiind justificată de necesitatea echilibrării între secții a volumului de activitate al judecătorilor.
Astfel, mai arată instanța de fond, potrivit art. 22 alin. 1 din Hotărârea CSM nr. 387/2005 - forma în vigoare la data de 07.05.2010 - Colegiul de conducere adoptă hotărâri menite să asigure buna organizare și funcționare a instanței, iar conform art. 22 alin. 2 lit. b) din Hotărârea CSM nr. 387/2005, Colegiul de conducere stabilește componența secțiilor și completelor specializate, în funcție de volumul de activitate, competența CSM fiind legată doar de înființarea secțiilor și completelor specializate ale instanței la propunerea Colegiilor de conducere conform art. 22 alin. 2 lit. a), iar nu și de stabilirea componenței secțiilor și completelor specializate.
Împrejurarea că doar prin Hotărârea CSM nr. 504/2011 s-a dispus modificarea Hotărârii CSM nr. 387/2005 prin introducerea la art. 22 alin. 2 a literei b1) potrivit căreia Colegiul de conducere "dispune repartizarea judecătorilor de la o secție la alta a instanței, în cazurile în care schimbarea specializării este justificată de existența unui dezechilibru vădit și de durată între secții, sub aspectul volumului de activitate";, nu înseamnă, în viziunea instanței de fond, că anterior, la data de 07.05.2010, această atribuție revenea Consiliului Superior al Magistraturii, atâta timp cât niciunul dintre actele normative în vigoare la data de 07.05.2010 nu îndreptățește o astfel de concluzie.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamantul S.A.V. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul de Conducere al Curții de Apel.
Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor premergătoare, "inclusiv cea de declinare a competenței";, a formulat recurs, în termen legal și motivat, reclamantul S.A.V., solicitând admiterea recursului și obligarea pârâților la plata daunelor materiale și morale.
În motivarea recursului, recurentul-reclamant a reiterat motivele invocate în fața instanței de fond și a subliniat că această instanță a făcut o gravă confuzie și o greșită aplicare a legii atunci când a considerat că la data emiterii hotărârii de Colegiu a Curții de Apel, transferul/delegarea de la o secție la alta nu era prerogativă a CSM, potrivit Legii nr.317/2004 cu modificările ulterioare și în conformitate cu art.1 alin.1 și art.5 din HCSM nr.193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor în alte funcții de conducere, abia în 2011, prin HCSM 504/2011, Colegiul unei instanțe dobândind mandat/delegare de competență de la Consiliul Superior al Magistraturii pentru a aproba mobilități de la o secție la alta a instanței. De asemenea, recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de fond nu a răspuns tuturor motivelor invocate și nu a clarificat ce fel de altă mobilitate a putut fi aplicată unui judecător inamovibil, neavând în vedere că tocmai modificarea expresă a hotărârii nr.387/2005 a CSM în anul 2011, prin introducerea la art.22 a literei b1) potrivit căreia Colegiul de Conducere dispune repartizarea judecătorilor de la o secție la alta a instanței, este un indiciu că anterior acestei modificări transferul de la o secție la alta a unui judecător într-o instanță era aprobat de CSM, instanța neavând această prerogativă, dovadă în acest sens fiind hotărârile de aprobare a acestui tip de mobilitate. Mai arată recurentul-reclamant că în mod greșit judecătorul fondului încercă să acrediteze ideea că acțiunea ar fi inadmisibilă, lipsită de interes, nefiind clar dacă acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă ori lipsită de interes sau ca nefondată. Mai mult, recurentul-reclamant a arătat că însuși judecătorul în cauză, doamna C., a acuzat transferul/delegarea intempestivă, abuzivă în cadrul altor completuri de judecată ale aceleiași instanțe sau la altă secție, ceea ce constituie o probă în plus că hotărârea Colegiului Curții de Apel adaugă la lege, fiind emisă cu exces de putere.
Recursul a fost timbrat cu 2 lei taxă judiciară de timbru și 15 bani timbru judiciar (f.15).
Curtea de Apel a formulat întâmpinare (f.20-22), prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică, arătând că modificarea planificării ședințelor de judecată ale unei secții prin includerea în planificare a judecătorilor unei alte secții a aceleiași instanțe nu reprezintă și nu a reprezentat nici la data de 07.05.2010 o atribuție exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii, ci a Colegiului de Conducere al instanței, iar măsura dispusă nu reprezintă o măsură referitoare la transferul judecătorului de la o instanță la alta sau referitoare la detașarea judecătorului la altă instanță, care să fie condiționată de acordul judecătorului vizat și a cărei competență de aprobare să revină Consiliului Superior al Magistraturii, conform capitolului 6 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, precum și a dispozițiilor art.1 alin.1 sau art.5 alin.1 din Hotărârea CSM nr.193/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător. Referitor la contextul faptic și legal ce a însoțit luarea acestei hotărâri, s-a arătat că potrivit art.43 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv art.10 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr.387/2005, președintelui Curții de Apel îi revine sarcina de a conduce instanța, respectiv de a exercita atribuțiile manageriale în scopul organizării eficiente a activității acesteia, politica de resurse umane făcută împreună cu colegiul de conducere urmărind asigurarea unui echilibru în ceea ce privește volumul de activitate la nivelul fiecărei instanțe, astfel că hotărârea a fost luată în limitele atribuțiilor Colegiului de Conducere, dar și în scopul înfăptuirii în cele mai bune condiții a unui act de justiție ce respectă legea și este echitabil, inclusiv sub aspectul termenului rezonabil de soluționare a cauzelor deduse judecății. De altfel, mai arată intimata, recurentul-reclamant nu a dovedit împrejurarea că prin participarea unui judecător de la o altă secție a suferit o vătămare a unui drept sau interes legitim al său, iar prin hotărârea Colegiului de Conducere nu au fost dispuse modificări sau adăugiri la procedura de repartizare aleatorie a dosarelor și nici nu au fost folosite alte reguli decât cele prevăzute de Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești și de Legea de organizare judiciară, ci dimpotrivă măsurile luate au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile art.95 alin.3 din Regulament.
Analizând actele si lucrările dosarului, sentința atacată, față de motivele invocate, Curtea reține următoarele:
În primul rând, Curtea reține că, deși recurentul-reclamant arată în cererea sa de recurs că înțelege să atace și încheierile premergătoare, acesta nu arată și motivele care privesc aceste încheieri. De asemenea, în ce privește mențiunea recurentului, în sensul că atacă inclusiv încheierea de declinare a competenței, Curtea reține că o astfel de încheiere nu a fost pronunțată de instanța de fond (Tribunalul Brașov), declinarea competenței de la Curtea de Apel Brașov la Tribunalul Brașov fiind dispusă, în mod irevocabil, prin Sentința nr.160/F/01.10.2013.
Prin urmare, analiza instanței de recurs se va îndrepta asupra motivelor invocate de recurentul-reclamant.
Recurentul-reclamant critică hotărârea instanței de fond sub aspectul modului în care aceasta a analizat motivele de nelegalitate a Hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel nr.11/07.05.2010, invocate prin acțiunea introductivă de instanță.
În temeiul dispozițiilor art.3041 din Codul de procedură civilă, Curtea va face, mai întâi, analiza motivelor acțiunii introductive de instanță și a modului în care acestea au fost analizate de instanța de fond.
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a susținut că hotărârea din 07.05.2010 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel a fost adoptată cu depășirea atribuțiilor conferite de lege, fiind o uzurpare a prerogativei legale a Consiliului Superior al Magistraturii și cu încălcarea dispozițiilor Regulamentului privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin Hotărârea CSM nr.193/2006. De asemenea, reclamantul a mai susținut că acordul formal al magistratului în cauză nu a existat, iar prerogativa Consiliului Superior al Magistraturii, de aprobare a acestui tip de mobilitate, a fost cedată instanțelor judecătorești abia de la 21 iulie 2011, astfel că la data adoptării hotărârii care face obiectul cauzei, competența aparținea Consiliului Superior al Magistraturii.
Cu privire la aceste susțineri, Curtea constată că Regulamentul invocat de reclamant nu este aplicabil situației reglementate prin hotărârea ce face obiectul acțiunii, întrucât prin aceasta nu s-a dispus niciuna din măsurile al căror regim este cârmuit de dispozițiile regulamentului. În fapt, prin hotărârea ce face obiectul cauzei, s-a dispus modificarea planificării ședințelor de judecată pe lunile mai și iunie 2010 de la Secția Contencios Administrativ, prin includerea în aceasta a judecătorilor de la alte secții ale Curții de Apel, ceea ce, în mod evident, nu presupune nici delegarea, nici transferul și nici detașarea judecătorilor incluși în planificare, întrucât aceste forme de modificare a raportului juridic de muncă al magistratului presupun ca cel vizat să fie mutat, cu acordul său, pe o funcție de execuție la o altă instanță.
Mai mult, potrivit prevederilor art.41 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, forma în vigoare la data adoptării hotărârii nr.11/07.05.2010 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel., "în mod excepțional, în situația în care în cadrul unei secții nu se poate constitui un complet de judecată, colegiul de conducere al instanței poate dispune participarea unor judecători de la alte secții";. Textul citat are, de altfel, același cuprins încă de la republicarea legii, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.827/13.09.2005.
Prin urmare, dispunând participarea unor judecători de la alte secții la constituirea completurilor de judecată ale Secției de contencios administrativ, Colegiul de Conducere al Curții de Apel și-a exercitat atribuția ce i-a fost conferită de lege, drept pentru care susținerea reclamantului în sensul că a fost exercitată de către Colegiul de Conducere o atribuție exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii este vădit nefondată.
În ce privește necesitatea existenței acordului magistratului, Curtea apreciază că luarea măsurii prevăzute de art.41 alin.(3) din Legea nr.304/2004 nu este condiționată de existența acestui acord, având în vedere caracterul excepțional al măsurii, scopul acesteia, de a asigura continuarea în bune condiții a activității de judecată prin alocarea echilibrată a resurselor umane, precum și faptul că magistratul își desfășoară activitatea, pe durata acestei măsuri, în cadrul aceleiași instanțe.
În ce privește interesul reclamantului în inițierea acțiunii judiciare, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a constatat că reclamantul nu a dovedit vreo vătămare a sa într-un drept sau într-un interes legitim prin adoptarea hotărârii Colegiului de Conducere al Curții de Apel, astfel că, din coroborarea acestui aspect cu cele privind netemeinicia acțiunii conform celor reținute mai sus, rezultă că soluția instanței de fond, de respingere a cererii de chemare în judecată, este temeinică și legală.
Referitor la încheierile premergătoare, recurentul nu a invocat niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie al acestora, iar Curtea nu a identificat motive care să poată fi invocate din oficiu în baza art.306 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Date fiind cele de mai sus, Curtea apreciază că recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat, drept pentru care, făcând aplicarea dispozițiilor art.312, alin.(1) din Codul de procedură civilă, îl va respinge ca atare. Fără cheltuieli de judecată în recurs, nefiind solicitate de intimatul-pârât.
| ← Vechiul cod de procedură civilă – Recurs respins.... | Termenul de prescripţie a dreptului de a cere restituirea taxei... → |
|---|
