Obligaţia de a face. acordarea de despăgubiri în cazul prevăzut de art. 113 alin. 6 din legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 92 din data de 02.03.2017
Rezumat
În condițiile în care reclamantul a cumpărat în anul 2012 un teren pe care se află amplasate instalații de distribuție a gazelor naturale realizate în anul 1983 când terenul era în proprietatea statului, acesta nu este îndreptățit la despăgubiri, întrucât singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri prevăzut de art. 113 alin. 6 din Lg. 123/2012 se referă la efectuarea de către pârâta E.ON Gaz a unei intervenții în zona proprietății reclamantului de natură a-i produce o pagubă și în lipsa unei minime diligente, reclamantul și-a asumat riscul de a obține un teren "impropriu" edificării unui garaj.
Având în vedere faptul că, în speță nu sunt incidente disp. art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, întrucât, pe de o parte, dreptul de uz și servitute asupra terenului afectat de obiectivul pârâtei nu a fost constituit în favoarea acesteia după intrarea în vigoare a legii (condiție impusă în alin. 2 în forma existentă la data promovării acțiunii), ci este exercitat de pârâtă din anul 1983, când s-a realizat sistemul de distribuție a gazului metan, iar pe de altă parte, pârâta nu a efectuat o intervenție în zona proprietății reclamantului de natură a-i produce o pagubă acestuia, singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri, Curtea a apreciat că pretențiile reclamantului îndreptate împotriva pârâtei, căreia nu i se poate reține vreo culpă, nu sunt justificate.
(Decizia nr. 92 din 2 martie 2017, dosar nr.1063/86/2015*)
Hotărâre:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 23.08.2012 și înregistrată sub nr. 10185/86/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu S.C. B. S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la mutarea stației de reglare de sector (SRS) din locația existentă, locație învecinată terenului proprietatea sa, precum și la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul său pe cheltuiala pârâtei, iar în subsidiar să dispună autorizarea sa în calitate de creditor la mutarea stației de reglare de sector (SRS) aparținând pârâtei din locația existentă precum și la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei. Totodată, a solicitat și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 50.000 euro în echivalent ron, sumă ce reprezintă valoarea de circulație a terenului afectat la care se adaugă beneficiul nerealizat.
Prin sentința nr. 2513 din 26 noiembrie 2012 Tribunalul Suceava - Secția Civilă a respins, ca nefondată, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava, precum și acțiunea având ca obiect "obligația de a face" formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. S.A., ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, în ce privește excepția necompetentei materiale, invocată de pârâtă, că este neîntemeiată, raportat la disp. art. 2 pct 1 lit. a și b Cod procedură civilă. Pe fondul cauzei a reținut, în esență, netemeinicia pretențiilor deduse judecății.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 125 din 16 mai 2014 Curtea de Apel Suceava Secția a II-a Civilă de contencios Administrativ și Fiscal, a respins, ca nefondată, excepția tardivității apelului, invocată de intimata SC B. SA și a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 2513 din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Suceava - secția civilă. Totodată, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu obligarea intimatei la plata în favoarea apelantului a sumei de 3.056 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că instanța de fond nu a pus în discuție și nici nu s-a pronunțat cu privire la cererile în probațiune formulate, situație care echivalează cu nepronunțarea asupra fondului cauzei, instanța încălcând astfel formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prev. de art. 105 al. 2 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A. criticând, în esență, decizia atacată din perspectiva aplicării greșite de către instanța de apel a art. 274 Cod procedură civilă în raport de soluția pronunțată.
Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin decizia 3922/9.12.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurentele-pârâte SC B. S.A. și SC EC. S.A. cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării obligației intimatei SC E.B. SA de a plăti suma de 3056 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate, reținând că față de soluția pronunțată în apel, nu se identifică culpa procesuală a părții, în sensul aplicării art. 274 Cod procedură civilă, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul-apelant urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 13.02.2015 sub nr. 1063/86/2015*.
În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică imobiliară, fiind întocmite două rapoarte de expertiză (f. 27-54, 80-82, respectiv 104-122, 133).
Prin Sentința nr. 432 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava Secția a II-a a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.S.A. și a obligat pârâtul la plata sumei de 17.660 euro, precum și a sumei de 1079 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Suceava a reținut, în esență, că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea stației de reglare de sector din locația existentă și, în subsidiar, de a fi autorizat el însuși la mutarea SRS aparținând pârâtei din locația existentă precum și la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei, intră sub incidența prevederilor art. 190 lit. a) din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, potrivit cărora, pentru protecția obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terților să realizeze construcții de orice fel în zona de siguranță a obiectivelor de gaze naturale, iar în cazul în care, în mod excepțional, este necesar ca pe terenul pe care sunt amplasate acestea să se execute o construcție, solicitantul va suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, cu respectarea tuturor prevederilor referitoare la proiectarea și execuția lucrărilor în sectorul gazelor naturale și sub condiția cedării în patrimoniu operatorului a bunului rezultat.
Prin urmare, întrucât în cauză construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepțională, iar stația SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, nu s-a putut dispune măsura modificării soluției tehnice. Mai mult, contrar susținerilor reclamantului, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că este necesară modificarea amplasamentului SRS, solicitantul ar suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, și nu deținătorul sistemului.
Referitor la solicitarea de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului, a apreciat că aceasta este parțial întemeiată, în condițiile prevăzute de art. 113 din Legea energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, legea în vigoare la data emiterii avizului de către pârâtă, astfel că reclamantul este îndreptățit să fie despăgubit pentru lipsa de folosință a terenului, întrucât interdicția de a construi duce la pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață și la reducerea semnificativă a posibilității practice de a exercita dreptul de proprietate.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, rapoartele de expertiză au evidențiat o valoare de circulație a terenului de 21.100 euro, respectiv de 22.494 euro, prin metoda comparației directe, și o valoare de folosință de 17.660 euro prin metoda costului de înlocuire brut, respectiv 22.494 euro, prin asimilarea valorii de circulație.
Instanța nu și-a însușit concluziile rapoartelor de expertiză cu privire la valoare de circulație a terenului, întrucât au fost utilizate comparabile care nu îndeplineau condițiile de similaritate și atractivitate. În imposibilitatea identificării unor comparabile care să îndeplinească condițiile menționate, s-a avut în vedere valoarea de folosință a terenului, rezultată prin aplicarea metodei costului de înlocuire brut.
Mai mult, reținând culpa procesuală a pârâtului, în temeiul art. 276 din Codul de procedură civilă, instanța a redus proporțional cu pretențiile încuviințate cuantumul cheltuielilor de judecată, puse în sarcina sa, de la suma de 4.316 lei la suma de 1079 lei.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel reclamantul a susținut, în esență, că suma la plata căreia a fost obligat pârâtul (17.660 euro în loc de 22.494 euro) a fost stabilită în mod eronat, prin greșita interpretare a rapoartelor de expertiză.
În primul rând, a susținut faptul că alegerea primei instanțe de valorificare a metodei costului de înlocuire brut pentru a determina valoarea de folosință a terenului este greșită întrucât, această metodă nu este oportună prin raportare la prevederile Standardelor de Evaluare ANEVAR care recomandă folosirea acestei metode de evaluare în privința construcțiilor și nicidecum în cazul terenurilor, și prin care se încearcă estimarea diferenței pe care o percepe cumpărătorul între proprietatea imobiliară evaluată și o clădire nou construită cu o utilitate optimală.
În al doilea rând, a precizat că, în privința evaluării unui teren Standardele de Evaluare ANEVAR recomandă metoda comparației directe, care presupune estimarea valorii de piață prin analizarea pieței spre a găsi proprietăți similare și compararea ulterioară a acestei proprietăți cu cea în evaluare.
Pentru aplicarea acestei tehnici s-au analizat ofertele de vânzare privind parcele de teren cu localizare similară comparabile, expertul analizând asemănările și deosebirile între loturi, astfel încât prețurile și celelalte informații referitoare la vânzări comparabile similare au fost comparate, corectate și ajustate pentru a justifica diferențele față de caracteristicile terenului evaluat.
Nu în ultimul rând, a mai precizat că, soluția primei instanțe privind obligarea pârâtului la plata sumei de 17.660 Euro, reprezentând valoarea de folosință a terenului, rezultată din aplicarea metodei costului de înlocuire brut, este greșită, de vreme ce prin raportul de expertiză D. s-a determinat suma de 22.494 euro valoare de folosință, sumă stabilită în conformitate cu prev. Legii nr. 50/1991.
În dezvoltarea motivelor de apel pârâta SC B. SA a susținut, în esență, că instanța de fond a aplicat în mod eronat dispozițiile legale, ignorând faptul că activitatea de distribuție a gazelor naturale este guvernată de reguli speciale (Lg. nr. 351/2004 și Lg. 123/2012).
A arătat că, instalațiile de distribuire a gazelor naturale edificate pe terenul reclamantului au fost realizate în anul 1983, anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare a terenului, în anul 2012, drept pentru care a apreciat că, reclamantul a preluat terenul cunoscând situația juridică a acestuia, respectiv afectarea sa de un drept de uz în favoarea operatorului de distribuție a gazelor naturale, astfel că nu este îndreptățit a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestuia.
Mai mult, reclamantul a solicitat suma de 50.000 euro, în echivalent ron, reprezentând valoarea terenului și lipsa de folosință a acestuia, însă nu a precizat pentru ce perioadă solicită acordarea lipsei de folosință. De asemenea, nici instanța de fond nu a precizat în dispozitiv ce reprezintă suma de 17.660 euro, la plata căreia pârâta a fost obligată, și pentru ce perioadă de timp a fost calculată, aspecte din care rezultă că, în cauză, nu s-a putut determina un prejudiciu cert, care să poată face obiectul unei reparații prin plată.
Astfel, a apreciat că, în lipsa precizării de către reclamant a intervalului de timp de timp pentru care a solicitat plata unei lipse de folosință, acțiunea ar fi trebuit respinsă în integrum.
Prin întâmpinare, reclamantul A. a solicitat respingerea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.A., susținând, în esență, că prevederile Legii nr. 351/2004 nu s-au aplicat în cauză, întrucât au fost abrogate prin disp. art. 230 lit. z din Lg. nr. 71/2011, iar în ceea ce privește prejudiciul cert, valoarea acestuia se poate determina, întrucât acesta poate fi evaluat din prisma lipsei de folosință.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată următoarele:
Inițial, la solicitarea reclamantului A., Primăria municipiului E. i-a eliberat Certificatul de urbanism nr. 414/18.05.2012 în scopul obținerii autorizației de construire pentru garaj cu subsol și acoperiș tip șarpantă, racorduri/ branșamente pe terenul în suprafață de 158 mp identic cu parcela cadastrală 2371 situată în municipiul E., str. xx, ce face obiectul unui contract de promisiune bilaterală de vânzare - cumpărare, autentificat cu nr. 686/3.05.2012 de BNP F. (fila 21 ds. 10185/86/2012 al Tribunalului Suceava), fiind menționată expres obligația reclamantului de a depune avizele și acordurile privind utilitățile urbane și infrastructură, respectiv alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu energie electrică/termică, gaze naturale, telefonizare etc. (fila 23 ds. fond).
La data de 24.05.2012, reclamantul a devenit proprietarul terenului menționat anterior prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 836 de BNP F. și urmărind îndeplinirea cerințelor stabilite prin certificatul de urbanism în vederea obținerii autorizației de construcție, s-a adresat instituțiilor de resort, primind avize favorabile, cu excepția pârâtei .B S.A. care, urmare a solicitării reclamantului nr. 5027/29.05.2012 a emis avizul nefavorabil nr. 6041/19.06.2012 (fila 48 dosar fond) motivat de faptul că, în apropierea terenului se află o stație de reglare de sector (SRS) de o capacitate de 7000 mc/h, iar construcția propusă urmează să fie așezată pe conductele de distribuire gaze naturale de presiune redusă din oțel părți ale sistemului de distribuție gaze naturale E. și nu se pot respecta distanțele de siguranță între instalațiile de distribuire gaze naturale respectiv stația de reglare de sector și construcția propusă și conductele de gaz și construcția propusă.
În mod corect judecătorul fondului a respins cererile reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea stației de reglare de sector (SRS) și respectiv de autorizare a sa la mutarea SRS pe cheltuiala pârâtei, reținând aplicarea art. 190 lit. a din Legea 123/10 iulie 2012, motivat de faptul că, SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, iar construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepțională și chiar dacă ar fi necesară modificarea amplasamentului SRS, reclamantul ar suporta toate cheltuielile, însă, este criticabilă soluția de admitere a cererii de despăgubire pentru lipsa de folosință a terenului, temeiul juridic invocat de reclamant și reținut de instanță fiind disp. art. 113 din Legea 123/2012.
În primul rând, Curtea reține că, potrivit disp. art. 113 alin. 2 din legea energiei și a gazelor naturale din 12 iulie 2012, în forma în vigoare la data promovării acțiunii, "exercitarea drepturilor de uz și servitute asupra proprietăților private afectate de obiectivul/ sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind condițiile și termenii referitori la durată, conținutul și limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenție-cadru, precum și pentru determinarea cuantumului indemnizațiilor și a despăgubirilor și a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenția-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort";, or, în speță, instalațiile de distribuție a gazelor naturale aflate pe terenul reclamantului au fost realizate în anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului, așa încât, starea de fapt existentă nu se circumscrie condiției impuse de legiuitor.
Totodată se reține că, deși această prevedere a fost modificată ulterior prin Lg. 127/4.10.2014, în sensul eliminării condiției temporale, legiuitorul a consacrat prin art. 113 alin. 1 și 2 din Lg. 123/2012 caracterul legal al drepturilor de uz și de servitute, ce au ca obiect utilitatea publică și exercitarea acestora cu titlu obligatoriu, fără înscriere în cartea funciară și fără vreo formalitate prealabilă, reglementând în termeni de strictă interpretare circumstanțele și modalitatea în care pot fi acordate indemnizații și despăgubiri proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea acestor drepturi de către titularii de licențe și autorizații.
Astfel, potrivit art. 113 alin. 3 "în scopul acordării de indemnizații și despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz și de servitute, titularii de licențe și autorizații încheie cu proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz și de servitute o convenție-cadru al cărei conținut este stabilit prin hotărâre a Guvernului"; această convenție - cadru urmând a fi încheiată în mod obligatoriu în termen de 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectați conform alin. 4, însă, în speță nu numai că nu a fost încheiată o astfel de convenție, dar nici nu a existat o solicitare în acest sens.
Pe de altă parte, deși reclamantul invocă în susținerea pretențiilor sale dispozițiile referitoare la criteriile de stabilire a despăgubirilor inserate în art. 113 alin. 6 din Lg. 123/2012, Curtea reține că legiuitorul a stipulat expres în alin. 5 situațiile care generează în sarcina concesionarilor obligația de a plăti despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 113 alin. 5 "dacă, cu ocazia intervențiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparații, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligația să plătească despăgubiri în condițiile legii";, iar conform alin. 6 "despăgubirile se stabilesc avându-se în vedere următoarele criterii: a) suprafața de teren afectată cu ocazia lucrărilor; b) valorile pentru producțiile estimate ale culturilor și plantațiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum și amenajările afectate de lucrări; c) valoarea de circulație a bunurilor imobile afectate";.
Interpretând sistematic aceste prevederi legale se constată că, atât timp cât reclamantul nu a dovedit existența unei pagube determinată de intervenția pârâtei la obiectivul de distribuție a gazelor naturale aflat în vecinătatea terenului său conform alin. 5, acesta nu este îndreptățit să solicite și să primească despăgubiri, în cauză nefiind incidente disp. art. 113 alin. 6 din Lg. 123/2012.
De asemenea, nu pot fi reținute considerentele instanței de fond care se raportează la jurisprudența comunitară, întrucât aceste cauze vizează ipoteze juridice diferite, or, în speță, reclamantul a devenit proprietarul terenului prin cumpărare, la data de 24.05.2012, având posibilitatea, printr-o minimă diligență, să ia la cunoștință despre existența obiectivului pârâtei aflat în vecinătatea terenului, respectiv stația de reglare de sector și să facă demersuri pentru a obține informații suplimentare despre implicațiile acestui sistem asupra proprietății sale (mai ales că anterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare, urmare a negocierilor, reclamantul - cumpărător a încheiat cu vânzătorii o promisiune autentică de vânzare - cumpărare nr. 686/3.05.2012, care i-a permis obținerea certificatului de urbanism).
În acest context, instanța de apel apreciază că, prin perfectarea actului de vânzare - cumpărare în circumstanțele arătate, reclamantul și-a asumat riscul de a obține un teren "impropriu"; edificării unui garaj, în condițiile în care, avea obligația conform contractului să verifice starea bunului imobil pentru a descoperi viciile aparente și eventualele vicii ascunse, legiuitorul oferind însă protecție cumpărătorului prin instituirea în sarcina vânzătorului a obligației de garanție contra viciilor ascunse ale bunului vândut prin art. 1707 din Codul Civil, dispoziție stipulată expres și în contractul de vânzare - cumpărare nr. 836/24.05.2012 (filele 17-20 ds. fond).
În concluzie, având în vedere faptul că, în speță nu sunt incidente disp. art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, întrucât, pe de o parte, dreptul de uz și servitute asupra terenului afectat de obiectivul pârâtei nu a fost constituit în favoarea acesteia după intrarea în vigoare a legii (condiție impusă în alin. 2 în forma existentă la data promovării acțiunii), ci este exercitat de pârâtă din anul 1983, când s-a realizat sistemul de distribuție a gazului metan, iar pe de altă parte, pârâta nu a efectuat o intervenție în zona proprietății reclamantului de natură a-i produce o pagubă acestuia, singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri, Curtea apreciază că pretențiile reclamantului îndreptate împotriva pârâtei, căreia nu i se poate reține vreo culpă, nu sunt justificate.
În considerarea celor reținute, constatând că soluția instanței de fond este nelegală, în raport de motivele de apel invocate de pârâta B. S.A., Curtea în baza disp. art. 480 alin. 1 va admite apelul acesteia, va schimba în tot sentința atacată și va respinge ca nefondată acțiunea, cu consecința respingerii apelului formulat de reclamant, acesta criticând doar cuantumul despăgubirilor acordate, la care, în opinia instanței de apel, reclamantul nu este îndreptățit.
Potrivit disp. art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamantul, ca parte căzută în pretenții, va fi obligat să plătească pârâtei - apelante suma de 3201 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.
| ← Cerere de revizuire întemeiată pe art. 509 pct.5,6 din codul... | Acţiune în despăgubiri. temei juridic. principiul... → |
|---|
