ORDIN DE PROTECTIE. Jurisprudență
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Sentinţă civilă nr. 294 din data de 24.10.2014
Prin decizia civilă nr. 294/24.10.2014, tribunalul a respins excepția inadmisibilității recursului invocată; a admis recursul declarat de recurentul-pârât TMT și a casat sentința recurată, trimițând cauza spre rejudecare la aceiași instanță.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr. 540 din 30 iulie 2014, Judecătoria RV a admis cererea de emitere a unui ordin de protecție formulată de reclamanta DV în contradictoriu cu pârâtul TMT.
A emis un ordin de protecție, pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 30 iulie 2014, și obligă pe pârât să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de reclamantă, față de locuința acesteia din RV; față de locurile pe care le frecventează reclamanta, respectiv locuința numitului SC.
A obligat pârâtul să păstreze o distanță minimă de 30 metri față de locuința părinților reclamantei și a interzis pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu reclamanta.
A respins cererea formulată de reclamantă privind plata cheltuielilor de judecată( onorariu avocat), ca nedovedită.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
Reclamanta și pârâtul au fost căsătoriți, căsătorie care a fost desfăcută prin sentința civilă nr.2455 din 9 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria RV și i-a fost încredințat reclamantei spre creștere și educare minorul TFT.
Prin aceeași sentință s-a stabilit ca pârâtul să aibă legături personale cu copilul în fiecare săptămână, în ziua de sâmbătă, între orele 10-17 la domiciliul acestuia și în vacanța de iarnă și vacanța de vară în luna iulie.
După divorțul părților, începând cu anul 2011, între acestea a existat o continuă stare tensionată, concretizată în mai multe plângeri penale ale reclamantei soldate cu neînceperea urmării penale față de pârât și aplicarea de amenzi cu caracter administrativ, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar.
Din depoziția martorului SC, care este în prezent concubinul reclamantei, reiese că în acest an-2014, în urmă cu 3 luni, pârâtul a transmis nenumărate mesaje telefonice ce conțineau amenințări și expresii jignitoare la adresa reclamantei.
Mesajele, a relatat martorul, au fost trimise de pe numărul de telefon al pârâtului, la diferite ore din noapte și din zi, mesaje ce i-au creat reclamantei o stare de temere, motiv pentru care a apelat la martor să o însoțească când ieșea pe stradă.
Același martor a precizat că numărul de telefon este al pârâtului întrucât este același număr de la care vorbește și cu copilul său și al reclamantei, rezultat din căsătorie.
A mai relatat martorul că recent, pe data de 4 iulie 2014, pârâtul i-a trimis reclamantei în jur de 30 de mesaje telefonice care conțineau amenințări cum ar fi " pe nenorocit îl omor fără urme că doar am studii criminalistice";, referindu-se la persoana martorului.
Instanța a reținut că pârâtul, prin comportamentul său violet, verbal, concretizat prin amenințări cu moartea, prin utilizarea de insulte și expresii degradante, transmise telefonic de nenumărate ori, i-a indus reclamantei o reală stare de temere pentru integritatea sa fizică și psihică.
Față de comportamentul violent verbal al pârâtului instanța nu a primit apărările acestuia care pretinde că la baza cererii reclamantei se află rea-credință și "dorința de inducere în eroare a onoratei instanțe"; întrucât cu probele administrate, respectiv înscrisuri și depoziția martorului OI care a declarat că nu cunoaște nicio împrejurare concretă referitoare la atitudinea reclamantei și nici a pârâtului, nu a făcut dovada relei-credințe.
Ba dimpotrivă, reclamanta a făcut dovada cu declarația martorului SC că aceasta nu dorește să ia contact cu pârâtul sau să-l vadă.
Este adevărat că martorul a admis că ar putea fi posibil ca reclamanta, după multele mesaje primite, să fi cedat și să îi fi adresat anumite cuvinte, însă și în această ipoteză, nimic nu justifică violența verbală asupra altei persoane.
Având în vedere art. 2 din Legea 217/2003 modificată prin Legea nr. 25/2012 se prevede că violența în familie reprezintă orice acțiune intenționată, manifestată fizic sau verbal săvârșită de un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii (prin membru de familie înțelegându-se și fostul soț conf. art. 22 lit. b ), care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferințe fizice, psihice, sexuale, emoționale sau psihologice, inclusiv amenințarea cu asemenea acte.
Pentru a înlătura orice stare de pericol în ceea ce o privește pe reclamantă asupra căreia s-a exercitat de către pârât o violență psihologică, provocându-i acesteia o stare de tensiune și de suferință psihică, instanța, în baza art. 26 alin. 1 lit. d, e, f și următoarele din Legea nr. 217/2003 a admis cererea formulată de reclamantă și a emis un ordin de protecție, pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 30 iulie 2014.
A obligat pârâtul să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de reclamantă, față de locuința acesteia din RV; față de locurile pe care le frecventează reclamanta, respectiv locuința numitului SC; a obligat pârâtul să păstreze o distanță minimă de 30 metri față de locuința părinților reclamantei și a interzis pârâtului orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod, cu reclamanta.
Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat recurs recurentul-pârât TMT, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinice, pentru următoarele motive:
1.-Instanța de fond a soluționat pricina dedusă judecății cu încălcarea flagrantă a principiului repartizării aleatorii a dosarelor,principiu prevăzut expres de art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Prin întâmpinarea depusă, intimata reclamantă a invocat excepția recursului declarat, apreciind că în raport de disp. art. 488 alin.2 NCPC, art. 30 alin.1 din Legea nr. 217/2003, și art. 7 alin.2 din Legea nr. 76/2012.
Totodată a arătat intimata că, în cauza de față nu sunt incidente disp. art. 488 alin.1 pct. 2 NCPC, întrucât a fost respectat principiul repartizării aleatorii, iar martorii au fost audiați sub prestare de jurământ.
De asemenea, arată intimata că în cauză a fost făcută dovada amenințării și hărțuirii sistematice, astfel că sunt incidente disp. art. 23 din Legea nr. 217/2003.
Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea excepției inadmisibilității invocată de către intimată, întrucât potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003, hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai recursului și a dezvoltat din nou motivele de recurs.
Analizând cu precădere excepția inadmisibilității recursului invocată de către intimată, potrivit disp. art. 248 C.p.c. tribunalul o apreciază ca fiind nefondată, urmând să o respingă ca atare pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 30 din Legea nr. 217/2003 hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai recursului, în termen de 3 zile de la pronunțare.
Disp. art.7 alin.4 din Legea nr. 76/2012 nu sunt aplicabile în cauza dedusă judecății, întrucât calea de atac este prevăzută de Legea nr. 217/2003 publicată în Monitorul Oficial din 24 martie 2014, după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, astfel că au prioritate dispozițiile legii speciale.
Analizând recursul din perspectiva dip. art. 488 C.p.c., tribunalul apreciază ca fiind întemeiat al doilea motiv invocat de către reclamant, pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 315 pct.2 C.p.c. nu pot fi ascultați ca martori soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul.
Deși reclamanta precizează că SC este logodnicul său, instanța de fond a nesocotit dispozițiile textului de lege menționat anterior și l-a audiat ca martor.
Mai mult, instanța de fond și-a format convingerea numai în baza acestei declarații, așa cum reiese din considerentele hotărârii ceea ce echivalează cu nesoluționarea fondului, astfel că recursul a fost admis, sentința civilă atacată a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 498 C.p.c.
| ← CONTESTAŢIE LA EXECUTARE. Jurisprudență Contestaţie la executare | PRETENTII. Jurisprudență → |
|---|
