PRETENTII. Jurisprudență

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Tribunalul TELEORMAN Sentinţă civilă nr. 280 din data de 17.10.2014

Prin decizia civilă nr. 280/17.10.2014, tribunalul a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât ISU "A.D.G"; al Județului T - A.

Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată sub nr. 5428/740/2012 din data de 16 iulie 2012 pe rolul Judecătoriei A, reclamanta SC "OVIG"; SA B a chemat în judecată pe pârâta I.S.U. A.D. G al județului T - A, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 12.300,72 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societății; la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data convocării la conciliere (08 februarie 2011) și până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 27 iulie 2009, lucrătorii pârâtei s-au deplasat la imobilul unde își desfășura activitatea sucursala T a societății reclamante și au încercat să înlăture o bucată de tencuială de la balcon, dar nu și-au luat măsurile necesare pentru producerea altor pagube și au avariat geamul sablat al societății, precum și firma luminoasă care, în urma avarierii, nu a mai funcționat.

Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile art.1357 și art.2210 din O.G. nr.9/2000.

Prin sentința civilă nr.1167/05.03.2013 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune formulată de pârâta I.S.U. A.D. G al județului T - A, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC "OVIG"; SA, prin reprezentanta Cabinet de avocat PD, constatându-se prescris dreptul material la acțiune.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că la data de 16 iulie 2012, reclamanta SC "OVIG"; a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 12.300,72 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului produs și plata dobânzii legale aferentă acestei sume de la data convocării până la achitarea integrală a debitului.

A mai reținut că prin temeiul de drept, invocat de către reclamată, respectiv art.2210 Cod civil, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

Cu privire la termenul de prescripție, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, instanța de fond a apreciat ca fiind de 2 (doi) ani, iar raportat la data producerii evenimentului 27.07.2009 și data introducerii acțiunii 16 iulie 2012, instanța a constatat că cererea a fost tardiv introdusă, nefiind supusă prescripției în termenul general de 3 (trei) ani.

Împotriva acestei sentințe reclamanta SC "OVIG" SA a formulat recurs, în termenul legal și motivat în drept, conform art.304, pct.9 Codul de Procedură Civilă.

În motivarea recursului formulat, s-a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că dreptul material la acțiune ar fi fost prescris, având în vedere încadrarea greșită a temeiului acțiunii, obiectul acesteia și, implicit a consecințelor generate.

A mai arătat că, în mod eronat, a apreciat instanța că situația era de natura unor raporturi juridice de asigurare, unde termenul de prescripție a dreptului material ar fi fost de doi ani.

Așadar, a învederat reclamanta că acțiunea a avea ca obiect pretenții, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, astfel, termenul de prescripție fiind, cel general, de trei ani.

Prin decizia civilă nr. 509 din data de 28.06.2013, pronunțată de Tribunalul T a fost admis recursul declarat, casată sentința și trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, temeiul pretențiilor fiind răspunderea civilă delictuală și nu cea rezultată din contractul de asigurare. S-a mai reținut că prima instanță nu a analizat fondul pricinii, consecința fiind casarea sentinței și trimiterea spre rejudecare, conform art. 304, pct.9 raportat la art. 312, pct. 5 Cod Procedură Civilă.

Cu ocazia rejudecării s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr. 562 din 18.02.2014 a Judecătoriei A s-a admis acțiunea formulată, pârâtul fiind obligat la plata către reclamantă a sumei de 12.300,72 lei reprezentând despăgubiri materiale, precum și dobânzii legale aferente, începând cu data de 08 februarie 2011 și până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata sumei de 854 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 27.07.2009, la solicitarea APC nr. 7, reprezentanții pârâtei s-au deplasat la imobilul situat în A, județul T, având în vedere existența unei porțiuni din tencuiala blocului ce amenința să cadă pe calea pietonală.

A mai reținut că, deplasându-se la fața locului, echipajul de intervenție al pârâtei a constatat pericolul existent și l-a înlăturat, intervenție ce a avut ca și efect negativ asupra construcției, faptul că geamul reclamantei a fost crăpat, iar firma luminoasă a acesteia a fost zgâriată, astfel cum rezultă din procesul-verbal de intervenție nr. 137/27.07.2009 - fila 8 dosar inițial.

Cu privire la legea aplicabilă, instanța a reținut că, în conformitate art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, dispozițiile Codului civil (2011) se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare (s.n. 01.10.2011), precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, astfel că, față de momentul nașterii obligației pârâtei, 27.07.2009 - data intervenției - instanța a stabilit că în cauză, raportul juridic dintre părți este guvernat de dispozițiile Codului Civil 1864.

Reclamanta și-a fundamentat, din punct de vedere juridic, cererea introductivă pe instituția răspunderii civile delictuale, temeiul de drept invocat de aceștia în susținerea cererii lor fiind prevederile art. 998 - 999 C. civ., respectiv art. 1000 alin. 3 C.

Deși nu s-a subliniat cu maximă exactitate de către reclamantă cine ar fi ținut să răspundă delictual în temeiul art. 998, 999 C. civ. și cine ar putea fi obligat la repararea prejudiciului afirmativ cauzat reclamantei în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ., din analiza argumentelor invocate de aceasta în motivarea cererii se desprinde faptul că pârâtul ar fi ținut să răspundă în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ. 1864, pentru fapta echipajului ce a intervenit în data de 27.07.2009.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greșeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 C. civ., prevede că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

În conformitate cu art. 1000 alin. 3 C. civ. "stăpânii și comitenții răspund de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat";.

Art. 998-999 C. civ. instituie, așadar, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, dar în același timp consacră principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, în timp ce art. 1000 alin. 3 C. civ. reglementează condițiile angajării răspunderii comitentului pentru faptele prepusului său.

Potrivit art. 998-999 C. civ., răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca de altfel, răspunderea delictuală în general, presupune existența sau întrunirea cumulată a următoarelor condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. În plus, în cazul răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 1000 alin. 3 C. civ., pe lângă condițiile mai sus menționate, este necesar să fie întrunite și câteva condiții speciale în absența cărora nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului său, anume, existența raportului de prepușenie între comitent și prepus și săvârșirea faptei ilicite și prejudiciabile de către prepus în cadrul funcțiilor încredințate de comitent.

Verificând în cauza de față, raportat la întregul material probator administrat, instanța a constatat întrunirea cumulativă a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.

Prin fapta ilicită se înțelege orice conduită a omului - desigur avem aici în vedere nu numai persoanele fizice, dar și persoanele juridice -, prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de conviețuire socială, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuși se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Astfel, fapta ilicită a echipajului de intervenție, s-a stabilit că ar consta în avarierea geamului și a firmei luminoase, faptă consemnată și recunoscută prin întocmirea procesul-verbal de intervenție nr. 137/27.07.2009.

În ce privește prejudiciul, s-a stabilit că acesta constă în avarierea geamului și a firmei luminoase, întinderea prejudiciului fiind de 12.300,72 lei, reprezentând prețul de achiziție a bunurilor, astfel cum rezultă din facturile nr. 40/18.07.2007 și nr. 5634418/17.09.2007.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, s-a avut în vedere că este absolut necesar, ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv, prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecința faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate, instanța de fond a constatat faptul că aceasta există, prejudiciul produs reclamantei, reprezentând contravaloarea prețului de achiziție a geamului și a firmei luminoase, fiind indubitabil consecința faptei ilicite a personalului de intervenție al pârâtei.

De asemenea, instanța a reținut și existența raportului de prepușenie între pârât și persoana care a săvârșit fapta ilicită, existând un raport de subordonare între prepus și comitent, concretizat prin încredințarea de către comitent a unor funcții în sarcina prepusului, fapta ilicită fiind săvârșită în timpul și în scopul îndeplinirii atribuțiilor încuviințate.

Nu în ultimul rând, în reglementarea prevăzută de Codul civil din 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei (prepusul), să fi fost săvârșită din culpa acestuia (condiție ce nu a fost menținută în legislația actuală), culpa fiind definită în doctrină ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite păgubitoare față de fapta respectivă și față de urmările acelei fapte. Datorită caracterului subiectiv, proba vinovăției, atunci când îmbracă forma neglijenței sau imprudenței, este mai dificilă, în acest caz, prezumțiile simple fiind de mare importanță și utilitate practică.

Din planșele foto anexate cererii de chemare în judecată s-a observat faptul că firma luminoasă a S.C. "OVIG" S.A. este montată pe zidul imobilului, depășind linia zidului. Astfel, echipajul de intervenție, cu atât mai mult cu cât este format din profesioniști, putea și trebuia să prevadă că prin căderea porțiunilor de tencuială exista posibilitatea avarierii bunurilor proprietatea reclamantei, fiind în culpă din acest punct de vedere.

Pe de altă parte, tocmai acesta a fost motivul pentru care APC nr. 7, a solicitat intervenția unor persoane specializate, care aveau obligația de a lua toate măsurile necesare în scopul de a preveni producerea de eventuale vătămări corporale sau pagube materiale.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a susținut în apărare că fapta săvârșită de către echipajul de intervenție ar fi lipsită de caracter ilicit, invocând prevederile art. 11 lit. i din H.G. nr. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcționare și atribuțiile serviciilor de urgență profesionale, prin care se reține ca și atribuție a ISU executarea oricărei măsuri de protecție a cetățenilor în caz de situații de urgență, arătând că este vorba de îndeplinirea unei activității impuse de lege.

Instanța de fond a înlăturat ca neîntemeiate aceste susțineri, având în vedere că distrugerea porțiunii din tencuiala imobilului este faptă lipsită de caracter ilicit (fiind inadmisibilă atragerea răspunderii civile delictuale cu privire la prejudiciul suferit de APC nr. 7), însă prin intervenția personalului pârâtei au fost cauzate prejudicii unor terțe persoane, prejudicii ce puteau fi prevenite prin luarea unor măsuri de precauție (de exemplu montarea unei plase de siguranță), în cauza de față pârâta nefăcând dovada că s-au dispus astfel de măsuri.

Față de considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 12.300,72 lei, reprezentând despăgubiri materiale.

În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, instanța a constatat că și acesta este întemeiat, în cazul răspunderii civile delictuale dobânda începând să curgă de la data săvârșirii faptei ilicite, însă, având în vedere principiul disponibilității, a obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferentă, începând cu data de 08 februarie 2011 și până la achitarea integrală a debitului, astfel cum s-a solicitat prin acțiunea introductivă.

În baza art. 247 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la plata sumei de 854 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, pârâtul, care a formulat critici pentru nelegalitate și netemeinicie, prin care a solicitat , modificarea hotărârii, în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii.

A motivat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile, lipsind atât fapta ilicită, cât și vinovăția.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că nu se putea reține existența unei fapte ilicite, întrucât Detașamentul de pompieri A din cadrul I.S.U T a acționat în condiții de maximă periculozitate, la înălțimea etajului 7 pentru înlăturarea unei bucăți de tencuială de pe fațada blocului BM 1, care risca să cadă pe aleea pietonală, evitându-se astfel o posibilă tragedie.

În cadrul aceluiași motiv, recurenta a menționat că fapta respectivă nu a fost săvârșită cu vinovăție, atâta vreme cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele procedurale în materia situațiilor de urgență.

Recurenta a mai susținut că rezolvarea problemei de drept pe care a dezlegat-o sentința comercială nr. 678 din 5.10.2010 în considerentele sale, se impune cu putere de lucru judecat față de sentința nr. 562/2014, prin care s-a dat o soluție contrară.

În fine, recurenta a mai criticat și faptul că instanța de fond a admis acțiunea, fără a răspunde la apărările fundamentate pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și regulilor de drept substanțial și procesual.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 și art6. 304 ind.1 C. proc. civ.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Verificând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, în raport de criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, tribunalul, va respinge recursul declarat, pentru considerentele care vor succede.

În ce privește prima critică formulată, prin care s-a susținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile privind existența faptei ilicite și vinovăția, se apreciază că nu este întemeiată.

Referitor la fapta ilicită a echipajului de intervenție, instanța de fond a stabilit în mod corect, că aceasta a constat în avarierea geamului și a firmei luminoase, faptă consemnată și recunoscută prin întocmirea procesul-verbal de intervenție nr. 137/27.07.2009.

Recurenta a susținut că fapta săvârșită de echipajul de intervenție ar fi lipsită de caracter ilicit, întrucât Detașamentul de pompieri A din cadrul I.S.U T a acționat în condiții de maximă periculozitate, la înălțimea etajului 7 pentru înlăturarea unei bucăți de tencuială de pe fațada blocului BM 1, care risca să cadă pe aleea pietonală, evitându-se astfel o posibilă tragedie.

Din planșele foto anexate cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut în mod just, că firma luminoasă a S.C. "OVIG" S.A. este montată pe zidul imobilului, depășind linia zidului, astfel că, echipajul de intervenție, cu atât mai mult cu cât este format din profesioniști, putea și trebuia să prevadă că prin căderea porțiunilor de tencuială exista posibilitatea avarierii bunurilor proprietatea reclamantei, fiind în culpă din acest punct de vedere.

De asemenea, se reține că prin intervenția personalului pârâtei au fost cauzate prejudicii unor terțe persoane, prejudicii ce puteau fi prevenite prin luarea unor măsuri de precauție (de exemplu montarea unei plase de siguranță), în cauza de față pârâta nefăcând dovada că s-au dispus astfel de măsuri.

În același context, recurenta a mai invocat și prevederile art. 53 din Legea nr. 307/2006, potrivit cărora, personalul serviciilor de urgență nu răspunde de pagubele inerente procesului de intervenție.

Legea nr. 306/2006 la care s-a făcut referire, vizează apărarea contra incendiilor, iar art. 53 din această lege, în temeiul căruia, personalul serviciilor de urgență nu răspunde de pagubele inerente procesului de intervenție, nu este incident în cauză, întrucât intervenția echipajului nu a vizat un astfel de eveniment.

În raport de cele expuse, se apreciază că, instanța de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv în ce privește existența faptei ilicite și a vinovăției, sub forma culpei.

Prin sentința comercială nr. 678 din 5.10.2010 pronunțată de Judecătoria A s-a respins ca nefondată acțiunea în pretenții formulată de reclamanta SC O VIG SA în contradictoriu cu pârâta ALC nr.7 A.

La pronunțarea sentinței s-a avut în vedere că nu este îndeplinită condiția privind vinovăția pârâtei ALC nr. 7 A, ci răspunzător de producerea prejudiciului, se face I.S.U. A.D. G al județului T.

În raport de cele hotărâte prin sentința comercială nr. 678/2010 și având în vedere că prin sentința recurată în cauză s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv în ce privește vinovăția, se constată că nu se poate reține că s-a încălcat puterea de lucru judecat a primei sentințe, cum eronat a susținut recurenta, care privea o altă parte.

Nici critica potrivit căreia, instanța de fond a admis acțiunea, fără a răspunde la apărările fundamentate pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și raționamentelor juridice, a principiilor și regulilor de drept substanțial și procesual, nu este întemeiată.

Din considerentele sentinței recurate, se observă că, instanța de fond și-a fundamentat soluția pe probele administrate, a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în raport de dispozițiile art. 998-999 din vechiul Cod de procedură civilă aplicabile în cauză, precum și a celor privind existența raportului de prepușenie, menționând motivele de fapt și de drept convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat susținerile pârâtei.

Așa fiind, se apreciază că motivarea soluției de admitere a acțiunii de către instanța de fond îndeplinește exigențele art. 261 C. proc. civ. și față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin.1 C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.

← ORDIN DE PROTECTIE. Jurisprudență		CERERE DE VALOARE REDUSA. Jurisprudență Cereri →

PRETENTII. Jurisprudență

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre PRETENTII. Jurisprudență