Ordonanţa preşedinţială- stabilire legaturi personale cu minorul
| Comentarii |
|
Judecătoria IAŞI Sentinţă civilă nr. 5347 din data de 11.01.2016
Prin sentința civila 5347 din 10.04.2014, instanța a admis actiunea formulata pe cale de ordonanță președințială , a dispus ca reclamanta să aibă dreptul la legături personale cu minorul, pentru două săptămani, , prin luarea de la domiciliul actual.
Pentru a pronunța această sentința, instanța a reținut că prin sent.civ.nr. xx pronuntata de Judecătoria Iasi, s-a dispus desfacerea casatoriei părtilor din culpa exclusivă a pârâtului, s-a dispus ca exercitarea autorității părintești să fie exercitată în comun, de către ambii părinți, s-a stabilit locuința minorului GC la tată, reclamanta a fost obligată la pensie de întreținere în favoarea minorului. În considerențele sentinței s-a reținut culpa pârâtului în destrămarea căsătoriei prin actele de violentă fizică asupra reclamantei, acte care au determinat fuga acesteia de la locuința comună împreună cu minorul, initial la o rudă din Romania si ulterior in Italia, la muncă. În ceea ce privește exercitarea autorității părintești și stabilirea domiciliului minorului, instanța a ținut cont de afecțiunea copilului pentru fiecare din părinți, de locuința statornică a minorului, dar și de concluziile referatului de anchetă psihologică efectuat în cauză de DGASPC Iași ,aspecte care au vizat interesul superior al minorului. Părțile nu au solicitat in dosarul de divort un program de vizitare sau de legături personale, motiv pentru care reclamanta a sesizat instanța cu prezentul dosar solicitând să i se acorde dreptul la legături personale cu minorul pe perioada de două săptămâni în vacanta de Paste, prin luarea de la domiciliul tatălui la domiciliul nasei de cununie a părților.
Analizând admisibilitatea cererii de ordonanță președințială, instanța a constatat că sunt îndeplinite cumulativ cele patru cerințe legale, respectiv aparența dreptului, caracterul provizoriu al măsurilor, existența unui caz grabnic și neprejudecarea fondului.
Aparenta de drept afirmată de reclamantă în urma unei sumare analize a situației de fapt s-a confirmat prin probele administrate în cauză . Astfel, s-a creat convingerea instantei ca este posibil ca paratul sa se opuna la dreptul reclamantei de a avea legaturi personale cu minorul, iar modalitatea de exercitare a acestora propusa de parat ar putea avea consecinte negative atat asupra interesului minorului cat si asupra integritatii fizice a reclamantei.
Din declaratia martorei IM, și din sentința de divort, instanta a retinut că relatia de căsătorie dintre cele două părți s-a destrămat datorită actelor de violență fizică ale părătului față de soția sa. Reședința reclamantei in Italia precum și atașamentul minorului față de tatăl său și locuința statornică a acestuia au determinat instanța de divorț să stabilească domiciliul minorului la tatăl său, fără ca acest aspect să poată aduce atingere dreptului mamei de vizitare a minorului și de a păstra legăturile personale cu acesta.
S-a stabilit că în ceea ce priveste dreptul parintelui de a avea legaturi personale cu minorul, art. 401 C.civ, contine o dispozitie de principiu, potrivit careia părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În acest sens sunt și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Din corelarea acestor dispoziții legale, se deduce că nu numai părintele este îndreptățit la a avea legături personale cu copilul său ci și copilului îi este recunoscut dreptul de a menține legături cu ambii părinți, atâta timp cât aceste legături nu sunt contrare interesului său.
Instanța a apreciat că este atât dreptul copilului cât și al reclamantei de a avea o viață de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin menținerea legăturilor personale în mod efectiv, însă acest drept trebuie să se exercite între anumite limite, fără a perturba copilul.
De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recunoscând dreptul de vizitare al părintelui căruia nu i-a fost încredințat minorul și obligația pozitivă a statelor de a lua măsuri pentru exercitarea efectivă a acestui drept (cauza Keegan c. Irlandei, hotărârea din 26 mai 1994), a statuat totuși că autoritățile trebuie să țină seama de interesele, de drepturile și libertățile minorilor, în special de interesul superior al copilului, iar in ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autoritățile naționale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporționalitate între ele (cauza Ignaccolo-Zenide c. României, hotărârea din 11.01.2000). Obligația autorităților nu este absolută, chiar dacă este vorba despre relații de familie având la bază filiația naturală. Natura și întinderea acestora depind de circumstanțele fiecărei cauze în parte (cauza Pini, Bertani, Manera și Atripaldi c. României ).
Așadar, în aprecierea cererii reclamantei, instanța a avut în vedere în primul rând interesul superior al minorului , prin raportare la vârsta și starea emoțională a acestuia, precum și la situația conflictuala dintre cei doi soti.
Instanța a mai reținut că minorul prezintă simptome de alienare parinteasca fata de mama sa (este dezamagit de mama, figura materna pare sa se contureze in bunica sa , disconfort psihic provocat de absenta mamei, ) și aceste efecte trebuie contracarate printr-o buna colaborare intre parinti si printr-un program adecvat de exercitare a legaturilor parentale. In ceea ce priveste parintii, s-a constatat că cei doi fosti soti nu pot separa conflictul lor de minor si involuntar agraveaza sentimentul de alienare (declaratiile martorilor audiati in cauza au fost ambele in mod clar partinitoare incercand sa induca instantei ideea ca celalalt parinte are un comportament inadecvat, impropriu pentru un parinte, punand in pericol minorul, cu toate ca analiza psihologica sustine contrariul). S-a apreciat ca nu se poate admite un program de vizitare al minorului la domiciliul acestuia, în varianta propusă de părăt , urmand ca in aceasta maniera minorul sa fie prezent la conflictele dintre cei doi fosti parteneri de viata, adancind afectarea emotionala a copilului. De altfel, din raportul de ancheta sociala a rezultat ca in prezent imobilul unde locuieste minorul are doar doua camere, numarul persoanelor rezidente fiind de 4, iar vizita la domiciliu ar presupune un contact permanent intre o victima si un agresor, astfel cum rezulta din sentinta de divort, ipoteza exclusa de completul de judecată.
Nu s-a reținut apararea paratului in ceea ce priveste refuzul ca minorul sa locuiasca la familia I. Raportul de ancheta sociala a relevat existenta unui numar suficient de incaperi, iar raportul de analiza psihologica nu a indicat in nici un caz ca minorul ar fi fost supus vreunui abuz sau ar fi fost afectat psihic pe perioada de o saptamana in cursul anului 2012 cat a locuit acolo. Si cu privire la aceste aspecte instanta a cenzurat declaratia martorei GA, fiind contrazisa de analiza unui specialist psiholog.
Caracterul provizoriu al masurilor solicitate a fost evidentiat de reclamanta prin cererea ca instanta sa admita programul de vizitare al minorului pentru doua saptamani, indeplinind de asemenea si condiția reversibilității masurilor luate..
Urgența cauzei s-a confirmat, dat fiind perioada scurta de concediu a reclamantei si efectele negative pe care respingerea solicitarii le-ar produce asupra minorului, respectiv agravarea alienarii fata de mama sa. Doctrina in materie stabileste caracterul urgent al cauzei prin raportare la scopul luarii acestor masuri, si anume, prevenirea unei pagube iminente si care nu s-ar putea repara. În speța de față paguba iminenta care nu s-ar putea repara o reprezinta in ansamblu interesul superior al minorului și in concret dreptul acestuia de a menține legatura cu mama sa.
Neprejudecarea asupra fondului a fost dovedita prin introducerea unei actiuni pe cale principala privind stabilirea domiciliului minorului si a modului de exercitare a legaturilor personale precum și prin calea de ataca a apelului exercitată în acțiunea de divorț, fiind însa în strânsa legatura si cu caracterul temporar al măsurilor, în acțiunea de fată solicitându-se stabilirea unui program de vizitare temporar, pntru doua saptămâni, pe perioada sarbatorilor pascale.
Apreciind astfel ca fiind indeplinite conditile unei astfel de cereri pe calea ordonantei presedintiale, instanta a admis-o in modalitatea solicitata de reclamanta.
S-a subliniat in final, necesitatea înțelegerii și cooperării ambilor părinți, ca factor esențial pentru evoluția și dezvoltarea minorului, la o vârstă caracterizată de instabilitate afectivă și emoțională, imaturitate psihică și lipsa experienței de viață, in scopul unic al protejarii minorului.
| ← Contestaţie la executarea biletului la ordin întemeiată pe... | Punere sub interdictie. Jurisprudență Legitimă apărare → |
|---|
