Partaj între soţi. Datorii comune ale soţilor. Împrumut făcut pentru achiziţionarea unui imobil bun comun
| Comentarii |
|
Împrumutul făcut pentru achiziţionarea unui imobil bun comun al soţilor constituie o datorie comună a soţilor, conform art. 32 din C.fam. Împrumutul respectiv constituie o cheltuială făcută cu administrarea unui bun comun, în accepţiunea art. 32 lit. a) din C.fam. şi în respectarea cerinţelor care se desprind din acest text de lege, respectiv: să fie vorba de o „cheltuială de administrare”, în legătură cu un bun comun, să fie „făcută” cu administrarea bunurilor comune iar obligaţia să fie asumată prin act juridic de către un singur soţ. Fiind vorba de un împrumut făcut pentru cumpărarea bunului comun, actul prin care s-a creat obligaţia se consideră încheiat, din punct de vedere juridic, de către ambii soţi, deşi a fost efectiv încheiat numai de către unul dintre soţi. Aceasta în virtutea dispoziţiilor art. 35 din C.fam., potrivit cărora „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele” şi oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, adică în temeiul prezumţiei legale de mandat tacit reciproc între soţi. Prin urmare, soţul care apare în actul încheiat cu privire la administrarea bunurilor comune figurează în nume propriu (art. 32 lit. a) C.fam.) şi în numele celuilalt soţ (art. 35 C.fam.).
Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, Decizia nr. 314 din 11 aprilie 2011
Prin Sentința civilă nr. 4473 din 2 iunie 2009, Judecătoria Târgu. Mureș a admis în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanta - pârâtă reconvențională N.D.M. împotriva pârâtului -reclamant reconvențional H.C.D., a admis acțiunea reconvențională formulată de pârâtul reclamant-reconvențional H.C.D. împotriva reclamantei pârâta - reconvențională N.D.M., a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei, ca bun comun, imobilul situat în Târgu. Mureș, evidențiat în CF nr. 90647/N Târgu. Mureș în valoare de 1.308.000 lei, a constatat că pârâtul H.C.D. a avut o contribuție exclusivă la dobândirea imobilului bun comun, a dispus sistarea stării de codevălmășie a părților asupra bunului comun dobândit în timpul căsătoriei și a atribuit pârâtului - reclamant H.C.D. în deplină proprietate și posesie bunul imobil situat în Târgu. Mureș, evidențiat în CF nr. 90647/N Târgu. Mureș, fără obligarea la plata vreunei sulte în favoarea reclamantei pârâte-reconvenționale N.D.M., a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate al pârâtului-reclamant, conform hotărârii și a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți până la concurența sumei de 1.461,3 lei și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4.855,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la data de 17.12.1999, în timpul căsătoriei dintre părți, s-a încheiat actul de dezmembrare și contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2707 de BNP V.O. din Târgu. Mureș, prin care pârâtul în calitate de cumpărător a dobândit în proprietate, în schimbul sumei de 325.474.022 ROL, achitată cu titlu de preț, imobilul situat în Târgu. Mureș, evidențiat în CF nr. 90647/N Târgu. Mureș.
S-a apreciat de către instanța de fond că imobilul este bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei părților, dar cu contribuția exclusivă a pârâtului. Astfel, la data de 3.09.1999 a fost emisă de către SC I. SRL în calitate de vânzătoare, factura fiscală nr. 1771732, având ca cumpărător pe pârât, pentru locuința în litigiu. Ulterior, la data de 10.10.1999, între numitul P.N. și pârât a intervenit un contract de împrumut de consumație, prin care primul a dat cu titlu de împrumut celui de-al doilea suma de 400.000.000 ROL, în interes personal, bani predați la data încheierii contractului și care urmau să fie restituiți după un interval de timp de 8 ani, respectiv la data de 10.10.2007, cu plata corespunzătoare a dobânzii legale. Potrivit declarației autentificate sub nr. 719/8.03.2007 de BNP A.F. din Buzău, împrumutul a fost restituit integral de către pârât numitului P.N. la data de 8.03.2007.
Martorii audiați au confirmat că au fost de față la încheierea contractului de împrumut, confirmând predarea efectivă a sumei de bani de 400.000.000 lei ROL de către împrumutator câtre pârât. Din corespondența dintre aceste două persoane rezultă că banii împrumutați au fost folosiți la achiziționarea unui imobil, format din casă, curte și grădină, situat în centrul municipiului Târgu. Mureș.
Reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte contribuția sa concretă la achiziționarea acestui imobil. Prin răspunsul la interogatoriu a recunoscut că nu poate preciza o sumă exactă cu care ar fi contribuit la achiziționarea imobilului. Reclamanta nu a participat nici la încheierea actului și nu a avut cunoștință de prețul plătit pentru achiziționarea imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 251 din 27.10.2010, Tribunalul Mureș a admis apelul formulat de reclamanta N.D.M. împotriva sus - menționatei sentințe, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta N.D.M. împotriva pârâtului H.C.D. și a admis în parte acțiunea civilă formulată de pârâtul -reclamant - reconvențional H.C.D. împotriva reclamantei pârâte-reconvenționale, a constatat că părțile au avut o contribuție egală la dobândirea bunului comun, a atribuit imobilul bun comun în favoarea pârâtului reclamant-reconvențional H.C.D. și l-a obligat pe acesta la plata în favoarea reclamantei pârâtă-reconvențională N.D.M. a sumei de 654.000 lei, cu titlu de sultă compensatorie, a compensat în parte cheltuielile de judecată de la fond și a obligat reclamanta pârâtă-reconvențională N.D.M. la plata în favoarea pârâtului reclamant-reconvențional H.C.D. a sumei de 283 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate privitoare la caracterul de bun comun și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a compensat în parte cheltuielile de judecată din apel și a obligat intimatul H.C.D. la plata în favoarea apelantei N.D.M. a sumei de 1500 ei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru și la plata către stat a sumei de 8310 lei reprezentând taxă de timbru.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că prin probele administrate în cauză pârâtul intimat nu a răsturnat prezumția instituită de dispozițiile art. 30 din C.fam., respectiv aceea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei au fost achiziționate în mod egal de soți, în devălmășie.
Cotele de contribuție ale soților se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil. Căsătoria părților a fost desfăcută în cursul anului 2005. Din probele administrate a reieșit că pârâtul intimat era asociat la SC I. SRL, iar reclamanta a avut un loc de muncă stabil și obținea venituri substanțiale, venituri care trebuiau incluse în aportul acesteia la dobândirea bunurilor comune. Probele administrate în primă instanță nu redau ca și circumstanțe de fapt împrejurări legate de o contribuție diferită a soților, în timpul căsătoriei, la dobândirea bunurilor comune.
împrumutul nu îi conferă pârâtului o contribuție exclusivă la dobândirea imobilului în litigiu, ci constituie, conform art. 32 din C.fam., o datorie comună a soților. împrejurarea că a contractat singur acel împrumut nu îi conferă sumei împrumutate caracter de bun propriu. Potrivit preverilor art. 35 din C.fam., la aducerea unui bun în masa comunității soților, există prezumția existenței unui mandat în acest sens din partea celuilalt soț. Plata acelui împrumut de către pârât i-ar da acestuia doar un drept de creanță împotriva reclamantei.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate și respingerea apelului ca fiind nefundat, cu consecința menținerii în totalitate a sentinței atacate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea recursului, a apreciat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză.
Din probațiunea administrată consideră că a răsturnat prezumția relativă a cotei egale de contribuție comună la dobândirea imobilului în litigiu, dovedind o cotă de contribuție de 100% la achiziționarea imobilului în litigiu.
Reclamanta nu a făcut dovada provenienței prețului de achiziție a imobilului din alte surse. împrumuturile luate de către aceasta de la BNR - Sucursala Mureș au fost folosite în interes strict personal.
Contrar probelor dosarului, instanța de apel a reținut că împrumutul contractat de el și care a fost folosit la achiziționarea imobilului ar reprezenta o datorie comună în înțelesul art. 32 C.fam., întrucât nici măcar reclamanta nu a pretins acest fapt, mai mult, arătând că nu știe de acest împrumut.
Instanța de apel a ignorat în totalitate că în cauză nu există o universalitate sau mai multe bunuri comune - mobile sau imobile - supuse partajului, fiind vorba de un singur bun imobil, cel din litigiu. Era necesar doar ca instanța de apel să se rezume să analizeze cota de contribuție a părților doar la dobândirea bunului comun, iar în privința acestuia apreciază că a răsturnat prezumția relativă a cotei de contribuție egală la dobândirea imobilului, oferită fără justificare probatorie de către instanța de apel reclamantei, contrar probelor dosarului.
în drept, a invocat preverile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. în considerentele întâmpinării a arătat că, deși motivele de recurs sunt amplu redactate, nu arată în concret de ce se consideră că decizia este lipsită de temei legal, precum și care anume lege s-a aplicat greșit sau s-a încălcat.
Instanța de apel în mod legal și întemeiat a reținut în considerentele deciziei că indiferent de ce anume se consemnează pe înscrisul constatator al împrumutului, incidente sunt prevederile art. 32 C.fam., din care rezultă că împrumutul este comun, astfel și obligația de restituirea împrumutului este comun al soților.
Problema destinației sumei împrumutate astfel nu a fost dovedită și chiar dacă imediat după angajarea împrumutului s-ar fi predat societății I. SRL, împrumutul tot o datorie comună ar fi fost, iar restituirea acestuia după divorț numai de către recurent nu-i conferă acestuia dobândirea unei cote de proprietate mai mare.
Intimata a dovedit că avea venituri substanțiale și că în perioada achiziționării imobilului a cheltuit sume importante de bani pentru finalizarea casei. A dovedit că sumele provenite cu titlu de dar de nuntă le-a transformat în valută și că a angajat împrumuturi avantajoase de la BNR, transformate în valută, pentru că scopul lor comun a fost de a-și cumpăra o casă.
în mod temeinic instanța de apel a reținut că nu există nicio poziție oscilantă a sa în ceea ce privește împrumutul.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Soții au două categorii de bunuri, și anume comune și proprii. Cele comune constituie regula, iar bunurile proprii există numai în cazurile prevăzute de art. 31 din C.fam. în mod corespunzător, ei au două categorii de datorii, și anume comune și proprii. Dar, spre deosebire de bunuri, regula este că datoria soților este proprie fiecăruia, datoria fiind comună lor numai în cazurile prevăzute de art. 32 din același cod.
Recurentul susține ca prim motiv de recurs faptul că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu ar fi răsturnat prezumția relativă de comunitate matrimonială prevăzută de art. 30 din C.fam. Motivul este nefondat. Obiectul acțiunii reconvenționale formulate de recurent în dosarul de fond l-a constituit constatarea că în masa bunurilor comune intră imobilul în litigiu, să se constate o contribuție de 100% a sa la dobândirea imobilului și atribuirea acestuia în favoarea sa, fără plata vreunei sulte. Nu a existat nici un petit având ca obiect constatarea faptului că imobilul în litigiu este bun propriu al său.
In mod corect instanța de apel a reținut contribuția comună a părților la dobândirea acestui bun comun, prin faptul că ambii soți erau angajați. Instanța de apel nu a arătat doar generic că și reclamanta a realizat venituri, ci s-a bazat pe materialul probator existent la dosar, care a fost și indicat de altfel, respectiv cartea de muncă a reclamantei și declarațiile martorelor audiate în apel.
Tot în mod corect s-a reținut că nu s-a probat o contribuție diferită a soților la dobândirea bunului comun în litigiu, astfel că aplicarea prezumției legale de contribuție egală a soților la dobândirea bunului comun a fost temeinică și legală.
în ceea ce privește critica vizând natura împrumutului ca fiind propriu pârâtului-recurent, Curtea constată că și aceasta este nefondată. în mod temeinic și legal s-a reținut de către instanța de apel că împrumutul respectiv constituie o datorie comună a soților, conform art. 32 din C.fam. împrumutul respectiv a fost făcut pentru achiziționarea unui imobil bun comun al soților. A fost o cheltuială făcută cu administrarea unui bun comun, în accepțiunea art. 32 lit. a) din C.fam. și în respectarea cerințelor care se desprind din acest text de lege, respectiv: să fie vorba de o „cheltuială de administrare”, în legătură cu un bun comun, să fie „făcută” cu administrarea bunurilor comune iar obligația să fie asumată prin act juridic de către un singur soț. S-a probat că împrumutul a fost folosit pentru plata contravalorii imobilului bun comun. Fiind vorba de un împrumut făcut pentru cumpărarea bunului comun, actul prin care s-a creat obligația se consideră încheiat, din punct de vedere juridic, de către ambii soți, deși a fost efectiv încheiat numai de către unul dintre soți. Aceasta în virtutea dispozițiilor art. 35 din C.fam., potrivit cărora „soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele” și oricare dintre soți, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are și consimțământul celuilalt soț, adică în temeiul prezumției legale de mandat tacit reciproc între soți. Prin urmare, soțul care apare în actul încheiat cu privire la administrarea bunurilor comune figurează în nume propriu (art. 32 lit. a) C.fam.) și în numele celuilalt soț (art. 35 C.fam.).
în cauză nu s-a probat că reclamanta s-ar fi opus la încheierea contractului de împrumut și că creditorul ar fi cunoscut, la contractare, această împotrivire. Numai în această situație datoria nu ar fi fost comună.
Toate cele reținute mai sus duc la concluzia că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii, fiind al adăpost de orice critici.
Nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 și nici motive de ordine publică care să fie invocate din oficiu de către instanță, Curtea, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârât.
| ← Concediere disciplinară a salariatului. Abatere gravă.... | Măsura de protecţie specială a plasamentului copilului.... → |
|---|
