Paternitate din afara căsătoriei. încredinţarea minorului. Contribuţia părinţilor la cheltuielile privind creşterea, educarea şi pregătirea profesională a minorului. Rolul activ al instantei
| Comentarii |
|
Instanţa de judecată, soluţionând acţiunea în stabilirea paternităţii, trebuie să se pronunţe cu privire la încredinţarea minorului, la contribuţia părinţilor la cheltuielile privind creşterea, educarea şi pregătirea profesională a acestuia în temeiul art. 42-44 C. fam., din materia divorţului.
Deşi instanţa nu este obligată să se pronunţe din oficiu asupra acestor aspecte, în baza rolului activ, trebuie să pună în discuţia părţilor o eventuală completare a acţiunii.
Trib. Ialomiţa, decizia civilă nr. 69 din 8 martie 1990, în Dreptul nr. 1/1991, p. 70-71
Este adevărat că art. 65 C. fam. stabileşte că, în cazul în care un copil din afara căsătoriei are filiaţia stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştcre, educare, învăţătură şi pregătire profesională se hotărăsc potrivit dispoziţiilor art. 42-44 C. fam., care se aplică prin asemănare.
Din rcdactarca acestui text, rezultă faptul că şi în cazul stabilirii paternităţii unui minor, încredinţarea lui şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare urmează a se hotărî potrivit regulilor de procedură stabilite în art. 42 şi urm. C. fam., fară însă a se putea deduce şi obligativitatea instanţei de a se pronunţa din oficiu în legătură cu accste probleme, aşa cum aceasta trebuie să o facă în cazul divorţului.
Obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra încredinţării minorilor şi a contribuţiei părinţilor la cheltuielile efectuate cu acesta este firească în cadrul divorţului, aceasta materializând un aspect al ocrotirii minorilor prin lege, astfel cum este prevăzută de art. 100 şi art. 107 C. fam.
Dacă nu s-ar proceda în acest mod, în cazul despărţirii legale a soţilor, minorii rezultaţi din căsătorie ar rămâne lipsiţi de ocrotire, situaţie ce nu are corespondent în cazul acţiunii de stabilire a paternităţii.
Pe de altă parte, în principiu, în orice situaţie de despărţire legală a părinţilor unui copil, stabilirea aceluia dintre părinţi la care urmează a locui minorul există ca problemă, în timp ce în cazul stabilirii forţate a paternităţii ea nu este de imaginat.
într-adevăr, în cazul stabilirii paternităţii în mod forţat prin hotărâre judecătorească, tatăl pârât, în toate cazurile, nu recunoaşte că minorul este copilul său (în situaţia contrară acţiunea în stabilirea forţată a paternităţii urmând a se transforma într-o acţiune de constatare a recunoaşterii voluntare a paternităţii) şi cu atât mai mult nu doreşte ca acest minor să locuiască împreună cu el. Or, stabilirea pe cale judecătorească a domiciliului minorului intervine ca problemă
pentru instanţă numai în situaţia în care ambii părinţi îşi manifestă dorinţa ca minorul să le fie încredinţat spre creştere şi educare.
Din aceste considerente se deduce faptul că, în cazul acţiunilor de stabilire forţată a paternităţii, prevederile art. 65 C. fam. trebuie interpretate în sensul că instanţa urmează a proceda la încredinţarea minorului spre creştere şi educare şi la stabilirea contribuţiei materiale a părinţilor potrivit regulilor procedurale prevăzute în art. 42-44 C. fam., fară însă ca instanţa să fie obligată să soluţioneze aceste probleme din oficiu.
| ← Uzucapiune. Capacitate procesuală de folosinţă. Pârâţii... | Rolul activ al instantei în încredinţarea minorului. Probe → |
|---|
