Persoană juridică. Cerere în despăgubiri pentru prejudiciu moral
| Comentarii |
|
Şi persoana juridică este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru prejudiciul adus imaginii sale, fiind, însă, necesar a face dovada întrunirii condiţiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale
Secţia civilă, Decizia nr. 348 din 5 aprilie 2011
Prin decizia civilă nr. 400/5.11.2010, Tribunalul Arad - Secția Civilă a respins apelurile declarate de reclamanta Universitatea A. și pârâtul R.E. împotriva sentinței civile nr. 3384/8.04.2010 pronunțată de Judecătoria Arad.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr. 3384 din 08 aprilie 2010 pronunțată în dosarul nr. 4709/55/2009, Judecătoria Arad a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Universitatea A. în contradictoriu cu pârâtul R.E., și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 04.02.2009, pârâtul R.E. a formulat o plângere penală împotriva numitei M.L. - rectorul Universității A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 323 C. pen., privind asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni. în cuprinsul acestei plângeri, deși nu sunt nominalizați membrii senatului universității, se susține de către pârât „consider că se întrunesc toate elementele infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni a numitei M.L. cu cei 43 de membri ai senatului UAV, prevăzută de art. 323 C. pen.”.
Prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, s-a reținut că pârâtul a formulat plângere penală împotriva membrilor Senatului Universității A., nominalizați în cuprinsul acesteia, sub aspectul comiterii infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni, reclamând că aceștia s-ar fi asociat în scopul săvârșirii de infracțiuni de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, votând în ședința din senat din data de 22.07.2008 hotărârea prin care pârâtul - parte vătămată a fost revocat din funcția de rector al acestei universități, cu încălcarea dispozițiilor legale în acest sens, însă, din actele premergătoare efectuate în cauză, „nu rezultă că făptuitorii au luat parte la constituirea unei asocieri în vederea săvârșirii vreunei infracțiuni prin manifestarea voinței de a se constitui asocierea și de a fi membru al acesteia, întrucât, potrivit laturii obiective a infracțiunii în cauză, asocierea se realizează prin acțiunea fiecăreia dintre persoanele care înțeles să-și alăture eforturile și presupune un consens neechivoc, o înțelegere stabilită între acele persoane de a se asocia, de a acționa potrivit unui plan, pentru comiterea uneia sau mai multor infracțiuni”; or, situației de fapt reclamată - ce reprezintă o înțelegere întâmplătoare și spontană, nu îi sunt aplicabile prevederile art. 323 C.p.
Potrivit art. 131 alin. (4) C. pen., fapta reclamată - în speță, asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni - atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei. Prin urmare, susținerea pârâtului cum că a formulat plângere doar în ceea ce o privește pe numita M.L., și nicidecum împotriva membrilor senatului, nu poate fi primită, întrucât, dat fiind că fapta încriminată presupune o pluralitate de făptuitori, prin formularea plângerii în discuție, pârâtul îi încriminează pe toți aceștia.
Este adevărat că anterior pronunțării rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, respectiv la data de 17.03.2009 pârâtul și-a retras plângerea penală împotriva membrilor senatului universității, însă acest fapt nu are consecințe juridice în ceea ce privește urmărirea penală, dat fiind faptul că infracțiunea reclamată nu face parte din categoria infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
în concluzie, instanța a reținut că este lipsit de echivoc faptul că pârâtul a învinuit membrii Senatului Universității de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, apreciind această faptă a pârâtului este una ilicită.
Că este așa, rezultă din definiția dată în literatura juridică noțiunii de faptă ilicită, anume, orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Ideea ce rezidă este aceea că, nimănui nu-i este permis a aduce prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane sau drepturilor subiective ale acesteia. în aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice ci, deopotrivă, și normele de conviețuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează însăși conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
în acest context, trebuie menționată voința legiuitorului de a ocroti și apăra demnitatea/imaginea persoanei (fără a deosebi între persoana fizică și persoana juridică) - valoare supremă, garantată de legea fundamentală; în acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituție prevede că "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".
O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu care "Exercitarea acestor libertăți (cu referire la libertatea de exprimare) ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru [...] protecția reputației sau a drepturilor altora (...).”
Așadar, chiar dacă fapta pârâtului nu constituie o infracțiune de denunțare calomnioasă, instanța nefiind chemată a analiza acest aspect, în condițiile în care acesta a avut un rezultat prejudiciabil pentru universitate, aducând atingere credibilității publicului în ținuta morală a cadrelor universității, de natură a afecta imaginea acestei instituții de învățământ, este evident că nu poate fi calificată decât ca o faptă ilicită.
Condiția existenței prejudiciului moral cauzat reclamantei a fost apreciată de instanță ca fiind îndeplinită. Astfel, din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că de existența acestei plângeri s-a aflat în rândul cadrelor didactice, în rândul studenților, „ știrea” fiind colportată, ceea ce a determinat reacția cadrelor didactice justificată de dreptul la replică, materializată prin publicarea unei scrisori deschise în ziarul local.
Este adevărat că nu pârâtul a fost cel care a dat publicității învinuirea ce o aducea membrilor senatului universității, însă nu se poate reține că publicarea acestei scrisori l-ar exonera de răspunderea civilă delictuală, dat fiind că în materie civilă răspunderea se angajează și pentru culpa cea mai ușoară, sfera vinovăției civile fiind mai largă decât cea din materie penală.
Este adevărat că în topul universităților din România alcătuit de Coaliția pentru Universități Curate invocat de pârât, dat publicității în 13.04.2009, Universitatea A. nu a primit nicio stea din cele 5 posibile, însă nu trebuie neglijat faptul că acest clasament a fost întocmit ulterior faptei pârâtului și colportării acesteia, respectiv la două luni de la data înregistrării la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și la o lună de la publicarea scrisorii deschise, ceea ce ar putea conduce la concluzia că și învinuirea adusă membrilor senatului ar fi putut contribui la obținerea acestui rezultat, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul extrasului de pe internet, depus de pârât la filele 41-45 dosar, rezultă că unul din punctele slabe avut în vedere la evaluarea universității în cauză l-a constituit existența unor litigii ale acesteia cu foștii angajați, procedeele alegerii rectorului și decanilor, însoțite de contestări.
Concluzionând, instanța a apreciat a fi dovedit prejudiciul moral produs instituției de învățământ superior prin încriminarea membrilor senatului acesteia de săvârșirea unei infracțiuni, acesta constând în consecințele negative, rezultatele dăunătoare, în lezarea valorilor cu conținut neeconomic ce reprezintă tot atâtea atribute ale personalității juridice, definind-o.
în ceea ce privește proba prejudiciului moral, este de amintit statuarea practicii juridice, în sensul că, este suficientă proba faptului ilicit, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a pârâtului și rezultatul produs este de asemenea, în opinia instanței, de necontestat, aceasta fiind dovedită prin depozițiile martorilor audiați. De altfel, ținând seama de faptul că obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altora este o obligație de rezultat, este evident că atunci când se săvârșește o astfel de faptă, vinovăția există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul moral rezultând expres din săvârșirea faptei.
Constatând așadar că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, raportat la prevederile art. 998, art. 999 C.civ., instanța a apreciat asupra reparării prejudiciului cauzat.
Repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită reprezintă principiul de bază al răspunderii civile delictuale, consacrat de dispozițiile art. 998 C.civ., în termeni preciși și cuprinzători, ce evocă neîndoielnic ideea reparării daunei în totalitatea sa, fără nicio restrângere sau limitare în raport de natura intrinsecă a acestuia.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare; în practica judiciară și în literatura de specialitate s-a statuat că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daunele morale (CEDO cauza Tolstoy Miloslovsky vs Regatul Unit).
Reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral prin obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei.
Față de toate cele ce preced, statuând în echitate (în lipsa unor criterii legale), instanța a apreciat că suma solicitată de reclamant este disproporționat de mare și că prejudiciul moral suferit de reclamantă poate fi reparat cu suma de 10.000 lei, cu atât mai mult cu cât aceasta avea posibilitatea să solicite și o altă modalitate de reparare a prejudiciului, nepecuniară, cum ar fi spre exemplu publicarea hotărârii judecătorești, dată fiind adoptarea în practică a sistemului mixt de reparație.
împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin motivele de apel critică hotărârea primei instanțe în ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate, din probele administrate în cauză rezultând că, urmare plângerii penale formulate de pârât împotriva membrilor Senatului, s-a adus o atingere gravă onoarei, demnității și reputației instituției de învățământ superior.
împotriva soluției instanței de fond pârâtul a declarat recurs solicitând, modificarea în tot a sentinței recurate ca fiind nelegală și netemeinică iar pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin motivele de recurs a arătat că, deși la termenul din data de 14.01.2010 instanța de fond a unit excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei cu fondul, a omis să se pronunțe cu privire la această excepție. Mai arată că reclamanta nu a făcut dovada existenței prejudiciului nepatrimonial suferit și nici a dreptului subiectiv nepatrimonial încălcat, prejudiciul fiind un element esențial al răspunderii civile delictuale.
Prin încheierea din data de 20 octombrie 2010, instanța a dispus recalificarea căii de atac din recurs în apel, apreciind că apelul este calea legală de atac în cauză.
Tribunalul a reținut că în fața primei instanțe a fost invocată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, (unită cu fondul la termenul din data de 14.01.2010), prin care se susține excepția pe motiv că pârâtul nu a formulat plângere penală decât împotriva rectorului universității, nu și împotriva membrilor Senatului Universității sau a Universității.
Excepția este neîntemeiată întrucât, după cum rezultă din rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 1119/P/2009, plângerea a fost îndreptată împotriva tuturor membrilor Senatului Universității.
Pe de altă parte nu se poate generaliza în sensul că prejudiciul moral nu poate fi încercat decât de o persoană fizică, chiar dacă în marea majoritate a cazurilor doar aceste subiecte de drept sunt predispuse la suferirea unui astfel de prejudiciu.
Existența daunelor morale a fost recunoscută pentru a stabili o modalitate de reparare a suferințelor fizice încercate sau a atingerilor aduse onoarei, demnității, reputației, prestigiului unei persoane.
Dacă aceste atribute sunt în general proprii persoanelor fizice, unele dintre ele por fi atribuite și persoanelor juridice. Astfel, în cazul de față fiind vorba despre o instituție de învățământ superior, o universitate, reputația și prestigiul sunt valori morale inerente acesteia și care, împreună cu calitatea actului de învățământ pe cate îl oferă, îi conferă acesteia o anumită poziție în ierarhia universitară.
Angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane se poate realiza în condițiile art. 998-999 C.civ.dacă se dovedește săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite ce a cauzat un prejudiciu unei persoane, între fapta ilicită și prejudiciu existând un raport de cauzalitate, prima instanță reținând în mod legal îndeplinirea acestor condiții și făcând o corectă apreciere a despăgubirilor cuvenite reclamantei.
împotriva acestei decizii au declarat recursuri în termen legal, atât instituția reclamantă, cât și pârâtul.
Universitatea reclamantă a solicitat modificarea deciziei și a sentinței și, în consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe disp. art. 304 pct. 9 C.proc.civ. iar, în fapt, pe aceea că, deși instanța de fond și cea din apel au constatat în mod corect că pârâtul se face vinovat de producerea unui prejudiciu moral instituției reclamante prin denunțul penal formulat nejustificat împotriva membrilor Senatului instituției și că, în aceste condiții, răspunderea sa civilă delictuală este antrenată, ar fi trebuit să admită acțiunea acesteia în integralitatea sa prin obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei solicitată cu titlu de despăgubire pentru acest prejudiciu datorită consecințelor nefaste pe plan intern și internațional pe cele două paliere, respectiv cel al relației universitate - studenți și cel al relațiilor intrauniversitare pe care le-a avut demersul pârâtului.
Pârâtul la rândul său, a solicitat modificarea celor două hotărâri anterioare însă în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii instituției reclamante, motivat de faptul că în cauză nu sunt întrunite condițiile obligatorii și cumulative ale antrenării răspunderii sale civile delictuale și ale obligării sale la plata despăgubirilor solicitate, nici măcar parțial astfel cum au procedat Judecătoria Arad și apoi Tribunalul Arad.
In concret, s-a susținut, în primul rând, că instituția reclamantă nu are calitate procesuală activă în cauză, întrucât pretinsul fapt prejudiciabil - plângerea penală formulată de pârât - nu a vizat tragerea la răspundere penală a acestei persoane juridice ci doar a membrilor Senatului și rectorului Universității A., astfel încât ea nu legitimează calitatea de a se pretinde victima vreunui prejudiciu.
S-a susținut că nu s-a făcut dovada niciunui prejudiciu de ordin moral sau material, afirmația că din cauza denunțului penal al pârâtului scăzând numărul studenților înscriși la facultățile Universității A. sau retrăgându-se unii din cei deja înscriși, nefiind susținute de probele dosarului, ci, dimpotrivă, dovedindu-se că numărul acestora a crescut în anul universitar următor.
Acest pretins prejudiciu - în opinia recurentului pârât - în ipoteza în care ar fi dovedit, nu este, oricum, consecința directă a comportamentului său ci a celui al instituției reclamante care a dat publicității informații legate de plângerea penală formulată de pârât împotriva membrilor Senatului Universității A.
In ceea ce privește fapta ilicită, pârâtul a menționat că plângerea sa penală nu a urmărit un scop șicanator ci a dorit să conducă la verificarea legalității procedurilor prin care a fost revocat din funcția de rector al Universității A.
Publicitatea nedorită care a urmat demersului său, în primul rând, nu i s-a datorat pârâtului care, datorită educației sale și trecutului său universitar prestigios, nu și-a dorit și nici nu a urmărit acest lucru și, în al doilea rând, nu avea cum să conducă la afectarea imaginii Universității A. care, din evaluările anterioare acestui moment făcute de instituțiile abilitate ale statului sau de organisme private specializate, se dovedise a avea rezultate modeste, astfel cum rezultă, de altfel, și din relatările de presă.
Examinând decizia atacată, Curtea a constatat că recursul instituției reclamante este nefondat iar cel al pârâtului este fondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, acțiunea de față formulată de reclamanta Universitatea A. are ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului și obligarea lui la 200.000 lei despăgubiri pentru daune morale potrivit acestui temei.
Din explicațiile succinte ale acțiunii rezultă că pârâtului i s-a imputat comiterea unui delict civil constând în formularea unui denunț penal împotriva membrilor Senatului Universității A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 323 alin. (3) Cod penal, pentru aceea că prin decizia votată de ei ar fi fost abuziv revocat din funcția de rector al acestei universități.
Aceste acuzații nu s-au dovedit a fi infracțiuni, motiv pentru care, prin Rezoluția nr. 119/P/2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, s-a dispus neînceperea urmăririi penale însă, prin ajungerea la cunoștința opiniei publice a existenței denunțului penal în cauză, se susține că Universității A. i s-a creat un prejudiciu nepatrimonial prin atingerea adusă onoarei, demnității, reputației acesteia care are un rol precumpănitor în formarea și dezvoltarea tinerei generații.
Deși instanța de fond a admis acțiunea, obligând pârâtul la plata unei părți din despăgubirile solicitate , soluție confirmată de instanța de apel - ceea ce a presupus constatarea îndeplinirii în cauză a condițiilor răspunderii sale delictuale civile, - Curtea a apreciat că o atare constatare nu este confirmată de probele dosarului și că acțiunea reclamantei trebuia respinsă pentru următoarele considerente de fond:
în primul rând, se impune observația că apărarea pârâtului potrivit căreia Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad nu are calitate procesuală activă în a solicita obligarea sa la despăgubiri este lipsită de fundament întrucât, deși plângerea sa penală a fost îndreptată împotriva persoanelor fizice care alcătuiesc Senatul Universității „Aurel Vlaicu” Arad și împotriva rectorului acesteia pentru acuzația de a fi decis, în mod nelegal, revocarea lui din funcția de rector, este evident că prestația de care au fost acuzate aceste persoane vizează în mod neechivoc și exclusiv atribuțiile lor de reprezentanți ai conducerii colegiale a Universității A. în numele căreia au și acționat, iar nu atitudinile lor din viața privată.
Prin urmare, plângerea vizând această calitate specială a lor, Universitatea A. se califică în a se pretinde reclamantă în cauză, dat fiind faptul că faptele ce li se impută au fost comise în numele și în interesul acesteia ca persoană juridică.
Cum aspectul penal al acestor fapte a fost infirmat printr-o rezoluție a Parchetului, în mod firesc Universitatea A. s-a pretins, (în ipostaza derivată din calitatea sa de persoană juridică reprezentată de persoanele fizice învinuite) victimă a denunțului făcut de pârât.
Concluzionând, în mod corect ambele instanțe anterioare au respins excepția lipsei calității procesuale active a universității reclamante invocate de pârât.
Pentru ca răspunderea delictuală să fi existat trebuiau dovedite, fără echivoc, cele patru condiții obligatorii și cumulative ale acesteia, respectiv existența unui fapt prejudiciabil comis de pârât, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între cele două elemente precum și a culpei lui în producerea acestui rezultat.
In cauză, despre fapta prejudiciabilă s-a afirmat că ea este nu numai formularea unei plângeri penale abuzive împotriva membrilor Senatului și rectorului Universității A. pentru săvârșirea mai multor infracțiuni care au condus la revocarea pârâtului din funcția de rector ci și aducerea acestui fapt dezonorant la cunoștința opiniei publice.
In ceea ce privește nelegalitatea procedurilor de revocare a pârâtului din funcția deținută este adevărat faptul că prin Rezoluția din 19.03.2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a constatat că nu se poate vorbi de aspectul penal al faptelor menționate în denunț însă, ca urmare a atacării în contencios administrativ a hotărârii de revocare, s-a confirmat aspectul de nelegalitate al acesteia printr-o hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat relativă (sentința civilă nr. 597/1.03.2011 a Tribunalului Arad - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal), ea fiind anulată iar pârâtul fiind repus în această funcție cu toate drepturile materiale cuvenite precum și cu beneficiul de 50.000 Euro despăgubiri pentru daune morale.
Faptul pretins a fi prejudiciabil nu poate fi disjuns de atitudinea subiectivă a celui care l-a comis, motiv pentru care cele două condiții se analizează împreună - astfel cum s-a și procedat anterior -, analiză care în cauză conduce la concluzia că, deși a existat o manifestare activă a pârâtului prin denunțarea nelegalității procedurii de revocare la care a fost supus, prin invocarea acesteia el nu a acționat cu intenția directă sau indirectă de a comite abuzuri sau șicane ci doar în scopul verificării legalității acestei proceduri, care, în final, i-a dat dreptate în procesul despre care s-a făcut vorbire.
Lipsa intenției pârâtului de a-și denigra colegii din Senatul Universității A. pentru votarea actului care a condus la revocarea sa (pe care el a considerat-o ca fiind nelegală) s-a manifestat și în privința celuilalt aspect al faptei ce i se impută (cel al oferirii către opinia publică a conținutului demersului său) întrucât pentru clarificarea acestei probleme el a declanșat doar o procedură legală și constituțională (sesizarea organelor de anchetă penală) care, prin natura sa, presupune discreție și confidențialitate.
Faptul că un astfel de demers a ajuns la cunoștința publicului - ceea ce conform afirmațiilor instituției reclamante a fost în măsură să-i lezeze imaginea publică și să-i scadă șansele de promovare în rândul studenților și al sistemului de învățământ național și transfrontalier - nu este imputabil pârâtului (care nu a înțeles să-și tranșeze prin mass-media o astfel de dispută) ci însăși conducerii Universității A. care, printr-o scrisoare deschisă adresată pârâtului, a făcut public conținutul denunțului lui penal și, în mod nefericit pentru toți protagoniștii, circumstanțele neplăcute care l-au precedat.
Acest incident a declanșat ulterior o replică, în același mod, a pârâtului precum și apariția în presa locală a unor articole care au luat în discuție calitatea învățământului universitar arădean, profitându-se și de faptul că în aceeași perioadă a fost dat publicității „Topul integrității universităților din România” întocmit de Coaliția pentru Universități Curate, în care analizele făcute nu au fost în măsură să satisfacă așteptările Universității A.
Teoretic, se poate afirma că prezentarea repetată a unor astfel de probleme ale universității a fost în măsură să-i producă un prejudiciu de imagine însă, în cauza de față trebuie reținut, în primul rând, că oferirea către public a unei astfel de teme de interes general a fost generată de demersul inițial al instituției reclamante și, în al doilea rând, că prezumția producerii unui prejudiciu concret a fost infirmată.
In acest sens, tot prin intermediul presei locale care a publicat interviuri sau comunicate ale conducerii universității, opinia publică a putut afla că în iulie 2009 (moment ulterior publicării articolelor invocate) cifra celor înscriși la facultățile Universității A. crescuse față de anul anterior, fenomen de altfel menționat și în aparițiile scrise din luna mai 2009.
In condițiile date, depozițiile martorilor audiați la propunerea instituției reclamante la instanța de fond (potrivit cărora a scăzut dramatic numărul de studenți nou înscriși și a crescut numărul celor care au renunțat la studii) nu pot fi credibile, pe de o parte, pentru că ele au fost făcute de cadre didactice ale universității a căror relație de subordonare față de conducerea Universității A. presupune o apreciere subiectivă iar, pe de altă parte, pentru că însăși conducerea Universității A. le-a contrazis prin declarațiile publice făcute.
Concluzionând, rezultă că în fapt nu s-a dovedit un prejudiciu moral sau material ca urmare a expunerii mediatice a imaginii instituției reclamante și, chiar dacă un atare prejudiciu minimal ar fi existat, el nu s-ar fi datorat în primul rând pârâtului, ci reclamantei însăși, astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei.
Prezentarea acestor date este în măsură să demonstreze că în persoana pârâtului R.E. nu sunt reunite condițiile obligatorii și cumulative ale răspunderii civile delictuale, astfel că nu se putea dispune obligarea lui la plata de despăgubiri față de instituția reclamantă.
Este evident, în atare condiții, că admiterea acțiunii acesteia din urmă - în loc de respingerea ei cum, în mod justificat, s-ar fi impus - este rezultatul greșitei interpretări și aplicării a legii la cauza dedusă judecății motiv pentru care, în baza art. 304 pct. 9 C.proc.civ., a fost admis recursul pârâtului R.E. și au fost modificate în tot cele două hotărâri anterioare, cu consecința respingerii integrale a pretențiilor reclamantei.
Pentru aceleași argumente, Curtea a respins recursul reclamantei prin care s-a solicitat majorarea despăgubirilor stabilite de instanța de fond.
(Judecător Florin Șuiu)
| ← Contract de vânzare-cumpărare locuinţă. Desfiinţare.... | Mărturie mincinoasă. Ordonanţă de scoatere de sub urmărire... → |
|---|
