Pretentii. Jurisprudență
| Comentarii |
|
Tribunalul TELEORMAN Decizie nr. 324 din data de 10.05.2013
Prin decizia civilă nr. 324/10.05.2013, tribunalul a admis recursul civil declarat de recurenta-reclamantă SC AS SA, în contradictoriu cu intimatul-pârât NI și a modificat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 350, 19 lei reprezentând penalități de întârziere.
A menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei A, sub numărul 7096/740/2012, la data de 18.10.2012, reclamanta S.C. AS S.A. a chemat în judecată pe pârâtul NI, solicitând instanței ca în contradictoriu cu acesta și pe baza probelor administrate, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1572,59 lei, din care: 1222,30 lei reprezentând debit neachitat aferent perioadei martie 2009 - august 2012 și suma de 350,19 lei reprezentând penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în baza contractului nr. 69/25.07.2008 intervenit între reclamantă și AP nr. 30 din care face parte pârâtul, a furnizat acesteia apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.
S-a arătat de către reclamantă faptul că, potrivit contractului, pârâtul avea obligația de a achita facturile emise de reclamantă în termen de 15 zile de la emitere, întârzierea la plată atrăgând penalități de întârziere, iar aceasta nu și-a executat obligațiile contractuale.
Întrucât pârâtul nu a achitat în termenul contractual costul serviciilor de care a beneficiat, arată reclamanta, a fost notificată în conformitate cu prevederile art. 7201 Cod procedură civilă și i s-a solicitat să se prezinte la sediul societății reclamante în vederea concilierii directe și stingerii litigiului pe cale amiabilă.
Reclamanta a mai arătat faptul că pârâtul nu a dat a dat curs invitației la conciliere directă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 109 și art. 112 Cod procedură civilă, art. 1164, art 1165, art 1516 și art 1522 din N.C.Civ.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în fotocopie, următoarele înscrisuri: calcul debit și penalități, factura fiscală, invitație la procedura, dovada comunicării invitației la conciliere, precum și contractul nr. 62/25.07.2008.
Deși legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare și nici nu s-a prezentat în instanță pentru a formula apărări sau propune probe.
Având în vedere fișa de abonat depusă de către reclamantă și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, instanța a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la facturile emise în perioada martie 2009 - septembrie 2009 și a reținut cauza spre soluționare atât asupra excepției invocate cât și asupra fondului.
Prin sentința civilă nr. 655 din 11.02.2013 instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la debitul neachitat în perioada martie 2009-septembrie 2009 invocată din oficiu și a respins cererea de chemare în judecată cu privire la obligarea pârâtei la plata serviciilor de furnizare apă și canalizare pe perioada martie 2009-septembrie 2009, ca prescrisă.
A admis în parte cererea și a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 1042,73 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor de furnizare apă și canalizare pe perioada octombrie 2009-august 2012.
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiat.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 118,78 lei, reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar aferent capătului de cerere admis.
Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că prin contractul 69/25.07.2008 încheiat între reclamanta S.C. ";AS"; S.A. și AP nr. 30, din care face parte pârâtul NI, reclamanta a furnizat acesteia apă potabilă și a preluat apa uzată și meteorică, iar pentru plata serviciilor prestate a emis mai multe facturi fiscale.
Conform dispozițiilor contractuale, pârâtul urma să plătească facturile fiscale emise lunar de către reclamantă, în termenul de scadență de 15 zile de la data emiterii facturii (art. 15 alin. 1 teza finală din contract), iar, neachitarea facturii în termen de 30 de zile de la data scadenței atrage penalități de întârziere, potrivit alin. 2 al art. 15 din contractul încheiat între părți.
În drept, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 30 alin (1) din Legea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare nr. 241/2006, potrivit cu care: ";furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv.
Totodată, conform art. 28 alin. 1 din Legea nr. 230/20040 asociația de proprietari poate intermedia servicii între furnizori și proprietarii consumatori, în acest caz, drepturile și obligațiile cu privire la serviciul furnizat aparțin, pe de o parte, furnizorului și de cealaltă parte, proprietarului.
Prin urmare, între asociația de proprietari și proprietar există un mandat legal cu reprezentare, asociația perfectând contractul de furnizare în numele și pe seama proprietarului, drepturile și obligațiile rezultate din contract născându-se direct în patrimoniul pârâtei. Astfel, instanța reține că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe prevederile contractului nr. 69/25.07.2008 încheiat cu AP nr. 30 și care este opozabil pârâtului.
În raport de principiile de drept privitoare la succesiunea de legi civile în timp instanța a constat că potrivit art. 6 alin. 2 din Noul cod civil raportului juridic dintre părți îi sunt aplicabile prevederile Codului civil din 1984 întrucât contractul de furnizare a apei a fost încheiat sub imperiul vechii legi civile, lege care este aplicabilă contractului sub toate aspectele sale.
Instanța a observat dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului Civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Având în vedere data la care a fost emisă prima factură fiscală, 03.04.2009, rezultă că termenul de prescripție extinctivă este guvernat de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, fiind pe deplin aplicabilă obligația prevăzută de art. 18 din acest act normativ, potrivit căruia instanța judecătorească este obligată să cerceteze din oficiu dacă dreptul la acțiune este prescris.
În temeiul art. 137 C. Proc. Civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Instanța a constat că în petitul cererii sale, reclamanta precizează că debitul neachitat de către pârâtă este aferent perioadei martie 2009 - august 2012. Cu toate acestea, din fișa de abonat depusă de către reclamantă rezultă că debitul provine din facturi neachitate de către pârâtă din martie 2009.
Instanța a mai constatat că sunt incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora în cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
Având în vedere termenul de prescripție de 3 ani de zile, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanța a constat că debitul pretins prin facturile din perioada martie 2009-septembrie 2009 inclusiv sunt prescrise, față de data de introducere a cererii de chemare în judecată, 18.10.2012.
Prin urmare, debitul principal de 196,09 lei solicitat pe această perioadă este prescris și a fost respins ca atare.
Asupra fondului cauzei, instanța a reținut că, potrivit art. 969 Cod civil, ";convențiile legal făcute, au putere de lege";, iar potrivit art. 46 Cod comercial (aplicabil la data încheierii contractului) , "obligațiunile comerciale se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondență; prin telegrame; cu registrele părților; cu martori, de cate ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimonială și aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din codul civil; prin orice alte mijloace de proba admise de legea civilă";.
Reclamanta a depus la dosarul cauzei factura fiscală emisă pe numele pârâtei în temeiul contractului încheiat de către AP nr. 30 în numele și pe seama pârâtului.
Astfel, analizând factura fiscală emisă de către reclamantă, reținând și data contractului încheiat între părți, instanța a apreciat că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.
Contractul a fost încheiat la data de 25.07.2008 astfel încât pentru perioada octombrie 2009 - august 2012 potrivit dispozițiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006, reclamanta era îndrituită să emită facturi fiscale și să perceapă penalități de întârziere.
Totodată instanța a constată că pârâtul, locuind în A str. D, bl. G100, avea obligația de plată a contravalorii apei utilizate , dat fiind faptul că potrivit anexei 1 din contractul 69/25.07.2008, serviciile furnizate de reclamantă s-au desfășurat și în favoarea blocului G100.
În ceea ce privește capătul de cerere privind plata penalităților, instanța a constat că reclamanta solicită suma de 350,19 lei în temeiul art. 15 alin. 2 din contractul încheiat între părți. Această clauză contractuală este preluată din art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Dispoziția contractuală face trimitere la dobânda datorată pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare. Potrivit art. 120 alin. 40 din Codul de Procedură Fiscală, nivelul dobânzii este de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere și poate fi modificat prin legile bugetare anuale.
În acest cadru, instanța a avut în vedere cauza C-243/08 Pannon GSM pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia instanța națională este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele cu consumatorii, chiar dacă nici un dintre părți nu a invocat acest caracter.
Instanța este în deliberare asupra aplicabilității dispozițiilor Legii nr. 193/2000 având în vedere noțiunea de consumator, astfel cum este definită de art. 2 precum și dispozițiile art. 3 alin. 2 potrivit cărora clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi.
Astfel, în analiza capătului principal de cerere, instanța a ajuns la concluzia că prezentul contract este încheiat între furnizorul-reclamant și consumatorul-pârât, prin mandatarul AP nr. 30. Având în vedere că drepturile și obligațiile se nasc în patrimoniul pârâtului, persoană fizică care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, contractului nr. 69/25.07.2008 îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, sub acest aspect.
În ceea ce privește dispozițiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, instanța a apreciat că penalitățile de întârziere sunt preluate în dispozițiile contractuale din prevederile art. 30 alin. 4 din Legea nr. 241/2006. Având în vedere că art. 15 alin. 2 din Contract este o preluare identică a dispozițiilor legale, instanța trebuie să analizeze în ce măsura acest aspect obstrucționează verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale din contract.
Potrivit art. 1 alin. 4 din Constituția României, statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale. Față de acest principiu, instanța consideră că a declara abuzivă o clauză care este identică cu o prevedere legală înseamnă, implicit, a declara o dispoziție legală ca fiind abuzivă. Această acțiune ar fi nepermisă unei instanțe judecătorești întrucât controlul constituțional asupra legilor este conferit de art. 142 din Constituție numai Curții Constituționale.
Prin urmare, posibilitatea prevederii penalităților în contractele de furnizare a apei și canalizare precum și cuantumul acestor penalități nu pot fi declarate de către instanța ca fiind abuzive, întrucât acestor elemente nu le este aplicabilă legislația privind clauzele abuzive, fiind expresia voinței legiuitorului.
Cu toate acestea, instanța a observat că potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2002 instanța poate analiza ansamblul clauzelor prevăzute într-un contract pentru a observa dacă nu este creat, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Altfel spus, faptul că legea prevede una dintre clauzele inserate în contract nu exclude în mod automat controlul instanței asupra întregului complex de drepturi și obligații, instanța putând statua dacă din coroborarea clauzelor contractuale rezultă că este creat un dezechilibru semnificativ pentru consumator. De asemenea, potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 241/2006 furnizarea/prestarea serviciului de alimentare cu apă și de canalizare se realizează numai pe bază de contract de furnizare/prestare, care poate fi individual sau colectiv, prin urmare chiar legiuitorul trimite la principiul consensualismului în această materie.
Totodată, având în vedere că actul juridic încheiat între părți constituie un contract standard preformulat, instanța a considerat că acesta nu a fost negociat direct cu consumatorul.
În analiza caracterului abuziv al drepturilor profesionistului, instanța a avut în vedere poziția defavorabilă în care se află consumatorul, respectiv acesta este obligat să încheie contractul de furnizare al apei cu operatorul care a furnizează servicii de apă și canalizare în zona în care își are situată locuința. Astfel, acesta este în imposibilitate de a încheia un contract de furnizare cu un alt profesionist care să ofere condiții contractuale mai favorabile decât reclamantul din prezenta cauză.
Sub un alt aspect, instanța a observat dispozițiile lit. r din Anexa la Legea 193/2000 declară abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.
Astfel, instanța a avut în vedere că dacă prin contract este prevăzutul drept profesionistului de a cere penalități de întârziere, evaluate convențional, în cuantum de 0,04% pentru fiecare zi de întârziere același lucru nu este prevăzut și pentru consumator în cazul în care profesionistul nu își execută obligațiile. Astfel din capitolul VII art. 24 și 25 coroborat cu art. 8.3 al contractului rezultă că profesionistul este obligat să acorde o reducerea consumatorului în cuantum de 30% din valoarea unei facturi.
De asemenea, art. 24 din contract prevede că utilizatorul beneficiază de o reducere a valorii facturii în concordanță cu gradul de neasigurare al serviciului și durata cât acesta nu a putut fi asigurat. Astfel, indiferent care este prejudiciul care a fost creat în patrimoniul consumatorului, acesta din urmă nu va putea depăși contravaloarea a 30% dintr-o factură lunară. Această clauză este abuzivă și din perspectiva lit. h din Anexa la Legea 193/2000 care prevede că este abuzivă o clauză contractuală restrânge dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în cazurile în care profesionistul nu își îndeplinește obligațiile contractuale.
Prin urmare, prejudiciul consumatorului în cazul neexecutării obligațiilor profesionistului nu este prevăzut într-o modalitate echivalentă cu prejudiciul suferit de profesionist în cazul neîndeplinirii obligației de către consumator. Mai mult, pe lângă disproporția vădită între cele două prejudicii, cel suferit de către consumator este limitat la 30% din valoarea unei facturi.
Față de aceste considerente, instanța a constat că deși cuantumul penalităților este legal, din coroborarea clauzelor contractuale, modul în care a fost prevăzut dreptul profesionistului de a obține penalități, cu limitarea dreptului corelativ al consumatorului de a obține despăgubiri în cazul neîndeplinirii obligațiilor profesionistul precum și disproporția vădită între modul de evaluare al celor două prejudicii, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs recurenta SC AS SA, criticând sentința pronunțată pentru aspecte de nelegalitate și netemeinicie, astfel:
Motivarea hotărârii instanței de fond este contradictorie, cuprinzând și motive străine de natura pricinii. Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 350,19 lei, cu titlu de penalități de întârziere. Suma solicitată cu titlu de penalități nu este vădit disproporționată cu debitul principal pe care îl are de achitat pârâtul, nu depășește valoarea acestui debit și nu reprezintă altceva decât devalorizarea sumelor neachitate la timp de către intimat cât și celelalte cheltuieli pe care societatea le face în desfășurarea activității sale, legate de achiziția de materiale, consumul de electricitate, plata salariilor etc.
Instanța a avut în vedere considerente străine de natura pricinii atunci când a ajuns la concluzia că în cuprinsul contractului încheiat există clauze abuzive.
Contractul dintre părți reprezintă legea părților, plata penalităților de întârziere decurgând din acest contract, motiv pentru care, nu poate fi considerată o clauză abuzivă.
S-a mai arătat în sentința pronunțată că această clauză abuzivă limitează dreptul consumatorului de a obține despăgubiri, în cazul neîndeplinirii obligațiilor profesionistului precum și faptul că, există o disproporție vădită între modul de evaluare a celor două prejudicii.
Deși vorbește despre un dezechilibru, instanța nu își întemeiază argumentele pe probe concludente. Nu rezultă că recurenta nu și-a îndeplinit obligațiile de a presta serviciile arătate în contract. Mai mult, s-a solicitat obligarea intimatului la plata sumelor restante și a penalităților aferente tocmai datorită faptului că, intimata și-a îndeplinit obligațiile.
Nu se poate pune problema existenței unor clauze abuzive ce l-ar defavoriza pe intimat în condițiile în care penalitățile solicitate nu fac altceva decât să acopere prejudiciul cauzat prin neplata serviciului prestat.
Atitudinea intimatului este cea care creează un dezechilibru în activitatea recurentei, , dezechilibru care nu poate fi acoperit decât cu cheltuieli suplimentare.
Pentru motivele arătate, recurenta a arătat că hotărârea a fost pronunțată și cu aplicarea greșită a legii, neavând aplicabilitate dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive.
A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la judecarea recursului.
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor invocate, instanța de recurs apreciază că este întemeiat.
Este adevărat că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța este obligată să analizeze caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate cu consumatorii, chiar dacă niciuna dintre părți nu a invocat acest caracter. De asemenea, potrivit literei r din anexa la Legea 193/2000, sunt considerate abuzive acele clauze care permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării contractului de către consumator, fără să prevadă existența unor compensații echivalente și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.
Din contractul încheiat între părți, anume art. 24 și 25, rezultă cu claritate faptul că și în ipoteza în care profesionistul nu execută contractul încheiat cu consumatorul, are obligația să îl despăgubească pe acesta din urmă cu contravaloarea prejudiciului suferit.
Astfel, art. 24 din contract prevede faptul că, în cazul nerespectării de către operator a dispozițiilor art. 7.4 și 7.6 (să asigure continuitatea serviciului de alimentare cu apă rece la parametri fizici și calitativi prevăzuți de legislația în vigoare și să preia apele uzate la parametri prevăzuți de legislația în vigoare) , utilizatorul beneficiază de o reducere a facturii în concordanță cu gradul de neasigurare a serviciului și de durata cât acesta nu a putut fi asigurat .
Potrivit art. 25 din contract, în cazul nerespectării prevederilor art. 7.9, 7.10, 7.11 și 7.12( să ia măsuri pentru remedierea defecțiunilor apărute la instalațiile sale; pentru întreruperile care depășesc 24 ore să asigure cu mijloace tehnice proprii, nevoile de apă ale utilizatorului; să evacueze pe cheltuiala sa apa pătrunsă în curți, case, subsoluri, din cauza defecțiunilor la sistemul de alimentare cu apă și canalizare;să exploateze, să întrețină și să repare contoarele instalate la branșamentul fiecărui utilizator), operatorul va fi obligat la despăgubiri care să acopere prejudiciul cauzat.
Așadar, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale față de consumatori, operatorul este obligat la despăgubiri care să acopere integral prejudiciul cauzat, astfel încât nu există o disproporție între sancțiunile pe care fiecare parte trebuie să le suporte ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale.
Obligarea profesionistului la repararea integrală a prejudiciului, are în vedere inclusiv acoperirea acelui prejudiciu cauzat de întârzieri în prestarea serviciilor de furnizare a apei, astfel că, nu este creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Pentru motivele arătate, instanța de recurs apreciază că, prin interpretarea greșită a legii, instanța de fond a considerat drept abuzivă clauza contractuală care prevede obligarea consumatorului la plata penalităților de întârziere, în caz de neplată la termen a cheltuielilor reprezentând contravaloarea serviciilor prestate.
Ca urmare, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 C.p.c., rap . la art. 304 pct. 9 C.p.c., recursul a fost admis, sentința pronunțată modificată, în sensul că, a admis și capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din contract și art. 30 alin. 4 din Legea 241/2006, urmând a-l obliga pe pârât să plătească reclamantei suma de 350,19 lei, cu titlu de penalități de întârziere.
| ← Fond Funciar. Jurisprudență | Suspendarea condiţionată a executării pedepsei- inaplicabilă... → |
|---|
