Pretenţii. Jurisprudență Drepturile omului
| Comentarii |
|
Tribunalul BACĂU Sentinţă civilă nr. 1090 din data de 25.04.2013
Deliberând asupra cererii de față, reține următoarele:
OBIECT:
Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.G.A. în contradictoriu cu A.N.P.R.P., înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 4.11.2011 sub nr de dosar 5887/110/2011 s-a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 156424,74 lei, reprezentând totalul compensațiilor bănești acordate în temeiul Legii 290/2003.
MOTIVE:
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat faptul că prin Hotărârea nr 21/17.12.2007 emisă de către Comisia Județeană Bacău s-a admis cererea și s-a propus acordarea sumei de 156424,74 lei.
Reclamantul a invocat dispozițiile Legii 247/2005 referitoare la termenele în care trebuia făcută plata .
TEMEI ÎN DREPT: Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 290/2003.
SUSȚINERILE PÂRÂTEI:
Pârâta ANPR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, invocând lipsa fondurilor, având în vedere faptul că potrivit dispozițiilor articolului 18 alineat 5 din HG 1120/2006 compensațiile bănești se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație. Pârâta a invocat dispozițiile articolului 41 din Charta Europeană a Drepturilor Fundamentale și interpretarea Recomandării /Rec/CM/2007/7 , interpretare care este în sensul că nu se poate vorbi de o încălcare a articolului 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei când există foarte multe cereri depuse, iar mijloacele folosite se dovedesc a fi insuficiente. Pârâta a mai făcut trimitere la Hotărârea Pilot Atanasiu și alții împotriva României.
ANALIZA INSTANȚEI:
În fapt, prin Hotărârea nr 21/17.12.2007 emisă de Comisia Județeană Bacău pentru Aplicarea Legii 290/2003 s-a admis cererea formulată de domnul B.G.A. și s-a dispus acordarea de despăgubiri în cuantum de 156424,74 lei pentru locuințele, anexele, terenurile aferente construcțiilor și pentru terenurile agricole și culturile situate în Ucraina.
În drept, potrivit dispozițiilor articolului 10 alineat 2 din Legea 290/2003 în vigoare la data formulării acțiunii:
"Despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1)";.
Instanța apreciază întemeiată apărarea reclamantului, refuzul pârâtei de îndeplinire a obligației de plată a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr 21/17.12.2007 pentru bunurile rămase în localitatea Lunca aducând atingere dreptului de proprietate al părții, fiind încălcate prevederile articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudența Curții un reclamant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la "bunurile"; sale, în sensul acestei dispoziții, noțiunea de "bunuri"; acoperind atât "bunurile actuale"; cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă"; de a obține beneficierea efectivă de un drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște dreptul la moștenirea unui fost drept de proprietate pe care de mult timp îi este imposibil să-l exercite efectiv nu poate fi considerată drept un "bun"; în sensul articolului 1 al protocolului nr. 1 (Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 83, ECHR, 27 iunie 2001).
În cazul în speță reclamantul nu urmărește să i se recunoască moștenirea unui fost drept de proprietate, ci beneficierea dreptului de proprietate recunoscut prin actul definitiv al unei autoritati administrative, avand astfel un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, neputându-se contesta valoare patrimonială a dreptului de a obtine compensatii banesti. Curtea Europeana a recunoscut aplicarea articolului 1 in cazurile avand ca obiect drepturi banesti reprezentate de compensatii pentru bunurile abandonate dincolo de granițele statului, apreciind că a existat o încalcare a dreptului de proprietate, în ciuda dificultăților economice invocate de stat (cauza Broniowski c Poloniei)
Instanta apreciază faptul că refuzul paratei de a executa plata despagubirilor, atât timp cât dreptul reclamantului a fost recunoscut printr-o hotărâre definitivă reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia, actul administrativ nefiind contestat sub aspectul legalității și nici sub aspectul temeiniciei.
Sustinerile pârâtei referitoare la lipsa fondurilor nu poate constitui o justificare în sensul articolului 1, întrucât, deși se poate reține faptul că a intervenit din motive de utilitate publică, această neexecutare nu este proporțională, drepturile reclamantului nefiind respectate nici măcar parțial. Curtea Europeană amintește constant faptul că trebuie să fie menținut un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, echilibrul fiind distrus dacă individul respectiv suportă o obligație specială și exorbitantă (Sporrong și Lönnrot din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 26-28, §§ 69-74 și Străin și alții contra României, nr. 57001/00, § 44, 21 iulie 2005). In cauzele impotriva Romaniei in materia incalcarii articolului 1, Curtea a stabilit faptul ca statul român trebuie să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba de o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri, conform principiului supremației dreptului și al legalității protecției drepturilor patrimoniale, ținând cont de principiile enunțate de în materie de despăgubire (cauza Viasu).
Instanța nu neagă marja de apreciere de care dispune statul pentru a stabili ceea ce este în interesul public, atunci când este vorba de adoptarea și aplicarea unor măsuri de reformă economică, marjă recunoscută in jurisprudența Curtii (hotărârea Ramadhi și alți), dar retine faptul ca a trecut o perioada de 10 ani de la formularea cererii fără ca pârâta să achite reclamantului vreo parte din compensațiile bănești la care acesta este îndreptățit, termenul îndelungat supunând partea unei sarcini disproporționate și excesive.
În ceea ce privește dispozițiile OUG 10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998, ale Legii 290/2003 având în vedere data intrării în vigoare a actului normativ- 28.02.2013 și data introducerii acțiunii-4.11.2011, instanța apreciază că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, pentru respectarea principiului securității raporturilor juridice și a neretroactivității legii, actul normativ modificând dispozițiile legare care constituie temeiul juridic al acțiunii părții.
Principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), sunt aplicabile în speță, având în vedere momentul modificării actului normativ și influența acestei modificări asupra analizei caracterului justificat/nejustificat al refuzului autorității. Curtea EDO a sancționat intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului, analizând-o ca o încălcare a dreptului la un proces echitabil.
Fata de aceste aspecte, având în vedere prevederile articolului 10 din Legea 290/2003, articolului 1 din Protocolul 1, și jurisprudența Curții Europene în această materie, instanța urmează a admite acțiunea așa cum a fost formulata și a obliga pârâta să plătească reclamantului suma de 156424,74 lei.
| ← Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare introdusă după... | Contestaţie la executare . Jurisprudență Contestaţie la executare → |
|---|
