Prezumţia legală a comunităţii de bunuri – cazuri în care nu este operantă
| Comentarii |
|
Art.339 Cod civil
Bunurile înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva dreptului de uzufruct sunt prezumate a fi donaţii.
Ca urmare a acestei prezumţii legale de liberalitate, bunurile sunt excluse de la aplicarea regimului comunităţii legale, potrivit art.339 Cod civil, nemaifiind operantă prezumţia de comunitate la care se referă textul de lege enunţat.
(Decizia civilă nr. 2484/14.11.2012)
Prin acţiunea înregistrată la data de 29.04.2009, la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, reclamantul M. M. a chemat în judecată pe pârâta M. L., solicitând să se dispună împărţirea în cote proporţionale cu contribuţia lor, a bunurilor dobândite în convieţuirii. Totodată, a solicitat citarea în cauză a uzufructuarului C. C.G.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost căsătorit cu pârâta, în România, din anul 1986, iar în prezent sunt despărţiţi prin divorţ, divorţul fiind pronunţat în Germania la data de 25.10.2006, iar hotărârea a fost apostilată în România în anul 2008.
În continuare, reclamantul a arătat că în timpul căsătoriei cu pârâta a dobândit, în România, un apartament cu 4 camere şi dependinţe, situat în Râmnicu Vâlcea; un teren în suprafaţă de 3300 mp (construcţii, arabil şi livezi), situat în comuna S., sat C., judeţul Vâlcea, în pct.„Scaunul casei”; construcţiile edificate pe acest teren: o casă de locuit în suprafaţă de 98 mp, un grajd cu fânar şi o bucătărie. A precizat că vânzătorul C. C.G. a păstrat un drept de uzufruct viager asupra terenului şi construcţiilor, astfel că la partaj trebuie reţinută doar nuda proprietate a acestor imobile. În ceea ce priveşte apartamentul, a arătat că acesta a fost cumpărat cu o contribuţie majoritară din partea sa.
Prin întâmpinarea de la fila 50, dosar, pârâta a solicitat respingerea cererii de partaj în ceea ce priveşte imobilul compus din teren în suprafaţă de 3300 mp situat în comuna S., sat C., judeţul Vâlcea şi a construcţiilor edificate pe acesta, întrucât acesta este bunul său propriu. Astfel, a susţinut că imobilul a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.403/02.04.1998 şi i-a fost înstrăinat ei de către tatăl său, iar înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului viager în favoarea acestuia. A mai arătat că intenţia tatălui său nu a fost aceea de a-i vinde bunul, ci de a o gratifica cu acest bun, deoarece ea nu a plătit vreun preţ pentru acest bun. A invocat în acest sens dispoziţiile art.845 Cod civil, arătând că în speţă operează o prezumţie legală de liberalitate, contractul prin care a dobândit bunul în litigiu fiind o donaţie şi nu o vânzare, iar dispunătorul nu a prevăzut nicăieri că intenţia lui este ca bunul să fie comun.
Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat partajarea între ea şi pârât a sumei de 29694, 24 Euro.
În motivarea acestei cereri, pârâta a arătat că această sumă a fost dobândită de ea şi pârât în timpul căsătoriei, fiind însuşită de pârât din conturile comune, după despărţirea în fapt, care a intervenit în anul 2004. A susţinut că la data de 07.03.2005, pârâtul a lichidat două depozite comune de 10.000 euro şi respectiv, 9694, 24 euro, după ce, la data de 28.01.2005, primise deja 10.000 euro din contul său. A solicitat ca această sumă, însuşită şi folosită în mod exclusiv de reclamant, în interes propriu, şi dobânda aferentă, să fie imputată lotului acestuia prin luare mai puţin din celelalte bunuri, până la concurenţa sumei de 30.000 euro plus dobânda aferentă, iar în situaţia în care cota sa din bunurile comune va fi mai mică decât această sumă, reclamantul să fie obligat la plata unei sulte către ea corespunzătoare acestei diferenţe.
La data de 13.11.2009, reclamantul a formulat întâmpinare faţă de cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă, arătând că susţinerea acesteia nu este întemeiată. A precizat că în timpul căsătoriei au avut împreună două conturi; un cont a fost comun, iar în el aveau împreună 23.000 euro. Au hotărât să împartă aceşti bani: lui, reclamantului, i-au fost transferaţi 10.000 euro, iar în cont au rămas 13.000 euro, pentru care au întocmit un document prin care el a cedat pârâtei contul comun, devenind astfel contul ei. Întrucât au împărţit banii, a solicitat respingerea cererii de suplimentare a masei partajabile, iar în subsidiar, în măsura în care se apreciază că împărţirea nu este valabilă, a solicitat şi el suplimentarea masei partajabile cu această sumă de cca. de 13.000 euro, rămasă în posesia pârâtei.
A mai arătat că au mai avut şi un alt cont, în care aveau două sume da bani: una de cca. 9000 euro şi alta de cca. 10.000 euro, sume pe care le-au folosit însă la achitarea unui împrumut bancar contractat pentru cumpărarea unei case în Germania.
La data de 18.12.2009, prin încheierea de şedinţă nr.10594, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a disp.art.3 şi art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, ridicată de pârâtă, judecarea cauzei fiind suspendată, în temeiul art.29 alin.5 din Legea nr.47/1992.
Excepţia de necompetenţă a instanţelor române în soluţionarea cauzei a fost respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că în speţă sunt incidente dispoziţiile art.20 rap. la art.12 şi art.151 pct.7, art.149 pct.2 din Legea nr.105/1992, respectiv legea aplicabilă este legea naţională comună a părţilor, respectiv legea română, iar competenţa aparţine instanţei de la locul situării imobilului (unul dintre imobile fiind situat în circumscripţia acestei instanţe). Această instanţă - competentă să soluţioneze cererea principală, este competentă să soluţioneze şi cererile de suplimentare a masei partajabile, respectiv reconvenţională, acestea din urmă vizând bunuri mobile.
La data de 28.01.2011, cauza a fost repusă pe rol.
Prin încheierea de admitere în principiu nr.9263/26.09.2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis în parte, în principiu, acţiunea principală, respingând cererile de suplimentare a masei partajabile.
S-a constatat că părţile (reclamantul şi pârâta) au dobândit în timpul căsătoriei, cu contribuţie egală, un apartament cu 4 camere şi dependinţe, situat în R. V., str. D. H., judeţul V.
Totodată, s-a dispus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice judiciare în specialitatea construcţii pentru identificarea bunului, evaluarea acestuia şi întocmirea propunerilor de lotizare.
Lucrarea a fost efectuată de către expert M. M., care a evaluat iniţial imobilul folosind metoda de abordare prin comparaţii directe, iar după încuviinţarea obiecţiunilor formulate de pârâtă, expertul a completat raportul de expertiză în sensul că a mai folosit o metodă de evaluare şi anume metoda valorii de înlocuire pe baza Decretului-Lege nr.61/1990.
Prin prima metodă, bazată pe informaţii privind oferte de vânzare furnizate de anunţuri publicitare, site-uri, imobilul în litigiu compus din 4 camere şi dependinţe a fost evaluat la suma de 234.400 lei.
Conform celei de-a doua metode, respectiv metoda valorii de înlocuire, valoarea de circulaţie a apartamentului a fost stabilită la suma de 208.497 lei.
Instanţa de fond a apreciat că valoarea apartamentului obţinută prin cea de-a doua metodă este mai aproape de realitate, porneşte de la o bază obiectivă, iar prin aplicarea indicilor de individualizare se ajunge la valoarea de circulaţie, spre deosebire de metoda bazată pe oferte de vânzare, fără vreo dovadă că acestea s-au şi finalizat prin încheierea unor acte vânzare-cumpărare.
Aceiaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr.2224 din 24 februarie 2012 a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamant, a respins cererile de suplimentare a masei partajabile şi a dispus sistarea stării de codevălmăşie, în sensul că a omologat raportul de expertiză tehnică, astfel cum a fost completat, întocmit de expert M. M., atribuind foştilor soţi bunurile, în proprietate, după cum urmează:
Lotul nr.1 a fost atribuit reclamantului şi se compune din sultă în sumă de 104.249 lei, pe care o primeşte de la pârâta M. L.
Lotul nr.2 a fost atribuit pârâtei şi se compune din imobilul-apartament compus din 4 camere şi dependinţe, situat în R. V., str.D.H., în valoare de 208.497 lei. Pentru echilibrarea valorică a loturilor, plăteşte sultă lotului nr.1, respectiv reclamantului, suma de 104.249 lei.
Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată efectuate de părţi şi obligată pârâta să plătească reclamantului, cu acelaşi titlu, suma de 882 lei.
Împotriva încheierii de admitere în principiu şi a sentinţei au formulat apel reclamantul M. M. şi pârâta M. L.
În apelul său, reclamantul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis numai în parte acţiunea, reţinând la masa partajabilă doar apartamentul dobândit în timpul căsătoriei, în cote egale, fără a reţine şi terenul în suprafaţă de 3300 m.p. (construcţii, arabil şi livezi), situat în comuna S., sat C., judeţul V., împreună cu construcţiile edificate pe acesta şi anume: casa de locuit, în suprafaţă de 98 m.p., un grajd cu fânar şi o bucătărie.
Astfel, greşit s-a reţinut de prima instanţă prin încheierea de admitere în principiu că terenul din comuna S., împreună cu construcţiile de pe acesta ar fi fost dobândite numai de pârâtă şi că asupra acestor bunuri ar opera o prezumţie de liberalitate, potrivit art.845 cod civil anterior. Instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a textului de lege, ignorând faptul că scopul acestuia era de a împiedica pe de cuius de a avantaja pe unul din moştenitorii rezervatari, în detrimentul celorlalţi, prin înstrăinări simulate care ar aduce atingere rezervei sau de calcularea rentei viagere sau a uzufructului, care atârnă de existenţa mai lungă sau mai scurtă a uzufructuarului.
Chiar redactarea art.845 Cod civil este lămuritoare, în sensul că, în eventualul partaj dintre pârâtă şi ceilalţi moştenitori ai înstrăinătorului, valoarea cotei din bunurile cumpărate de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat, se va socoti în cotitatea disponibilă. Aceasta nu înseamnă că pârâta este singura beneficiară a contractului încheiat între pârâtul C. G. şi soţii M., în dauna reclamantului.
S-a mai susţinut că prima instanţă nu putea scoate de la masa partajabilă bunurile dobândite în nuda proprietate prin contractul de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care s-a făcut dovada plăţii preţului.
Un al doilea motiv de apel vizează greşita omologare de către instanţa de fond a completării raportului de expertiză, prin care valoarea bunului reţinut la partaj a fost diminuată, deşi apartamentul trebuia evaluat la preţul de circulaţie de la data partajării, aşa cum se şi procedase iniţial, şi nu pe baza Decretului-lege nr.61/1990.
Astfel, a susţinut că foştii soţi nu au cumpărat apartamentul în baza actului normativ menţionat, pentru a beneficia de „subvenţia” acordată de stat chiriaşilor, ci au dobândit bunul prin cumpărare de pe piaţa liberă, plătind preţul de circulaţie al acestuia. În acest mod, valoarea bunului a fost diminuată nejustificat de la 234.400 lei, la 208.497 lei.
În apelul său, pârâta a arătat că în mod greşit instanţa de fond i-a respins cererea reconvenţională privind suplimentarea masei partajabile a bunurilor comune cu suma de 29.694,24 Euro.
Astfel, după ce a respins excepţia de necompetenţă invocată de pârâtă, precum şi pe cea privind legea aplicabilă litigiului, constatând că instanţele competente sunt cele din România, iar legea aplicabilă este cea română, instanţa de fond a respins, în mod surprinzător, cererea reconvenţională, reţinând că instanţele din România nu au competenţa de a soluţiona această cerere.
S-a arătat că soluţia este contradictorie, întrucât masa bunurilor comune şi relaţiile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse aceleiaşi legi: legea română. Dacă se aplică aceeaşi lege, instanţele din România sunt competente să soluţioneze şi cererea reconvenţională, nu numai cererea de partaj a bunurilor imobile situate în România. Potrivit art.17 Cod procedură civilă, cererile incidentale şi accesorii sunt de competenţa instanţei învestite să judece cererea principală.
Prin decizia civilă nr.122/A/MIF din 2 iunie 2012, Tribunalul Vâlcea a respins apelul formulat de pârâtă şi a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr.2224 din 24 februarie 2012, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, sentinţă care a fost schimbată în parte, în sensul că valoarea masei partajabile - a apartamentului - se ridică la suma de 234.400 lei (conform expertizei de la filele 167-169 dosar), iar cota-parte valorică cuvenită fiecăruia dintre părţi (reclamant şi pârâtă) este de 117.200 lei şi nu de 104.249 lei.
Ca urmare, Lotul nr.I (M. M.) primeşte sultă suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, iar Lotul nr.II (M. L.) plăteşte sultă suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul formulat de reclamant împotriva încheierii de admitere în principiu nr.9263 din 26 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, apelanta-pârâtă fiind obligată la plata sumei de 1335 lei cheltuieli de judecată, în apel, către apelantul-reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta M. L., tribunalul a reţinut că acesta este nefondat. Critica formulată de pârâtă are în vedere greşita respingere de către instanţa de fond a cererii reconvenţionale formulată de aceasta privind suplimentarea masei bunurilor comune cu suma de 29.694,24 Euro. Pârâta a susţinut că instanţa avea obligaţia să rezolve cererea reconvenţională care avea caracter incidental în cauză şi în condiţiile în care Judecătoria Râmnicu Vâlcea avea competenţă să se pronunţe pe cererea principală, avea, de asemenea, competenţă să rezolve şi cererea reconvenţională, indicând în acest sens disp. art.159 din Legea nr.105/1992.
Critica s-a reţinut a fi neîntemeiată pentru că, în realitate, instanţa de fond nu a pus niciodată în discuţie necompetenţa sa în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale formulată de pârâtă la fila nr.52 dosar. Discuţii cu privire la competenţa instanţelor române, în raport de dispoziţiile Legii nr.105/1992 şi situaţia de fapt din dosar au avut loc doar în ceea ce priveşte cererea principală, instanţa stabilind întemeiat pe disp. art.20 rap. la art.12, 149 şi 151 din această lege, că este competentă să soluţioneze acţiunea de partaj cu care a fost învestită.
Din considerentele încheierii de admitere în principiu, rezultă explicit că cererea reconvenţională formulată de pârâtă a fost respinsă ca nedovedită, instanţa reţinând: „nu vor fi reţinute la masa partajabilă nici sumele de bani solicitate de părţi, prin cererile de suplimentare a masei partajabile. Astfel, în ceea ce priveşte suma de 29.694,24 Euro, solicitată de pârâtă la masa bunurilor comune, deşi aceasta a susţinut că a fost însuşită şi folosită exclusiv în interes propriu de reclamant, după despărţirea în fapt, în anul 2004, nu a produs nicio probă în sprijinul susţinerilor sale pentru ca reclamantul să fie obligat să o aducă la masa partajabilă”.
În consecinţă, tribunalul a reţinut ca fiind nefondată critica formulată de pârâtă în apel şi în baza art.296 Cod procedură civilă a respins această cale de atac.
În ceea ce priveşte apelul reclamantului M. M., tribunalul a reţinut că prima critică este neîntemeiată, întrucât în mod corect instanţa de fond, în raport de probatoriul administrat în dosar şi poziţia consecventă a doctrinei şi jurisprudenţei, nu a reţinut la partaj prin încheierea de admitere în principiu terenurile şi construcţiile situate în comuna St., care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct viager încheiat între tatăl pârâtei, C. G. şi M. L. Cum rezultă din probatoriul administrat în dosar, la 02.04.1998, tatăl pârâtei a vândut fiicei sale terenul în suprafaţă de 3300 situat în pct.„S. C.”, sat C., comuna S., împreună cu construcţiile amplasate pe acesta, la preţul de 17 milioane lei vechi. Părţile, de comun acord, au stabilit prin acelaşi contract, că bunurile vor intra în stăpânirea de fapt a cumpărătoarei, numai după încetarea din viaţă a vânzătorului, acesta reţinându-şi dreptul de uzufruct viager asupra întregului imobil. În aceste condiţii, instanţa a apreciat că imobilele intră în categoria celor reglementate de disp. art.31 lit.b Codul familiei, având caracter de bun propriu, stabilind că, în realitate, bunurile i-au fost donate pârâtei de către tatăl său, fiind incidente în cauză disp. art.845 Cod civil, care instituie prezumţia de liberalitate.
Dispoziţiile art.31 lit.b Cod familiei, stabilesc că au caracter de bunuri proprii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune. Bunurile primite prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de o donaţie directă, indirectă, deghizată, ori de un dar manual. Practica şi doctrina consemnează încă din anii 1950, că în temeiul art.845 Cod civil se creează o prezumţie de liberalitate în favoarea achizitorului în cazul în care înstrăinarea s-a făcut de ascendent către descendent, cu rezerva dreptului de uzufruct, că bunul cumpărat de către unul din soţi, de la tatăl său, cu rezerva pentru acesta a dreptului de uzufruct, este bun propriu şi nu bun comun. De asemenea, s-a stabilit că prezumţia de liberalitate există atunci şi numai atunci când, în actul de înstrăinare cu titlu oneros se prevede fie sarcina unei rente viagere, fie rezerva de uzufruct.
În speţa de faţă este vorba despre o asemenea situaţie, tatăl înstrăinând cu titlu oneros fiicei sale, pârâta căsătorită cu reclamantul, imobilele identificate în contractul autentic, cu rezerva dreptului de uzufruct viager. În aceste condiţii, corect s-a reţinut că imobilele ce fac obiectul acestui contract nu pot face parte din masa partajabilă, ele fiind în realitate donate de către tată fiicei sale. Este adevărat că prezumţia din textul art.845 Cod civil nu este una irefragrabilă şi are caracter relativ, însă cu probatoriul administrat în dosar, reclamantul nu a reuşit să răstoarne această prezumţie şi să probeze că nu este vorba de o donaţie în favoarea pârâtei şi bunurile intră în categoria bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei.
În concluzie, tribunalul a respins apelul formulat de reclamant împotriva încheierii de admitere în principiu, în baza disp. art.296 Cod procedură civilă.
Cât priveşte cea de-a doua critică din apelul reclamantului, tribunalul a apreciat că este întemeiată, preţul de circulaţie al apartamentului reţinut la masa partajabilă nefiind reţinut corect, deşi în expertiza întocmită în dosar expertul a calculat valoarea apartamentului, inclusiv la preţul de circulaţie al imobilului pe piaţa liberă. Părţile au dobândit apartamentul reţinut la masa partajabilă prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la 20 decembrie 2000 de pe piaţa liberă. În aceste condiţii, prima instanţă în mod greşit a reţinut valoarea apartamentului stabilit prin metoda valorii de înlocuire şi nu valoarea apartamentului stabilită prin comparaţie, în raport de preţurile de pe piaţa liberă stabilită de expert în lucrarea sa la fila 169 dosar, valoare ce se ridică la suma de 234.400 lei.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că soluţia instanţei sub acest aspect este greşită şi că valoarea apartamentului reţinut la masa partajabilă trebuia stabilită la preţul de pe piaţa liberă la data la care bunul se partajează.
Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul disp. art.296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a stabilit valoarea masei partajabile - apartamentul cu 4 camere situat în Râmnicu Vâlcea str.D.H., judeţul V. - la suma de 234.400 lei; cota-parte valorică cuvenită în consecinţă fiecăruia dintre reclamant şi pârâtă este de 117.200 lei şi nu 104.249 lei. Lotul nr.1 atribuit reclamantului va primi sultă în valoare de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, iar lotul nr.2 atribuit pârâtei M. L. va plăti sultă lotului nr.1 suma de 117.200 lei, în loc de 104.249 lei, fiind menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, apelanta-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 1335 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelantul-reclamant, reprezentând taxe timbru şi onorariu avocat.
Împotriva acestei decizii în termen legal au formulat recurs atât reclamantul, cât şi pârâta.
Recurentul-reclamant M. M. a susţinut că decizia pronunţată de tribunal în apel este nelegală pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, având în vedere următoarele:
- În mod greşit s-a reţinut ca nefondată critica care se referă la stabilirea greşită a componenţei masei partajabile de către instanţa de apel, menţinând încheierea de admitere în principiu cu privire la terenul şi construcţiile situate pe acesta, din comuna S., ca fiind dobândite numai de pârâtă, cu motivarea că ar opera o prezumţie de liberalitate în conformitate cu dispoziţiile art.845 din Codul civil. Se arată că aplicarea şi interpretarea textului art.845 din Codul civil anterior s-a făcut greşit atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, extinzând un text aplicabil numai în materia succesiunilor.
- Greşit au fost aplicate şi interpretate dispoziţiile art.30 şi art.31 lit.b din Codul familiei, deoarece s-a pornit de la presupunerea că pârâta singură este beneficiara unei donaţii care nu-l priveşte şi pe acesta. Se arată că a fost eludată aplicarea prevederilor art.30 din Codul familiei, care arată că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
- Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită şi a dispoziţiilor art.1200 şi art.1202 din Codul civil anterior, întrucât faţă de prezumţia legală instituită de art.30 din Codul familiei nu era în sarcina acestuia să dovedească contrariul rezultat din actul prin care a dobândit în nuda proprietate imobilele din comuna S.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei tribunalului şi admiterea în totalitate a apelului declarat de către acesta, prin reţinerea la partaj şi a bunurilor dobândite în timpul convieţuirii prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la nr.403/1998.
Pârâta M. L. susţine că decizia este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa de apel a procedat la stabilirea valorii unui imobil cu încălcarea dispoziţiilor legale ce guvernează activitatea de evaluare în România, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Se arată că activitatea de evaluare imobiliară din România este reglementată de O.G. nr.24/2011 şi că prin admiterea apelului reclamantului, tribunalul a ignorat standardele de evaluare şi a considerat că valoarea corectă este cea stabilită de expert prin metoda comparaţiei directe, în condiţiile în care nu există tranzacţii similare efective, singurul termen de comparaţie fiind ofertele de vânzare.
Recurenta susţine că valoarea apartamentului supus partajului stabilită prin sentinţa instanţei de fond este valoarea corectă, situaţie faţă de care se impunea respingerea apelului.
Examinând decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, în raport cu actele dosarului, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate şi urmează a fi respinse.
Recursul formulat de reclamant, care vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul că cele două instanţe nu puteau aplica prezumţia de liberalitate prevăzută de art.845 din Codul civil, ci doar prezumţia de comunitate de bunuri prevăzută de art.30 din Codul familiei, este nefondat deoarece instanţa de apel a făcut o analiză şi interpretare corectă a dispoziţiilor legale, statuând că nu se impune schimbarea soluţiei instanţei de fond prin care s-a reţinut că terenul şi casa ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct viager, autentificat sub nr.403 din 2 aprilie 1998, încheiat între tatăl pârâtei şi aceasta, nu intră în masa bunurilor de împărţit, deoarece constituie o donaţie de către tată fiicei sale.
Este adevărat că potrivit art.30 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor, însă prezumţia de comunitate prevăzută de acest text de lege nu se poate aplica în cazul bunurilor prevăzute de art.31 din Codul familiei, bunuri între care se numără şi bunurile dobândite prin donaţie de către unul din soţi.
În speţă, cele două instanţe au procedat legal atunci când au constatat că prezumţia de comunitate prevăzută de art.30 din Codul familiei nu este aplicabilă în cauză, întrucât au calificat actul prin care pârâta a dobândit aceste bunuri ca donaţie în temeiul art.845 din Codul civil, fiind aplicabile dispoziţiile art.31 din Codul familiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.845 din Codul civil, valoarea bunurilor înstrăinate unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcina unei rendite viagere sau cu rezervă de uzufruct, va fi socotită în porţiunea disponibilă şi excedentele de care se va trece în masa succesiunii.
Deci, dispoziţiile art.845 din Codul civil instituie prezumţia de liberalitate şi art.31 lit.b din Codul familiei stabileşte că au caracter de bunuri proprii, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune.
Din conţinutul actului de înstrăinare făcut de către C. G. fiicei sale, pârâta M. L., rezultă faptul că bunurile au fost înstrăinate numai acesteia, nefiind prevăzută intenţia acestuia ca bunurile să fie comune, astfel că în mod corect nu au fost reţinute la partaj.
Pentru considerentele expuse anterior, urmează a nu fi reţinute susţinerile recurentului-reclamant cu privire la nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel.
Recursul formulat de către pârâtă, care vizează nelegalitatea deciziei sub aspectul că nu s-au avut în vedere prevederile O.G. nr.24/2011 privind evaluarea imobilelor din România, este nefondat şi urmează a fi respins.
Instanţa de apel în mod corect a reţinut că preţul de circulaţie al apartamentului ce urmează a fi avut în vedere la masa partajabilă este valoarea apartamentului stabilită de expert în lucrarea sa prin comparaţie în raport de preţurile de pe piaţa liberă.
De precizat este faptul că la instanţa de fond, expertiza efectuată în cauză a calculat valoarea apartamentului în două variante, stabilind într-o variantă valoarea apartamentului prin metoda valorii de înlocuire şi într-o altă variantă valoarea în raport de preţurile de pe piaţa liberă, evaluare făcută la 9 noiembrie 2011.
Susţinerile recurentei în sensul că se impunea a se avea în vedere evaluarea reglementată de O.G. nr.24/2011, nu pot fi primite în cauză întrucât acest act normativ a fost adoptat de Guvern la 2 septembrie 2011, însă punerea în aplicare s-a realizat la 31 mai 2012, iar raportul de expertiză a fost întocmit înainte de intrarea în vigoare şi aplicarea acestui act normativ.
În raport de considerentele expuse anterior, urmează a se constata că tribunalul în apel a pronunţat o decizie cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legii, situaţie faţă de care în temeiul art.312 (1) Cod procedură civilă urmează a se respinge ca nefondate ambele recursuri.
Pentru aceste motive, au fost respinse recursurile formulate de reclamantul M. M.şi de pârâta M. L., împotriva deciziei civile nr.122/A/MIF din 22 iunie 2012, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.3777/288/2009, intimat-pârât fiindC. C..
<
| ← Condiţii privind acceptarea tacită a unei succesiuni potrivit... | Încuviinţare nume minor. Imposibilitatea revenirii asupra... → |
|---|
