Punere sub interdicţie. Instituire tutelă. Dispoziţii legale aplicabile
| Comentarii |
|
Interdicţia judecătorească este un mijloc de ocrotire judiciară a persoanelor lipsite de discernământ, aflate în imposibilitatea de a se îngriji de interesele lor sau de a-şi exercita drepturile civile. în prezent, această instituţie este reglementată de prevederile art. 164-177 NCC, ce se completează cu prevederile art. 30-43 din Decretul nr. 32/1954.
Jud. Bistriţa, s. civ., sent. nr. 11595 din 29 noiembrie 2012
Prin cererea înregistrată, precizată la termenul din 07.09.2012, pe-tenta S.M. a solicitat instituirea interdicţiei asupra intimatei I.M., mama acesteia, întrucât aceasta din urmă suferă de demenţă senilă, formă severă, diagnostic stabilit de medicul de specialitate şi în baza căruia a fost încadrată în grad de handicap grav de către Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în data de 21.06.2012.
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma probelor administrate şi a temeiurilor juridice aplicabile, instanţa reţine că, prin art. 230 lit. m) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a fost abrogată, începând cu data de
1.10.2011, Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei. In ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererilor având ca obiect „punerea sub interdicţie”, art. 168 NCC face trimitere la Codul de procedură civilă, însă până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, rămân aplicabile prevederile Decretului nr. 32/1954.
Interdicţia judecătorească este un mijloc de ocrotire judiciară a persoanelor lipsite de discernământ, aflate în imposibilitatea de a se îngriji
de interesele lor sau de a-şi exercita drepturile civile. In prezent această instituţie este reglementată de prevederile art. 164-177 NCC, ce se completează cu prevederile art. 30-43 din Decretul nr. 32/1954. Potrivit dispoziţiilor art. 164 NCC, „persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii
mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”. In cauză au fost res
pectate cerinţele impuse de prevederile legale incidente, art. 30, art. 31 şi art. 33 alin. (2) şi ultim din Decretul nr. 32/1954, în sensul că procurorul care a efectuat cercetările a cerut şi a obţinut părerea unei comisii de medici specialişti, concretizată într-un raport de expertiză medico-lega-lă psihiatrică, iar instanţa de judecată a ascultat pe cea a cărei punere sub interdicţie s-a cerut. Astfel, conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, efectuat în cauză, s-a concluzionat că intimata I.M. suferă de demenţă în boala Alzheimer cu debut tardiv - formă severă, având discernământul abolit cu privire la conţinutul şi consecinţele faptelor sale, deci are capacitatea de exerciţiu pierdută în totalitate.
Reţinând cele arătate mai sus, starea de boală a intimatei şi lipsa discernământului acesteia, instanţa, în baza art. 164 şi urm. NCC şi art. 30-34 din Decretul nr. 32/1954, a admis cererea petentei şi a dispus punerea sub interdicţie a intimatei. In conformitate cu dispoziţiile art. 34 din acelaşi act normativ (Decretul nr. 32/1954), instanţa a dispus publicarea unui extras din prezenta sentinţă rămasă irevocabilă într-un cotidian local şi comunicarea prezentei hotărâri, după rămânerea definitivă, către autoritatea tutelară de la domiciliul intimatei, instanţei locului de naştere, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat acestor menţiuni, şi Direcţiei de Sănătate Publică Bistriţa-Năsăud.
Conform art. 170 NCC, „prin hotărârea de punere sub interdicţie, instanţa de tutelă numeşte de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie”. In temeiul art. 118 NCC, în calitate de tutore al intimatei, pentru a îngriji de persoana şi bunurile acesteia, va fi numită petenta S.M., aceasta prezentând garanţiile morale pentru aducerea la
îndeplinire a acestei sarcini. In conformitate cu prevederile art. 229 alin. (3) din Legea 71/2011, coroborate cu art. 171 NCC, în ceea ce priveşte supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile celui pus sub interdicţie, această obligaţie revine autorităţii tutelare de la domiciliul celui ocrotit, Autoritatea tutelară Bistriţa, sens în care îi va fi comunicată prezenta hotărâre.
Notă. în ceea ce priveşte competenţa numirii tutorelui, în practica judiciară opiniile sunt diferite. Astfel, într-o opinie, competenţa revine instanţei de tutelă, pe considerentul că art. 229 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 71/2011, conform căruia autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei de tutelă, este incident numai atunci când competenţa nu este prevăzută expres în favoarea instanţei de tutelă. Or, conform
art. 107 alin. (1) NCC, „procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă Totodată, potrivit art. 108 alin. (1) NCC, „ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod”.
într-o altă opinie, competenţa revine autorităţii tutelare, şi nu instanţei de tutelă. Prin art. 230 lit. o) din Legea nr. 71/2011 s-a prevăzut abrogarea prevederilor Decretului nr. 32/1954 odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, adică începând cu 1.10.2011, cu excepţia prevederilor art. 30-43, prevăzute ca abrogate numai odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă (respectiv de la data de 15.02.2013). Este vorba de menţinerea în vigoare, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, a Capitolului 3 din Decretul nr. 32/1954 referitor la dispoziţiile de procedura civilă legate de Codul familiei şi Decretul persoanelor fizice şi juridice. Aceste dispoziţii legale reglementează procedura punerii sub interdicţie a unei persoane. Conform art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954, instanţa judecătorească comunică autorităţii tutelare, de la domiciliul celui a cărui punere sub interdicţie este cerută, hotărârea dată asupra cererii de punere sub interdicţie, pentru ca autoritatea tutelară să dispună ridicarea curatelei, dacă aceasta a fost instituită, iar în caz că instanţa a hotărât punerea sub interdicţie, să dispună numirea unui tutore. Ca atare, această normă prevede expres competenţa autorităţii tutelare în numirea tutorelui celui interzis.
Opiniile divergente au fost generate de intrarea în vigoare imediat a prevederilor art. 107 alin. (1) NCC, care reglementează expres competenţa instanţei de tutelă, şi de menţinerea în vigoare, în acelaşi timp, a prevederilor art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954, ce stabilesc competenţa în favoarea autorităţii tutelare. Suntem, aşadar, în prezenţa a două norme care se exclud reciproc, ambele în vigoare până la data de
15.02.2013, şi pe deplin aplicabile, dintre care una este cuprinsă într-o lege specială şi alta într-o lege generală, însă ulterioară.
Credem că un asemenea conflict trebuie rezolvat în favoarea normei speciale cuprinse în art. 34 din Decretul nr. 32/1954, dat fiind că, având caracter special, norma derogă de la regula generală cuprinsă în art. 107 NCC. Norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală (a se vedea, în acest sens, G. Boroi, Drept civil. Partea generală, ed. a ll-a, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1999, p. 16). O normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres de o normă generală ulterioară (Ibidem, p. 16). Prin urmare, prevederea cuprinsă în art. 34 din Decretul nr. 32/1954 referitoare la competenţa autorităţii tutelare de numire a tutorelui nu poate fi considerată modificată de art. 107 NCC, deoarece, deşi dispoziţia din art. 34 al Decretului nr. 32/1954 este anterioară, aceasta constituie o normă specială incidenţă exclusiv la ipoteza
la care se referă - aceea a interzisului judecătoresc în timp ce dispoziţiile art. 107 NCC au aplicabilitate generală, referindu-se nu numai la ocrotirea interzisului judecătoresc, ci şi la ocrotirea minorilor şi a persoanelor majore capabile care din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să îşi administreze bunurile şi nici să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare.
Conform art. 107 NCC, măsurile de ocrotire a persoanei fizice, în cadrul cărora se include şi interdicţia judecătorească, sunt de competenţa instanţei de tutelă. Totodată, art. 935 NCPC prevede că cererea de punere sub interdicţie judecătorească a unei persoane se soluţionează de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie aceasta îşi are domiciliul. Potrivit art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC şi art. 114 alin. (1) NCPC, instanţa de tutelă şi de familie competentă material să judece o astfel de cerere este de regulă judecătoria, dacă prin norme speciale nu se dispune altfel. Sub aspect teritorial, aşa cum rezultă din art. 935 NCPC, competenţa revine judecătoriei de la domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicţie se solicită. Dacă domiciliul nu este cunoscut, competenţa revine, conform art. 108 NCPC, instanţei în a cărei rază teritorială se află reşedinţa celui a cărui punere sub interdicţie se solicită.
| ← Punere sub interdicţie. Aplicabilitatea prevederilor Decretului... | Numire curator minor. Condiţia existentei intereselor contrare → |
|---|
