RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ – art. 10 CEDO Răspundere civilă delictuală
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată în data de 24.05.2011 şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. /866/2011, reclamantul R a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A, obligarea pârâtului la plata sumei de 100 000 euro cu titlu de daune morale şi scuze publice, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că la data de 2011, în ziarul „….” a fost publicat un articol intitulat „……………..”, semnat de către numitul C, prin care s-a adus în atenţia opiniei publice faptul că se încearcă muşamalizarea sesizării formulate de către pârâtul C cu privire la prejudiciul cauzat acestuia din urmă prin incendierea maşinii sale, avându-l în opinia sa ca autor pe reclamant. De asemenea, reclamantul a precizat că în respectivul articol de ziar s-a preluat o parte a sentinţei penale fără a fi definitivă la acea dată, fapt care atrage răspunderea civilă delictuală.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 998 şi art. 999 cod civil şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 15 lit. f1 din Legea nr. 146/1997 prezenta cerere este scutită de la plata taxelor judiciare.
La data de 10.10.2011 reclamantul a precizat că înţelege să formuleze cererea de chemare în judecată în contradictoriu şi cu pârâţii M şi cotidianul „…….i”.
Prin întâmpinare, pârâtul Ap a solicitat respingerea cererii, arătând că toate cele arătate de către reclamant sunt nereale. Pârâtul a mai arătat că nu a afirmat niciodată cele susţinute de către reclamant.
Pârâtul M a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că preluarea conţinutului sentinţei penale în cadrul articolului nu poate fi asimilată unui delict de presă, atât timp cât hotărârile penale se pronunţă în şedinţă publică, iar la solicitarea expresă a mass-mediei pot fi comunicate în extras de către conducerea instanţei. De asemenea, pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Paşcani.
La data de 07.12.2011, numiţii ABCD au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care au solicitat obligarea pârâtului M şi cotidianul „……” la plata daunelor morale, în cuantumul salariilor pe care acesta a precizat că le-au încasat lunar fiecare în parte, actualizate până la data plăţii efective.
La termenul din 08.02.2012, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant al pârâtului A pentru numitul Ş, a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Paşcani invocată de către pârâtul M şi a respins cererea de intervenţie formulată de către numiţii ABCD ca fiind inadmisibilă în principiu. De asemenea, instanţa a constatat la solicitarea reclamantului că întâmpinarea depusă de către pârâtul AC este formulată în termen, iar cea depusă de către pârâtul MC nu a fost formulată în termen, fiind astfel decăzut din dreptul de a invoca excepţii relative şi de a formula probe, cu excepţia situaţiei prevazute de art. 138 din Codul de procedură civilă.
Instanţa a încuviinţat pentru reclamant şi pârâtul AC proba cu înscrisuri, proba testimonială şi proba cu interogatoriu.
La termenul din 11.04.2012, instanţa a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Cotidianul „…..”, iar la data de 19.04.2012, pârâtul AC a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, asupra cărora instanţa reţine următoarele:
Conform art. 137 din codul de procedură civilă instanţa va soluţiona cu prioritate excepţiile de fond şi procedură care fac de prisos soluţionarea fondului.
Potrivit art. 41 alin. 1 Codul de procedura civila orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată, iar art. 5 alin. 2 din Decretul nr.31/1954 defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a avea drepturi şi obligaţii.
Conform art. 7 din Decretul nr. 3171954, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia. Potrivit art. 28 din acelaşi act normativ, persoana juridică ia fiinţă prin actul de dispoziţie al organului competente al puterii sau administraţiei de stat, prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, prin actul de înfiinţare al celor care o constituie sau printr-un al mod reglementat de lege. Art. 33 dispune că persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor, celelalte persoane juridice având această capacitate după diferentele avute în vedere prin art. 28.
Conform relaţiilor solicitate de la Oficiul Registruţului Comerţului şi de la Oficiul de Stat pentru invenţii şi mărci, denumirea „……………” este o marcă înregistrată, titularul acesteia fiind S.C. …….. S.R.L.
Prin urmare, instanţa constată că pârâtul „…….” nu are capacitate procesuală de folosinţă, nefiind constituită potrivit dispoziţiilor legale citate mai sus ca o persoană juridică, ci ca o marcă înregistrată. Conform dispoziţiilor Legii 84/ 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice marca înregistrată sau marca comercială, reprezintă un însemn distinctiv utilizat de un individ, organiza?ie comercială sau altă persoană juridică pentru a identifica un produs sau serviciu în fa?a poten?ialilor consumatori, ?i pentru a arăta că toate produsele ce o poartă provin dintr-o sursă unică, pentru a face distinc?ia între produsele sau serviciile proprii ?i cele ale altor entită?i. O marcă comercială este o formă de proprietate intelectuală, de regulă un nume, un cuvânt, o frază, un logo, un simbol, o imagine, sau o combina?ie a acestor elemente şi nu o persoană juridică, personalitatea juridică aparţinând proprietarului mărcii respective.
Faţă de aceste considerente, instanţa va admite excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului cotidianul „……” invocată din oficiu şi va respinge cererea formulată de reclamantul RV în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.
In ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului AC, instanţa reţine o condiţie pentru ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală care contribuie la desemnarea titularului de a acţiona şi în acelaşi timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acţiunea. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului şi respectiv, al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material supus judecăţii.
Prin cererea de chemare în judecată, precizată la filele 72-74, instanţa constată că reclamantul invocă fapta pârâtului AC de a susţine în mod direct şi public implicarea reclamantului într-un eveniment adus la cunoştinţa publică prin intermediul unui articol de presă, faptă ce i-a adus serioase şi ireversibile prejudicii de imagine.
Din analiza cererii de chemare în judecată cât şi a articolului de presă intitulat „ ……..” invocat de către reclamant, instanţa constată că titularul obligaţiei în raportul juridic de drept material dedus judecăţii şi susţinut de către reclamant este şi pârâtul AC, urmând astfel a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către acesta, ca neîntemiată.
Pe fond, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
La data de …..2011, pe pagina de internet a Cotidianului „…..” a apărut articolul redactat de către pârâtul MC şi intitulat „………..”, fila 4. Prin acest articol, pârâtul MC publică următoarele: <<"Am facut si mai multe adrese la Ministerul de Interne sa vad in ce stadiu a mai ajuns ancheta. Nu am primit nici un raspuns concret. Ba ca se mai prelucreaza niste amprente, ba ca se iau niste probe ADN. Mi se ofera tot timpul raspunsuri de genul acesta", a spus ieri CA, primarul comunei B . In mai multe randuri, acesta a sustinut ca in spatele actiunii de intimidare nu s-ar afla decat primarul din comuna vecina, respectiv VR, edilul comunei I. Despre aceste suspiciuni, A a povestit si politistilor. Banuielile pot fi sustinute si de unele conflicte survenite intre cei doi.
In anul 2007, primarul Ca depus o plangere penala impotriva lui V, iar ca urmare, acesta din urma a fost condamnat la inchisoare in luna septembrie 2010. De altfel, masina primarului a fost incendiata cu doar cateva zile inainte de a se face publica sentinta prin care V a fost condamnat. Plangerea penala se refera la o serie de fapte savarsite in anul 2004, cand V era primar al comunei T.>>
La finalul articolului este redat în parte dispozitivul sentinţei penale pronunţată la data de 13.09.2010, privindu-l pe reclamant.
Conform art. 998 din Codul civil în vigoare la data săvârşirii faptei invocată de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 „ omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
Din analiza acestor prevederi legale, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciu constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Fapta ilicită poate fi definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.
În ceea ce priveşte pârâtul A, reclamantul invocă ca şi faptă ilicită producătoare de prejudicii susţinerile acestui pârât de implicare a reclamantului în incendiul autovehiculului său. Fapta invocată ca ilicită constă în susţinerile preluate ale pârâtului A, al cărui autovehicul a fost supus unui incendiu, referitoare la bănuielile acestuia despre persoana vinovată de acest incendiu.
Cu privire la pârâtul M, reclamantul invocă ca şi faptă ilicită producătoare de prejudicii fapta de a reda, în calitate de ziarist susţinerile pârâtului Apostol Constantin de implicare a reclamantului în incendiul autovehiculului său şi o parte din dispozitivul unei sentinţe penale nedefinitive, ce-l priveşte pre reclamant
Conform art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în continuare Convenţia, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, „orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevazute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenierea infracţiunilor, protecţia moralei sau a sănătăţii, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Libertatea de exprimare, apărată de către art. 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, ea stă la baza noţiunii de „societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Această importanţă cu totul deosebită a art. 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în continuarea Curtea, pentru prima oară în cauza Handyside c. Regatului Unit, hotărârea din 7 dec.1976, ideea fiind reluată apoi constant în cauzele ulterioare.
Dreptul garantat de art. 10 nu este însă unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al acestui articol permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra.
Reclamantul invocă tocmai faptul că libertatea de exprimare a fost exercitată de către cei doi pârâţi împotriva reputaţiei sale, aducându-i grave prejudicii de imagine.
Paragraful 2 al art.10 din Convenţie permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare a libertăţii de exprimare cu condiţia să respecte cerinţele impuse de către Convenţie pentru valabilitatea acestora. Potrivit jurisprudenţei Curţii, limitarea adusă de către stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: să fie prevazută de lege, să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevazute de textul Convenţiei şi să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea acelui scop.
Orice atingere adusă de autorităţile publice exerciţiului libertăţii de exprimare, sub forma unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, constituie o ingerinţă în dreptul consacrat de art. 10, indiferent dacă ea este anterioară (o interzicere a difuzării unei cărţi) sau ulterioară (aplicarea unei sancţiuni).
Reclamantul solicită prin prezenta acţiune aplicarea unei sancţiuni pecuniare celor doi pârâţi pentru faptele acestora săvârşite în exercitarea libertăţii de exprimare, deci o ingerinţă ulterioară. Pentru ca o astfel de ingerinţă să fie conformă Convenţiei, este necesar ca instanţa să analizeze dacă toate cele trei condiţiile arătate mai sus sunt îndeplinite.
Astfel, cu privire la prima condiţie, cea de a fi prevazută de lege, instanţa constată că este îndeplinită, dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil în vigoare la data săvârşirii faptelor invocate prevăzând posibilitatea dispunerii unor astfel de sancţiuni pecuniare cu titlu de daune interese. Aceste dispoziţii îndeplinesc şi cerinţele de accesibilitate şi previzibilitate stabilite de Curte prin jurisprudenţa sa. Astfel, la analizarea condi?iei de a fi "prevăzută de lege", jurispruden?a constantă a considerat că aceasta nu se referă doar la existenta în dreptul intern a prevederii legale care permite autorită?ii luarea măsurii în discu?ie, ci ?i calitatea legii în cauză de a fi accesibilă ?i previzibilă (Hotărârea Amman contra Elve?iei, Hotărârea Rotaru contra României). Accesibilitatea nu reprezintă o problemă în cauza de fa?ă, criteriul fiind îndeplinit prin publicarea Codului civil adoptat în anul 1864.
Dispoziţiile legale în discu?ie definesc suficient de clar limitele marjei de apreciere recunoscută autorită?ii, dar ?i modalită?ile de exercitare, oferind protec?ie adecvată împotriva arbitrarului (Hotărârea Amman contra Elve?iei)
De altfel, în Hotărârea din 15/02/2007, Cauza Boldea împotriva României, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 998-999 din Codul civil îndeplinesc aceste cerinţe de previzibilitate şi accesibilitate.
Cu privire la cea de a două condiţie, a scopului legitim urmărit, instanţa constată că reclamantul invocă protecţia reputaţiei, scop prevazut în mod expres de către paragraful 2 al art. 10 din Convenţie.
Potrivit art. 8 din Convenţie, orice persoana are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Dreptul la viaţă privată garantat de acest articol al Convenţiei priveşte şi dreptul la reputaţie a persoanei. Prin urmare, în prezenta cauză trebuie determinat un just echilibru intre protectia dreptului reclamantului la reputatie, element integrant al dreptului la respectarea vietii private, si libertatea de expresie protejata de art. 10.
Potrivit declaraţiei martorului N, fila 97, autovehiculul pârâtului a fost incendiată în cursul unei dimineţi, văzând personal incidentul. Martorul arată că au fost organizate cercetări de către organele de poliţie, iar în localitatea de domiciliu al acestui pârât circula bănuiala că reclamantul ar face parte din cercul de suspecţi.
La data de 02.09.2010, pe pagina de internet a aceluiaşi cotidian „…..” a apărut un articol prin care se arată că „Masina primarului din B a fost incendiata in urma cu doua zile, in timp ce se afla in curtea locuintei sale. Autoturismul marca Chevrolet a fost la un pas sa arda ca o torta, edilul comunei reusind sa stinga incendiul in timp util. Masina a fost avariata in proportie de 10 la suta. Mai mult, autorii i-au scris pe poarta mesajul "Apa si gaz". Pana in momentul de fata, anchetatorii nu au reusit sa identifice raufacatorii. Primarul a catalogat incidentul drept un atentat la viata sa. Este sigur ca la mijloc este vorba de o mana criminala. "Am fost trezit de o lumina alba. Masina era parcata în curte, cand, deodata, am vazut pe geam flacari. Am iesit imediat afara si am stins focul, înainte ca autoturismul marca Chevrolet sa se aprinda si mai tare. Am stins focul relativ repede. Mi-a avariat aripa stanga. Langa masina, am gasit un recipient de plastic, unde se afla benzina, si un material textil. Imi este frica. Este un atentat la viata mea. Sunt sigur ca la mijloc este vorba de o mana criminala. Deocamdata nu pot spune cine este autorul. Urmeaza ca organele abilitate sa-si faca datoria, pentru prinderea autorilor", a declarat primarul Constantin Apostol. Potrivit primarului, incidentul nu este singurul act de huligalism la care a fost supus în decursul anilor. "Mi-au lasat si un mesaj pe poarta. Aceleasi mesaje le-am mai avut si înainte de alegerile din 2004 si din 2008. Banuiesc ca este vorba de aceeasi persoana", a mai precizat primarul.”
În calitate de victimă a unui astfel de eveniment, pârâtul a fost întrebat public de către mai mulţi ziarişti despre modul de derularea a cercetărilor agenţilor de poliţie, acest eveniment făcând ştirea mai multor publicaţii, astfel cum rezultă din articolul citat mai sus, din răspunsul la întrebarea nr. 9 a interogatoriului luat pârâtului Apostol Constantin, cât şi din declaraţia martorului N, fila 97.
Din analizarea articolului dedus judecăţii, instanţa constată că pârâtul M, ziarist a preluat ceea ce susţine ziaristul că sunt afirmaţiile pârâtului Apostol Constantin. Din analiza completă a acestui articol, instanţa constată că ceea ce este redat în cadrul acestui articol nu sunt acuzaţii de vinovăţie a reclamantului ci afirmaţii a unor „suspiciuni”, „bănuieli”, ale pârâtului A, făcute în calitate de victimă a unei posibile infracţiuni, respectiv distrugerea autovehiculului său prin incendiere.
Din citirea acestui articol de presă nu rezultă ideea de certitudine a celor prezentate, ci de bănuieli, suspiciuni, aceste două cuvinte fiind folosite de două ori în cadrul aceluiaşi paragraf, după cum se poate observa: „Despre aceste suspiciuni, Apostol a povestit si politistilor. Banuielile pot fi sustinute si de unele conflicte survenite intre cei doi”.
Cele prezentate în cadrul acestui articol sunt judecăţi de valoare exprimate de către victima unei posibile infracţiuni, pârâtul A şi preluate de către un ziarist, pârâtul M, care în continuarea acestor judecăţi de valoare, prezintă şi baza factuală prin menţionarea conflictelor survenite între reclamant şi pârâtul AC anterior şi a intereselor contrare ale acestora.
Instanţa constată că atât pârâtul A cât şi reclamantul R sunt persoane politice publice. Din jurisprudenţa Curţii, rezultă că ziariştii care fac anumite afirmaţii critice la adresa unor persoane publice, trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, în aşa fel încât informaţiile pe care le furnizează să fie exacte şi demne de a primi credit, cu respectarea deontologiei profesionale (cauza McVicar contra Marii Britanii), dincolo de doza de exagerare sau de provocare permisă pentru asemenea situaţii.
Curtea a arătat în cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei că o relatare obiectivă şi echilibrată cu privire la fapte şi activităţi de interes public poate fi făcută de jurnalişti sau alte persoane pe căi diferite, în funcţie, printre altele, de mijloacele de comunicare în masă utilizate; nu revine nici instanţei europene şi nici jurisdicţiilor naţionale rolul de a se substitui presei pentru a indica tehnica de relatare pe care jurnaliştii au a o adopta.
Libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează, neputându-se concepe ca un jurnalist să poată formula judecăţi de valoare critice numai cu condiţia de a putea să le demonstreze realitatea (cauza Dalban contra României). Totuşi o judecată de valoare fără nicio bază factuală poate să apară ca excesivă şi, deci să se situeze în afara protecţiei conferite de art. 10 libertăţii de exprimare (cauza Oberschlick contra Austriei).
Cele arătate de către pârâtul M în articolul de presă analizat, ca fiind susţinerile pârâtului A nu se pot încadra în definiţia faptei ilicite a art. 998 din Codul civil, respectiv o încălcare a normelor dreptului obiectiv.
Pârâtul M a prezentat în calitate de jurnalist suspiciunile pârâtului, în calitatea sa de victimă, ambii fiind de bună-credinţă, iar articolul de presă în totalitatea sa nefiind un atac personal gratuit. Pârâtul M a efectuat verificări anterior publicării acestui articol, astfel cum rezultă din interogatoriul luat acestui, fila 95, cât şi din declaraţia martorului audiat, fila 97.
Articolul a fost realizat într-un context de interes general, reprezentat de stadiul cercetărilor organelor de urmărire penală într-un dosar penal, astfel cum rezultă şi din introducerea acestui articol: „Cu toate ca este inadmisibil, ancheta unui atentat mafiot indreptat impotriva unui primar al unei importante comune din judetul I bate pasul pe loc. A trecut aproape un an de cand masina personala a primarului comunei B, C, a fost incendiata chiar in curtea casei lui. Ancheta este coordonata de o echipa de ofiteri de la Inspectoratul de Politie al judetului ISe pare ca oamenii legii nu au indicii clare asupra faptuitorului. "Am facut si mai multe adrese la Ministerul de Interne sa vad in ce stadiu a mai ajuns ancheta. Nu am primit nici un raspuns concret. Ba ca se mai prelucreaza niste amprente, ba ca se iau niste probe ADN. Mi se ofera tot timpul raspunsuri de genul acesta", a spus ieri C, primarul comunei B.”.
Afirmaţia „In mai multe randuri, acesta a sustinut ca in spatele actiunii de intimidare nu s-ar afla decat primarul din comuna vecina, respectiv V, edilul comunei I ” constituie o judecată de valoarea a jurnalistului, această frază nefiind menţionată ca un citat al pârâtului A, aşa cum au fost prezentate afirmaţiile de la începutul articolului de presă.
Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10 din Convenţie, ea se aplică nu numai pentru „informaţii” sau „idei” privite sau considerate inofensive sau indiferente, dar şi pentru cele care contrariază, şochează sau neliniştesc. Acestea sunt imperativele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere fără de care nu există societate democratică. Presa joacă un rol eminent într-o asemenea societate, ea are îndatorirea de a comunica informaţii şi idei privitoare la toate problemele de interes general, aceasta presupune, de asemenea, posibilitatea de a recurge la o oarecare doză de exagerare şi chiar de provocare.
Posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, într-o anumită măsură, în prezentarea informaţiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informaţiei, iar, pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenţia publicului asupra chestiunii de interes public la care se referă.
În cauze asemănătoare celei de faţă, marja de apreciere a existenţei unei fapte ilicite se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să îşi joace rolul indispensabil de „câine de pază” şi să îşi exercite aptitudinea de a da informaţii cu privire la problemele de interes general.
La fel ca şi în cauza Dalban contra României, instanţa constată că reclamantul nu a făcut dovada că cele arătate în articolul de presă analizat sunt în totalitate false şi că servesc alimentării unei campanii de defăimare a sale. Acest articol nu face referire la aspecte ale vieţii particulare ale reclamantului, ci la aspecte de interes general referitoare la stadiul unor cercetări penale.
Din cauza Dalban contra Romîniei se poate reţine că pentru a constata existenţa unei fapte ilicite trebuie avute în vedere următoarele: a) persoana vătămată trebuie să facă dovada că faptele descrise de ziarist sunt false, b) dacă se dovedeşte că faptele descrise sunt false în totalitate; nu este suficient să se dovedească doar falsitatea parţială a acelor fapte, ci falsitatea integrală a lor; explicaţia acestei cerinţe decurge, logic, din posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera în prezentarea informaţiilor (ceea ce alterează parţial exactitatea lor), c) trebuie să se dovedească că jurnalistul a cunoscut falsitatea informaţiilor la momentul publicării şi d) trebuie să se probeze că scopul ziaristului, în prezentarea faptelor false, a fost acela de a alimenta o campanie de defăimare/denigrare, iar nu de a informa publicul cu privire la o chestiune de interes public.
Dacă partea vătămată dovedeşte că jurnalistul a relatat fapte mincinoase, cunoscând din momentul difuzării că acestea erau mincinoase şi că unicul scop al jurnalistului a fost defăimarea sa, atunci jurnalistul poate fi considerat de rea-credinţă şi sancţionat.
Faţă de considerentele arătate mai sus, instanţa constată că afirmaţiile pârâtului A, preluate ca şi citat la introducerea articolului de presă publicat pe pagina de internet a cotidianului „…..” la data de …..2011, nu sunt de natură a fi încadrate în definiţia faptei ilicite, neaducând atingere dreptului obiectiv la reputaţie a reclamantului.
În ceea ce priveşte redarea suspiciunilor pârâtului A în cadrul aceluiaşi articol de presă, de către pârâtul M, instanţa constată că acestea sunt judecăţi de valoare, însoţite de o bază factuală, descrisă chiar în cuprinsul articolului, exprimate cu bună-credinţă, într-un subiect de interes general, şi anume cercetările efectuate cu privire la incendierea unui autovehicul al unei persoane publice.
Cât despre preluarea în parte a dispozitivului sentinţei penale de condamnare a reclamantului, pronunţată la data de 13.09.2010, instanţa constată că nici aceasta nu poate fi considerată o faptă ilicită, atât timp cât hotărârile judecătoreşti sunt publice, chiar dacă nedefinitive, fiind supuse unei căi de atac, ele se pronunţă în şedinţă publică, iar jurnaliştii au dreptul de a le face publice, fiind de interes general. Atât timp cât conţinutul dispozitivului este real, jurnalistul are dreptul de a se folosi de hotărârea judecătorească în expunerea bazei factuale a judecăţilor de valoare exprimate, neaducând atingere niciunui drept obiectiv al reclamantului. Mai mult, publicitatea hotărârii judecătoreşti este o exigenţă cerută de art. 6 din Convenţie, iar publicarea acesteia de către pârâtul Mazilu Constantin este tocmai o formă de realiaare a acestei cerinţe.
Instanţa nu poate reţine susţinerile reclamantului potrivit cărora titlul articolului „…..”, induce în eroare opinia publică, prin exprimarea faptului că reclamantul ar fi încercat să muşamalizeze sesizarea făcută de pârâtul A, atât timp cât din întregul articol nu se arată acest lucru, nici măcar prin sugerare. De asemenea, în ceea ce priveşte răspunsul pârâtului la interogatoriu prin care acesta precizează că nu a făcut plângere, instanţa constată că pentru cercetarea unei infracţiuni de distrugere prin incendiere prevazută de art. 217 alin 4 din Codul penal nu este necesară plângerea penală a persoanei vătămate, acţiunea penală punându-se în mişcare din oficiu.
În ceea ce priveşte sursele de informare ale pârâtului M, jurnalist, instanţa constată că acesta nu a refuzat a le prezenta, astfel cum rezultă din răspunsurile la întrebările nr. 3 şi 10 din interogatoriul administrat acestuia. Chiar şi în situaţia unui refuz, instanţa constată că potrivit hotărârii Curţii Europene în cazul Goodwin vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită. Protecţia surselor jurnalistice este una din condiţiile esenţiale ale libertăţii presei, reafirmată în mai multe instrumente internaţionale referitoare la libertăţile jurnalistice, respectiv Rezoluţia cu privire la libertăţile jurnalistice şi drepturile omului adoptată la a 4-a Conferinţă ministerială europeană asupra politicii în domeniul mass-media Lipsa unei astfel de protecţii ar împiedica sursele să sprijine presa, respectiv activitatea de informare a publicului cu privire la chestiunile de interes public. Aceasta ar submina rolul vital al presei, de „câine de pază public” şi ar afecta posibilitatea presei de a oferi informaţii corecte şi demne de încredere. Odată examinată importanţa, pentru libertatea presei într-o societate democratică, a necesităţii protecţiei surselor jurnalistice şi a posibilului efect destructiv pe care dispoziţia de divulgare a surselor l-ar avea asupra exercitării acestei libertăţi, este evident că o astfel de măsură nu este compatibilă cu articolul 10 al Convenţiei decât în măsura în care se justifică printr-o cerinţă imperioasă de protejare a interesului public. În prezenta cauză, o astfel de cerinţă imperioasă de protejare a interesului public nu există, fiind vorba de un interes privat, particular, al reclamantului. Faţă de aceste considerente de drept şi de fapt, văzând că nu este îndeplinită condiţia săvârşirii unei fapte ilicite de către pârâţii M şi A, prin aceea că nu poate fi reţinut scopul legitim al apărării reputaţiei în realizarea unei ingerinţe în libertatea de exprimare a pârâţilor, instanţa constată că acţiunea reclamantului formulată împotriva pârâţilor este neîntemeiată, urmând a o respinge ca atare şi a respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Cotidianul „…..”, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. ← Procese verbale Acte ale autorităţilor publice Acţiune în anulare contract – coparticipare procesuala... → Vezi şi alte speţe de drept civil:
Comentarii despre RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ – art. 10 CEDO Răspundere civilă delictuală
