Revendicare. Jurisprudență Revendicare (acţiuni, bunuri, drepturi)
| Comentarii |
|
Curtea de Apel GALAŢI Decizie nr. 574 din data de 13.11.2013
Reclamanta a promovat, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilului ce a aparținut autorului său. Totodată a formulat și o cerere de constatare a nulității absolute a ofertei de donație cu privire la acel imobil. A susținut că autorul ei a fost în imposibilitatea obiectivă de a demara procedura prevăzută de Legea 10/2001 din cauza stării grave de sănătate, iar nașterea dreptului ei a survenit după împlinirea termenelor instituite de această lege.
Cererea de revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, iar cea de constatare a nulității ofertei de donație ca lipsită de interes, cu motivarea că este aplicabilă dezlegarea dată de ÎCCJ din decizia 33/2008.
În speță, reclamanta nu se poate prevala de existența unui "bun actual";, în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, deoarece nu avea la momentul introducerii prezentei acțiuni o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea actului de donație și să se dispună expres în sensul restituirii bunului. În lumina jurisprudenței actuale C.E.D.O. (hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României) doar o astfel de hotărâre ar constitui un "bun actual"; protejat de Convenție.
Situația particulară în care s-a aflat autorul reclamantei deschidea calea unei cereri de repunere în termenul prevăzut de Legea 10/2001 și nu a unei cereri de revendicare pe calea dreptului comun.
Decizia civilă nr. 574/R din 13.11.2013 a Curții de Apel Galați
Prin sentința civilă nr.2062/05.03.2013 Judecătoria Galați a admis excepția inadmisibilității cererii în revendicare invocată de pârâtul MG, și a respins cererea în revendicare formulată de reclamantă ca inadmisibilă, a admis excepția lipsei de interes în formularea cererii de constatare a nulității donației invocată de pârât și a respins ca lipsită de interes această cerere, reținând următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de notariatul de Stat prin procesul verbal nr. …/466/18.03.1956, AP și AI au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din G, compus din construcție formată din 2 camere, sală, două bucătării și o magazie și teren în suprafață de 425 mp.
Prin oferta de donație imobiliară din 17.06.1975, cei doi autori ai reclamantei au donat CPMG terenul de construit, în suprafață de 425 mp din G, ei urmând a demola construcția edificată pe teren, oferta fiind acceptată prin decizia nr. 210/11.05.1976 emisă de CPG.
După 1989, AG, descendentul lui AP și AI, conform certificatului de moștenitor nr. 95/1996, nu a făcut niciun demers pentru recunoașterea dreptului său de proprietate, în baza legilor de restituire, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001, formulând pentru prima dată pretenții pentru terenul de 425 mp prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 11263/233/2007 al Judecătoriei Galați.
AG a decedat la data de 15.11.2009, în cursul soluționării dosarului nr. 1263/233/2007, în acest dosar fiind admisă excepția perimării invocată din oficiu de instanța de judecată.
Reclamanta este unica succesoare a lui AG, conform certificatului de moștenitor nr. 2/09.03.2011, în calitate de vară primară.
În prezent, imobilul teren în suprafață de 425 mp se află în patrimoniul municipiului G, în baza ordinului prefectului nr. 7/14.01.2009, o parte din el fiind înscris în CF nr. 49528 N G.
Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității petitului de revendicare, instanța a constatat că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente:
În primul rând, deși prezenta acțiune are două capete distincte, cererea în constatarea nulității donației din 1976 și cererea în revendicare, în esență finalitatea acestei acțiuni o reprezintă recunoașterea unui drept de proprietate al reclamantei cu privire la terenul în suprafață de 425 mp din Galați.
În aceste condiții, se impune cu forța evidenței constatarea faptului că petitul principal al acțiunii este cel de revendicare, cu privire la care instanța urmează să analizeze excepția inadmisibilității invocată de pârâtă.
Legea nr. 10/2001 reglementează restituirea în natură sau prin echivalent atât cu referire la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2) și reglementează relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înțeleg printre altele și imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr.479/1954 privitor la donațiile făcute statului ș.a.
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar de către reclamantă, rezultă că imobilul autorilor săi a fost donat statului în baza Dec. 479/1954, ca atare intră sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001.
Așadar, reclamanta se află în situația de a solicita direct în instanță prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, obligarea pârâtei să îi restituie în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 425 mp, situat în G invocând nulitatea absolută a donației încheiate în 1976 în baza Dec. 479/1954.
În sensul Deciziei nr. 33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Instanța a apreciat că, în acord cu principiul mai sus menționat, dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile Codul civil.
Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Existența procedurii administrative prealabile nu este o simplă condiție de exercițiu a acțiunii, ci însăși calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de formulare a notificării, persoanele îndreptățite pierd dreptul de a solicita în justiție restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective.
Privarea persoanelor îndreptățite de bunurile lor, ca urmare a nerespectării termenelor și a procedurilor de restituire este, așadar, o măsură legală care sancționează pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijența foștilor proprietari, fiind totodată, compatibilă și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, prevăd că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios.
În acest sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/09.06.2008 indicând faptul că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, însă această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Or, reclamanta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispozițiilor legii speciale și nu a invocat niciun motiv independent de voința sa de a nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.
Instanța nu a putut reține aspectele invocate de către reclamantă în sensul că autorul său AG s-a aflat în imposibilitate de a-și valorifica drepturile în condițiile Legii nr. 10/2001, datorită stării sale grave de sănătate, întrucât aceste aspecte nu au fost dovedite în niciun fel de reclamantă.
Cu referire la invocarea de către reclamantă, în susținerea poziției sale, a prevederilor art. 6 din CEDO, instanța a reținut că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis, însă, că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere (Golder împotriva Marii Britanii, 21 februarie 1975, par. 38). În același timp, instanța de contencios european a statuat că limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii, respectiv trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului.
Este de reținut că legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, prin restituirea în natură a imobilelor sau prin stabilirea de despăgubiri.
Aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001 nu conduce la privarea persoanelor de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, fiind pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Astfel, reclamanta putea obține măsuri reparatorii pentru imobil (respectiv restituirea în natură sau despăgubiri), dacă formula notificare în termen legal, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor, dar și preluarea abuzivă de către stat.
Pentru toate argumentele de mai sus, a fost admisă excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă și a fost respinsă cererea de revendicare, ca inadmisibilă.
Analizând excepția lipsei de interes cu privire la petitul de constatare a nulității absolute a donației din 1976, prin prisma soluției adoptate pentru petitul de revendicare, instanța a constatat că și această excepție este întemeiată.
Interesul procesual este definit ca fiind folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare, scopul instituirii acestei condiții fiind înlăturarea acelor cereri care nu aduc părții niciun avantaj legal, pur vexatorii, de natură a încărca în mod abuziv rolul instanțelor.
Interesul procesual trebuie să întrunească mai multe condiții, prin care să fie legitim, adică să urmărească realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, să fie în concordanță cu prevederile legale în vigoare și mai ales cu scopul său economic și social și să fie actual, respectiv să ducă la evitarea unui prejudiciu în persoana titularului dreptului.
Este real că reclamanta este succesoarea în drepturi a foștilor proprietari ai imobilului din G, însă terenul ce a făcut obiectul donației a cărei nulitate se cere a fi constatată, a făcut obiectul Legii nr. 10/2001, iar reclamanta, respectiv autorul său, nu au uzat de procedura instituită de acest normativ.
Ca atare, instanța a constatat că în prezent reclamanta nu justifică un interes legitim pentru constatarea nulității contractului de donație, întrucât chiar și în cazul în care ar fi produs dovezi pentru intervenirea acestei sancțiuni, este în situația de a nu mai obține un folos practic, cererea sa de restituire a terenului sau de acordare de despăgubiri fiind inadmisibilă în acest moment.
Prin decizia civilă nr. 197 din 27.06.2013 a Tribunalului Galați s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă din următoarele considerente:
Prin oferta de donație imobiliară din 17.06.1975, AP și AI, autorii reclamantei, în temeiul Decretului nr.479/1954, au donat terenul în suprafață de 425 mp din G, CPMG, oferta fiind acceptată prin decizia nr. 210/11.05.1976 emisă de C P G.
Prin urmare, imobilul intră sub incidența Legii nr.10/2001.
Conform art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni - astfel cum acesta a fost prelungit prin O.U.G nr.109/2001 și nr.145/2001 - de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit alin.5 al aceluiași articol, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Prin Decizia nr.33/09.06.2008 pronunțată de Î.C.C.J. în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a stabilit că persoanele care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, deoarece se ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Or, în cauză, AG, descendentul lui AP și AI, nu a făcut niciun demers pentru recunoașterea dreptului său de proprietate, în baza legilor de restituire nr. 18/1991, nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.
Starea de sănătate a sus-numitului nu poate fi apreciată drept o cauză obiectivă ce l-a împiedicat să utilizeze procedura prev. de Legea nr.10/2001 în termenele legale, nici decesul acestuia după expirarea termenelor, nu poate justifica acțiunea în revendicare a reclamantei întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, în condițiile în care autorul său nu a cerut restituirea în baza legii speciale.
În consecință, respingerea ca inadmisibilă de către prima instanță a cererii de revendicare apare ca fiind corectă.
Față de această soluție, în cadrul prezentului litigiu, cererea având ca obiect constatarea nulității donației privind terenul în suprafață de 425 m.p. situat în G, este lipsită de interes, recurenta neobținând nici un folos practic prin promovarea acesteia.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care a susținut, în esență, că în mod greșit instanța a respins cererea de revendicare ca inadmisibilă, fără a proceda la analiza circumstanțelor speței și fără a ține cont de nuanțele arătate de ÎCCJ prin decizia nr. 33/2008. În acest sens este criticabilă și soluția privind cererea de constatare a nulității absolute a donației, de respingere a acesteia, ca fiind lipsită de interes.
A susținut că fiecare capăt de cerere constituie o cerere principală; nu putea uza de procedura specială, deoarece dreptul său de a solicita revendicarea imobilului s-a născut după împlinirea termenelor instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv, la data de 09.03.2011, când a dobândit certificatul de moștenitor nr.2/09.03.2011, urmare a decesului autorului său, AG, survenit la data de 15.11.2009, așa cum rezultă din certificatul de deces seria DS nr. ….
Astfel, până la data la care s-a născut dreptul său de a revendica imobilul, singura persoană îndreptățită a solicita restituirea acestuia, era autorul său, AG. Conform actelor medicale depuse la dosarul cauzei și autorul ei s-a găsit în imposibilitate obiectivă de a demara procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termen, din cauza stării grave de sănătate, situație independentă, de asemenea, de voința acestuia.
În acest context, nu se poate reține că nu a avut acces la calea prevăzută de dreptul comun, dat fiind faptul că a făcut dovada imposibilității obiective și independente de voința sa, de a derula procedura prevăzută de legea specială, atât în ceea ce îl privește pe autorul său, ce s-a găsit în imposibilitate fizică de a derula această procedură, cât și în ceea ce o privește, deoarece decesul autorului său, precum și nașterea dreptului ei, au survenit după împlinirea termenelor de formulare a notificării, instituite de Legea nr. 10/2001.
Statul nu se poate prevala de un titlu de proprietate valabil asupra imobilului respectiv, donația neîndeplinind condițiile de formă prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității absolute, precum este de notorietate și vicierea consimțământului donatorilor, acesta fiind smuls prin forță. În condițiile în care imobilul nu a fost preluat într-un mod valabil, el este deținut cu titlu precar, astfel încât nu putea opera transmiterea dreptului de proprietate, nefiind posibilă transformarea inexistenței unui drept în existența unui drept de proprietate. Imobilul respectiv se află în domeniul municipiului G, nefăcând obiectul unor transmiteri succesive, ceea ce înseamnă că nu se pune problema ca, prin eventuala exercitare a acțiunii în revendicare, să se aducă atingere siguranței circuitului civil ori altui drept de proprietate.
A mai susținut că Decizia ÎCCJ nu exclude posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, în toate situațiile, în care reclamantul, se poate prevala de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
În speță, reclamanta are cel puțin o speranță legitimă de a-și vedea dreptul de proprietate concretizat.
În final, a arătat că justifică un interes în formularea cererii de constatare a nulității absolute a actului de donație, acest capăt de cerere, fiind destinat a stabili caracterul invalid al titlului de preluare al statului și de a reconfirma dreptul său de proprietate (recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept de proprietate), precum și cel al autorilor săi, drept dovedit în baza unui titlu original de proprietate, care poate fi valorificat atât în cadrul unei acțiuni în revendicare, cât și în eventualitatea adoptării unor noi dispoziții legale privind măsurile de reparațiune pentru cei ale căror imobile au fost preluate în mod abuziv, dat fiind caracterul perpetuu al dreptului de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 574/R din 13.11.2013 a Curții de Apel Galați s-a respins ca nefondat recursul, din următoarele considerente:
Prin prezenta acțiune, reclamanta dorește pe calea dreptului comun, să se dispună lăsarea în deplină proprietate și pașnică folosință a imobilului, susținând caracterul invalid al titlului de preluare în baza actului de donație a cărui anulare o solicită. Respectivul imobil făcea obiectul Legii nr. 10/2001.
Apariția unei legi speciale, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situația celui din prezentul litigiu, nu poate fi însă, ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu solicită aplicarea acesteia, ci își întemeiază pretențiile exclusiv pe acte normative preexistente legii speciale.
În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în condițiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparație, reprezentând astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept " specialia generalibus derogant"; (" legea specială derogă de la legea generală";).
Conținutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituții în care operează norma specială.
Or, Legea 10/2001 reprezintă actul normativ special în materie de obținere de către foștii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat în perioada comunistă.
Finalitatea procedurilor, în baza legilor speciale și a acțiunii în revendicare, este aceeași, și anume recuperarea imobilului solicitat astfel că există suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale și cel al dispozițiilor de drept comun ale art. 480 Cod civil, se pune problema concursului dintre legea specială și legea generală.
Conform principiului sus-enunțat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008, statuând, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, " Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.";
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența legilor speciale, iar acțiunea de față a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, instanța nu mai poate să aplice regulile clasice ale acțiunii în revendicare de drept comun.
Cu toate acestea, prin Decizia nr. 33 din 09.06.2008, pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Cum reclamanta susține că are un bun, în sensul articolului 1 din Primul Protocol Adițional, instanța urmează să verifice această apărare prin prisma jurisprudenței Curții Europene în materie.
Aprecierea existenței unui ";bun"; în patrimoniul reclamantei și intervenienților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui ";bun actual";, cât și a unei "speranțe legitime"; de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul de restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.
Se observă, în jurisprudența actuală a Curții Europene, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul Cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun";.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se totodată că reclamanții au chiar un "bun actual";, ori doar un " interes patrimonial"; de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (Cauza Păduraru, par.83-87; Cauza Porțeanu, par. 339), în Cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22.11.2010, s-a arătat că un " bun actual"; există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 și 143).
În speță, reclamanta nu avea la momentul introducerii acțiunii o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea actului de donație, deci nelegalitatea actului de preluare, și să se dispună expres în sensul restituirii bunului. În sensul practicii actuale C.E.D.O. (Hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României), doar o astfel de acțiune ar constitui "un bun actual"; protejat de Convenție.
Promovarea unei astfel de acțiuni concomitent cu acțiunea în revendicare este lipsită de interes, cum au reținut instanțele de fond, deoarece reclamanta ar fi trebuit să aibă "un bun"; în sensul Protocolului 1 la momentul introducerii acțiunii.
Situația particulară în care s-a aflat autorul reclamantei deschidea calea unei cereri de repunere în termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 și nu a unei acțiuni de drept comun.
| ← Asigurări sociale. Jurisprudență Asistenţă şi asigurări sociale | Reabilitare. Împlinirea termenului de reabilitare. Efecte → |
|---|
