Sentinţa civilă - drept civil - nulitate absolută contract de credit

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (II)

Judecătoria CĂLĂRAŞI Sentinţă civilă nr. 1359 din data de 14.06.2016

JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI

DREPT CIVIL - Nulitate absolută contract de credit

Sentința civilă Nr. 1359/14 Iunie 2016

Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

Prin cererea introdusă la această instanță și înregistrată la data de 30.12.2015, sub nr. 6698/202/2015 cu precizările formulate în data de 18.01.2016, reclamantul B.V, a chemat în judecată pe pârâta PIRAEUS BANK ROMÂNIA SA, pentru ca în baza probelor ce se vor administra în contradictoriu cu aceasta, să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să se dispună: nulitatea absolută parțială a contractului de credit bancar nr. 120000000000… din 14.09.2007, respectiv înlăturarea clauzelor contractuale abuzive inserate în art. 1.3 lit. c, art. 5.1, art. 5.4 și art. 5.5 din acesta; stabilizarea monedei (CHF) creditului acordat pentru efectuarea plăților în temeiul contractului mai sus menționat de la data semnării acestuia; recalcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea leu/CHF de la data semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de creditare; plata diferențelor rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit și a dobânzii legale aferente.

În motivarea cererii sale reclamantul a arătat că în fapt, între el, în calitate de împrumutat, și Piraeus Bank, denumită în cele ce urmează Banca, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit bancar nr. 1200000000001….din 14.09.2007, având ca obiect un credit în valoare de 35.600 CHF.

La momentul încheierii contractului de credit în cauza, raportat la circumstanțiere economice de la acel moment precum și la capacitatea sa de înțelegere a clauzelor contractuale și a implicațiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în lei sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contractului.

Creștere accelerată a CHF față de moneda națională a determinat însă schimbarea condițiilor contractuale avute în vedere la momentul contractării creditului, atrăgând obligații vădit disproporționate față de cele la care a consimțit la data contractării creditului, dată la care nu a avut informațiile necesare pentru a aprecia asupra riscului valutar.

Astfel, reclamantul consideră că se impune restabilirea obligaților prin stabilizare cursului de schimb CHF -RON la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți. A invocat disp. art. 75 coroborat cu art. 76 din Lg. 296/2001 privind Codul Consumului, potrivit cărora contractele pentru consum precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate; că Norma BNR nr. 17/12003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare, ceea ce exclude asumarea riscului de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei credințe.

Reclamantul solicită să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în art. 1.3 lit. c, art. 5.1, art. 5.4 și art. 5.5 din contractul de credit, având în vedere disp. art. 1 al. 1 și art. 4 al. 1 din Lg. 193/2000, față de faptul că la data semnării contractului i s-a înmânat spre semnare un contract prestabilit, cu clauze standard preformulate, fără a i se aduce la cunoștință că poate negocia clauzele acestuia direct cu banca și pe cale de consecință, fără a avea posibilitatea de a influența efectiv natura și/sau conținutul clauzelor inserate, singura opțiune fiind aceea de a adera în integralitate la contractul de credit sau de a-l refuza în totalitate.

A mai precizat că, ulterior a observat că disp. art. 1.3 lit. c din contractul de credit prevăd că "în situația în care împrumutatul solicită și banca acceptă, modificarea valutei sau a altor condiții ale creditului, banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalentul RON sau CHF) aplicat la soldul creditului";, aplicarea acestui comision fiind de natură a-i limita dreptul de a solicita pe viitor o eventuală conversie, el fiind cel care ar urma să suporte acest comision în totalitate.

În ceea ce privește dobândă, potrivit art. 5.1 din contract "dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheieri contractului este cea menționată în art. 1.2. dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/în minus), față de valoarea inițială a acestora la cea mai recentă modificare, după caz Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale…";.

Art. 5.4 stabilește că "în cazul în care banca modifică marja, conform decizie sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul Grafic de rambursare considerat acceptat automat de către împrumutat";, iar art. 5.5. prevede că ";pentru orice sume datorate și neplătite la scadențele prevăzute în prezentul contract împrumutatul/coplătitorul și garantul va plăti băncii penalitățile stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual , peste dobânda curentă pentru creditul restant și alte sume restante și de 4% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenței și până la data plății integrale a acestor sume de către împrumutat și se vor adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate".

Reclamantul consideră că textele clauzelor mai sus expuse, conferă băncii dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii curente, fără acordul său exprimat printr-un act adițional și fără a preciza expres ce indicatori economici ar avea în vedere sau care ar fi situațiile care ar conduce la modificarea politicii de creditare, astfel încât să poată aprecia asupra suportabilități eventualelor creșteri a ratei dobânzii, aceasta putând fi modificată "în orice moment";.

De asemenea, solicită a se observa că în mod abuziv și încălcând dispozițiile OG 9/2000, privind nivelul dobânzii, banca stabilește, pe de o parte dobânzi penalizatoare peste dobânda curentă,și pe de altă parte, dobânda penalizatoare peste dobânda restantă.

Fata de toate dispozițiile legale și față de considerentele invocate în literatura de specialitate, solicită să se constate că respectivele clauze descrise mai sus sunt abuzive întrucât: nu au fost negociate, au fost preformulate, el neputând să-și exprime vreun punct de vedere asupra lor.

În consecință, solicită instanței să dea eficiență dispozițiilor art.6 din Legea 193/2000, potrivit cărora daca un consumator sau un organ abilitat prin lege constată că o clauză are caracter abuziv, atunci consumatorul poate considera clauza respectiva ca fiind fără efect față de el, cererea sa fiind supusă analizei instanței din perspectiva legislației privind protecția consumatorului, aceasta urmând a fi încadrata în dispozițiile art.29 lit f din OUG 80/2013.

În drept Legea 193/2000, OG 50/2010 .

În dovedirea acțiunii reclamantul a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, sens în care a atașat la dosarul cauzei, în copie contractul de credit, și interogatoriul pârâtei.

Pârâta a formulat întâmpinare în termen legal, prin care a invocat excepția netimbrării cererii introductive de instanță, excepția necompetenței teritoriale a instanței, excepția lipsei capacității de folosință a Sucursalei Călărași, excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere , iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecata formulată de reclamant ca neîntemeiată cu privire la toate capetele de cerere, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de soluționarea prezentei cauze, in temeiul art.453 NCPC.

În motivarea excepției netimbrării cererii introductive de instanță, arată că în acord cu prevederile art. l coroborat cu art. 2 si cu art. 34 alin. (l) din OUG nr. 80/2013, reclamantul urmează să timbreze la valoarea obiectului ei cererea introductiva de instanță. Astfel, abia după timbrarea cererii, instanța ar fi legal sesizata si ar putea sa analizeze temeinicia cererii reclamantului.

A mai menționat că în speță nu sunt incidente prevederile art. 29 lit. f) din OUG nr. 80/2013 întrucât aceste prevederi se refera la "persoanele fizice [.."] care au calitatea de reclamant, solicitând astfel anularea ca netimbrat a capătului doi de cerere referitor la stabilizarea cursului de schimb CHF-RON , conf. art. 200 al. 2 N.c.p.c.

În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a menționat că, atât competenta teritoriala de drept comun, cât și convenția încheiată între cele doua părți, indică o singură instanță competentă teritorial să judece acest litigiu, respectiv, instanța competenta material (judecătoria) de la sediul social al Piraeus Bank Romania SA. (Sector 1, București), în acest sens fiind și practica instanțelor de judecată in cauze similare, având ca pârâtă Banca.

Față de argumentele expuse, a solicitat să se constate ca fiind întemeiată excepția invocata si, în consecință, să se admită excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Călărași, urmând să se decline cauza către Judecătoria Sectorului 1 București.

Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. - SUCURSALA CĂLĂRAȘI, a arătat că potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 "(1) sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților și se înregistrează, înainte de începerea activității lor, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa. (…) (3) Celelalte sedii secundare - agenții, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale și se menționează numai în cadrul înmatriculării societății în registrul comerțului de la sediul principal, deci conform art. 56 C.pr.civ. rezultă fără echivoc faptul că se impune admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a PIRAEUS BANK ROMANIA S.A. - Sucursala Călărași.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere, a menționat că acțiunea reclamantului se întemeiază în principal pe un text de lege care nu conferă cadrul juridic în vederea susținerii cererii, iar în subsidiar acțiunea este motivată pe dispozițiile unei legi care nu este aplicabilă prezentei spețe.

Totodată solicită să se constate și faptul că dispozițiile art. 1271 NCC (care reglementează impreviziunea) invocate în subsidiar de către reclamant în susținerea cererii introductive de instanță, nu sunt aplicabile în cauză.

În acest sens a arătat faptul că, potrivit art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, legiuitorul a reglementat expres ca dispozițiile art. 1271 NCC privitoare la impreviziune se aplica numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC (01.10.2011 - n.n.). Or, contractul de credit din prezenta cauza a fost încheiat la data de 14.09.2007, anterior intrării in vigoare a NCC.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea excepției invocată, iar pe cale de consecință, respingerea și a capătului 2 de cerere, ca fiind inadmisibil, în raport de dispozițiile legale pe care se întemeiază.

Pe fondul cauzei - pârâta arată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

Astfel arată că, pentru soluționarea corectă a cererii de chemare în judecata se impune a preciza că legea aplicabila în prezentul litigiu este Codul Civil de la 1864 respectiv art. 969, având în vedere că, contractul de credit a fost semnat în 14.09.2007, neputând fi reținute, prevederile Noului Cod civil.

Prin urmare, argumentele reclamantului privind aplicarea unor dispoziții legale menționate sunt neîntemeiate, acestea ducând la încălcarea evidentă a principiilor de drept evocate, precum si a principiului neretroactivității legii civile consacrat constituțional prin art. 15 alin. (2) din Constituția României potrivit cu care "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

Se arată că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000,iar pentru ca instanța să poată sancționa o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să fie parte integranta dintr-un contract de adeziune si sa nu fi fost negociata din culpa comerciantului/profesionistului; sa fie excesiva (sa creeze un dezechilibru semnificativ intre drepturile și obligațiile părților) și

sa nu se refere la obiectul sau prețul contractului.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât pe de o parte, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se refera la prețul contractului.

Pe de altă parte,clauzele Contractului de credit au fost negociate de către părțile semnatare înainte de semnarea acestuia, iar Banca a furnizat reclamantului cu o perioada de timp rezonabilă înainte de data semnării forma Contractului de credit, aspect confirmat chiar de către reclamant prin art. 11.2 din Contractul de credit, rezultat și din intervalul de reflectare scurs între data formulării cererii de creditare după ce a analizat oferta, și data semnării contractului de credit.Prin urmare, aceasta susținere este inadmisibila, cu atât mai mult cu cat reclamantul nu a dovedit, în mod cert, faptul ca a solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că și-a exprimat dorința de a modifica oferta băncii, că a inițiat sau nu orice alte discuții cu privire la oferta propusă. O negociere din punct de vedere juridic reprezintă o succesiune de oferte si contraoferte până când una din părți acceptă oferta și se ajunge la un acord de voință. În aprecierea caracterului abuziv al unui contract preformulat, in condițiile art. 4 alin (l) este absolut necesar să se pornească de la certitudinea că un contract preformulat nu este, în sine, un contract abuziv. Susține că un contract preformulat, permis de legiuitor, este acel contract ale cărui clauze sunt pre-redactate de una dintre părți, cealaltă parte având posibilitatea fie de a negocia acele clauze, înlăturându-le sau acceptându-le.

Astfel, arată că în situația în care consumatorul acceptă si semnează fără nicio obiecție contractul preformulat, astfel cum a fost propus de bancă, s-ar putea aprecia că este un contact abuziv în sine pentru simplul motiv ca a fost acceptat ca atare de către consumator, fiind absurd să i se impute băncii că cele doua voințe au fost concordante în ceea ce privește clauzele propuse. Subliniază că prevederile reclamate din Contractul de credit sunt clare și fără echivoc (sunt exprimate intr-un limbaj ușor inteligibil) și au fost însușite de către consumatori prin semnarea Contractului de credit,devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864 si au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta, iar reclamantului i-au fost aduse la cunoștință de către bancă, înainte de semnarea contractului de credit pentru care a optat, contractele de împrumut pe care le oferea banca, tipul contractelor, avantajele si dezavantajele asociate cu produsul propus, precum și informații exacte și complete privind încheierea Contractului de credit, care nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părți, iar asumarea riscului doar de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ și prin urmare, cunoscându-și fiecare parte obligațiile și-au asumat și riscul pe care îl implica derularea sa.

Apare deci necesară distincția între ceea ce este abuziv potrivit prevederilor Legii nr. 193/2000 si ceea ce pare abuziv dintr-o perspectiva emoțională, cum ar fi dificultatea îndeplinirii obligațiilor de plata în cazul deteriorării situației financiare a plătitorului, iar schimbările în situația financiară a împrumutatului, chiar daca ar avea natura unui caz fortuit, nu permit acestuia sa se retragă din obligațiile de rambursare a împrumutului și de plată a costurilor banilor, care sunt bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier prin caz fortuit sau de forță majoră, problema fiind eventual doar de suportare a riscului contractului.

Menționează că, în cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directă, ci și pe cea de opțiune, putând opta între serviciile mai multor bănci de pe piața bancară, care este una concurențială și nu una de monopol, ca în cazul furnizorilor unici (Ex: Enel, Apa Nova), în care băncile se străduiesc să își atragă clienții, astfel că termenii și condițiile referitoare la dobândă si la comisionul de acordare credit, care se materializează in costul creditului, sunt elementele esențiale ale determinării opțiunii unui viitor împrumutat, acesta cunoscând foarte bine (mai ales) aceste condiții, înainte de alegerea unei bănci de la care să solicite împrumutul necesar. Prin urmare, condițiile de creditare, printre care cea mai importantă este rata dobânzii care determină rata lunară, reprezintă elementul determinant în baza căruia viitorul împrumutat fie alege să contracteze creditul de la o anumita bancă, fie încearcă să găsească condiții de creditare mai bune la o altă bancă, ceea ce relevă că reclamantul nu poate invoca faptul că aceste condiții referitoare la comisionul de conversie au fost străine de cunoștința lui, sau nu a înțeles conținutul acestora, sau să susțină că i-a fost influențată opțiunea de creditare, când în realitate tocmai acestea sunt cele care au recomandat Piraeus Bank si au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare. În orice situație, pentru a putea vorbi de o negociere la semnarea Contractului de credit, este necesar ca în prealabil să existe o cerere scrisa din partea unuia dintre partenerii contractuali. Spre exemplu, este de notorietate faptul că, în această perioada de criza, in scopul de a atrage resurse financiare, băncile negociază dobânzi preferențiale la depozite, prin urmare posibilitatea de negociere exista, ceea ce nu presupune în mod obligatoriu acceptarea necondiționata a celor solicitate de partenerul de negociere. În ultimă instanță decizia finala de acceptare a anumitor clauze contractuale/încheierii Contractului de credit este influențată, atât de mediul economic, cât și de necesitățile fiecăruia, reclamantului fiindu-i respectate de către bancă dreptul privind negocierea directă și dreptul de opțiune. În concluzie, pe de o parte consumatorul a negociat Contractul de credit,iar pe de altă parte, a avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii și produse bancare oferite atât de către Piraeus Bank, cât și de către alte instituții bancare concurente, în urma analizei acesta optând pentru unul produsele bancare oferite de către subscrisa, întrucât la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piață, în luna septembrie 2007.

Se mai arată că banca a acționat cu bună credință conform rrt. 970 C.civ., aceasta fiind conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive, dispozițiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu și fiind utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

Reclamantul nu a făcut dovada nu a făcut dovada unor practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 alin. (2) C.civ. În aprecierea caracterului abuziv al clauzei trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenția acestuia de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului și prin urmare atitudinea subiectivă a bunei/relei-credințe a subscrisei trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de a treia condiție a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților care rezultă din chiar conținutul și efectele unei clauze contractuale. În acest sens este si jurisprudența naționala, pârâta făcând referire la jurisprudența CAB Secția a VI-a Civilă.

Pârâta menționează că clauzele contractuale reclamate nu au un creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru care ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al unei părți contractante.

În acest sens menționează ca Înalta Curte de Casație si Justiție a reținut ca "directiva (Directiva nr. 93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obține anularea în instanță a contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceștia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real si contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ in defavoarea consumatorilor";, ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

În ceea ce privește netemeinicia criticilor reclamantului cu privire la art. 1.3, caracterul pretins abuziv este invocat prin raportare la Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992 și argumentat prin raportare la condițiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, pretenția reclamantului este în principal lipsită de interes, în secundar rămasă fără obiect, și în terțiar neîntemeiată întrucât prin Actul Adițional de implementare a OUG nr. 50/2010, Banca s-a conformat dispozițiilor impuse de legiuitor și a stabilit că pentru situația prevăzută de art. l.3.lit c), valoarea comisionului este unica, in valoare de 30 Euro sau echivalentul in Lei.

În ceea ce privește netemeinicia criticilor reclamantului cu privire la art.5.l, art. 5.4 și art. 5.5 din contractul de credit cu privire la dobândă , solicită respingerea cererii ca lipsită de interes și rămasă fără obiect, întrucât ulterior intrării în vigoare a prevederilor OUG nr. 50/2010, prin Actul Adițional de implementare a dispozițiilor 0.U.G. nr. 50/2010, marja băncii a fost "înghețată " la un cuantum fix, pentru viitor. Astfel, obligația instituita de art. 37 din OUG nr. 50/2010 pentru contractele cu dobândă variabila, a fost respectata de către bancă, în concret instituind ca fiind fixă marja băncii începând cu data de 19.09.2010.Așadar, în conformitate cu prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, in termen de 90 de zile de la data intrării in vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 Banca a asigurat conformitatea Contractului de credit cu dispozițiile legii.

Mai mult decât atât, consideră netemeinică solicitarea reclamantului de a constatata caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate, având în vedere că dobânda bancară reprezintă prețul Contractului de credit, motiv pentru care,formula de calcul a dobânzii nu poate fi supusă cenzurii judecătorului. Pe de altă parte, pretenția reclamantului este neîntemeiată, întrucât la data încheierii Contractului de credit clauzele reclamate aveau un caracter legal dat fiind faptul că acestea reprezintă o transpunere în contract a principilor rezultate din interpretarea prevederilor alin. (l)lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, potrivit cărora nu este clauză abuzivă cea prin care "un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabila, dacă exista o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul."

În ceea ce privește pretenția reclamantului ca instanța să constate caracterul pretins abuziv al dreptului subscrisei de a modifica ratele de dobândă, vă solicităm să o respingeți ca neîntemeiată, având în vedere că se prevede, cu titlu de excepție, că nu va fi considerată abuzivă clauza în baza căreia furnizorul de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumatori sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă sunt îndeplinite două condiții cumulative: să existe o motivație întemeiată, pentru această modificare; furnizorul de servicii financiare să fie obligat să informeze cât mai curând posibil despre modificare cealaltă parte, iar aceasta din urmă să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, iar în cauza de față au fost îndeplinite condițiile excepționale menționate,iar articolele respective din Contractul de credit în varianta anterioară alinierii sale la prevederile OUG nr. 50/2010 nu pot fi considerate abuzive. Învederează că alegerea acestui tip de contract și aplicarea unei dobânzi variabile a fost făcută de către reclamanți în considerarea tuturor condițiilor contractuale implicate de un astfel de produs de creditare, dreptul de reziliere al reclamantului nefiind utilizat, ci acesta a ales continuarea relațiilor contractuale cu Banca. Mai arătă că nu a modificat discreționar marja, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu prevederile din Contractul de Credit.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită stabilizarea cursului de schimb leu/CHF la momentul încheierii contractului de împrumut, solicită respingerea ca neîntemeiat, pe de o parte pentru că Banca nu putea prevede variațiile de curs de schimb CHF-RON și deci magnitudinea riscului asumat de clienții cu împrumuturi în CHF, pe baza datelor din trecut (dând ca exemplu fluctuația prețului aurului în aceeași perioadă cu cea a creșterii valorii CHF) acestea, în fapt, sugerând că CHF este o moneda foarte stabilă, aspect pe care și Banca însăși l-a avut în vedere când a contractat împrumuturi în aceasta monedă, iar pe de altă parte, că Piraeus Bank este totodată un simplu participant la o piață interbancară locală, nu internațională, iar în condițiile crizei financiare, chiar și o Banca centrala cum este Banca Centrală a Elveției nu a prevăzut aceste mișcări și nici nu a reușit prin mijloace specifice și măsuri de politica monetara sa le împiedice sau să le micșoreze amplitudinea, acesta fiind contextul în care trebuie analizat petitul privind înghețarea cursului valutar la valoarea de la data semnării contractului de credit.

Cu privire la conversia creditului în lei,se consacră principiul legal al nominalismului monetar si restituirea unui împrumut în aceeași monedă in care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligației de restituire prin prisma efectelor fata de ambele părți co-contractante. Chiar dacă îndeplinirea obligației de rambursare în moneda creditului este la aceasta data împovărătoare pentru împrumutat, aceasta nu are drept corespondent vreun câștig pentru bancă, în schimb, "înghețarea" cursului de schimb și raportarea obligației de restituire la un curs istoric favorizează pe împrumutat și, totodată, conduce si la o pierdere masiva pentru bancă, fără ca o astfel de pierdere să-și aibă sorgintea in prevederile contractuale ori într-o conduită incorecta a băncii ori măcar într-o prevedere legala, având în vedere că referirea la teoria impreviziunii se face împotriva prevederilor art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C. civil.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicita obligarea Băncii la plata dobânzii legale,solicită respingerea ca neîntemeiat având în vedere această obligație are un caracter accesoriu, și urmează a fi respins ca urmare a respingerii capetelor principale de cerere. Pe de altă parte, prin reducere la absurd, în ipoteza în care instanța ar admite capetele principale de cerere, aceasta ar putea să acorde dobânda legala doar de la momentul pronunțării hotărârii.

În susținerea acestei teze invocă faptul că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională - Decizia nr. 1535/2009 - a statuat ca răspunderea comerciantului conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este de natura civila delictuala. Pe de alta parte, doctrina si jurisprundența au statuat că în cazul obligațiilor izvorâte din delicte momentul de la care se datorează dobânda legală moratorie este cel al pronunțării hotărârii,aceasta având caracter constitutiv, astfel încât, deși dreptul la reparație se naște din momentul cauzării prejudiciului, creanța de daune pentru reparația acestui prejudiciu ia naștere la momentul pronunțării hotărârii care stabilește existența și întinderea sa, și in extremis cel mult de la data formulării cererii introductive de instanță. În susținerea acestei teze a invocat prevederile art. 1082 si cele ale art. 1088 C.civ.(1864).

De asemenea, invocă preeminența aplicării imediate și directe a dreptului comunitar, care trebuie să aibă în vedere toate circumstanțele cauzei, cu referire la Hotărârea Curții de Justiție din cauza C- 144/99 referitoare la implementarea Directivei 93/125/CEE de către Regatul Olandei prin care s-a pronunțat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/ l3/CEE statuând că "în scopul garantării obiectivelor [....] urmărite de directiva, orice transpunere al art.4 alin. (2) trebuie sa fie completa, astfel încât interdicția de a aprecia caracterul abuziv al clauzelor să se reflecte exclusiv la cele la care sunt redactate în mod

clar și inteligibil".

Tot în apărare, se invocă faptul că anularea unor clauze contractuale nu poate produce efecte retroactive deoarece contractul are ca obiect prestații succesive, iar în ipoteza absurdă în care acțiunea ar fi admisă, sumele deja achitate nu pot fi restituite. Conform teoriei generale a obligațiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un astfel de contract nu poate produce efecte retroactive, acest fapt fiind explicat prin imposibilitatea uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Se mai invocă în apărare și imposibilitatea modificării contractului de către instanță, acest lucru fiind o ingerință în convenția care are caracter de lege între părțile contractante, fiind echivalent cu încălcarea principiului libertății contractuale și autonomiei de voință a părților, formularea art. 969 C.Civ. 1864 fiind imperativă, iar judecătorul național nu poate dispune modificarea, ajustarea unui astfel de contract.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile : art. 107 alin. (1), art. 205, art. 451 si art. 453 din NCPC ,art. 4 alin. (l) si alin. (6) din Legea nr. 193/2000, alin. (l) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/ l3/CEE, art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, art. 117alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, pe prevederile art. 3 alin. (l) din Decretul nr. 167/1958, art. 37 si 95 din OUG nr. 50/2010 si pe dispozitiile art. 969, art. 1082 si an. 1088 C. Civ. (1864).

Ca probe au fost solicitate proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantului.

Instanța a încuviințat pentru ambele părți probele solicitate, respectiv înscrisuri și interogatorii.

La termenul de judecată din data de 06.04.2016 instanța a respins excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Călărași, excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, a luat act de renunțarea pârâtei la excepția lipsei capacității de folosință a Sucursalei Călărași a Piraeus Bank SA, și a calificat excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere, ca fiind o apărarea de fond a pârâtei.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:

La data de 14.09.2007 între părți a fost încheiat contractul de credit nr.12000000000017959, existent în copie la dosar (f. 7-9), având ca obiect acordarea unui credit în cuantum de 35.600 CHF, pe o perioadă de 30 ani.

Prin actul adițional nr.1 încheiat la data de 13.10.2010, părțile au convenit completarea art. 1.3 din contractul de credit privind acordarea unei perioade de grație și scutirea de plata dobânzilor pentru perioada 21.03.2010 - 21.02.2011 și art. 6.2 din contractul de credit (fila 10 verso), și Actul adițional nr. 2 încheiat la data de 16.11.2011 (f. 11), părțile au convenit o restructurare a împrumutului acordat, respectiv o perioadă de grație, și s-a menționat că se completează art. 1.3 din contractul de credit în sensul că împrumutatul este de acord să plătească băncii comisionul unic pentru serviciul de restructurare/reeșalonare, în valoare de 250 euro sau echivalentul în moneda creditului calculat la cursul de schimb al băncii din data semnării actului adițional.

Înainte de a analiza, pe rând, petitele formulate de reclamant, pentru rațiuni ce țin de logica expunerii, instanța apreciază că se impune determinarea dispozițiilor legale aplicabile, a împrejurării dacă a fost modificat sau nu contractul de credit printr-un act adițional încheiat în temeiul OUG nr. 50/2010, dacă respectiva convenție a fost sau nu negociată.

Din această perspectivă, instanța constată că a fost învestită cu o acțiune în nulitatea absolută a unor clauze contractuale, fiind invocate prevederile Legii nr. 193/2000. Astfel cum s-a reținut în doctrină, nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, în analiza valabilității unor clauze contractuale este necesară raportarea la legislația în vigoare la momentul încheierii contractului.

Astfel, sunt aplicabile contractului încheiat la data de 14.09.2007 prevederile Legii nr. 193/2000 în varianta în vigoare la acea dată, precum și prevederile Codului civil de la 1864, în completare, având în vedere că, potrivit art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.

Instanța reține că, atunci când legiuitorul a dorit modificarea contractelor în curs de executare, a prevăzut în mod expres acest lucru. Aceasta este situația OUG nr. 50/2010 care, în varianta inițială, a prevăzut la art. 95 alin. 1 că pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență și se mai impune a se determina în prezenta cauză în ce măsură contractul de credit a fost modificat ulterior prin încheierea unui act adițional în temeiul OUG nr. 50/2010, având în vedere că nu există consens între părți asupra acestui aspect.

Contractul de credit nr. a fost încheiat la data de14.09.2007. La data de 11.06.2010 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2010 care, la art. 95, prevedea următoarele: (1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. (3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. (4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept. (5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Din aceste dispoziții legale reiese cu claritate că modificarea contractelor de credit aflate în curs se realizează prin acte adiționale, iar banca are obligația de a asigura informarea consumatorilor cu privire la semnarea respectivelor acte adiționale. Cu alte cuvinte, pârâta din prezenta cauză trebuia să facă dovada că a comunicat reclamantului proiectul de act adițional, pe care aceștia fie l-a semnat, fie nu l-a refuzat în mod expres în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea OUG nr. 50/2010 care, la art. II alin. 2, stipula că actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi

Însă, în prezenta cauză nu a fost depus nici vreun proiect de act adițional și nici dovada comunicării acestuia către reclamant sau celelalte părți contractante. Actul adițional nr. 1 încheiat la data de 13.10.2010 nu a vizat punerea în aplicare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010 ci, astfel cum rezultă din conținutul său, exclusiv aspecte privind restructurarea/reeșalonarea creditului și acordarea unui termen de grație.

Nu se poate reține că toate contractele de credit au fost modificate prin simpla intrare în vigoare a OUG nr. 50/2010 sau prin emiterea unor acte adiționale care însă nu au fost aduse la cunoștința consumatorilor în termenul prevăzut de lege. Aceasta întrucât art. 95 din OUG nr. 50/2010 prevede că modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, iar creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. Se poate reține o acceptare tacită doar în ipoteza în care consumatorul a avut posibilitatea de a semna actul adițional, fiindu-i adus la cunoștință de către bancă, însă a omis să procedeze astfel.

Prin urmare, atât timp cât reclamantul nu a semnat niciun act adițional pentru punerea în aplicare a dispozițiilor OUG nr. 50/2010 și nu s-a făcut dovada comunicării acestuia în termenul prevăzut de acest act normativ, instanța reține că nu a fost încheiat între părți un asemenea act.

Nu în ultimul rând, instanța apreciază că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale. Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului. Or, în prezenta cauză, nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000., aceasta formulând doar prin întâmpinare astfel de apărări, care nu au fost susținute de nicio dovadă.

Pe de altă parte, pentru a aprecia un contract ca fiind negociat, este necesară existența unor negocieri efective, iar nu doar posibilitatea teoretică în acest sens. Prin urmare, susținerile pârâtei conform cărora era posibilă negocierea contractului nu pot înlătura aplicabilitatea prevederilor art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, care fac vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul";, iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Nu reprezintă negociere nici posibilitatea oferită consumatorului de a alege dintre mai multe oferte de pe piață ori puse la dispoziție de către bancă, atât timp cât nu s-a făcut dovada negocierii efective a clauzelor contestate.

Odată stabilite dispozițiile legale aplicabile, forma contractului precum și caracterul nenegociat al acestuia, instanța va analiza, în cele ce urmează, pe rând, clauzele contractuale contestate și solicitările reclamanților:

1.Clauza cuprinsă în art. 1.3 lit. c din contract stipulează că în situația în care împrumutatul solicită și banca acceptă modificarea valutei sau altor condiții ale creditului, Banca poate percepe un comision de conversie de 3% (minim 100 euro sau echivalent RON, CHF), aplicat la soldul creditului.

În ceea ce privește această clauză, instanța apreciază că formularea sa este clară și neechivocă, prevăzând un drept pe care Banca îl poate fructifica pentru preîntâmpinarea unui prejudiciu eventual, drept pe care îl poate sau nu exercita în momentul în care împrumutatul ar formula o cerere de modificare a valutei sau altor condiții contractuale. În speță, însă, reclamantul nu a făcut dovada că, formulând o astfel de cerere, banca și-ar fi exercitat în mod abuziv acest drept, ori în condițiile în care clauza contractuală nu cuprinde sintagma "Banca va percepe un comision"; ci " Banca poate percepe un comision";, fără a avea datele necesare pentru a putea aprecia asupra caracterului abuziv care s-ar raporta la cererea reclamantului, instanța apreciază că acest capăt de cerere este neîntemeiat și urmează a fi respins.

Clauzele cuprinse în art. 5.1, art. 5.4 și art. 5.5 din contract prevăd următoarele: 5.1:

"Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni, în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii care, la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului, la data modificării acesteia"; , art. 5.4 : " Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcție de indicele de referință, informație publică, Împrumutatul este obligat să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi un grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către Împrumutat/coplătitor/garant, fără semnătura lor și indiferent dacă aceștia au primit sau nu graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat. În cazul majorării dobânzii, ca urmare a măririi marjei băncii, Împrumutatul are dreptul să declare băncii, în interval de 30 de zile de la comunicarea ratei dobânzii, că nu acceptă noile rate ale dobânzii. În această situație, Împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile și comisioanele datorate până la data plății în același interval de 30 de zile, Banca nepercepând costuri suplimentare. Dacă termenul de mai sus este depășit, se consideră că împrumutatul a acceptat modificarea dobânzii";, și art. 5.5 :";Pentru orice sume datorate și neplătite la scadență prevăzute în prezentul contract , împrumutatul, coplătitorul și garantul va plăti băncii penalități stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual peste dobânda curentă pentru CREDITUL restant și alte sume restante și de 4% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic, por rata temporis, începând cu data scadenței și până la data plății integrale a acestor sume de către Împrumutat, coplătitor și garant și se vor adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor penalizatoare putând depăși sumele asupra cărora sunt calculate";.

Aceste clauze se impun a fi analizate prin prisma unor clauze cuprinse în art. 1.2, cu care au o strânsă legătură, și care prevede: "Limita creditului acordat 35.600 CHF; Tip Dobânda: Variabilă, calculată în funcție de indicele de referință și de marja băncii; Indice de referință: LIBOR la 3 luni; Marja: 4,2% puncte procentuale pe an, variabilă";.

Reclamantul a contestat marja variabilă a băncii, susținând că aceasta poate fi modificată în unilateral și netransparent de către bancă.

Prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța reține că, potrivit art. 1 alin. 3 din acest act normativ, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 din același act normativ prevede următoarele: (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Din aceste dispoziții legale reies condițiile ce se cer a fi întrunite pentru a aprecia o clauză abuzivă: lipsa negocierii; crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Instanța apreciază că clauzele stipulate la art. 5.1 și 5.4 teza a II-a din contractul de credit îndeplinesc condițiile mai sus menționate, în ceea ce privește caracterul variabil al marjei băncii și perceperea unor dobânzi suplimentare la o dobândă deja stabilită, calculată în termeni care nu pot fi înțeleși de un consumator mediu, respectiv "pro rata temporis";. Astfel, s-a reținut deja caracterul nenegociat al contractului. Se mai reține că, în relațiile cu consumatorii, profesioniștii au posibilitatea de a utiliza clauze preformulate, însă acestea trebuie să aibă un conținut clar și inteligibil și să nu creeze, contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Așadar, lipsa negocierii unei clauze nu este în sine abuzivă, ci reprezintă doar o condiție pentru constatarea caracterului abuziv.

Pe de altă parte, instanța apreciază îndeplinite și celelalte condiții impuse de lege. Astfel, prin clauzele contractuale contestate, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, nu doar în funcție de un indice obiectiv (LIBOR), ci și de un criteriu nedeterminat, marja sa, potrivit propriei decizii. În contract nu este stipulat un criteriu verificabil în funcție de care poate varia marja băncii, existând doar mențiunea că banca va acționa conform deciziei sale. În atare condiții, nici reclamanții, în calitate de consumatori, și nici instanța de judecată nu pot realiza un control efectiv al modului în care banca a modificat dobânda și nici nu se poate verifica dacă această modificare a fost oportună sau justificată. Prin urmare, s-a creat, contrar exigențelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța reține că, în mod evident, banca are dreptul de a stipula în contracte o dobândă variabilă sau suplimentară însă, în cadrul acestui demers, trebuie să respecte dispozițiile imperative din materia drepturilor consumatorului. Or, stipularea unei dobânzi , fără indicarea unui criteriu obiectiv și verificabil, nu îndeplinește exigențele dispozițiilor legale din această materie, față de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000. Împrejurarea că, în varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia, nu este de natură a înlătura incidența celor mai sus expuse, având în vedere faptul că, pe de o parte, lista cuprinsă la Anexa Legii nr. 193/2000 este doar exemplificativă, iar pe de altă parte, chiar lit. a prevede necesitatea unui motiv specificat în contract. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condițiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât și pentru instanța de judecată. Or, se remarcă lipsa menționării oricăror criterii în funcție de care poate varia marja băncii.

De altfel, chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă, este necesar ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Prin urmare, este necesară explicarea mecanismului în funcție de care poate interveni modificarea marjei băncii.

Față de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt instanța mai reține că nu este suficientă motivația oferită de pârâtă ulterior încheierii contractului, conform căreia majorarea marjei sale s-a datorat modificării condițiilor economico-financiare, respectiv a costurilor de refinanțare. Este justificată modificarea dobânzii în cazurile arătate de pârâtă, însă această modificare trebuie să respecte exigențele legislației din materia drepturilor consumatorilor, respectiv să se realizeze în funcție de criterii clare, transparente, verificabile. În caz contrar, li s-ar permite băncilor să abuzeze de acest drept, situație în care nici consumatorii și nici instanțele nu ar fi în măsură să aprecieze caracterul justificat al modificărilor operate. De altfel, lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 face vorbire expresă de "motiv specificat în contract";. Or, motivul invocat de către pârâtă, respectiv creșterea costurilor de refinanțare și modificarea condițiilor economico-financiare, pe lângă că nu este clar, transparent, verificabil, nici măcar nu a fost specificat în contract, în condițiile în care clauzele contractuale contestate fac vorbire de modificări în funcție de decizia băncii, reieșind că rămâne exclusiv la latitudinea acesteia oportunitatea unei astfel de măsuri.

Faptul că pârâta a comunicat reclamanților modificarea marjei sale nu este de natură a înlătura viciile clauzelor contractuale menționate, având în vedere lipsa de transparență a acestora. Stipularea unor clauze clare, inteligibile, inclusiv în ceea ce privește motivele și cazurile în care poate interveni modificarea ratei dobânzii, este o obligație distinctă de cea privind comunicarea noii dobânzi, astfel încât îndeplinirea acesteia din urmă nu semnifică, automat, și îndeplinirea celeilalte.

Nu se pot reține nici susținerile pârâtei conform cărora prin actul adițional nr. 1/13.10.2010 împrumutatul/coplătitorul/garantul au consfințit legalitatea și modul de calcul al dobânzii, în condițiile în care acest act adițional nu cuprinde mențiuni privind modul de variație a dobânzii contractuale, ci a vizat strict aspectul restructurării creditului și al acordării unui termen de grație. Simpla însușire a unui astfel de act adițional nu este de natură a înlătura cauzele de nulitate absolută a unor clauze ale contractului inițial, având în vedere că nulitatea absolută nu este susceptibilă de confirmare iar, pe de altă parte, un act confirmativ ar trebui să fie, oricum, expres.

Cât privește invocarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, instanța constată că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât au fost introduse în corpul legii la data de 31.12.2007, prin Legea nr. 363/2007, ulterior încheierii contractului de credit (14.09.2007).

Pe de altă parte, chiar acest text de lege face vorbire de caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, condiție care nu este întrunită în cauză, față de argumentele anterior expuse.

Dezechilibrul semnificativ rezultă din faptul că banca are dreptul discreționar, necondiționat de elemente obiective, de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii ceea ce, în mod evident, încalcă exigențele bunei-credințe. Contrar susținerilor pârâtei, existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților nu implică, în mod necesar, lipsa unei contraprestații, niciun text de lege nejustificând o astfel de concluzie care, dacă ar fi acceptată, ar restrânge în mod nepermis cazurile în care consumatorii ar putea obține constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Existența unui dezechilibru semnificativ se apreciază de la caz la caz, în funcție de circumstanțele speței. De altfel, nici exemplele de clauze abuzive enumerate în anexa Legii nr. 193/2000 nu implică, în mod necesar, lipsa unei contraprestații, reieșind că legiuitorul nu a condiționat de acest element existența dezechilibrului semnificativ.

Reaua-credință a băncii rezidă din modul în care a stipulat clauzele privind variația dobânzii. Faptul că, ulterior, a fost de acord cu cererea reclamanților de restructurare a creditului și de acordare a unui termen de grație nu este de natură a înlătura atitudinea subiectivă a pârâtei de la momentul încheierii contractului de credit. Pe cale de consecință, actul adițional ulterior nu are efect cu privire la această condiție.

Nu în ultimul rând, instanța apreciază nefondate susținerile pârâtei conform cărora anularea clauzelor reclamate ar conduce la nerespectarea dreptului băncii la proprietate privată și libertate economică. Pârâta nu se poate prevala de aceste principii și de protecția lor în condițiile în care a încălcat ea însăși dispoziții legale imperative, cum sunt cele din materia drepturilor consumatorilor. Legea protejează doar drepturi legitime, exercitate în condițiile prevăzute de lege, iar nu contrare acestora.

Așadar, în lipsa menționării în contract a unui mecanism clar în funcție de care poate varia dobânda, clauzele stipulate la art. 5.1, în partea privind caracterul variabil al marjei băncii, respectiv sintagma "conform deciziei băncii";, respectiv la art. 5.4 teza a II-a din contractul de credit și art. 5.5 sunt abuzive, motiv pentru care, în privința acestor capete de cerere, urmează a fi admisă acțiunea, constatându-se caracterul abuziv și nulitatea absolută.

În temeiul acestor dispoziții legale, clauzele declarate abuzive nu mai produc efecte juridice, iar sancțiunea nulității, incidentă în cauză, produce efecte retroactive. Astfel, având în vedere că au fost declarate abuzive clauzele contractuale care permiteau pârâtei să modifice marja băncii, modificarea acestei marje, este la rândul său nelegală, întrucât a dispărut temeiul contractual pentru această modificare, ca urmare a efectului retroactiv al nulității.

De asemenea, din cererea de chemare în judecată reiese că reclamantul dorește continuarea contractului. În opinia instanței, acest lucru este posibil și în urma declarării nulității clauzelor mai sus menționate, dobânda urmând a se calcula conform clauzelor rămase în ființă, respectiv art. 1.2 cu raportare la partea anulată din art. 5.1, în partea privind caracterul variabil al marjei băncii, respectiv sintagma "conform deciziei băncii";, respectiv la art. 5.4 teza a II-a din contractul de credit, conform căruia dobânda variază în funcție de indicele Libor la 3 luni la care se adaugă marja băncii de 4,2% puncte procentuale pe an pârâta putând percepe deci doar dobânda inițială pe toată perioada derulării creditului.

Pe de altă parte însă, instanța constată că reclamantul este îndreptățiți la recuperarea sumelor achitate în plus în urma majorării nelegale de către pârâtă a marjei sale, ca element al dobânzii contractuale. Aceasta întrucât efectul nulității absolute este unul retroactiv, astfel încât pârâta nu mai are niciun temei să rețină sumele încasate în plus prin majorarea marjei sale. Pe de altă parte, această măsură se justifică și din prisma atingerii scopului legislației consumatorului, care este acela de a asigura repararea prejudiciului suferit de consumator, respectiv prevenirea inserării în continuare de către profesionist a clauzelor abuzive în contracte. De altfel, contractul de credit, fiind o specie a contractului de împrumut de consumație, este translativ de proprietate, astfel încât dreptul de proprietate asupra sumei acordate de bancă cu titlu de credit se transmite la împrumutat la momentul virării sale. Or, în atare condiții, nu este vorba de un contract cu executare succesivă, ci uno ictu. Având în vedere însă că reclamantul nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată și restituirea sumelor achitate în plus, instanța constată de asemenea, că nu este investită în acest sens și nu va obliga pârâta la plata acestora, astfel că apărările făcute prin întâmpinare sub acest aspect nu au obiect.

În ceea ce privește cererea reclamantului privind stabilizarea monedei CHF la momentul semnării contractului și până la sfârșitul perioadei de creditare, față de faptul că motivarea în drept a fost făcută pe prevederile art. 4 alin. 1,2 și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 3-5 din Consiliului nr. 93/13/CE , în mod corect a formulat apărări pârâta în sensul că această cerere este inadmisibilă, deoarece petitul acțiunii nu privește nicio clauză contractuală și față de aplicarea teoriei impreviziunii, aceasta nu este prevăzută de C. civil de la 1864, ci de Noul Cod Civil, care nu se aplică în prezenta speță, așa cum s-a menționat în considerente anterioare. Pe cale de consecință, acest capăt de cerere va fi respins ca atare, iar pe cale de consecință, fiind accesoriu acestuia, și capetele de cerere privind recalcularea ratelor în funcție de valoarea leu-CHF de la momentul semnării contractului precum și plata diferențelor de curs valutar și a dobânzii legale aferente, ca nefondate.

← Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare		Sentinţa civilă - fond civil- uzucapiune. Jurisprudență →

Sentinţa civilă - drept civil - nulitate absolută contract de credit

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Sentinţa civilă - drept civil - nulitate absolută contract de credit