Stabilire domiciliu minor. Jurisprudență Minori
| Comentarii |
|
Judecătoria CÂMPINA Hotărâre nr. 2598 din data de 17.09.2014
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 249/204/2014 reclamanta S A a chemat în judecată pe pârâtul L F, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună ca autoritatea părintească cu privire la minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum și L D A născută la data de 18.07.2012 să fie exercitată în comun de către ambii părinți, stabilirea locuinței minorelor la domiciliul mamei, stabilirea contribuției pârâtului la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională ale minorelor, prin obligarea pârâtului la plata unei pensii lunare de întreținere în favoarea minorelor în funcție de veniturile pe care le realizează, de la data introducerii prezentei acțiunii și până la majoratul minorelor precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătata că părțile au avut o relație de concubinaj din care au rezultata minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum și L D A născută la data de 18.07.2012.
A arătat că în prezent aceasta si paratul sunt despărțiți, pârâtul locuind in Republica Franceza, iar aceasta, după ce a locuit în Franța timp mai mulți ani, s-a întors la sfârșitul anului 2013 în tara alături de fetitele ei, întoarcerea planificata din timp, pârâtul susținându-le in acest sens, venind împreuna cu acestea in România si rămânând aici pana imediat după Crăciun.
Reclamanta a arătat că de la începutul lunii ianuarie, intre aceasta si parat au apărut disensiuni legate de rămânerea fetelor in România, in sensul ca acesta a început brusc sa-i transmită ca minorele ar trebui sa locuiască alături de el, încercând in mai multe rânduri sa o manipuleze telefonic pe minora L K E și sa ii inducă ideea ca ar trebui sa-si dorească sa locuiască alături de tată, pârâtul refuzând orice fel de discuție directă și punctuală cu reclamanta în ceea ce privește viitorul fetelor.
In acest context, reclamanta a apelat la serviciile unui mediator pentru a încerca soluționarea amiabila a conflictului cu pârâtul, acesta refuzând orice dialog real si continuând sa-i transmită pe e-mail același tip de mesaje.
In ceea ce privește stabilirea autorității părintești cu privire la minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum și L D A născută la data de 18.07.2012, reclamanta a arătat ca este in interesul superior al acestora ca autoritatea părinteasca sa fie exercitata in comun de către ambii părinți iar aceștia sa fie implicați decizional in procesul de creștere si educare al minorelor.
In ceea ce privește locuința minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum și L D A născută la data de 18.07.2012, reclamanta apreciază ca este in interesul superior al acestora ca locuința lor sa fie stabilita la reclamantă, aceasta fiind întotdeauna părintele care s-a îngrijit de procesul de creștere si educare al minorelor, înca de la nașterea acestora, s-a preocupat de alimentația, de igiena, de activitățile ludice si educative ale minorelor precum si de organizarea pentru scoală si pentru activitățile extra-scolare in cazul minorei K E.
De asemenea, reclamanta a mai arătat că a fost întotdeauna părintele pe care minorele s-au bazat din punct de vedere emoțional si afectiv, existând intre acestea o relație extrem de strânsa de iubire si atașament.
Reclamanta a mai arătat că pârâtul, din cauza obligațiilor de serviciu, călătorește pentru perioade lungi de timp, astfel incat posibilitățile sale practice de a se implica in procesul de creștere si educare al minorelor au fost întotdeauna limitate, paratul nedobândind abilitățile sau dexteritatea de a se îngriji efectiv de minore.
Totodată, reclamanta a precizat faptul că dispune de resurse materiale si financiare suficiente pentru corecta creștere si educare a minorelor, precum si faptul ca este ajutata la nevoie de părinții acesteia, in imobilul cărora locuiește in prezent, fiind in interesul superior al minorelor ca acestea sa locuiască pe mai departe alături de reclamanta astfel cum s-a întâmplat si pana în prezent.
Cu privire la pensia de întreținere, reclamanta a solicitat instanței de judecata sa stabilească contribuția paratului la cheltuielilor de creștere, educare, învățătura si pregătire profesionala ale minorelor, in cota legala din veniturile totale ale paratului in limita stabilita de lege precum și obligarea acestuia la plata acestei pensii de la data depunerii prezentei cereri si pana la majoratul minorelor.
In drept, reclamanta a invocat dispoziții art. 263, 397, 400, 402, 505 si 529 C. Civ., coroborate cu prevederile art. 2 si urm. din Legea nr. 272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului, art. 94, 107, 194 si urm. C. Pr. Civ. , art. 451 si urm. C. Pr. Civ. iar în susținerea cererii a depus proces verbal al ședinței de informare privind avantajele medierii, în copie actul de identitate al reclamantei și certificatele de naștere ale minorelor.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea cererii formulate de acesta de înapoiere a minorelor K E L și D A L în cadrul Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești și respingerea cererii ca nefiind de competența instanțelor române, întrucât cererea este de competența unei instanțe străine, respectiv Tribunalul de Mare Instanță Versailles, în situația respingerii excepțiilor invocate anterior, a solicitat admiterea excepției litispendenței internaționale și suspendarea cauzei până Ia stabilirea competenței Tribunalul de Mare Instanță Versailles, în dosarul nr. MD16142/2014, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, în măsura respingerii excepțiilor invocate anterior, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată .
Prin cererea reconvențională formulată , pârâtul a solicitat ca autoritatea părintească cu privire la minorele L K E, născută la data de 08.01.2006 precum și L D A născută la data de 18.07.2012 să fie exercitată în comun de către ambii părinți, stabilirea locuinței minorelor L K E și L D A la domiciliul tatălui din Franța, și stabilirea modalității de exercitare a dreptului reclamantei-pârâte de a avea legături personale cu minorele, stabilirea contribuției reclamantei-pârâte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a minorelor și obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată .
În motivarea cererii, pârâtul a arătat că părțile au conviețuit în bune relații, în Franța , timp de 8 ani de zile, astfel cum rezultă din Certificatul de Coabitare emis de Primăria Montigny-Le-Bretonneaux, la data de 01.07.2006 iar din relație de concubinaj au rezultat minorele L K E, născută la data de 08.01.2006, pe care a recunoscut-o la data de 11.01.2006 și L D A născută la data de 18.07.2012 pe care a recunoscut-o la data de 19.07.2012.
Pârâtul a arătat că autoritatea părinteasca asupra minorelor a fost exercitată în comun și în mod egal de către părinți pe tot parcursul existenței lor, iar domiciliul stabil al minorelor, de la naștere și până în anul 2009, a fost în…., iar din 2009 până în prezent pe…., în același cartier, la o distanță de 100 de metri de școala Mansart, la care este înscrisă minora K.
La data de 23 decembrie 2013 pârâtul împreună cu reclamanta și fiicele acestora au venit în România pentru a petrece vacanța de Crăciun la bunicii materni, care locuiesc în orașul Breaza. Data de întoarcere în Franța a fost stabilită la 7 ianuarie 2014, întrucât fiica acestora cea mare, K E, care este în clasa CE2 la Școala Primară…., astfel cum atestă Certificatul școlar din data de 13.01.2014 își relua activitățile școlare. Aceste aspect reiesind și din Caietul de școlarizare în care este consemnată expres solicitarea formulată atât de pârât cât și de reclamantă cu privire la reluarea școlii de către K la data de 07.01.2014, la o zi diferență de reluarea oficială a cursurilor.
Pârâtul a menționat faptul că familia acestuia obișnuia să-i viziteze în mod regulat pe părinții reclamantei în timpul vacanțelor și a avut mereu relații bazate pe înțelegere și respect cu aceștia.
A mai arăta că în urma unor neînțelegeri dintre acesta și reclamantă, a fost "rugat"; ferm de aceasta sa părăsesc locuința bunicilor materni. Însă la insistențele acestuia, a rămas și a petrecut ziua de Crăciun cu familia sa și cu familia reclamantei, după care s-a reîntors în Franța, la data de 26.12.2013. Reclamanta împreună cu minorele ar fi trebuit să revină în Franța la data de 07.01.2014, cu zborul Tarom RO 381, cu plecare de pe aeroportul Otopeni Ia ora 09:15 AM și aterizare pe aeroportul Charles de Gauile Paris la ora 11:35 AM. Biletele pentru acest zbor de retur fuseseră achiziționate încă din data de 13.12.2013.
La data stabilită 07.01.2014, ora 11:35, pârâtul le-a așteptat pe fiicele sale și pe reclamantă la Aeroportul Charles de Gauile din Paris, însă a constatat cu foarte mare surprindere faptul că acestea nu s-au îmbarcat niciodată în cadrul zborului RO 381. Prin discuția telefonică avută cu reclamanta la acel moment, aceasta i-a comunicat faptul că a decis în mod unilateral să nu se mai întoarcă în Franța, ca urmează sa locuiască în România și să le înscrie pe minore la o școală de aici.
A precizat faptul că acesta și reclamanta nu au discutat niciodată posibilitatea stabilirii definitive a mamei și minorelor în România și cu atât mai puțin nu i-a dat niciodată acordul ca minorele sa rămână o perioadă mai lungă în România. Dimpotrivă, la începutul lunii ianuarie 2014 ambele minore ar fi trebuit să reia activitățile școlare, culturale și sportive în Franța.Practic, nicio întâmplare sau discuție din viața liniștită de familie pe care am avut-o în Franța nu a prefigurat hotărârea reclamantei de a se stabili în România împreună cu minorele, iar pârâtul, în calitate de tată devotat, a suferit un adevărat șoc emoțional în momentul în care a realizat că reclamanta intenționează să nu se mai întoarcă acasă și sa îndepărteze fetele din viața pârâtului.
De asemenea, pârâtul a afirmat că minorele au fost supuse, prin acțiunile reclamantei din toată această perioadă, unui stres emoțional puternic, în convorbirile telefonice cu minora K, acesta povestindu-i ce mult îi lipsește casa din Franța, unde s-a născut și a crescut, școala unde a avut rezultate excepționale, învățătoarea pe care o adoră, cele mai bune prietene ale sale.
La data de 16.01.2014, o dată ulterioară introducerii acțiunii de fond de către reclamantă, care face obiectul prezentului dosar pârâtul a primit, prin intermediul poștei, invitația nr. 18/06.01.2014, la ședința de informare cu privire la avantajele medierii formulată de Biroul de mediator Silviu Nedelcu, prin care mi s-a solicitat acceptarea medierii având ca obiect "stabilirea locuinței copiilor minori" la o dată pe care urma să o stabilească ulterior, telefonic. Menționează faptul că documentul nu i-a fost adresat într-o limbă pe care să o cunoască, respectiv în limba franceză, așa încât nu a înțeles pe deplin conținutul acestuia. Pârâtul a transmis mediatorului un punct de vedere anterior recepționării prin poștă a invitației, prin care și-a exprimat rezervele legate de desfășurarea medierii în România, de vreme ce nu a fost stabilită o dată certă a ședinței, intenția reală a reclamantei fiind nicidecum soluționarea amiabilă a conflictului de familie, ci direct acționarea în justiție.
La data de 07.01.2014 pârâtul a sesizat Poliția Națională din Roissy-En-France cu privire la reținerea ilegală a fiicelor sale pe teritoriul României iar la data de 10.01.2014 pârâtul a formulat în contradictoriu cu reclamanta o cerere de chemare în judecată, prin care solicita instanței de tutelă din cadrul Tribunalului de Mare Instanță Versailles să dispună înapoierea imediată a minorelor la domiciliul obișnuit pe teritoriul Franței, stabilirea locuinței minorelor la domiciliul pârâtului și stabilirea unui drept de vizitare și de găzduire în favoarea reclamantei, exclusiv pe teritoriul francez, interdicția de a părăsi teritoriul francez de către minore fără acordul ambilor părinți, cu înscrierea acesteia în interdicții în pașapoartele franceze și române ale minorelor. Cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la Tribunalului de Mare Instanță Versailles sub nr.MD16142/10.01.2014, la data de 20.01.2014 s-a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către reclamantă prin aplicarea dispozițiilor art.4.3 și 9.2 din Regulamentul CE nr.13934/2007, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 03.04.2014.
La data de 22 ianuarie 2014, pârâtul a sesizat Autoritatea centrala franceză desemnată pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor stabilite prin Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga, la 25 octombrie 1980, respectiv Biroul de Cooperare Civilă și Comercială Internațională (BECCÎ) din cadrul Direcției de Afaceri Civile a Ministerului de Justiție francez, cu o cerere de înapoiere a fiicelor sale pe teritoriul francez, în cadrul Convenției de la Haga, pe rolul acestei instituții formându-se dosarul nr. 2000724/22.01.2014.
La data de 5.02.2014, pârâtul a fost încunoștințat de către BECCI că Autoritatea centrală română, respectiv Ministerul de Justiție, a fost avizată cu privire la cererea de înapoiere în cadrul Convenției de la Haga privind răpirea internațională, iar ia rândul ei, această Autoritate a transmis o notificare scrisă către Săvescu Adriana cu solicitarea de a înapoia de bunăvoie minorele în Franța. Totodată, Autoritatea centrală română a informat Judecătoria Câmpina asupra cererii de înapoiere formulată de către pârât și a menționat că instanța este obligată sa suspende judecarea cauzei, în temeiul articolului 16 din Convenția de la Haga.
Pârâtul a primit cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia la data de 01 martie 2014, astfel cum rezultă din mențiunea efectuată de oficiul poștal din Montigny-Le-Bretonneaux pe plicul de comunicare și, pe cale de consecință, termenul de 25 de zile prevăzut de dispozițiile art. 201, alin. (1) coroborate cu art. 209, alin. (4) NCPC NCPC în care pârâtul poate formula întâmpinare și cerere reconvențională a început să curgă de la această dată.
Cererea pârâtului de înapoiere a minorelor Karine Elena Lett și Diana Alexia Lett se afla în curs de soluționare, astfel încât suspendarea prezentei cauzei se impune în lumina dispozițiilor articolului 16 din Convenția de la Haga din 1980, ratificată de România pn"n Legea nr. 100/1992
Dispozițiile art. 3 din Convenția de la Haga din 1980, care fac parte din dreptul român intern, definesc termenul deplasarea sau neînapoierea ilicită a unui copil:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea stalului în care copilul își are reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitat, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
In continuare, Convenția prevede cu privire la dreptul de încredințare vizat de litera a) a articolului 3 [,..] acesta poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Totodată, dispozițiile art. 5 din Convenție se referă la dreptul privind încredințarea
a)[...] include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale
Într-o manieră similară, Regulamentul CE nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, cunoscut sub denumirea de Regulamentul Bruxelles II bis, definește noțiunea de deplasare sau reținere ilicită a unui copii în cadrul art. 2, pct. 11
Deplasarea sau reținerea unui copil în condițiile în care: a) a avui loc o încălcare adusă încredințării dobândită prin hotărâre judecătorească, în temeiul legii sau printr-un acord în vigoare în temeiul legislației statului membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau rețineri sale și b) sub rezerva ca încredințarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reținerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. încredințarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul dintre titularii răspunderii părintești nu poate, în temeiul unei hotărâri judecătorești sau ca efect al legii, să decidă asupra locuim de reședință a copilului fără consimțământul celuilalt titular al răspunderii părintești.
Reclamanta a încălcat dreptul de încredințare asupra minorelor prin refuzul său de înapoiere în Franța, respectiv prin reținerea ilicită a minorelor pe teritoriul României începând cu data de 07.01.2014, fără consimțământul pârâtului. Acesta este un caz clasic de răpire internațională de copii, când deplasarea copiilor în străinătate a fost legală - în vacanță, însă copiii nu sunt înapoiați în statul de origine la sfârșitul perioadei de sejur.
Urmare a acestor acțiuni ilicite pârâtul s-a adresat, la data de 22.01.2014 autorității centrale franceze însărcinate să satisfacă obligațiile impuse de Convenția privind răpirea internațională de copii, cu o cerere privind înapoierea fiicelor sale în cadrul Convenției de la Haga din 1980, pe rolul departamentului specializat din cadrul Ministerului de Justiție francez respectiv Biroului de Cooperare Civilă și Comercială Internațională (BECCI). formându-se dosarul nr. 2000724/2014.
Cererea de înapoiere fiind supusă unei proceduri specifice prevăzute de Convenția de la Haga din 1980, în care autoritățile centrale din statele membre ale Convenției trebuie să coopereze între ele și să promoveze o colaborare între autoritățile competente în statele respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor, conform art. 7 din Convenție.
Autoritatea centrală română cu atribuții în aplicarea dispozițiilor Convenției de la Haga din 1980 este Direcția Drept Internațional și Tratate din cadrul Ministerului de Justiție, care primește cererea de înapoiere a minorului deplasat sau reținut ilicit pe teritoriul României și desfășoară toate demersurile necesare localizării copilului și încercării de soluționare a cererii pe cale amiabilă cu persoana răpitoare, în cazul în care minorul nu este înapoiat de bunăvoie, Ministerul Justiției din România sesizează instanța judecătorească competentă conform Legii nr. 369/2004 - Tribunalul București - în vederea soluționării cauzei având ca obiect înapoierea copilului deplasat sau reținut ilicit pe teritoriul României.
Pârâtul a arătată că în prezent cererea de înapoiere formulată, află în curs de soluționare și până la finalizarea acestei proceduri speciale, instanța sesizată în prezenta cauză este obligată să nu se pronunțe cu privire la dreptul privind încredințarea, astfel cum este definit de art. 5 al Convenției de la Haga din 1980, implicit asupra cererii de stabilire a domiciliului minorelor.În acest sens, art. 16 din Convenție dispune: după ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înțelesul art. 3, autoritățile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat șan reținut nu vor putea statua asupra fondului dreptului privind încredințarea, până când nu se va fi stabilit ca nu se află întrunite condițiile prezentei convenții pentru înapoierea copilului. [...]
Pârâtul a mai arătat că instanța competentă să soluționeze o cerere privind exercitarea autorității părintești și stabilirea locuinței minorelor este Tribunalul de Mare Instanță Versailles, astfel încât se impune admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești române și respingerea prezentei cereri ca nefiind de competența instanțelor române. Procesul nefiind de competența instanțelor judecătorești române atunci când este de competența unei instanțe străine, în cazul litigiului cu element de extraneitate, sau de competența unui alt organ de jurisdicție sau cu activitate jurisdicțională.
Dispozițiile art. 120, alin. (2), pct. î din Noul Cod de procedură civilă statuează: necompetență este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești.
Astfel, cererea reclamantei face parte din categoria cererilor având ca obiect răspunderea părintească, care nu se definește conform dreptului intern, ci este reglementată în mod autonom de către Regulamentul CE nr. 2201/2003 (Regulamentul Bruxelles II bis). aplicabil în virtutea efectului direct al dreptului comunitar
Act.1: Prezentul Regulament se aplică, oricare ar fi natura instanței, materiilor civile privind (b) atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești [...] care cuprinde în special încredințarea și dreptul la vizită.
Art. 2, pct. 9: încredințare înseamnă drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință
În considerarea faptului că cererea privind exercitarea autorității părintești și stabilirea locuinței minorelor nu poate fi analizată în afara contextului reținerii ilicite a copiilor de către reclamantă, competența revine Tribunalului de Mare Instanță din Versailles, întrucât sunt pe deplin aplicabile dispozițiile articolului 10 din Regulamentul Bruxelles II bis, care reglementează competența judecătorească specială în cazuri de răpire a copilului: în caz de deplasare sau de reținere ilicită a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reținerii sale ilicite rămân competente până la momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuita într-un alt stat membru și dacă (a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/ căruia i-a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia sau (b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puțin un un după ce persoana, instituția sau orice organism căreia/ căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, dacă copilul s-a integrat în noul său mediu și dacă a fost îndeplinită cel puțin una dintre următoarele condiții: (i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștința de locul unde se află copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut; (ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul și nu s-a depus nicio cerere nouă în termenul stabilit la punctul (i); (iii) o cauză soluționată de o instanță judecătorească din stalul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite a fost închisă în conformitate cu art. 11, alin. 7; (iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată de instanța judecătorească din stalul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilicite.
In speță, fiind excluse de la aplicare excepțiile stabilite prin literele a) sau b) ale articolului 10, în sensul ca nu a existat acordul pârâtului în vederea reținerii minorelor pe teritoriul României, nu a trecut mai mult de un an de la momentul reținerii fără sa fi fost introdusă o cerere de înapoiere, respectiv nu s-a constatat eșecul procedurii de înapoiere efectuate pe cale judiciară.
Tribunalul de Mare Instanță Versailles este instanța competentă de la reședința obișnuită a minorelor care au avut domiciliul, imediat înainte de reținerea lor ilicită pe teritoriul României, în Franța, astfel încât are deplină jurisdicție în soluționarea unei cereri de exercitare a autorității părintești și de stabilire a locuinței minorelor, impunându-se admiterea excepției de necompetență generală a instanțelor române și respingerea cererii de chemare în judecată ca ne fiind de competența instanțelor române.
Prima instanță sesizată cu o cerere privind exercitarea autorității părintești și stabilirea locuinței minorelor este Tribunalul de Mare Instanță Versailles, astfel încât instanța sesizată în al doilea rând, respectiv Judecătoria Câmpina,va suspenda procedura până la stabilirea competenței primei instanțe sesizate.
Cererea de chemare în judecată a reclamantei a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina la o dată ulterioară, respectiv la data de 15.01.2014.
Dispozițiile art. 19 din Regulamentul Bruxelles II bis reglementează problema litispendenței și a acțiunilor conexe: (2) în cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate. (3) în cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia. In acest caz, partea care a introdus acțiunea la instanța sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acțiune la prima instanță sesizată.
In consecință, dacă pe rolul instanțelor din state membre diferite se află proceduri judiciare paralele, trebuie procedat conform dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2001 enunțate anterior. Instanța sesizată ulterior, în cauză, instanța română, este obligată să suspende din oficiu procedura, până când se stabilește competența primei instanțe sesizate, urmând ca instanța sesizată ulterior să își decline competența în favoarea primei instanțe sesizate. Numai dacă prima instanță sesizată s-a declarat necompetentă, instanța sesizată ulterior are dreptul să continue procedura.
O încălcare a acestor prevederi ar avea ca efect pronunțarea unor hotărâri ireconciliabile, contradictorii, cu privire la aceeași problemă, precum și nerecunoașterea și executarea primei hotărâri pronunțate, devenind astfel incidente dispozițiile art. 23 din Regulamentul Bruxelles II bis.
In acest context, se impune admiterea excepției de litispendență internațională și suspendarea judecării cauzei până la stabilirea competenței de către Tribunalul de Mare Instanță Versailles, în dosarul nr. MD16142/2014.
Respectarea interesului superior al minorelor K E L și D A L impune ca locuința acestora să fie stabilită la domiciliul tatălui din Franța, iar mama urmează să își exercite în mod neîngrădit dreptul de a avea legături personale cu minorele.
Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevăd principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autoritate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Legea nr. 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004, introduce un nou alineat (5) la articolul 2, cu următorul cuprins: în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie; b) opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe dc creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.
Pornind de la dispozițiile legale invocate anterior și având în vedere prevalenta principiului interesului superior al copilului în orice măsura care îl vizează, în speță, se impune ca locuința minorelor K E L și D A L să fie stabilită la domiciliul pârâtului din Franța, locul unde acestea s-au născut și au crescut.
Până la data de 07.01.2014, când reclamanta-pârâtă a decis reținerea ilegală a minorelor pe teritoriul României, familia acestora ducând o viață liniștită și fericită pe teritoriul Franței, unde fiicele lor au văzut lumina zilei, au crescut și au trăit alături de părinții lor, "gardienii" neobosiți ai fericirii și bunăstării copiilor.
Prin decizia unilaterală a reclamantei-pârâte de a nu se mai întoarce acasă, în Franța, și de a reține minorele în România, departe de tatăl lor, mama a determinat în viața acestora un dezechilibru major și semnificativ, atât prin schimbarea mediului optim de viață asigurat copiilor exclusiv de către pârât, cât mai ales prin imposibilitatea acesteia, în lipsa oricăror mijloace financiare, de a susține cheltuielile generate, de creșterea și educarea optima minorelor și de, a le asigura un cămin la nivelul celor cu care fuseseră obișnuite in Franța.
Reclamanta fiind autoarea unei acțiuni ilicite de reținere a minorelor K și D L pe teritoriul României în sensul răpirii internaționale de copii reglementate de Convenția de la Haga. din 1980, iar autoritățile centrale române și franceze întreprind în prezent demersuri pentru ca mama să înapoieze de bunăvoie minorele pe teritoriul Franței.
"Răpirea" s-a realizat în condițiile în care a lipsit și lipsește orice indiciu privind oportunitatea schimbării domiciliului minorelor: mediul armonios de dezvoltare asigurat exclusiv de pârât în Franța - mediu liniștit, deplin civilizat, plin de afecțiune, fără niciun fel de privări materiale, cu posibilitatea copiilor de a avea acces la un nivel superior de educație si instruire culturală și sportivă - a reprezentat și reprezintă chiar mediul de care au nevoie copiii pentru a li se asigura o viață și o evoluție frumoase.
In aceste condiții, lipsește orice aparență de legalitate cu privire la schimbarea de domiciliu efectuată fraudulos de către reclamantă - pârâtă și deci orice suport faptic și juridic pentru acțiunea acesteia.
Acțiunea reclamantei este menită, în realitate, să satisfacă eventuale capricii de moment ale reclamantei-pârâte, insatisfacții legate strict de persoana sa și de anumite dorințe vindicative impulsive, fără să aibă vreun moment în vedere starea de bine și interesul minorelor și dezechilibrul care li se produce prin rămânerea acestora departe de singurul mediu familial pe care îl cunosc, cel din Franța.
Din probele existente în cauză, se observă că nu există nici cel mai mic indiciu că dezvoltarea fizică și psihică a minorelor K și D L a fost pusă în pericol în Franța, la domiciliul pârâtului, unde s-au născut și au crescut până la această vârstă și au beneficiat de dragostea ambilor părinți.Dimpotrivă, o schimbare a locuinței minorelor, ca măsură definitiviă, motivat de faptul ca mama lor, din considerente exclusiv subiective nu a mai dorit să se întoarcă în reședința familială, nu ar face decât să le bulverseze psihic, să le scoată dintr-un mediu familiar față de care s-au atașat total, să le îndepărteze de tatăl lor și de persoanele față de care are o afecțiune deosebită.
Este evident faptul că ceea ce trebuie să prevaleze în cauză este interesul superior al minorelor, care trebuie determinat prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere a situației de fapt, așa cum ie-am evidențiat mai sus, dincolo de orgolii deșarte sau supărări mai mult sau mai puțin trecătoare ale reclamantei.
Afirmațiile reclamantei referitoare la "planificarea din timp" a întoarcerii în România alături de fete și existența suportului pârâtului în acest sens sunt profund neadevărate si nu își găsesc suport în situația de fapt reală. Pârâtul nu a avut nicio discuție anterioară cu reclamanta legată de această "întoarcere definitivă" în țara sa natală. Reclamanta nu a împachetat lucrurile sale și ale copiilor,(cu excepția celor necesare pentru vacanța de Crăciun), nu și-a luat rămas bun de la niciun prieten sau cunoscut, învățătoarea K nu a fost avizată despre vreo retragere a fetei din școală (s-a solicitat numai scutirea pentru ziua de 6 ianuarie). Practic, decizia reclamantei de a nu mai reveni în Franța și de a retine copiii pe teritoriul României a fost luată pe parcursul șederii în România, fără să conștientizeze consecințele grave ale unui astfel de gest, atât pentru copii, cât și pentru pârât.
Comportamentului iresponsabil al reclamantei, aceasta a înscris-o pe minora K la o școală din România, în mod evident fără acordul pârâtului, în timp ce fiica acestora nu știe nici să scrie, nici să citească în limba română, demonstrând în acest fel o nepăsare neperroisă față de dorințele copilului, care și-a manifestat nu de puține ori admirația și încântarea față de învățătoarea și colegii din Școala Mansart din Montigny-Le-Bretonneaux.
Mai mult, reclamanta-pârâtă a înscris-o pe minora K în clasa aII-a a Liceului Teoretic "Aurel Vlaicu" din Breaza, care în sistemul educațional francez corespunde clasei CE 1, deși K depășise de mult acest nivel, fiind deja înscrisă în clasa CE2 a Școlii Mansart (corespondentă a clasei a III-a din România), determinând în mod nepermis pentru însăși evoluția intelectuală a fiicei noastre, K, repetarea unui an, școlar.
Minorele K și D Lett sunt supuse unei încercări dramatice pentru tânăra lor existență, fiind "smulse"; din mediul în .care s~au născut și au crescut și îndepărtate cu rea-voință de tatăl lor, nu poate fi admisă cererea reclamantei-pârâte de stabilire a locuinței loc la domiciliul mamei din România.
Dimpotrivă, singura urgență în cauză este aceea de a permite minorelor întoarcerea în Franța, în singurul mediu stabil și fericit pe care îl cunosc, alături de persoana care le-a supravegheat cel mai bine interesele, respectiv pârâtul și alături de toți ceilalți prieteni și celelalte persoane apropiate care au constituit "micul paradis" al celor două fiice.
Relațiile personale ale pârâtului cu minorele K și D L se bazează pe afecțiune și devotament reciproc, fiicele acestuia fiind cele mai importante persoane din viața sa.
Autoritatea părintească asupra minorelor a fost exercitată de drept împreună și în mod egal de către pârât și reclamantă, de la nașterea minorelor și până în prezent.
Pe parcursul existentei minorelor, pârâtul a efectuat toate demersurile firești pentru orice părinte de le oferi fiicelor mele toate condițiile materiale și spirituale necesare unei dezvoltări și educații temeinice, fiind un tata implicat și devotat, întodeauna prezent în viața copiilor.
Pârâtul a mai arătat cu privire la afirmația reclamantei referitoare la faptul că aceasta a fost întotdeauna singurul părinte implicat în toate activitățile privitoare la creșterea și educarea fetelor este dureroasă, profund neadevărată și contrazisă de toate probele care vor fi administrate în cauză.
Din seturile fotografice anexate prezentei, alcătuite din fotografii efectuate pe parcursul anilor 2006-2013, în diverse ocazii din viața de familie (maternitate, botezul,aniversări, spectacole de grădiniță, teatru, parc, cinema, vizite în parcuri de distracție, la Turnul Eiffel, Disneyland, circ, vacanțe ele vară și de iarnă, acasă, în România etc.) reiese în mod neîndoielnic relația extrem de apropiată pe care o are cu fiicele sale și prezența acestuia constantă în viata lor, atât la evenimente importante, cât și în banalul cotidian. Fiecare clipă petrecută împreună cu fiicele acestuia umplându-i inima de bucurie și viața de un sens profund. Legătura emoțională profundă dintre tată și fiicele sale putând fi observată și din fotografiile postate de către reclamanta-pârâtă pe pagina sa din rețeaua de socializare Facebook în perioada 2009 - 2013 în care pârâtul și copiii acestuia sunt în diverse ipostaze din vacanțe, acasă în Franța, în România și în alte locuri.
In ceea ce, privește mijloacele de subzistență ale familiei astfel cum a arătat, pârâtul este singurul părinte cate a înregistrat venituri constante, stabile de-a lungul anilor și care a contribuit la cheltuielile curente ale locuinței (chirie, impozite, utilități), la cheltuielile de hrană, îmbrăcăminte, igienă, medicamente ale noastre și ale copiilor, a suportat costurile achiziționării autoturismelor personale pentru reclamantă și acesta, a achitat costurile deplasărilor în vacanțe/concedii, precum și ale tuturor activităților recreative și educaționale pentru fiicele sale.
Pe parcursul întregii perioade de 8 ani în care a conviețuit cu reclamanta - cu excepția unei perioade de trei luni din anul 2008 și de opt luni în anul 2012 când a încasat câteva sute de euro pentru un stagiu finanțat de stat, aceasta nu a fost angajată niciodată, nu a încasat niciodată venituri (din muncă sau din alte surse), nu a întreprins niciun demers pentru a asigura cheltuielile elementare de creștere și educare a fiicelor sale și mai mult, s-a aflat în permanență în imposibilitate financiară de a-și susține propriile nevoi de întreținere și subzistență.
Pârâtul fiind de asemenea, părintele care s-a ocupat exclusiv de activitățile educaționale din grădiniță și apoi din școală ale fiicei K, prin suportul zilnic pe care i l-a acordat în pregătirea temelor și în rezolvarea exercițiilor, în completarea caietelor, în însușirea facilă a cunoștințelor, precum și în orice alte activitate, școlară. Această răbdate și perseverență a pârâtului în corelație cu însușirile personale ale fiicei sale au condus la rezultate școlare remarcabile, K făcând un salt important de la clasa CE, direct la clasa CE2.
Având în vedere faptul că reclamanta a sustras minorele de sub autoritatea paternă, le-a stabilit într-un mediu necunoscut, cu o limbă și o cultură extrem de diferite și care paralizează chiar posibilitățile de comunicare ale copiilor, că reclamanta-pârâtă nu a avut niciodată nicio sursă de venituri și nu le poate asigura minorelor un. cămin sau condiții minime de supraviețuire sau cel puțin la nivelul celor cu care minorele au fost obișnuite pana acum, rezultă cu evidență că acțiunile mamei suni contrare interesului superior al copiilor. Cu titlu de exemplu, arăt că, în prezent, reclamanta le reține și locuiește efectiv cu cele doua fiice într-un apartament din Breaza de aproximativ 65 m2, cu două dormitoare și dependințe, împreuna cu mama, tatăl și tratele reclamantei, în respectivul apartament locuind astfel în mod efectiv șase persoane.
Prin contrast, imobilul în care au locuit și au crescut fiicele sale înainte de reținerea lor în România este un apartament situat într-o zonă centrală din Monrigny--Le-Bretonneaux. cu o suprafață locuibilă de 72 mp și o terasă de 15 mp mobilat și utilat complet .
In drept,pârâtul a invocat aplicabilitatea dispozițiilor legale: art.16 din Convenția de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, art.129, alin.2, pc.1 NCPC, coroborate cu art.130 alin.1 și art.132 alin.4 NCPC, art.998, alin.1NCPC, art.1, alin.2 coroborate cu art.10 și art.11, art.19 din Regulamentul nr.2201/2013 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului CE nr.1347/2000, art.2 din Legea nr.272/2004, art.505 NCC, art.496 NCC.
În susținerea cererii a depus: împuternicire avocațială, în original, dovada de recepționare a cererii de chemare în judecată la data de 1 martie 2014, biletele de avion, inclusiv pentru fiice, rezervate la data de 13.12.2013 pentru zborul Paris -București din 23.12.2103 și retur București - Paris din 07.01.2014, dovada înregistrării pe rolul Tribunalului de Mare Instanță Versailles a dosarului nr. MDI 6142/10.01.2014 și citația transmisă către S A, cererea de înapoiere a minorelor în cadrul Convenției de Ia Haga din 1980, înregistrată la BECCI sub nr. 2000724/22.01.2014, precum și documentele-anexă la aceasta, comunicarea BECCI din data de 05.02.2014 cu privire la stadiul cererii nr. 2000724, declarațiile de venituri și deciziile de impunere ale pârâtului din perioada 2006-2012, contractul de muncă al pârâtului și adeverința de salariat, adrese ale Oficiului Forțelor de Muncă din Franța referitoare la lipsa unui loc de muncă al d-nei S Ad, fotografii de familie din perioada 2006-2013, fotografii "postate" de reclamanta-pârâtă pe pagina personală de Facebook, declarația directoarei și învățătoarelor din cadrul Școlii elementare Mansart. din data de 04.02.2014, adeverință școlară, caietul școlar și de legătură parentală cu școala, carduri de asigurări de sănătate, contractul de închiriere din 09.04.2009, schița imobilului din B-dul. Gustave Eiffel, declarații olografe ale terților cu referire la minore, domiciliul și școlarizarea acestora, corespondența electronică dintre reclamanta-pârâtă și nașa minorei K, din data de 13.12.2013 precum și alte înscrisuri
Reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Atât prin întâmpinarea formulată cât și prin concluziile orale ale părților au fost invocate atât necompetența generală a instanțelor române cât și suspendarea cauzei în baza art.19 din Regulamentul CE nr.2201/2003 al Consiliului precum și suspendarea cauzei până la soluționarea cererii de înapoiere a minorelor în cadrul Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii.În ceea ce privește ordinea de soluționare a acestor incidente procesuale instanța apreciază că în cauză primează excepția necompetenței generale ale instanțelor române, la momentul soluționării nemaifiind incidentă suspendarea cauzei potrivit art.19 din Regulamentul CE nr.2201/2003 al Consiliului, deoarece instanța franceză s-a pronunțat asupra competenței sale și a soluționat fondul cauzei, iar în privința cererii de suspendare conform Convenției de la Haga, cerere aflată pe rolul Tribunalului București, instanța apreciază că textul respectiv impune o restricție de soluționare pe fond a cauzei, dar nu interzice posibilitatea analizării competenței. Rezultă așadar că în situația în care instanța din statul în care copilul a fost deplasat se consideră necompetentă, art.16 al Convenției de la Haga nu și-ar mai găsi aplicabilitatea.
Asupra excepției necompetenței generale instanța reține că potrivit art. art. 1 alin. 1 lit. b din Regulamentul nr. 2201/2003, dispozițiile acestui regulament se aplică materiilor civile privind atribuirea, executarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, iar în cadrul acestor materii se cuprind lit. a și lit. c, încredințarea și dreptul de vizită desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să îl reprezinte sau să-l asiste.
Potrivit art.8 din Regulamentul nr.2201/2003 instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședințe obișnuită în acel stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Dispozițiile art. 10 din același regulament stabilesc competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului referitoare la situația deplasării sau reținerii ilicite a unui copil, instanțele judecătorești din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau a reținerii sale ilicite, rămân competente până în momentul în care copilul dobândește o reședință obișnuită într-un alt stat membru și până când orice persoană, instituție sau alt organism căruia i-a fost încredințat copilul consimte la deplasarea sau reținerea acestuia.
În ceea ce privește situația de fapt instanța reține că părțile au conviețuit în Franța, iar din relația lor s-au născut minorele L D A, la data de 18.07.2012 și L K E la data de 08.01.2006.
Din ancheta socială efectuată de autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Breaza rezultă în urma discuțiilor purtate cu reclamanta, că la sfârșitul anului 2013 familia a hotărât să se mute în România și la data de 23.12.2013, părțile și cele două minore au venit în țară la domiciliul bunicilor materni iar în data de 26.12.2013 pârâtul a părăsit România și nu a mai revenit alături de familia sa și de la această dată nu mai participă financiar la creșterea și îngrijirea minorelor dar ține legătura telefonic cu fiica mai mare.
Din biletele de avion depuse la dosar de către pârât rezultă că atât părțile cât și cele două minore urmau să se întoarcă în Franța în data de 07.01.2014.
Rezultă totodată din înscrisurile depuse la dosarul cauzei faptul că pârâtul L F are domiciliul în Franța și lucrează la Huawei Technologies France SAS.
Instanța reține totodată că așa cum rezultă din cererea aflată la fila 80 din dosar și extrasul din minuta Grefei Tribunalului de Mare Instanță din Arondismentul din Versailles (fila 519), pârâtul a introdus pe rolul acestei instanțe o cerere având ca obiect în esență stabilirea domiciliul minorelor și exercitarea autorității părintești.Potrivit vizei existente pe cererea de la fila 80 cererea a fost depusă la instanța franceză la data de 10.01.2014. Din considerentele hotărâri franceze asupra excepției de litispendență se reține că aceasta a avut în vedere hotărârea Judecătoriei Câmpina în dosarul nr.250/204/2014 având ca obiect ordonanță președințială, prin care aceasta s-a declarat necompetentă, apreciindu-se astfel că judecătorul francez este competent potrivit art.10 din regulamentul nr. nr.2201/2003.Totodată instanța franceză a soluționat fondul cauzei.
Din articolul 19 alin.2 din Regulament rezultă faptul că în cazul în care acțiuni referitoare la răspunderea părintească privind un copil, având același obiect și aceeași cauză, se introduc în fața instanțelor judecătorești din state membre diferite, instanța sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabilește competența primei instanțe sesizate. În cazul în care se stabilește competența primei instanțe sesizate, instanța sesizată în al doilea rând își declină competența în favoarea acesteia.
Potrivit art.16 din același regulament o instanță se consideră sesizată la data depunerii la instanță a actului de sesizare sau a unui act echivalent, cu condiția ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului.
Față de aceste dispoziții instanța apreciază că prima instanță sesizată în cauză este instanța franceză având în vedere mențiune existentă pe cererea de chemare în judecată depusă la dosarul cauzei (10.01.2014 prin raportare la data înregistrării prezentului dosar, respectiv 15.01.2014). Nu se poate reține susținerea reclamantei în sensul că această cerere inițială a fost anulată, aceasta neproducând nici un fel de dovadă în acest sens. De asemenea, nici invocarea de către reclamantă a mențiunilor din hotărârea franceză în sensul menționării datei de 20.01.2014 (fila 520) nu poate fi reținută această mențiune referindu-se la data la care a fost citată reclamanta prin executor judecătoresc.
Instanța apreciază totodată că în cauză nu se mai impune analizarea motivelor pentru care instanța română ar fi necompetentă prin raportare la celelalte dispoziții regulamentare având în vedere soluția instanței franceze cu primire la competență.Așa cum rezultă și din hotărârea în cauza C-497/10/2010 Chaffe/Mercredi, instanța română ar putea face abstracție de hotărârea instanței străine cu privire la competență numai în situația în care instanța străină nu ar fi fost prima sesizată, situație care nu se regăsește în speță.
În raport de această situație de fapt și având în vedere și dispozițiile art. 132 alin.3 Cpc va admite excepția necompetenței generale a instanțelor românești și va respinge cererea principală și cererea reconvențională ca nefiind de competența instanțelor române.
Având în vedere că atât cererea principală cât și cererea reconvențională având același obiect urmează a fi respinse instanța nu va soluționa cererile referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
| ← DREPT CIVIL CONTESTAŢIE LA EXECUTARE. Jurisprudență... | Reintegrare. Jurisprudență Ordonanţă Preşedinţială → |
|---|
