Suspendarea de drept a funcţionarului public. Aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului
| Comentarii |
|
Curtea de Apel CRAIOVA-Sectia contencios administrativ si fiscal Decizie nr. 6455 din data de 27.10.2014
Prin sentința nr. 237 din data de 26 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 3615/104/2013, s-a respins contestația formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței nr. 237 din data de 26 februarie 2014, pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 3615/104/2013 a declarat recurs reclamanta X.
Analizând criticile formulate de recurenta reclamantă, în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Recurenta reclamantă a indicat motivul de nelegalitate a hotărârii prin cererea înregistrată la instanță la data de 08.07.2014, ca fiind cele prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: "Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material";, astfel că din perspectiva acestuia se va analiza soluția pronunțată de către instanța de fond.
Curtea reține că prin Decizia nr. 276/03.07.2013 emisă de către directorul D.G.F.P. Olt s-a constatat suspendarea de drept a reclamantei din funcția publică deținută, în temeiul prevederilor art. 86 alin. 2 coroborat cu art. 54 lit. h și art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare, avându-se în vedere adresa nr. 174/P/2011 din 27.06.2013 a DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, prin care s-a înaintat o copie a rechizitoriului emis în cauza penală, din care rezultă că s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a reclamantei pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire sau aderare la un grup infracțional organizat, faptă prev. și ped. de art. 7 din Legea 39/2003, precum și de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată și continuată, faptă prev. de art. 248 rap. la art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. 2 din Codul penal, precum și adresa nr. 21318/01.07.2013 a Serviciului juridic prin care se precizează că pe rolul instanței a fost înregistrat dosarul penal nr. 946/54/2013.
Recurenta reclamantă a susținut că prin controlul judecătoresc a solicitat verificarea legalității și oportunității actului administrativ în contextul legislativ actual, prin raportare la dispozițiile constituționale, cât și la dispozițiile comunitare pe care România este obligată să le respecte și cu care actul administrativ emis trebuie să se afle în deplină concordanță.
Potrivit art. 86 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor publici,
republicată, cu modificările și completările ulterioare "În cazul în care funcționarul public este trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), persoana care are competența legală de numire în funcția publică va dispune suspendarea funcționarului public din funcția publică pe care o deține";.
Potrivit art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare "(1) Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public se află în una dintre următoarele situații: ... m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h.";
Infracțiunile prevăzute de art. 54 lit. h din Legea nr. 188/1999 sunt infracțiuni contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice.
Recurenta reclamantă a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire sau aderare la un grup infracțional organizat, faptă prevăzută și pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată și continuată, prev. de art. 248 C.pen. raportat la art. 248 ind. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal.
Având în vedere aceste aspecte, în mod corect instanța de fond a reținut faptul că infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată recurenta reclamantă se încadrează între infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute de Codul penal la art. 246-258.
În art. 2 din decizia contestată se prevede faptul că actul intră în vigoare la data încetării incapacității temporare de muncă a recurentei, fiind respectate prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond.
Prin decizia contestată s-a constatat intervenită suspendarea de drept a raportului de serviciu, punându-se în aplicare dispozițiile legale cu caracter imperativ prevăzute la art. 86 alin. 2 și art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999, ca urmare a măsurii de trimitere în judecată pentru una dintre infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute la art. 246-258 cod penal, fiind incidente prevederile art. 54 lit. h din Legea nr. 188/1999, în decizia contestată fiind prevăzută și data până la care operează suspendarea, respectiv până la pronunțarea de către instanță a unei soluții definitive.
Susținerile reclamantei, în sensul că niciuna dintre atribuțiile directorului executiv nu prevede abilitatea legală, deci competența acestuia de a dispune suspendarea raportului de serviciu, acesta având numai posibilitatea de a dispune suspendarea din funcția publică, au fost apreciate corect de către instanța de fond ca neîntemeiate.
Prin decizia de suspendare a raporturilor de serviciu au fost transpuse dispozițiile legale si imperative ale Legii nr. 188/1999, autoritatea publică constatând suspendarea de drept a acestor raporturi de serviciu. Fiind îndeplinite condițiile imperative prevăzute de art. 86 alin. 2 si art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999, Directorul Executiv a emis decizia de suspendare de drept a raportului de serviciu, în virtutea legii.
Prin constatarea suspendării de drept a raportului de serviciu, conducătorul instituției nu s-a pronunțat asupra vinovăției sau nevinovăției funcționarului public și nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluționare intră în sfera de activitate a organelor judiciare.
Având în vedere natura administrativă a acestei măsuri, în speță nu se pune problema nerespectării prezumției de nevinovăție, care va trebui respectată pe tot parcursul desfășurării întregului proces penal pornit împotriva reclamantei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Nu trebuie neglijate deciziile cu caracter general obligatoriu, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituția României, referitoarea la suspendarea de drept a funcționarului public.
Prin decizia nr. 1.597 din 09.12.2010 a Curții Constituționale, examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a constatat că "s-a mai pronunțat în numeroase cazuri asupra prevederilor de lege criticate, constatând că acestea nu contravin dispozițiilor constituționale și convenționale invocate. Astfel, prin Decizia nr. 481 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 30 mai 2008, Curtea a reținut că măsura suspendării din funcție se aplică tuturor funcționarilor publici aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, și anume în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea uneia dintre infracțiunile contra umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care i-ar face incompatibili cu exercitarea funcției publice. Așa fiind, nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate privind încălcarea art. 16 alin. 1 din Constituție referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. Referitor la invocarea prevederilor art. 23 alin. 11 din Legea fundamentală, Curtea, prin Decizia nr. 48 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 26 martie 2003, a reținut că sancțiunea administrativă a suspendării funcționarului public din funcția publică pe care acesta o deține, în cazul în care s-a dispus trimiterea sa în judecată, are ca finalitate protejarea autorității sau a instituției publice față de pericolul continuării activității ilicite și al extinderii consecințelor periculoase ale faptei penale săvârșite de către funcționarul public. Or, ținând cont de natura administrativă a acestei măsuri, nu se pune problema nerespectării prezumției de nevinovăție, care va trebui însă respectată pe tot parcursul desfășurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcționar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Cu privire la critica referitoare la prevederile art. 41 din Constituție privind dreptul la muncă, prin Decizia nr. 921 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 22 octombrie 2008, Curtea a reținut că aceasta este neîntemeiată, deoarece nu se poate susține că suspendarea din funcție sau suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici în cazul trimiterii în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 ar contraveni principiului alegerii libere a profesiei, a meseriei, a ocupației sau a locului de muncă, deoarece, pe de-o parte măsura suspendării este temporară, iar pe de altă parte este justificată de trimiterea în judecată a funcționarului public pentru infracțiuni de o gravitate deosebită. Totodată, prin Decizia nr. 539 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 2 iunie 2010, Curtea a constatat că textele de lege criticate nu aduc atingere nici dispozițiilor art. 47 din Constituție, observând în acest sens că, potrivit art. 86 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, dacă instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv își va relua activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare";.
De altfel, jurisprudența menționată a Curții Constituționale a fost confirmată de Curtea de la Strasbourg prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011 pronunțată în Cauza Țehanciuc împotriva României, paragrafele 17 - 19.
În cauza Marcel Țehanciuc împotriva României, Decizia din 22.11.2011, cererea nr. 20286/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului "notează că autoritatea publică nu a pretins că reclamantul a comis vreun act ilegal și nimic din decizia sa nu indica vreo apreciere sau antepronunțare a vinovăției reclamantului cu privire la acuzațiile penale aduse împotriva acestuia [a se vedea Dubos împotriva Franței (dec.), nr. 31104/96, 14 ianuarie 1998]. Într-adevăr, suspendarea sa era obligatorie și automată conform art. 79 din Legea nr. 188/1999 (a se vedea supra, pct. 10). Mai mult, nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauție și provizoriu [a se vedea, mutatis mutandis, Escoubet împotriva Belgiei (MC), nr. 26780/95, pct. 37, CEDO 1999-VII], în măsura în care privește apărarea interesului public prin suspendarea din funcție a unei persoane acuzată de comiterea unei infracțiuni de serviciu, și astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecințe ale unor asemenea acte";.
În aceeași cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat că "În ceea ce privește argumentul reclamantului conform căruia susținerea măsurii de suspendare pentru o perioadă de timp prelungită încalcă per se prezumția de nevinovăție, Curtea este de acord că, chiar și în absența unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 § 2 din convenție. În mod special, trebuie să se țină seama de garanțiile, dacă există, prevăzute de lege în acest sens. În această privință, Curtea notează că dispozițiile relevante din Statutul funcționarilor publici prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcție dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului în cazul achitării";.
Distinct de cele reținute în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 1006 din 27 noiembrie 2012 că textul de lege criticat nu pune în discuție nerespectarea prezumției de nevinovăție. Această constatare este în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că prezumția de nevinovăție este relevantă nu doar în cadrul procedurilor penale, ci și în alte cazuri în care instanțele naționale nu sunt chemate să se pronunțe asupra problemei vinovăției (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunțată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, paragrafele 35 - 36). Aceasta, deoarece prevederile art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999 presupun, prin ipoteză, intervenția instanțelor judecătorești competente care, în cadrul procesului penal declanșat, vor respecta prezumția de nevinovăție, precum și toate garanțiile procedurale ce converg spre realizarea unui proces echitabil.
În speță, suspendarea de drept a raportului de funcție publică este strâns legată de trimiterea în judecată a funcționarului public, deci de existența unui "act de acuzare"; prin care se conferă o încadrare juridică unor fapte ilicite determinate și se propune trimiterea în judecată.
În măsura în care fapta imputată recurentei reclamante nu este o abatere disciplinară, nu sunt fondate apărările acesteia privind încălcarea prezumției de nevinovăție garantată în procesul penal, iar suspendarea de drept a raporturilor de serviciu nu poate fi asimilată unei sancțiuni disciplinare sau administrative. Suspendarea raporturilor de serviciu nu a intervenit ca o sancțiune disciplinară, ci a operat suspendarea de drept.
Apărările recurentei reclamante referitoare la încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale, nu pot fi reținute în speță, în condițiile în care dispozițiile de principiu ale statutului aprobat prin Legea nr. 188/1999 consacră posibilitatea oricărui funcționar public de a contesta actele administrative prin care se constată sau se dispune, suspendarea raportului de funcție publică, potrivit normei de principiu reglementată de art. 109 din Legea nr. 188/1999.
Intimata pârâtă nu a făcut altceva decât să constate intervenția suspendării de drept, dând eficiență unor dispoziții legale cu caracter imperativ, fără a avea obligația, dar nici posibilitatea de a aprecia dacă infracțiunea pentru care este cercetată reclamanta, enumerată de dispozițiile art. 54 lit. h din Legea nr. 188/1999, o face pe reclamantă incompatibilă funcției publice deținute și fără ca prin această măsură cu caracter administrativ să aducă atingere prezumției de nevinovăție a reclamantei, care în conformitate cu art. 94 alin. 2 și 3 din Legea nr. 188/1999 are posibilitatea reluării raporturilor de serviciu la încetarea cauzei de suspendare.
Ca atare, independent de aprecierea autorității publice emitente a actului administrativ, suspendarea raportului de serviciu a operat în temeiul legii. Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu este concepută de legiuitor ca o măsură de protecție a autorității publice, urmărindu-se prin aceasta lipsirea funcționarului public asupra căruia planează suspiciunea comiterii unei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, de posibilitatea de a comite și în viitor, până la stabilirea vinovăției sau nevinovăției sale de către instanța de judecată, a faptelor de genul cărora este trimis în judecată.
Actele dosarului atestă faptul că la data emiterii deciziei contestate au fost îndeplinite condițiile impuse de lege, decizia fiind emisă cu deplina respectare a prevederilor legale pe care s-a fundamentat, instanța de fond reținând corect că nu sunt motive de nelegalitate care să atragă anularea deciziei.
Instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor legale incidente, întrucât măsura suspendării din funcția publică încetează, iar funcționarul public respectiv își va relua activitatea în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare, numai dacă instanța judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Legea instituie o obligație și nu o facultate a conducătorului instituției în acest sens.
Analizând argumentele instanței de fond, Curtea reține că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări și interpretări a dispozițiilor legale, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← Rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare.. Jurisprudență... | Beneficiarului i se acordă finanţarea nerambursabilă în... → |
|---|
