Uzucapiune de 10-20 de ani. Titlul pro herede. Poate fi considerat ca o justă cauză în sensul art. 1895 C.civ.? Soluţie negativă
| Comentarii |
|
C.civ. rom., art. 644, 1858 alin. (4), art. 1895, art. 1897;
C.civ. fr., art. 2237
Articolul 1897 spune că justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, printre care s-ar putea desigur număra, în conformitate cu art. 644 C.civ., şi titlul pro herede.
Articolul 1895, care formează sediul materiei în ceea ce priveşte prescripţia de 10-20 de ani, precizează că numai cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un bun determinat, poate beneficia de această prescripţie. Se exclude prin urmare titlul „pro herede”, deoarece acest titlu face să se transmită de la autor la succesorul universal, nu un bun determinat, ci o universalitate de bunuri. De altfel, chiar enumerarea demonstrativă făcută prin art. 1897 cuprinde numai acte cu titlu particular, vindere, schimb etc., nu cu titlu universal, cum este titlul pro herede.
Trib. Dolj, procesul-verbal nr. 16082 din 19 octombrie 1931
(J.G. nr. 2/1932, p. 52-54)
în fapt, reclamanta M. a intentat acţiune în revendicare contra pârâtului I. pentru o bucată de pământ situată în comuna Comu-Dolj. Pârâtul invocă în favoarea sa prescripţia de 10 ani, având drept justă cauză titlul pro herede.
Tribunalul a respins aceasta obiecţiune, considerând că titlul pro herede, nu poate constitui o justă cauză în sensul art. 1895 C.civ.
în drept, dacă art. 1858 alin. (4) C.civ. prevede intervertirea posesiunii precare a autorului într-o posesiune utilă printr-un act cu titlu universal, aceasta nu înseamnă că legiuitorul român a făcut din titlul pro herede o justă cauză care poate să conducă la prescripţia de 10-20 de ani, ci numai că în dreptul nostru, spre deosebire de dreptul francez, această intervertire de posesiune se poate face nu numai printr-un act cu titlu particular, dar şi printr-un act cu titlu universal. S-a referit cu alte cuvinte legiuitorul nostru la posesiunea cerută pentru a prescrie, aşa cum spune chiar titulatura capitolului unde se găseşte art. 1858, indiferent dacă este vorba de prescripţia de 10-20 de ani sau de lunga prescripţie.
Despre justa cauză legiuitorul vorbeşte în capitolul intitulat „Timpul cerut pentru a prescrie” unde se găsesc art. 1895 şi 1897 C.civ. Or, dacă art. 1897 spune că justa cauză este orice titlu translativ de proprietate, printre care s-ar putea desigur număra, în conformitate cu art. 644 C.civ. şi titlul pro herede, apoi art. 1895, care formează sediul materiei în ceea ce priveşte prescripţia de 10-20 de ani, precizează că numai cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un bun determinat, poate beneficia de această prescripţie. Se exclude prin urmare titlul pro herede, deoarece acest titlu face să se transmită de la autor la succesorul universal, nu un bun determinat, ci o universalitate de bunuri. De altfel, chiar enumerarea demonstrativă făcută prin art. 1897 cuprinde numai acte cu titlu particular, vindere, schimb etc., nu cu titlu universal, cum este titlul pro herede.
Cele dintâi pot desigur să producă în spiritul dobânditorului de bună-credinţă părerea greşită că cel ce i-a transmis proprietatea, era proprietar deşi în realitate nu era, pentru că această inexactitate se afirmă în chiar titlul său. Când este vorba însă de titlul pro herede, prin care se transmite întreaga succesiune, adică o universalitate de bunuri, dobânditorul acestei succesiuni nu găseşte nicăieri făcută o astfel de afirmaţiune inexactă pentru a fi indus în eroare; şi dacă ar încerca să se convingă care este realitatea, poate să afle adevărul din chiar actele rămase de la autorul său. Or, dacă nu găseşte un astfel de act, succesorul universal nu s-ar putea considera cu privire la un anumit bun din succesiune, decât cel mult
posesor de bună-credinţă, chiar dacă autorul lui ar fi fost un detentor cu titlu precar.
Intervertirea aceasta de posesiune este singurul efect pe care îl produce titlul pro herede conform art. 1858 alin. (4) C.civ. român, din punct de vedere al prescripţiunii; efect destul de important, ca consecinţă practică, deoarece numai graţie acestei intervertiri se transformă posesiunea precară a autorului, ce nu ar fi putut prescrie nici chiar în 100 de ani, într-o posesiune utilă ce conduce la prescripţiunea de 30 de ani, ceea ce în dreptul francez este interzis prin art. 2237 C.civ.fr. care presupune că moştenitorii posesorului precar nu pot prescrie niciodată. Dacă s-ar admite că inovaţiunea ce a făcut Codul civil român, prin art. 1858 alin. (4), are drept efect nu numai intervertirea posesiunii, dar şi micşorarea timpului cerut pentru a prescrie, ar însemna să se depăşească intenţia legiuitorului.
Pentru aceste motive, titlul pro herede nu poate constitui o justă cauză în sensul art. 1895 C.civ.
Notă. Jurisprudenţă constantă a înaltei Curţi de Casaţie este contrară soluţiei adoptate prin hotărârea publicată mai sus.
„După dispoziţiile art. 1895 C.civ. - arată înalta Curte - cel ce câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat, prescrie proprietatea lui prin 10 ani; iar art. 1897 acelaşi cod spune că justa cauză este orice titlu translativ de proprietate. Succesiunea fiind enumerată printre modurile de a dobândi proprietatea (art. 644 C.civ.), constituie, prin ea însăşi, un titlu, care unit cu buna credinţă duce la prescripţia de 10 ani”1.
Iată ce zice însă Matei Cantacuzino cu privire la această chestiune: „Potrivit dispoziţiilor art. 1858 alin. (3) şi (4), art. 1859 şi 1861, posesorul actual animo sibi habendi are totdeauna facultatea de a despărţi posesiunea nevicioasă de posesiunea precară şi vicioasă a autorului său şi aceasta - printr-o inovaţiune nefericită a legii noastre - chiar când posesorul actual este succesorul universal al posesorului anterior. Această inovaţiune constituie o gravă derogaţiune de la principiul că succesorul universal, fiind personal ţinut de toate obligaţiunile autorului său, nu poate, după rigoarea principiului decât să continue felul de posesiune al autorului şi nu se poate lepăda printr-un act pur intern de credinţă de obligaţiunea de restituţiune care rezultă pentru autor din titlul precar al posesiunii sale. Cacofonia juridică pe care o semnalez mai este agravată
1 Cas., secţia I, decizia nr. 3980 din 29 octombrie 1926, în J.G., 1927, p. 153.
prin jurisprudenţă care recunoaşte succesorului universal, în asemenea caz, dreptul de a uzucapa prin propria sa credinţă, adică ignoranţa caracterului precar al posesiunii autorului său ar constitui un titlu. Această jurisprudenţă este profund greşită”.
Pentru a dovedi această afirmaţiune regretatul savant de la Iaşi ne dă o foarte juridică argumentare, pe cât de concisă, pe atât de logică, ce merită să fie citită în întregime în admirabilul său tratat Elementele dreptului civil, p. 129-131 nr. 127.
Un argument în plus care să justifice soluţiunea adoptată prin hotărârea publicată mai sus, se poate trage din faptul că în sistemul Codului civil francez, titlul pro herede nu constituie o justă cauză în sensul art. 2265 (art. 1895 C.civ. rom.).
Iată ce spune M. Planiol în aceasta privinţă: ,fes successeurs uni-versels d’une personne n’ont pas de titre qui leur soit proper. Ils conti-nuent la possession du de/unt qui la leur transmit avec son titre. II n’y a donc pas d’usucapion possible par dix a vingt ans au titre pro herede. L ’heritier possede a titre d’acheteur, de donataire etc. selon que le defunt avait lui-meme acquis l’immeublepar l’un ou l’autre de ces titre” (voi. I. ed. a VUI-a, p. 828 nr. 2661).
Or, dacă aceasta este exact în Franţa, trebuie să fie exact şi la noi, deoarece nu există în Codul civil francez nicio dispoziţiune contrarie dispoziţiunilor cuprinse în articolele române invocate în jurisprudenţă Curţii noastre de Casaţie, menţionate la începutul prezentei note. Singura inovaţiune a Codului civil român este dispoziţiunea cuprinsă în art. 1858 alin. (4) care admite inversiunea posesiunii precare a autorului printr-un act cu titlu universal, dispoziţiune contrazisă categoric de art. 2237 C.civ. fr. Dar articolul inovator 1858 nu este menţionat în jurisprudenţă Curţii de Casaţie şi cu drept cuvânt deoarece acest articol nu poate avea nicio legătură cu chestiunea ce ne preocupă, dacă adică titlul pro herede poate sau nu poate fi considerat ca o justă cauză în sensul art. 1895 C.civ. sau art. 2265 C.civ.fr., articole ce au o redacţiune identică precum identice sunt în ambele legislaturi toate celelalte principii care cârmuiesc materia uzucapiunii. Or, dacă singurul articol din Codul civil român care nu are corespunzător şi este chiar contrazis de Codul civil francez, nu este invocat în jurisprudenţă Curţii noastre de Casaţie, cum se explică faptul că această jurisprudenţă a adoptat o soluţie contrară soluţiunii admise in Franţa?!
Nedumerirea se măreşte dacă discutăm ipoteza când inovaţiunea din art. 1858 C.civ. rom. este inoperantă adică atunci când posesiunea auto
rului este utilă, nu precară, şi deci nu se mai poate vorbi de intervertirea posesiunii.
Să presupunem că A. este succesorul universal al lui B., care a posedat timp de 5 ani în mod util, nu precar, un imobil determinat. Ei bine, conform jurisprudenţei Curţii noastre de Casaţie, A. va uzucapa imobilul în 10 ani deoarece titlul său de moştenitor constituie o justă cauză; iar conform cu părerea unanim admisă în Franţa, şi rezumată de Planiol în rândurile de mai sus, A. nu va putea uzucapa prin 10 ani, pentru că titlul pro herede nu este considerat ca o justă cauză. Va uzucapa însă după 25 de ani, căci atât Codul civil francez (art. 2235), cât şi Codul civil român (art. 1859) permit unirea acestor două posesiuni, posesiunea autorului de 5 ani, cu posesiunea succesorului de 25 de ani, în total 30 de ani.
Această deosebire în felul de a rezolva una şi aceeaşi chestiune, pe baza aceloraşi texte de lege şi în conformitate cu aceleaşi principii de drept, este absolut inexplicabilă; de aceea cred că este exactă părerea lui M. Cantacuzino după care jurisprudenţă Curţii noastre de Casaţie este profund greşită (Ion A. Stroe).
| ← Prescripţie de 10 ani. Just titlu. Ce se înţelege prin just... | Acţiune în revendicare. Prescripţia specială prevăzută de... → |
|---|
