Urmărirea recunoaşterii unui drept contestat prin acte publice. Prescripţie de 10-20 de ani. Elementele ei. Lipsa bunei-credinţe
| Comentarii |
|
C.civ., art. 644, art. 998, art. 1858, art. 1861, art. 1876, art. 1895, art. 1898
Prescripţia prescurtată prevăzută de art. 1895 C.civ., ca să poată fi pusă înainte, pe lângă condiţiunile generale cerute pentru a putea pres
crie, trebuie să se sprijine pe titlu, sau justă cauză, cum şi pe buna credinţă.
Potrivit dispozifiunilor art. 644 C.civ., alăturate din acele din art. 1858, 1859 şi 1861 din acelaşi cod, titlul de „pro herede” constituie un titlu suficient pentru moştenitorul de bună-credinţă, care să-l ducă la dobândirea proprietăţii imobiliare, prin uzucapiunea de 10 sau 20 de ani, conform art. 1895 C.civ.
Articolul 1898, definind buna credinţă şi determinând întinderea acestei noţiuni, o reduce la credinţa posesorului că cel de la care a dobândit bunul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea, cu alte cuvinte, legea cere ca posesorul să fi ignorat viciul autorului său.
C.A. Iaşi, secţia I, decizia nr. 69 din 16 mai 1928 (J.G. nr. 38/1928, p. 1205-1207)
In fapt, H.S. a cumpărat, prin actul de vânzare autentificat, de la d-na A.C.M., un imobil, cu clauza respectării contractului de închiriere, autentificat în 1918, faţa de d-na S.C., până la 23 octombrie 1923. La expirarea termenului de închiriere, cumpărătorul a cerut rezilierea contractului şi evacuarea, pentru motivul că chiriaşa subînchiriase imobilul, în acest proces, I.V. şi E.C., au făcut o intervenire susţinând că închirierea au făcut-o ca proprietari ai imobilului, moştenit de la defunctul lor părinte N.C., aducând drept dovadă un contract de închiriere cu data de 13 decembrie 1923, prin care luându-şi această calitate au închiriat două camere din acest imobil. Acţiunea cumpărătorului H.S. a fost respinsă întrucât intervenienţii contestau chiar dreptul de proprietate.
în 1924, H.S. a chemat în judecată pe intimate şi pe d-na A.C.M. în garanţie, pentru a stabili faţă de cei dintâi, că este singurul şi exclusivul proprietar al acelui imobil. Tribunalul considerând acţiunea reclamantului întemeiată pe dispoziţiunile art. 66 C.proc.civ. constată că nu prezintă caracterul de urgenţă şi respinge acţiunea.
în contra acestei sentinţe, reclamantul a introdus apel.
In drept, din examinarea termenilor acţiunii se vede ca H.S. a cerut să se stabilească judecătoreşte dreptul său de proprietate exclusiv asupra imobilului, drept constatat nu prin simple afirmaţii lăudăroase sau prin cuvinte fără temei, ci printr-o pretenţie precis formulată în intervenţia făcută de fraţii C., la procesul de reziliere intentat de apelant d-nei S.C.
în cazul de faţă acţiunea reclamantului urmăreşte recunoaşterea unui drept contestat prin acte publice, contestare întemeiată pe pretenţiuni precis afirmate, nu simple vorbe, exerciţiul ei fiind sprijinit pe art. 998 C.civ.
în privinţa alegaţiunii intimaţilor că reclamantul nu ar stăpâni efectiv imobilul şi deci nu ar avea, din acest punct de vedere, exerciţiul acţiunii deduse în justiţie: în cazul de faţă posesiunea corespunde dreptului de proprietate pe care H.S. îl exercită pe baza unui titlu translativ, nedărâmat, aşa că stăpânirea sa asupra bunului nu poate să-i fie în principiu contestat de vreme ce deţinătorii actuali îl stăpânesc în virtutea unui contract de închiriere prelungit, deci cu titlu precar, fără de animus sibi habendi.
Intimaţii pretind că sunt proprietarii imobilului în proces invocând prescripţia de 30 de ani cât a stăpânit autorul lor N.C. care a primit imobilul de la defunctul E.A. fiindu-i donat de acesta, iar de la 1912, data morţii lui N.C., au posedat pro herede, mai mult de 10 ani, până la intentarea acţiunii.
Din depunerile martorilor ascultaţi, deşi s-ar părea că autorul intimaţilor a locuit această casă un număr suficient de ani, totuşi prescripţia de 30 de ani care se opune a fost întreruptă, conform art. 1876 C.civ. prin minoritatea d-nei A.C.M., născută în anul 1883 şi devenită proprietara imobilului prin moştenire de la defunctul E.A., încetat din viaţă la 1912.
Prescripţia prescurtată prevăzută de art. 1895 C.civ., ca să poată fi pusă înainte, pe lângă condiţiunile generale cerute pentru a putea prescrie, trebuie să se sprijine pe titlu, sau justă cauză, cum şi pe buna credinţă.
Potrivit dispoziţiunilor art. 644 C.civ., alăturate din acele din art. 1858, 1859 şi 1861 din acelaşi cod, titlul de pro herede constituie un titlu suficient pentru moştenitorul de bună-credinţă, care să-l ducă la dobândirea proprietăţii imobiliare, prin uzucapiunea de 10 sau 20 de ani, conform art. 1895 C.civ.
Articolul 1898, definind buna credinţă şi determinând întinderea acestei noţiuni, o reduce la credinţa posesorului că cel de la care a dobândit bunul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea, cu alte cuvinte, legea cere ca posesorul să fi ignorat viciul autorului său.
în cazul de faţă, intimaţii susţin, fară să facă nicio dovadă, că părintele lor N.C. ar fi devenit proprietarul imobilului în discuţie, pe baza unui act de donaţiune emanat de la defunctul E.A., fără să facă dovada acestei donaţiuni, în formele cerute de lege pentru existenţa ei.
Din cercetările şi analiza faptelor se constată că elementul bunei-cre-dinţe lipseşte şi nu poate fi invocat de intimaţi, deoarece este înlăturat printr-o serie de împrejurări care se ţin şi se completează şi anume: prin contractul de închiriere intervenit între mama lor, d-na S.C. şi d-na A.C.M., care consfinţeşte dreptul de proprietate al d-nei A.C.M. asupra imobilului; din cele arătate la fisc stabilindu-se că pe urma defunctului
N.C. nu a rămas niciun soi de avere imobilă; din declaraţiunea făcută de
E.A., cu prilejul legii unificării contribuţiunilor prin care arata că nu are altă avere decât salariul; din cererea adresată comisiei de ocol pentru expropriere Paşcani prin care afirmând că deţin imobilul în litigiu cu titlu de locaţiune, intimaţii au declarat apel contra hotărârii prin care li s-a respins cererea de expropriere ca embaticari.
Din complexul tuturor acestor dovezi, se stabileşte că intimaţii nu au posedat cândva acest imobil cu bună-credinţă, ci numai cu titlu precar, aşa că unul din elementele esenţiale ale prescripţiei invocate lipseşte.
Astfel fiind, apelul lui H.S. este fondat.
| ← Uzucapiunea de 10-20 de ani. Comoştenitori. Autor comun. | Comoştenitori. Nu există între ei decât prescripţia... → |
|---|
