Uzucapiune. Imobile înscrise în Cartea Funciară. Aplicabilitatea dispoziţiilor Codului civil. Incidenţa Deciziei IV/2006 a Secţiilor Unite ale ICCJ
| Comentarii |
|
Decretul-lege nr. 115/1938, art. 27, art. 28 C. civ., art. 1844, art. 1846, art. 1847 Legea nr. 7/1996, art. 58, art. 60, art. 69
Zona geografică în care se află imobilul fiind supusă regimului de carte funciară, uzucapiunea, invocată de reclamanţi, nu poate fi constatată decât prin raportare la dispoziţiile speciale ale Decretului-lege nr. 115/1938, singurele aplicabile după anul 1947, iar nu prin raportare la dispoziţiile Codului civil.
Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006 a Secţiilor Unite ale înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este incidenţă în speţă, întrucât din considerente nu rezultă că s-au avut în vedere terenurile aflate în proprietatea statului.
C.A. Timişoara, Secţia civilă, decizia nr. 955/R din 16 octombrie 2008
Prin acţiunea civilă înregistrată pc rolul Judecătoriei Timişoara la 16 iunie 2007, reclamanţii P.G şi P.B. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul T. reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului T., solicitându-i instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa aceasta să constate că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune imobilul înscris în C.F. nr. 7333 T, nr. top. 13847, imobil compus din grădină în suprafaţă de 744 mp, situat în T., (...), să se constate că reclamanţii au dobândit prin uzucapiune imobilul înscris în C.F. nr. 1 T., nr. top. 13846, imobil compus din grădină în suprafaţă de 746 mp, situat în T., să se dispună radierea actualului proprietar din C.F. nr. 7733 şi C.F. nr. 1 T. şi înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor.
In fapt s-a arătat că reclamanţii locuiesc în imobil şi că din anul 1969 folosesc în mod continuu, public, sub nume de proprietari, imobilul compus din grădină înscris în C.F. nr. 7733, situat pe (...) şi imobilul compus din grădină, înscris în C.F. nr. 1 T., situat în T., (...), că de peste 30 de ani s-au comportat ca adevăraţi proprietari ai acestor imobile.
Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii, cu motivarea că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1890 C. civ., adică o posesie utilă şi o posesie exercitată neîntrerupt, timp de 30 de ani.
S-a mai arătat că nu se poate uzucapa împotriva Statului Român, conform art. 135 din Constituţie, bunurile proprietate publică fiind inalienabile şi, implicit, imprescriptibile, precum şi faţă de prevederile art. 27-28 din Decretul-legelege nr. 115/1938,.
S-a mai arătat că reclamanţii nu au exercitat posesia lor în mod public, pentru ca pârâţii să cunoască cxercitarca ei, iar ca, fiind clandestină, nu este una utilă.
Prin sentinţa civilă nr. 12070 din 29 noiembrie 2007, Judecătoria Timişoara a respins ca neîntemeiata acţiunea civila formulata de reclamanţii P.G şi P.B., în contradictoriu cu paraţii Municipiul T.
reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului T. având ca obiect uzucapiune, fară cheltuieli de judecata, nefiind solicitate.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că terenurile sunt înscrise în cărţile funciare ca fiind proprietatea Primăriei Municipiului T., ca posesor la localizare, cumpărare, expropriere, unificare, schimb, donaţie (nr. 2) şi a Statului Român (nr. 4).
In răspunsul la interogatoriul formulat de reclamanţi, pârâţii au arătat că imobilul de la nr. 2 nu se află cuprins în anexa privind domeniul public al Municipiului T., iar despre terenul de la nr. 4 din str. (...) nu se pot pronunţa întrucât s-ar impune prezentarea unei schiţe cadastrale a terenului de către reclamanţi, având în vedere şi faptul că atribuirea terenurilor în baza Legii nr. 18/1991 s-a făcut pe parcelele numerotate cu numere cadastrale şi nu cu numere topografice.
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, rezultă că ambele terenuri se situează vizavi de proprietatea reclamanţilor, cumpărată după anul 1970, iar anterior erau construite în zonă, pe str. (...) câteva case, iar pe str. (...) mai multe, cu vechime mai mare, de pe terenurile din litigiu transportându-se pământ pentru fabrica de cărămidă situată în T.
Martorii au mai susţinut că la construirea liniei de tramvai nr. 7 în zonă, reclamantul şi alţi vecini au rugat muncitorii să transporte pământul scos pentru amplasarea liniei şi să umple gropile datorate pământului transportat la fabrica de cărămidă, ulterior îngrădind aceste terenuri, iar el şi familia lui comportându-se ca un proprietar al lor, cultivându-le fară a fi deranjaţi în folosinţa lor.
Ţinând seama de faptul că în regim de carte funciară uzucapiunea este prevăzută de dispoziţiile art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la momentul debutului posesiei utile pretinse de reclamanţi, că nu sunt îndeplinite cerinţele acestor texte de lege, (adică înscrierea fară cauză legitimă a unui drept real şi posedarea bunului cu bună-credinţă timp de 10 ani, ori posedarea timp de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în cartea funciară a bunului), instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Avându-se în vedere şi faptul că temeiurile de drept invocate de reclamanţi sunt cele din Codul civil, judecătoria, analizând petitul şi prin prisma lor, a respins acţiunea tot ca neîntemeiată dat fiind faptul că termenul de prescripţie achizitivă cerut de aceste texte de lege nu s-a îndeplinit, el curgând doar din decembrie 1989, anterior proprietatea Statului Român fiind una socialistă, adică a întregului popor, or în aceste condiţii nu poate fi reţinută nici exercitarea unei posesii utile, ci a uneia echivoce.
Aşadar, cum anterior anului 1990 proprietatea asupra acestor terenuri era una publică, caracterizată prin imprescriptibilitate, inalienabilitate şi insesizabilitate, cum bunurile nu erau în circuitul civil, iar termenul de prescripţie de treizeci de ani nu s-a putut împlini, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă ce formează obiectul acestui dosar.
Este demn de menţionat, în acelaşi sens, că bunurile care alcătuiesc dreptul de proprietate publică nu sunt arătate limitativ, iar răspunsul la interogatoriul adresat pârâţilor nu susţine petitul reclamanţilor, câtă vreme situaţia terenului de la nr. 4 din str. (...) nu poate fi cu certitudine expusă de pârâţi din lipsa unei documentaţii, respectiv a schiţei cadastrale, a cărei depunere la dosar era în sarcina reclamanţilor.
Reţinând că nu devin astfel incidente prevederile invocate în drept de reclamanţi, instanţa de fond a respins acţiunea formulată pentru toate considerentele anterior expuse.
împotriva sentinţei de mai sus, reclamanţii au declarat apel..
Prin decizia civilă nr. 475/A din 11 iunie 2008, Tribunalul Timiş a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii-apelanţi P.G şi P.B., împotriva sentinţei civile nr. 12070 din 29 noiembrie 2007 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în contradictoriu cu intimaţii Municipiul T. reprezentat prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului T.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă că acţiunea reclamanţilor este întemeiată în drept pe dispoziţiile Codului civil care reglementează instituţia uzucapiunii, în cauză nefiind îndeplinită cerinţa legală privind posesia de 30 de ani, necesară pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, întrucât, anterior anului 1989, proprietatea socialistă a avut un caracter exclusiv public şi deci imprescriptibil, conform dispoziţiilor art. 1844 C. civ., bunurile neintrând în circuitul civil, în speţă nefiind aplicabilă nici Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006, pronunţată în recursul în interesul legii de către
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, căci aceasta vizează doar cazurile de uzucapiune îndreptate împotriva proprietarilor persoane fizice.
împotriva acestei decizii civile de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.G şi P.B.
Examinându-se cauza sub toate aspectele invocate, din analiza întregului material probator de la dosar, Curtea constată că decizia civilă recurată este legală şi temeinică, întrucât instanţa de apel a stabilit o corectă stare de fapt şi a făcut o justă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale în materie, prevăzute de art. 1847 C. civ. şi respectiv art. 27 şi art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, când a confirmat
soluţia primei instanţe, neconstatându-se din oficiu nici motive de ordine publică, de natură să atragă casarea ori modificarea deciziei civile atacate, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., corect fiind respins apelul reclamanţilor, pentru considerentele expuse judicios de către instanţa de apel, însuşite de C., ca instanţă de control judiciar, criticile formulate în recurs nefiind întemeiate.
Astfel, în dosar este dovedit că nu este îndeplinită condiţia legală a împlinirii termenului de 30 de ani, care începe să curgă doar din decembrie 1989, pentru a se putea ca reclamanţii să uzucapeze terenurile din litigiu, conform art. 1846 şi art. 1847 C. civ., pe care texte legale îşi întemeiază în drept prezenta lor acţiune, câtă vreme în cartea funciară din dosar, asupra acestor terenuri figurează ca proprietar tabular Primăria Municipiului T. (posesor la localizare, cumpărare, expropriere, unificare, schimb, donaţie), iar dreptul de proprietate al Statului Român este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, conform art. 1844 C. civ., bunurile imobile în cauză fiind scoase din circuitul civil, împotriva Statului Român neputându-se uzucapa.
Curtea consideră că nici Decizia nr. IV din 16 ianuarie 2006,
pronunţată de Secţiile unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii (conform căreia în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitivă asupra terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi) nu este incidenţă în speţă, întrucât din considerentele acesteia nu rezultă că s-au avut în vedere terenurile aflate în proprietatea Statului - precum în prezenta pricină - ci s-a stabilit doar că posesia începută înainte de intrarea în vigoare a acestor legi nu a fost întreruptă de către aceste legi şi deci această dezlegare de drept, obligatorie pentru instanţe se aplică doar uzucapiunilor formulate de posesorii reclamanţi împotriva proprietarilor persoane fizice, iar nu în contra Statului Român, încât deci recursul de faţă al reclamanţilor vizând uzucapiunea, după Codul civil, va fi respins ca nefondat, ca atare, căci uzucapiunea invocată de reclamanţi nu poate fi admisă în raport de dispoziţiile precitate ale Codului civil.
Intr-adevăr, zona geografică în care se află acest imobil fiind supusă regimului cărţilor fiinciare, uzucapiunea invocată de reclamanţi nu putea fi constată decât prin raportare la dispoziţiile speciale ale Decretului-lege nr. 115/1938, singurele aplicabile după anul 1947, iar nu prin raportare la dispoziţiile Codului civil, cum bine a stabilit şi prima instanţă, a cărei soluţie a fost confirmată şi de instanţa de apel, posesia exercitată de reclamanţi, necaracterizându-se prin continuitate,
publicitate şi nici nu a fost exclusivă, de natură a determina dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.
Prin urinare, rezultă că în privinţa imobilelor înscrise în cartea funciară precum în speţa, nu sunt aplicabile regulile din Codul civil referitoare la uzucapiune, întrucât în sistemul de carte funciară, aceasta are un caracter excepţional, ca mod de dobândire a drepturilor reale imobiliare, neputându-se accepta extinderea aplicării ei şi la alte situaţii, pentru a o transforma într-un mod obişnuit de dobândire, astfel cum este considerată reglementarea din Codul civil.
Concret, în cauza de faţă, Curtea consideră că trebuie să ţină seama că în regim de carte funciară, uzucapiunea este prevăzută de dispoziţiile art. 27 şi art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la momentul începerii posesiei utile pretinse de reclamanţi, dar cerinţele acestor texte legale (adică înscrierea fară cauză legitimă a unui drept real şi posedarea bunului cu bună-credinţă, timp de 10 ani, precum şi respectiv posedarea bunului timp de 20 ani după decesul proprietarului înscris în cartea funciară şi îndeplinirea de către posesor a unei proceduri speciale de înscriere în cartea funciară) nu sunt realizate în cauză, astfel că bine a fost respinsă acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
In mod just deci s-a reţinut că posesia exercitată sub imperiul acestui act normativ poate produce exclusiv efectele recunoscute la data începerii sale, indiferent de momentul împlinirii termenului, întrucât persoanele care tind să uzucapeze îşi supun acţiunile reglementărilor în vigoare la acel moment, neputând să prevadă eventualele modificări legislative ce vor surveni până la împlinirea termenului de prescripţie achizitivă.
Regimul dobândirii drepturilor reale asupra unui imobil prin uzucapiune a fost reglementat în dreptul român prin două categorii de norme.
O primă categorie se regăseşte în Cartea a IlI-a, Titlul XX al Codului Civil, care se completează cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Aceste norme au avut incidenţă numai în regiunile în care a funcţionat sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni.
In regiunile supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile cărţi funciare, uzucapiunea a operat în condiţiile prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, respectiv, în condiţiile prevăzute de art. 27 şi art. 28 din accastă reglementare. In aceste zone, rolul uzucapiunii este mult mai redus, fiind un mod excepţional de dobândire a proprietăţii, întrucât aici dreptul de proprietate se dobândeşte ca regulă generală, numai prin intabulare.
In absenţa unor dispoziţii tranzitorii, care să stabilească raportul dintre normele cuprinse în art. 27 şi art. 28 din Decretul-lege nr. 115/1983 - legea veche şi prevederile Codului civil referitoare la uzucapiune - legea nouă, în regiunile în care au fost incidente primele norme, trebuie să se recurgă la interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 7/1996 republicată, raportate la art. 56 alin. (1) şi art. 58 alin. (1) din aceeaşi lege.
Astfel, potrivit art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 republicată, numai la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ, îşi încetează aplicabilitatea Decretul-lege nr. 115/1938, iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări, intervine şi abrogarea acestui decret lege.
Prin urmare, până la finalizarea acestor lucrări cadastrale, Legea nr. 7/1996 care reglementează noile cărţi funciare ce au ca bază tehnică cadastrul, nu se aplică imediat, voinţa legiuitorului, exprimată expres în dispoziţiile arătate, fiind aceea de a institui o aplicare treptată, cu consecinţa incidenţei în continuare, a vechilor dispoziţii ale Decretului-lege nr. 115/1938 în regiunile de carte funciară.
Se poate constata deci, că în timp, legea veche, respectiv, Decretul-lege nr. 115/1938, ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de legiuitor.
Totodată, este de observat că prin art. 60 din Legea nr. 7/1996 în conţinutul avut la data intrării sale în vigoare, s-a prevăzut că „Acţiunile introduse în temeiul art. 22, art. 23, art. 27, art. 28 şi art. 38-40 din Decretul-lege nr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile fiinciare, aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate. Hotărârile judecătoreşti definitive, prin care s-au admis aceste acţiuni, vor fi înscrise în cartea funciară”.
Din forma avută de această dispoziţie a legii, rezultă neîndoielnica voinţă a legiuitorului ca prescripţiile împlinite sau cele începute înainte de intrarea în vigoare a noului act normativ să îşi producă efectele potrivit regimului juridic sub care au început.
Tot astfel, în actuala reglementare, ca urmare a modificării aduse prin Titlul XII din Legea nr. 247/2005, art. 58 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 republicată, prevede că: „In regiunile de carte funciară
supuse Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare sau, după caz, Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din Vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară, înscrierile privitoare la imobile, cuprinse în cărţile funciare sau, după caz, în cărţile de publicitate funciară, vor continua să fie făcute în aceste cărţi, cu respectarea şi în condiţiile dispoziţiilor prezente legi.”
Faţă de conţinutul pe care articolul sus-menţionat l-a avut succesiv, înţelesul ce i se poate da, nu poate fi decât acela că numai înscrierile ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 vor fi făcute cu respectarea prevederilor acestei legi.
Per a cont rar io, înscrierea drepturilor reale, anterioară adoptării acestei legi, respectiv înscrierea „fară cauză legitimă” prevăzută de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, precum şi înscrierea imobilului al cărui proprietar tabular a decedat, conform art. 28 din acest act normativ, îşi vor produce efectele, potrivit regimului juridic de la data înscrierii lor, conform principiului tempus regit actum.
Raţiunea acestei interpretări decurge şi din soluţiile care au fost consacrate în mod expres prin dispoziţiile tranzitorii cuprinse în diferite acte normative care au reglementat prescripţia achizitivă de-a lungul timpului şi în diverse zone ale ţării.
în Legea nr. 260/1945 privitoare la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupaţiunii ungare, nu există un text asemănător art. 31 teza I din Decretul-lege nr. 389/1943, soluţia este aceeaşi, pe temeiul dispoziţiei tranzitorii prevăzute în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicarc în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938.
Conform acestei dispoziţii, „posesiile împlinite, precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi sunt cârmuite, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început”.
Totodată, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 478/1938, posesiile începute înainte de punerea în aplicare a acestei legi vor fi reglementate după legile locale anterioare celei de faţă.
In consecinţă, într-o formă sau alta, aceste dispoziţii tranzitorii exprese au consacrat principul potrivit căruia prescripţia achizitivă este guvernată de legea în vigoare la data la care a început posesia.
Concluzia care rezultă din examinarea acestor dispoziţii legale este accea că, pentru posesia imobilelor situate în regiunile de carte
funciară, începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret, chiar şi după data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996.
| ← Uzucapiune. Posesie începută între anii 1943 şi 1947.... | Uzucapiune. Aplicarea dispoziţiilor speciale ale art. 27-29 din... → |
|---|
