Uzucapiune. Posesia începută în jurul anilor 1930-1940. Legea aplicabilă. Posesie utilă.
| Comentarii |
|
întreruperea posesiei prin violenţă. Condamnarea penală a persoanei care prin violenţă a încercat tulburarea cursului prescripţiei
Legea nr. 389/1943 Legea nr. 241/1947
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 389/1943 în Transilvania şi a Legii nr. 241/1947, când a fost pus în aplicare Decretul-lege nr. 115/1938 în regiunile în care publicitatea imobiliară s-a făcut prin cărţi funciare, uzucapiunea a fost reglementată prin legile maghiare şi Codul civil austriac.
Posesia nu a fost întreruptă de către acţiunea violentă, pentru că s-a stabilit pe cale judiciară prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că deposedarea s-a făcut cu violenţă, injust, iar cel care a săvârşit fapta a fost condamnat penal.
C.A. Oradea, Secţia civilă mixtă, decizia nr. 151 din 31 ianuarie 2008
Prin sentinţa civilă nr. 686 din 15 februarie 2005 pronunţată de Judecătoria Aleşd, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii V.G şi V.N., reprezentaţi prin mandatar T.U., în contradictoriu cu pârâţii D.U., D.U., D.H., D.N., D.E., E.P., D.N., D.E., D.N., D.E.-B., T.B., L.G.; a fost admisă cererea de intervenţie precizată în interes propriu formulată de intervenienţii D.N. şi D.B.; s-a constatat că intervenienţii D.N. şi D.B. au dobândit dreptul de proprietate cu titlul de uzucapiune asupra suprafeţei de 5924 mp din nr. top. 2331 înscris în C.F. 1479 M.-E.-S., 2333 şi 2337 ambele înscrise în C.F. 928 M.-E.-S.; a constatat că pe nr. top. 2337/2 M.-E.-S. există edificată o casă de locuit cu anexe gospodăreşti aparţinând intervenienţilor D.N. şi D.B.; s-a dispus sistarea stării de indiviziune existentă între părţi cu privire la nr. top. 2331, 2333 şi 2337 toate ale localităţii M.-E.-S. prin formarea de loturi în favoarea părţilor, după cum urmează: lotul nr. I - urmare dezmembrării nr. top. mai sus arătate va fi format din nr. top. 2331/1 în suprafaţă de 1461 mp, nr. top. 2333/1 în suprafaţă de
478 mp, nr. top. 2333/2 în suprafaţă de 2322 mp, nr. top. 2333/3 în suprafaţă de 228 mp şi nr. top. 2337/2 în suprafaţă de 1435 mp, lot carc s-a atribuit în favoarea intervenienţilor D.N. şi D.B. cu titlul de uzucapiune şi sistarea stării de indiviziune cu care se vor înscrie într-o nouă coală de C.F.; lotul nr. II - urmare dezmembrării nr. top. va fi cuprins din următoarele nr. top. nou formate: nr. top. 2331/2 în suprafaţă de 8714 mp, nr. top. 2333/4 în suprafaţă de 18167 mp şi nr. top. 2337/1 în suprafaţă de 2838 mp care se va reînscrie în vechile C.F. în favoarea vechilor proprietari C.F. conform raportului de expertiză topografică întocmit în cauză de ing. expert O.E.G, lucrare de specialitate care face parte integrantă din prezenta hotărâre; a dispus intabu-larea în C.F. în favoarea părţilor a dreptului de proprietate conform dispozitivului hotărârii şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 15.271.000 lei (ROL) cu titlul cheltuieli de judecată în favoarea intervenienţilor D.N. şi D.B.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit situaţiei de C.F. proprietari tabulari asupra imobilelor în litigiu sunt în cote părţi indivize pârâţii, respectiv antecesorii acestora, imobilele nu au fost cooperaţi vizate şi nu au făcut obiectul Legii nr. 18/1991 completată şi modificată. Din probele administrate în cauză s-a reţinut că asupra imobilului în litigiu a exercitat o posesie neviciată, neîntreruptă până la data decesului începută în anii 1930 defuncta V.G. respectiv soţul accsteia V.U., după data decesului celor doi, posesia asupra terenului fiind transmisă fiicei adoptive a celor doi defuncţi, care la data de 5 martie 1995 a înţeles să încheie cu intervenienta D.B. un contract de schimb, în schimbul altor terenuri, a transmis în favoarea intervenientei D.B. suprafeţele posedate cuprinse pe nr. top. 2331, 2333 şi 2337 ale localităţii M.-E.-S. S-a reţinut că de la data încheierii contractului de schimb, intervenienţii D.N. şi D.B. au intrat în posesia şi folosinţa de fapt a terenului în litigiu, pe care îl folosesc şi în prezent. Din declaraţiile martorului G.G, instanţa a reţinut că reclamanţii V.G şi V.N. s-au mutat în urmă cu aproximativ 20 de ani în E., dată de la care nu au mai exercitat vreo posesie asupra imobilelor. S-a apreciat că intervenienţii au probat că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii prin joncţiunea posesiilor, în cauză fiind îndeplinite dispoziţiile art. 1890 şi urm. C. civ. Faţă de starea de indiviziune existentă între intervenienţi şi pârâţi cu privire la imobilele în litigiu, instanţa de fond a apreciat că în raport de dispoziţiile art. 6731 şi urm.
C. proc. civ., se impun e sistarea indiviziunii în conformitate cu expertiza întocmită în cauză de O.E.G.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termen legal reclamanţii V.G şi V.N., prin mandatar T.U., solicitând admiterea apelului, şi modificarea în întregime a hotărârii atacate, în sensul de a se admite acţiunea în uzucapiune a apelanţilor, şi de a se respinge ccrerea de intervenţie precizată cu sistarea de indiviziune a intimaţilor; cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 175/A din 1 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost respins ca nefondat recursul declarat în cauză şi păstrată în întregime sentinţa civilă nr. 686 din 15 februarie 2005 pronunţată de Judecătoria Aleşd.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a constatat, din actele şi lucrările de la dosar, că în mod corect a reţinut prima instanţă că posesia asupra imobilelor în litigiu a fost începută prin anii 1930 de către numiţii V.G. şi V.U., care au exercitat o posesie utilă, continuă, netulburată şi publică până la decesul lor, respectiv până prin anii 1965-1970. După decesul acestora posesia a fost continuată de către fiica lor adoptivă, numita V.G., până în anul 1988, dată de la care, în baza unei înţelegeri intervenite între părţi, posesia a fost preluată de către intervenienţii D.B. şi D.N. Relevante pentru a reţine starea de fapt mai sus expusă, sunt declaraţiile necontradictorii ale martorilor M.U., T.J. şi T.E. Aşadar, întrucât posesia a fost de peste 30 de ani, este cert că s-a dobândit dreptul de proprietate cu titlu de uzucapiune de către intervenienţii intimaţi D.B. şi D.N. prin posesia exercitată de ci şi joncţiunea cu ceea a antecesorilor lor în drepturi, numiţii V.G., V.G. şi V.U., în baza legilor locale şi a Codului civil austriac. Sub acest aspcct, instanţa de apel a considcrat că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 389/1943 în Transilvania (21 iunie 1943) şi a Legii nr. 241/1947, când a fost pus în aplicare Decretul-lege nr. 115/1938, în regiunile în carc publicitatea imobiliară s-a făcut prin Cărţi funciare, uzucapiunea a fost reglementată prin legile maghiare şi Codul civil austriac, astfel că raportat la probele administrate, întrucât cursul prescripţiei achizitive a început aproximativ prin anii 1930, uzucapiunea opera de drept, chiar şi fară intabulare în Cartea funciară, iar conform noilor legi, uzucapiunea începută anterior intrării în vigoare a acestora, era cârmuită de dispoziţiile legilor sub care a început. Referitor la reclamanţii apelanţi V.G şi V.N. şi aceştia la rândul lor sunt copiii numiţilor V.G. şi V.U., însă faţă de declaraţiile martorilor T.J. şi T.E. din care se reţine că prin anii 1950 reclamanţii au plecat definitiv din localitatea E. şi s-au stabilit în judeţul T., instanţa de apel apreciază că susţinerea lor referitoare la dobândirea în beneficiul lor a dreptului de proprietate prin uzucapiune şi joncţiunea posesiilor cu cea
a autorilor lor, este nefondată, câtă vreme ei au pierdut posesia asupra terenului în litigiu, prin plecarca definitivă în altă zonă.
Conform probelor administrate, singura care a conţinut posesia începută de autorii săi în 1930 asupra imobilului în litigiu şi a exercitat-o în mod continuu şi public până în 1955, a fost numita V.G., antecesoarea în drepturi a intervenienţilor intimaţi, care folosesc în prezent terenul. In altă ordine de idei, în raport de dispoziţiile art. 728
C. civ., se apreciază că în mod corect şi cu respectarea dispoziţiilor art. 6731 şi urm. C. proc. civ., a proccdat prima instanţă la sistarea stării de indiviziune, în conformitate cu planul cadastral de amplasare şi delimitare a corpului de proprietate întocmit de expert judiciar O.E.G.
împotriva acestei decizii, în termen şi legal timbrat au declarat recurs apelanţii V.G şi V.N.
Prin motivele de recurs s-a invocat neanalizarea acţiunii, actele şi martorii propuşi de ei, ci doar a intervenienţilor. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 389/1943 şi Legii nr. 241/1947, când s-a pus în aplicare Decretul-lege nr. 115/1938, în Transilvania uzucapiunea a fost reglementată de legile maghiare şi Codul civil austriac, dispoziţii aplicabile şi lor nu doar apelantei V.G., în privinţa căreia s-a acceptat joncţiunea posesiei cu a părinţilor ei.
Martorii T. şi ceilalţi au relatat că terenul a fost folosit de părinţi până la deces, iar apoi de ei, faptul că între timp au plecat din localitate este irelevant, posesia s-a realizat de T.U. ca mandatar în numele lor, în baza unui just titlu. Nu are relevanţă că acest posesor a fost acţionat în judecată pentru tulburare de posesie, chiar intimaţii recunosc că au posedat până în 1996 când au fost deposedaţi de acest mandatar.
Contractul de schimb, invocat de intimaţi, nu poate avea efecte juridice, nu se putea dispune de ccva cc nu le aparţinea, susţinerile că s-au înţeles să obţină terenul ca moştenire sunt simple alegaţii în lipsa unui act de moştenire sau acccptare din partea lor. Joncţiunea posesiilor nu se poate face în baza unui asemenea act ce este lovit de nulitate, nefiind emis de proprietar.
Susţinerile instanţelor că înfierea are relevanţă pentru transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor, cu titlu de schimb în favoarea intervenienţilor, este o aberaţie juridică, întrucât înfiatul nu dobândeşte şi averea înfietorilor, mai mult, pârâţii D. şi D. au fost de acord cu admiterea acţiunii.
Intimaţii au avut posesia doar din 1992, nu poate fi vorba de joncţiune, ei au folosit cu părinţii de peste 60 de ani, chiar dacă în ultima vreme posesia s-a exercitat de mandatar în numele lor, fiind
aplicabile dispoziţiile art. 1846 şi art. 1847 C. civ., ce operează în favoarea lor nu a intervenienţilor.
Nu se poate aplica art. 1860 C. civ. în ceea ce priveşte interve-nicnţii, întrucât sora lor vitregă a folosit şi în numele lor, descendenţii conform art. 653 C. civ. au de drept posesia succesiunii din momentul morţii defunctului, beneficiu ce operează nu doar în favoarea unuia, ci a tuturor.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu, instanţa de recurs a constatat că întrucât uzucapiunea, în cazul din speţă, a început în jurul anilor 1930-1940, legea aplicabilă era legea maghiară şi care continuă cu prevederile Legii nr. 389/1943, cu condiţia ca posesia să fie utilă. în această situaţie, posesia exercitată de defuncta V.G. şi soţul său defunctul V.U. fiind utilă, a fost aptă pentru a se constata îndeplinite condiţiile uzucapiunii după 32 de ani de folosinţă. Deci, practic, terenurile în discuţie au fost uzucapate de către cei doi defuncţi până prin anii 1962, 1972, astfel încât cei care au continuat efectiv posesia faptică aveau deja în folosinţă un teren ce constituia deja proprietatea defuncţilor V.U. şi V.G. Ca atare, din 1962 se poate pune, eventual, problema unei noi uzucapiuni de către cel care a avut folosinţa faptică, efectivă a terenurilor în litigiu, iar acest lucru s-a dovedit neîndoios că a fost exercitat în mod direct de către fiica adoptivă a lui V.U., numita V.G., care în anul 1995 le dă cu titlu de schimb intervenienţilor din prezenta cauză, D.N. şi B. Rezultă că cei care ar fi putut uzucapa sunt doar intervenienţii prin joncţiunea posesiei lor, cu cea a coschimbaşei V.G., astfel încât doar în favoarea intervenienţilor se putea constata dobândirea proprietăţii cu titlu de uzucapiune, ei fiind singurii care au întrunit condiţiile legale pentru a fi putut uzucapa.
Susţinerile recurenţilor în sensul că V.G. nu a posedat doar pentru ea, ci şi în numele lor, şi ei fiind moştenitori ai defuncţilor V.U. şi V.G. şi că, în calitate de descendenţi sunt de drept în posesie, nu corespund realităţii. Nu s-a dovedit că atâta timp cât a folosit şi până a dat în schimb terenurile din litigiu părinţilor ei naturali, V.G. ar fi posedat şi pentru alţii. Drept dovadă, când încheie actul de schimb, predă terenurile în nume propriu, precizând că s-ar fi desocotit cu fraţii săi, reclamanţii din prezenta cauză şi că deci ea era singura titulară a terenurilor în litigiu.
Apoi, că nu putea să facă schimbul în 1995, pentru că dispunea de o avere ce nu-i aparţinea, este o altă susţinere nefondată a recurenţilor, pentru că ceea ce a predat V.G. este doar posesia, posesie pe care a exercitat-o doar ea, până la momentul schimbului. Nu s-a cerut şi nici
nu s-a constatat că aceste terenuri ar fi făcut parte din masa succesorală a defuncţilor V.U. şi V.G. (deşi, aşa cum s-a precizat anterior, ar fi existat toate premisele unei astfel de constatări) şi nici cine ar fi acceptat în termen moştenirea, pentru a se putea analiza transferul proprietăţii cu titlu de schimb către intervenienţi. Aşa încât, deocamdată, ce s-a transmis cu titlu de schimb de către V.G. a fost posesia terenurilor în litigiu către intervenienţi, fapt pentru care aceştia au intervenit în proces şi au cerut să se constate uzucapiunea terenurilor în litigiu pe seama lor prin joncţiunea posesiei cu cea a celei de la care le-au primit.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la faptul că posesia intervenienţilor ar fi fost întreruptă de către acţiunea lui T.U., pentru că s-a stabilit pe cale judiciară prin hotărâre judecătorească irevocabilă, că deposedarea s-a făcut cu violenţă, injust, iar cel care a săvârşit acest fapt a fost condamnat penal. Or, în această situaţie nu se poate considera că a existat o întrerupere a posesiei utile şi că abia din momentul în care au fost repuşi în situaţia anterioară începe să curgă un nou termen de prescripţie achizitivă. Tocmai că prin restabilirea situaţiei anterioare se consideră că n-a existat nicio întrerupere a posesiei utile, altfel ce sens ar mai fi avut sancţionarea celui care prin violenţă a încercat tulburarea cursului prescripţiei achizitive.
In fine, deşi au afirmat că ar fi exercitat posesie prin intermediul lui T.U., recurenţii nu au făcut în niciun fel dovada celor susţinute, actele depuse în faţa instanţei de recurs nea vând dată certă, nefiind folosite nici în procesul penal, fiind întocmite probabil pro causa, mai mult, de vreme ce intrarea în posesia imobilelor din litigiu de către T.U. s-a dovedit a fi fară vreun just titlu, fapt ce a atras şi condamnarea penală a lui T.U., înseamnă că recurenţii n-au avut vreun titlu în baza căruia să-l poată transfera sub aspectul exercitării posesiei lui T., astfel încât nici această critică a recurenţilor nu este fondată.
| ← Uzucapiune. Posesiune începută în 1945. Legea aplicabilă | Uzucapiune. Bunuri din domeniul public. Biserica. Construcţie... → |
|---|
