Uzucapiunea de 10-20 ani. Compararea titlurilor de proprietate. Excepţia prescripţiei achizitive. Buna-credinţă. Aplicarea Legii nr. 10/2001
| Comentarii |
|
C. civ., art. 480, art. 1845 Legea 10/2001, art. 46
Pârâţii nu se pot prevala de dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 la 20 de ani, deoarece titlul lor de proprietate nu emană de la adevăratul proprietar, iar posesia acestora nu a fost de bună-credinţă, în raport cu declaraţiile martorilor şi menţiunea făcută de pârât, existentă pe versoul cererii de cumpărare a apartamentului, prin care recunoaşte că locuieşte în acelaşi imobil cu fostul proprietar.
C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 22 din 14 ianuarie 2003, în P.R. nr. 4/2003
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului l Bucureşti în dosarul nr. 9516/2001 reclamanţii A.M.E., A.M., A.V.G. şi A.I. au chemat în judecată pe pârâţii M.A şi M.S., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să oblige pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. O. C., sector 1.
In motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că li s-a recunoscut calitatea de proprietar cu efect retroactiv, asupra imobilului în litigiu, prin sentinţa civilă nr. 1041 din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Bucurcşti. Pârâţii deţin imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 4/1973, însă, cumpărând de la un neproprietar
prin compararea celor două titluri de proprietate, titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil deoarece provine de la un autor preferabil şi a fost mai înainte transcris.
In temeiul art. 84 C. proc. civ. instanţa a calificat excepţia prescripţiei achizitive invocată de pârâţi prin întâmpinare ca fiind o cerere cu caracter reconvenţional în sensul solicitării pârâţilor de a se constata intervenită uzucapiunea scurtă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au contestat valabilitatea titlului pârâţilor, solicitând doar compararea titlurilor.
Reclamanţii au dovedit calitatea procesuală activă, fiind unici moştenitori ai numitului A.I. conform certificatului de moştenitor nr. 15/2000 de pe urma defunctului A.I. şi nr. 620/1938 de pe urma defunctului A.Gh. Autorul reclamanţilor, A.I., a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului imobil în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5193 din 22 februarie 1926 şi transcris sub nr. 2313/1926.
Stabilind identitatea dintre apartamentul revendicat şi cel ocupat de pârâţi, instanţa a reţinut că ambele părţi au titlurile de proprietate ce provin de la autori diferiţi, titlul reclamanţilor fiind preferabil, pentru următoarele argumente:
Pârâţii au dobândit imobilul de la stat, care nu era adevăratul proprietar, aşa cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 1041/2000 a
Tribunalului Bucureşti. împrejurarea că actul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâţilor s-a încheiat în baza Legii nr. 4/1973, când nu se prefigurau schimbări ale ordinii de drept, iar cumpărătorii pârâţi au fost de bună-credinţă la momentul contractării, nu are relevanţă juridică în soluţionarea acţiunii în revendicare bazată pe compararea titlurilor.
Instanţa a apreciat că pârâţii nu se pot prevala de dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 la 20 de ani deoarece titlul lor de proprietate nu emană de la adevăratul proprietar, iar posesia acestora nu a fost de bună-credinţă, în raport cu declaraţiile martorilor şi a menţiunii făcute de pârâtul M.A. existente pe versoul cererii de cumpărare a apartamentului prin care recunoaşte că locuieşte în acelaşi imobil cu fostul proprietar.
Prin sentinţa civilă nr. 850/2002 instanţa de fond a admis acţiunea principală şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, respingând ca neîntemeiată cererca reconvenţională.
Pârâţii M.A. şi M.S. au declarat apel.
Instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială, derogatorie de la dreptul comun şi a cărci aplicarc este obligatorie de la data intrării în vigoare în raport de adagiile general ia speciali bus non derogant şi special ia generalibus derogant.
Fiind aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că buna-credinţă trebuie interpretată, nu în raport de dispoziţiile de drept comun, ci în raport de Legea nr. 10/2001, în raport de care titlul apelanţilor-pârâţi îşi va menţine valabilitatea, neputând fi înlăturat de titlul intimaţilor, aceştia din urmă păstrând doar dreptul la despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 1365/2002 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, pronunţată în dosarul nr. 3469/2002 a fost admis apelul, schimbată în tot sentinţa de fond în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
împotriva menţionatei decizii au formulat şi motivat în termen
recurs reclamanţii.
Analizând recursul formulat, în raport de dispoziţiile art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ., Curtea constată că acesta este nefondat. Instanţa de apel nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, decizia privind constatarea scutirii acţiunii de plata taxei de timbru fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 15 lit. r) a Legii nr. 146/1997, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 112/1998, potrivit cărora sunt scutite de plata taxei de timbru cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cererile accesorii şi incidentale.
Analizând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ. în raport de criticile care vizează nepronunţarea asupra cererii reconvenţionale şi existenţa unor contradicţii între dispozitiv şi considerentele deciziei recurate, Curtea reţine că aprecierile asupra bunei-credinţe întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu vin în contradicţie cu nepronunţarea asupra cererii reconvenţionale. Aceasta deoarece obiectul acţiunii îl reprezintă revendicarea unui imobil asupra căruia există două titluri de proprietate în formă autentică. Invocând în dovedirea dreptului lor de proprietate contractul de vânzare-cumpărare nr. 258/1975, act autentic, intimaţii-pârâţi au făcut pe deplin dovada acestui drept, astfel că apărarea referitoare la dobândirea proprietăţii prin prescripţia achizitivă apare ca lipsită de interes,
o nemotivare sub acest aspect neputând atrage incidenţa motivelor de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ.
De asemenea, ncpronunţarca asupra cererii reconvenţionale reprezintă o critică ce nu se încadrează în pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., deoarece obiectul cererii reconvenţionale îl reprezintă o pretenţie a uneia din părţi faţă de partea adversă şi nu un mijloc de apărare sau o dovadă administrată.
Analizând criticile care susţin motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Curtea apreciază că nu s-a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a fost analizată buna-credinţă şi aplicată Legea nr. 10/2001, deoarece principiul disponibilităţii se rezumă la cererile adresate instanţei, cereri ce constituie obiectul acţiunii, iar nu la temeiurile de drept invocate de reclamant, încadrarea juridică a acţiunii urmând a fi realizată în raport de voinţa reclamantului rezultând din motivarea acţiunii, judecătorul nefiind ţinut de temeiul juridic indicat, având chiar obligaţia de a da calificarea corectă cererii.
Aplicarea Legii nr. 10/2001 litigiului de faţă s-a realizat în mod corect, legea fiind în vigoare la data introducerii acţiunii şi aplicabilă acţiunii în revendicare a unui imobil trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 4/1973.
Conform art. I al H.G. nr. 11/1997, pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarca Legii nr. 112/1995, stabilite prin H.G. nr. 20/1996, prin imobile cu titlu trecute în proprietatea statului se înţelege şi acele locuinţe preluate cu respectarea Legii nr. 4/1973.
Prin urmare, criteriul de preferinţă în ceea ce priveşte titlurile părţilor, reglementat de dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, a fost corect aplicat, luându-se în considerare respectarea de către cumpărători a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 care se aplică inclusiv locuinţelor trecute în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973.
Instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi a dispoziţiilor art. 46 alin. 1) al Legii nr. 10/2001, articol care se aplică actelor de înstrăinare în general, incluzând şi pe cele făcute în procesul de privatizare.
O interpretare eronată a art. 47 din Legea nr. 10/2001 fac recurenţii, în motivele de recurs, atunci când critică decizia recurată în sensul că acest articol dă reclamantului posibilitatea alegerii dreptului comun, ceea ce determină inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, avută în vedere de instanţa de apel.
Conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoanele îndreptăţite putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.” Prin urmare, poate fi aleasă doar calea Legii nr. 10/2001 şi nu dreptul comun, legea fiind aplicabilă acţiunilor în curs de judecată. Conform principiului, „legea specială derogă de la legea generală, dar legea generală nu derogă de la legea specială”, aplicarea dreptului comun asupra unor raporturi juridice reglementate de legi speciale este contrară legii.
Notă: Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 245/2005, primind o nouă numerotare.
Art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005.
| ← RIL ICCJ. Prescripţie achizitivă începută sub imperiul... | Uzucapiunea de 10-20 ani. Edificarea unei construcţii pe... → |
|---|
