Validarea de către vicepreşedintele A.N.R.P. a hotărârii unei comisii judeţene de aplicare a Legii nr. 9/1998. A.N.R.P. nu se poate apăra invocând propria culpă în negăsirea resurselor financiare efectuării plăţii acestor despăgubiri.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 71/R din data de 16.01.2015
Prin sentința civilă nr. 1161/CA/09.04.2014 Tribunalul Brașov-secția a II-a civilă, de contencios administrativ a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. și în consecință:
- a obligat pârâta să plătească reclamantei, în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe, suma de 245.369,22 lei reprezentând compensații și despăgubiri acordate prin Hotărârea nr.128/21.11.2007 emisă de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998, validată prin Decizia nr.525/23.02.2009 emisă de Vicepreședintele A.N.R.P., sumă ce va fi actualizată în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum începând cu data de 21.11.2008 pentru prima tranșă, respectiv 21.11.2009 pentru cea de-a doua tranșă și până la data plății efective.
A respins restul pretențiilor reclamantei.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5505 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Analizând actele dosarului instanța a reținut următoarele:
Prin Hotărârea nr.128/21.11.2007 emisă de Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998 s-a propus acordarea, în favoarea reclamantei, de compensații și despăgubiri în valoare de 245.369,22 lei calculate conform anexei care face parte integrantă din hotărâre.
Hotărârea mai sus identificată a fost validată prin Decizia nr.525/23.02.2009 emisă de Vicepreședintele A.N.R.P..
Până în prezent, pârâta nu a achitat reclamantei suma stabilită cu titlu de compensații și despăgubiri.
Susținerile pârâtei referitoare la prematuritatea cererii de chemare în judecată și modalitatea de actualizare a compensațiilor acordate, având în vedere dispozițiile O.U.G. nr. 10/2013, nu au putut fi primite întrucât, prin Decizia nr. 525/12.12.2013 a Curții Constituționale, prevederile ordonanței de urgență au fost declarate neconstituționale.
În ce privește cererea reclamantei de actualizare a compensațiilor și despăgubirilor acordate cu rata inflației începând cu data de 21.11.2007, instanța a reținut că prin decizia de validare s-a stabilit că plata sumei se va face eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, în conformitate cu dispozițiile art.38 alin.5 lit. c din H.G. nr. 753/1998.
Suma acordată cu titlu de compensații și despăgubiri bănești a fost așadar actualizată în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum începând însă cu data scadenței conform textului legal mai sus evocat și până la data plății.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta E.M. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. dispunând conform dispozitivului sentinței.
În temeiul art. 451 din codul de procedură civilă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, constatând realitatea acestor cheltuieli, necesitatea și caracterul lor rezonabil.
Împotriva acestei soluții pârâta a declarat recurs, cerând casarea ei în parte în sensul respingerii în tot a acțiunii introductive cu motivația că potrivit dispozițiilor art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 achitarea acestor compensații este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație. În acest sens, dispozițiile legale mai sus amintite, spun că: "compensațiile se achită beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat"(...).Prin folosirea sintagmelor "în funcție de disponibilitățile bănești" sau "în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat", legiuitorul a prevăzut tocmai acea situație în care sumele alocate prin bugetul de stat nu sunt suficiente pentru acoperirea despăgubirilor acordate potrivit legii. Această interpretare este singura în măsură a da valoare prevederii legale stipulate la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit căreia "ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate". Ignorarea acestor prevederi legale poate duce la crearea unor angajamente de plată fără acoperire bugetară și are drept efect acordarea despăgubirilor cu prioritate anumitor persoane, în detrimentul celor aflați la ordine, fiind astfel nerespectat principiul nediscriminării și egalității de tratament.
Totodată, se susține că potrivit dispozițiilor art.2 din O.U.G. nr. 10/2014 "începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 31 decembrie 2014. plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. A.N.R.P. datorită numărului foarte mare de popriri dispuse s-a aflat în imposibilitatea de a pune în executare într-un termen rezonabil obligațiile de plată stabilite în sarcina sa. În absența disponibilităților bănești ale statului, s-ar stabili în momentul de față în sarcina A.N.R.P. o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament recunoscut atât pe plan intern cât și pe plan european. Din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența CEDO.
Referitor la plata cheltuielilor de judecată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Art. 274, alin.(3) din Cod procedură civilă reglementează posibilitatea diminuării cheltuielilor, ori de câte ori judecătorul constată motivat că acestea sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Raportul juridic dintre avocat și clientul său nu este stânjenit în nici un fel, deoarece activitatea instanței se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată și nu a onorariul propriu-zis. Contractul de asistență juridică se menține în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit. Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă s-a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Ori, opozabilitatea sa față de partea, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
Recurenta consideră că hotărârea pronunțată de prima instanță este lipsită de temei legal, invocând în acest sens art. 483 și urm., art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
În replică, intimata reclamantă a formulat, prin apărătorul său ales, întâmpinare cu respectarea prescripțiilor legale, solicitând scriptic respingerea ca nefondată a recursului dedus judecății, cu cheltuieli de judecată. Susține că în lipsa unor înscrisuri care să dovedească cele invocate prin declarația de recurs, instanța nu poate ajunge la concluzia că bugetul pârâtei este insuficient pentru a dispune plata compensațiilor cerute prin acțiune. Blocarea conturilor prin începerea în mod legal a executării silite împotriva recurentei de către alți creditori nu este de natură să o exonereze de la executarea obligațiilor către intimată. Faza de executare silită este distinctă de faza judecății, încât argumentele recurentei în ceea ce privește o eventuală imposibilitate de a executa hotărârea pronunțată în cauză nu pot fi acum analizate. De asemenea, dacă prin Decizia nr. 528/2013 Curtea Constituțională a constatat că O.U.G. nr. 10/2013 privind plata eșalonată a despăgubirilor este neconstituțională în integralitate, Guvernul a adoptat o nouă ordonanță, respectiv O.U.G. nr. 10/2014 în baza căreia a suspendat plata despăgubirilor până la data de 31.12.2014, dată până la care prezenta cauză oricum nu a fost soluționată definitiv. Intimata consideră că atitudinea recurentei de a tergiversa plata despăgubirilor este una abuzivă, iar argumentele sale axate pe insuficiența fondurilor țin exclusiv de faza de executare silită și nu pot fi primite în prezenta cauză.
Curtea, cercetând cuprinsul materialului probator existent la dosar, raportând sentința atacată la motivele de recurs invocate, a reținut că reclamanta este titulara unui interes patrimonial recunoscut în dreptul intern, că ea s-a conformat în totalitate prevederilor legale, iar pârâta nu invocă o condiție a dreptului intern care să nu fie îndeplinită, neputându-se apăra invocând propria culpă în nereformarea legislației în domeniu până la momentul de față ori în negăsirea resurselor financiare efectuării plății acestor despăgubiri. Aspectele reliefate de recurentă țin de faza execuției însăși, o fază ulterioară operațiunilor cerute de reclamantă. Mai exact, prin Hotărârea nr. 128/21.11.2007 Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998 B., apreciind că cererea și documentația anexă prezentate de reclamantă întrunesc condițiile cerute prin lege, a propus acordarea către aceasta a unor compensații și despăgubiri în valoare de 245.369,22 lei. Prin Decizia nr. 525/23.02.2009 vicepreședintele A.N.R.P. a validat hotărârea sus-menționată, statuând ca suma acordată cu titlu de compensație să fie eșalonată în conformitate cu art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998, respectiv eșalonată în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor. Până în prezent, pârâta nu a achitat reclamantei suma stabilită cu titlu de compensații și despăgubiri.
Reclamanta prevalându-se de prerogativa conferită prin dispozițiile art. 6 punct 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de efectele principiului disponibilității, a declanșat prezenta procedură judiciară, stabilind cadrul procesual în privința obiectului și a participanților la proces, axându-se practic pe protecția proprietății bunurilor sale, mai ales că potrivit art. 1 din Primul Protocolul la C.E.D.O. "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional";, prin bunuri înțelegând nu numai bunurile materiale care compun avutul unei persoane ci în general toate drepturile pe care le are acea persoană, interesându-ne nu atât lucrurile în materialitate lor cât drepturile ce se pot exercita asupra lucrurilor. În speță, se solicită plata efectivă a despăgubirilor ce i s-au acordat scriptic reclamantei printr-un act administrativ, respectiv Hotărârea nr. 128 din 21.11.2007 a Comisiei Județene pentru Aplicarea Legii 9/1998, invocându-se astfel o creanță certă, lichidă și exigibilă care în concepția Curții Europene a Drepturilor Omului este inclusă în noțiunea de bun. Or, efectivitatea protecției europene a dreptului de proprietate este conferită de protecția acordată oricărui drept care prezintă pentru reclamant un interes economic, motiv pentru care, în speță, reclamanta pretinde că deține speranța legitimă de a obține această creanță certă cu valoare patrimonială. Speranța legitimă de a obține un bun reprezintă o extindere a aplicării art. 1 al Protocolului 1 și asupra unor bunuri care nu se află încă în patrimoniul reclamantului, dar acesta are un drept de a obține proprietatea asupra lor, drept recunoscut de legislația internă. În speță, dreptul reclamantei de a încasa respectivii bani este incontestabil, însăși recurenta recunoscând existența și întinderea creanței însă invocă ca și motiv de neexecutare lipsa fondurilor bănești și nu o condiție a dreptului intern care nu este îndeplinită. În speță au trecut mai mult de 7 ani de la data deciziei de restituire, fără ca titulara deciziei să obțină executarea acesteia, ceea ce denotă că justul echilibru între protecția proprietății sale și cerințele interesului general impus de CEDO a fost distrus, impunându-se suprimarea obstacolului ivit în exercitarea și realizarea dreptului său. Reclamanta nu numai că invocă o durată nerezonabilă a procedurii de urmat de către pârâtă dar face dovada că a depus toate diligențele în vederea derulării normale a acesteia. Întârzierile în derularea procedurii sunt datorate comportamentului autorităților investite cu atribuții în acest sens, iar această imputabilitate este susceptibilă să antreneze încălcarea dispozițiilor C.E.D.O. Mai mult, în speță, se pune problema unui act administrativ valabil, conform cu actul normativ în temeiul căruia a fost emis și pe care urmează să-l aplice, respectiv Legea nr. 9/1998, a unui act emis de autoritatea competentă din punct de vedere material și teritorial și în limitele acestei competențe, autoritate care nu a aplicat o altă dispoziție legală la raportul social decât cea care trebuia aplicată și nu a aplicat-o contrar adevăratului ei înțeles, subzistând practic riscul prescripției dreptului material la acțiune în ipoteza rămânerii reclamantei în pasivitate.
Chiar dacă începând cu data intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 10/2014 s-a suspendat, până la data de 31 decembrie 2014, plata despăgubirilor stabilite prin hotărârile comisiilor județene, în speță, prima instanță a dispus ca plata despăgubirilor pretinse de reclamantă să se materializeze în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței, dată survenită ulterior zilei de 31.12.2014, ceea ce denotă că această susținere a recurentei rămâne lipsită de obiect. De asemenea, obligația plății acestor despăgubiri necontestate, inclusiv actualizarea sumelor neplătite cu indicele de creștere a prețurilor de consum derivă și din cuprinsul art. 10 din Legea nr. 164/2014. Acest act normativ se aplică și cererilor soluționate până la momentul intrării sale în vigoare, dar pentru care nu s-au efectuat plățile aprobate, deci și cererii formulată de reclamantă, legiuitorul neinstituind prin intermediul său o altă suspendare a plății despăgubirilor pe care de altfel le recunoaște.
Ținând cont că efectul oricărei obligații constă în dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor îndeplinirea exactă a prestației la care el este obligat, Curtea, luând act că recurenta nu a probat faptul plății, că nu a invocat o ipotetică intervenție a suspendării ei, în vigoare la momentul de față, că executarea nu a devenit imposibilă din punct de vedere obiectiv, dat fiind și principiul securității raporturilor juridice, a respins ca nefondat recursul dedus judecății mai ales că refuzul concursului venit din partea recurentei în realizarea unui drept legal stabilit și constatat de către un organism statal competent nu reprezintă decât un abuz al său, fiecărui stat revenindu-i sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin.
Spre deosebire de reglementarea anterioară care stabilea de o manieră indirectă în ce constau cheltuielile de judecată, dispozițiile art. 451 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă reglementează conținutul acestor cheltuieli care pot fi puse în sarcina părții care a pierdut procesul, incluzând în cuantumul acestora și onorariile avocaților aflate într-un raport necesar cu judecata pricinii. Față de soluția pronunțată pe fondul cauzei, de prestația depusă de apărătorul ales, de aspectul proporționalității onorariului perceput și cerut cu volumul de muncă presupus de pregătirea și susținerea acțiunii dedusă judecății, Curtea a apreciat că onorariul acordat la fond nu este nepotrivit de mare, ci dimpotrivă unul rezonabil, probat cu înscrisurile prezentate. Soluția primei instanțe este conformă și practicii CEDO reieșită și din cauzele Croitoru contra României, Iacob contra României unde a statuat că urmează a fi rambursate cheltuielile necesare, făcute în mod real și în limita unui cuantum rezonabil. În baza principiului disponibilității, Curtea a luat act de poziția intimatei, exprimată oral, de a nu mai solicita cheltuielile de judecată în recurs.
Față de considerentele sus expuse, Curtea, făcând aplicațiunea dispozițiilor art. 496 din Noul Cod de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul dedus judecății, menținând ca legală și temeinică soluția atacată.
| ← Avertismentul ca sancţiune disciplinară - art. 263 alin.2,... | Pentru a beneficia de scutirea de la obligaţia de plată a... → |
|---|
