Vechiul cod de procedură civilă – Recurs respins. Inadmisibilitate acţiune constatare a unei situaţii de fapt în materia contenciosului administrativ. Sancţiunea necomunicării modificării acţiunii – nulitate relativă în condiţiile art. 105 alin. 2 c.pr.ci
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BRAŞOV Decizie nr. 2130/R din data de 19.09.2014
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 809/CA/26.02.2014 Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. R. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. A JUDEȚULUI B..
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a constatat că, în fapt, în baza raportului de inspecție fiscală nr. F-BV 493/13.07.2012 întocmit de pârâta DGFP B. s-a emis Decizia de impunere nr. F-BV 604/13.07.2012 de către pârâta DGFP B. prin care s-a respins la rambursare TVA în valoare de 236.732 lei și s-au calculat accesorii în valoare de 1.875 lei aferente TVA de plată.
Împotriva acestor acte administrative fiscale societatea reclamantă a formulat contestație administrativă, înregistrată sub nr. 50880/16.10.2010, iar prin Decizia nr. 549/19.11.2012 emisă de DGFP B. s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de S.C. R. S.R.L. referitoare la suma totală de 192.454 lei compusă din: 190.579 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată și 1.875 lei reprezentând dobânzi aferente TVA de plată. Prin această decizie s-a respins ca neîntemeiată contestația cu privire la suma de 46.153 lei reprezentând TVA.
Prima instanță a mai reținut că, de esența contenciosului, este a se stabili dacă măsura suspendării soluționării contestației administrative dispusă de organul fiscal este legală.
În drept, prima instanță a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. 1 lit. a din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indicilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă";.
Potrivit acestor prevederi legale organul de soluționare a contestației poate suspenda prin decizie motivată soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
În speță, prima instanță a constatat că, prin adresa nr. 493/13.07.2012 emisă de A.N.A.F - D.G.F.P. a Județului B. - Activitatea de Inspecție Fiscală, în completarea adreselor nr. 542/23.042012 și nr. 823/04.07.2012 (filele 185 -189 dosar), rezultă că s-a comunicat Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov Raportul de inspecție fiscală F-BV nr.493/13.07.2012 prin care s-a comunicat că TVA solicitată la rambursarea de S.C. R. S.R.L. a fost diminuată cu suma de 190.579 lei, reprezentând TVA dedusă de aceasta, aferentă serviciilor facturate pe relație S.C. E.C. S.R.L. - S.C. L.B. S.R.L., S.C. F.M. S.R.L. și S.C. R. S.R.L., pe considerentul că furnizorul inițial S.C. E.C. S.R.L. se sustrage verificărilor financiar contabile, nu funcționează la sediul social declarat, existând susceptibilitatea că tranzacțiile derulate să nu fie reale.
Contrar susținerii reclamantei, tribunalul a reținut că măsura suspendării soluționării contestației este întemeiată și în acest sens reținând, din adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov (pag. 142 - vol. II ), că cercetările se efectuează în dosarul penal nr. 898/P/2013 ca urmare a sesizării formulată la data de 13.07. 2012, de către D.G.F.P.B. față de făptuitorii D.G. și S.C. R. S.R.L. H. care sunt cercetați pentru comiterea infracțiunilor de tentativă la evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 8 alin.1 și 2 din Legea nr. 241/2005 și fals intelectual, prevăzută și pedepsită de art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 alin.1 Cod penal, constând în aceea că, pentru lunile iunie - iulie 2011, a solicitat rambursarea TVA, în sumă de 190-579 lei aferentă sume de 794.083 lei facturată de S.C. F.M. S.R.L. în favoarea S.C. R. S.R.L. H., existând suspiciunea că tranzacția nu a fost reală.
În aceste condiții, între stabilirea obligațiilor bugetare respectiv a TVA în valoare de 190.579 lei, consemnate prin Decizia de impunere F-BV- nr.604/13.07.2012 pe perioada 01.05.2012 - 31.05.2012 emisă în baza Raportului de inspecție nr. F-BV 493/13.07.2012 și stabilirea caracterului infracțional al faptei săvârșite există o strânsă legătură de care desprinde soluția ce se va da în cadrul contestației administrative.
În acest sens sunt și prevederile Deciziilor nr. 449/2004, nr. 1173/2008 și nr. 189/2010 ale Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 183 alin.1 lit. a) din O.G nr. 92/2003, devenind art. 214 alin. 1 lit. a) după renumerotare.
De asemenea, tribunalul a mai reținut că, prin Decizia nr. 4461/20.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că "față de scopul avut de măsura suspendării prevăzută de dispozițiile art. 184 alin.1 lit. a Cod procedură fiscală (actualmente art. 214 alin. 1 lit. a), respectiv clarificarea și eliminarea tuturor bănuielilor privind săvârșirea unei fapt penale a cărei constatare ar avea o directă influență asupra soluției date în procedura administrativă de soluționare a contestației deciziei administrativ - fiscale, faptul că sesizarea organelor de cercetare s-a făcut cu privire la trei dintre furnizorii societății contestatoare și nu față de vreun angajat al acesteia din urmă, nu este de natură să afecteze caracterul legal al luării acestei măsuri.
Necesitatea determinării relațiilor operațiunilor comerciale evidențiate prin facturile emise de către cele trei societăți și înregistrate în contabilitatea contestatoarei, cu efect direct asupra cuantumului obligațiilor bugetare ale acesteia, face ca legătura strânsă dintre posibilul caracter infracțional al faptelor și soluționarea contestației administrative a societății în cauză să fie pe deplin demonstrată.
Măsura suspendării soluționării contestației administrative este justificată cu atât mai mult cu cât, în speță, se efectuează cercetări și față de făptuitorii D.G. și societatea contestatoare și nu numai față de S.C. F.M. S.R.L. și S.C. E.C. S.R.L.
În ceea ce privește TVA în valoare de 46.153 lei aferentă achiziției unui autovehicul marca Mercedas Benz ML, contestată de societatea reclamantă ca urmare a respingerii de la rambursare, tribunalul a reținut că aceasta este cuprinsă în decontul de TVA depus în data de 23.08.2011 pentru perioada 01.07.-31-07.2011, iar potrivit dispozițiilor art. 145, art. 146 din Codul fiscal o persoană impozabilă înregistrată în scopuri de TVA are dreptul la deducerea TVA la momentul exigibilității taxei în condițiile în care achizițiile sunt destinate a fi utilizare în folosul operațiunilor taxabile și deține o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. 5 Cod fiscal.
Pentru achiziția autovehiculelor, tribunalul a reținut că sunt aplicabile și dispozițiile art. 145 indice 1 alin.1 Cod fiscal care limitează dreptul de deducere, respectiv stipulează că se elimină dreptul de deducere a TVA aferentă achizițiilor de vehicule cu greutate sub 3,5 zone destinate exclusiv transportului de persoane inclusiv pentru combustibilul necesar funcționării vehiculelor aflate în proprietatea sau folosința persoanelor impozabile.
Tribunalul a mai avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 145 indice 1 lit. a Cod fiscal nu intră sub incidența limitărilor dreptului de deducere vehiculele utilizate exclusiv de agenții de vânzări și în acest sens reclamanta a susținut că autoturismul achiziționat a fost utilizat de domnul D.G. asociat unic, având funcția de administrator și începând cu data de 01.07.2011 în baza actului adițional 30.06.2011 ocupă funcția de agent de vânzări.
De asemenea, tribunalul a constatat că la pct. 45 indice 1 din Norme dat în aplicarea art. 145 indice 1 lit. a Cod fiscal sunt definite autovehiculele care fac obiectul excepției de la limitarea dreptului de deducere respectiv "vehiculele destinate exclusiv utilizării de agenții de vânzări reprezintă vehiculele utilizate în cadrul activității unei persoane impozabile de către angajații acesteia care se ocupă în principal cu prospectarea pieței, desfășurarea activității de merchandising, negocierea condițiilor de vânzare, derularea vânzării bunurilor, asigurarea de servicii postvânzare și monitorizarea clienților";.
În speță, tribunalul a reținut că reclamanta nu a dovedit că autoturismul marca Mercedes a fost utilizat de domnul D.G., în calitate de agent de vânzări pentru prospectarea pieței, desfășurarea de activități de merchandisig, negocierea condițiilor de vânzare, derularea vânzării bunurilor, asigurarea de servicii post vânzare și monitorizarea clienților pentru a demonstra îndeplinirea condițiilor exclusive de aplicare a excepțiilor prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, tribunalul a apreciat că în mod corect pârâta a procedat la ajustarea dreptului de deducere a TVA potrivit dispozițiilor art. 149 Cod fiscal.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. R. S.R.L. B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței, admiterea în parte a acțiunii, anularea în parte a deciziei nr. 549/19.11.2012 în ce privește punctul 2 al dispozitivului acesteia, în sensul, admiterii contestației și a anulării raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere identificate mai sus în ceea ce privește suma de 46.153 lei reprezentând TVA aferentă achiziției unui autoturism în luna iulie 2011, cuprinsă în decontul de TVA nr. 148592228/23.08.2011, iar pe de altă parte a rambursării acestui TVA în sumă de 46.153 lei, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta reclamantă a criticat pe calea recursului numai soluția de respingere ca nefondată a acțiunii în ceea ce privește TVA în valoare de 46.153 lei aferentă achiziției unui autoturismului marca Mercedes, în data de 29.07.2011, de la furnizorul S.C. T.B. ML, potrivit facturii nr. 425450/29.07.2011.
În motivarea cererii de recurs, recurenta a arătat că prima instanță a respins toate susținerile sale, în fapt și în drept, toate apărările și probele efectuate, fără a analiza și răspunde, în concret, tuturor acestora.
Astfel, recurenta a arătat că, întrucât avea la dispoziție pentru justificarea achiziției autoturismului doar două zile calendaristice, respectiv zilele de 30 și 31 iulie, care au fost sâmbătă, respectiv duminică, zile declarate nelucrătoare conform Codului muncii, nu a putut dovedi destinația acestei achiziții în cele două zile rămase din perioada fiscală a lunii iulie. Însă, în opinia sa, organul fiscal și prima instanță trebuiau să verifice modul de utilizare a autoturismului respectiv în lunile ulterioare, respectiv august 2011 - iulie 2012, astfel încât să determine corect starea de fapt fiscală.
Recurenta a mai arătat că motivarea în fapt a organelor de inspecție fiscală, în sensul că "societatea nu poate face dovada utilizării în scopul operațiunilor sale taxabile";, motivare ce are ca suport probator faptul că "situația întocmită pentru justificarea combustibilului, însoțită de centralizatorul pentru benzină, cu defalcarea pe mijloacele de transport folosite, nu conține date care să confirme utilizarea autoturismului Mercedes Benz";, este greșită, deoarece autovehiculul achiziționat funcționează pe motorină, nu pe benzină.
Recurenta a mai susținut că dreptul de deducere prevăzut la articolul 17 și următoarele din a șasea directivă a CE este o parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat. Din legislația fiscală internă, din jurisprudența CJUE rezultă că dreptul de deducere a TVA este pe deplin justificat atunci când se dovedește că persoana impozabilă a efectuat o serie de cheltuieli în scopul realizării de operațiuni taxabile, inclusiv investiții, iar dreptul de deducere a TVA nu poate fi condiționat de aprecierile organului de inspecție fiscală, mai ales că eligibilitatea taxei aferentă achiziției vehiculului în discuție a intervenit la 27.07.2011, dată la care s-a efectuat transferul dreptului de a dispune ca și un proprietar de acest bun.
Recurenta susține că exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată în sumă de 46.153 lei nu este condiționat de realizarea în perioada fiscală respectivă de venituri impozabile din operațiuni taxabile, câtă vreme potrivit art. 147/1 alin. 4 din Codul fiscal dreptul de deducere se exercită chiar dacă nu există o taxă colectată sau taxa de dedus este mai mare decât cea colectată. În cele două zile nelucrătoare (30-31.07.2011) autoturismul a fost parcat în parcul auto al societății și neutilizat, urmând a fi folosit de agentul de vânzări D.G., fost administrator până la data de 01.07.2011, când i s-a modificat contractul individual de muncă. Recurenta susține că în lunile următoare lunii iulie autovehiculul a fost utilizat de numitul D.G. în calitatea sa de agent de vânzări, depunând la dosar foile de parcurs și o serie de înscrisuri datând din perioada august-septembrie din care rezultă că acesta a desfășurat activitatea de agent de vânzări, astfel cum este definită această activitate în art. 45/1 din Normele date în aplicarea art. 145/1 din Codul fiscal.
În drept a fost invocată aplicarea art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 25,6 lei și timbru judiciar în valoare de 0,6 lei.
Intimata DGRFP B., prin întâmpinare formulată cu respectarea cerințelor prevăzute de art. 115-116 c.pr.civ. (filele 61-63), a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă.
În motivarea acestei poziții procesuale a arătat că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cerute prin Legea nr. 571/2003, câtă vreme, din balanța aferentă lunii iulie 2011 (data achiziționării vehiculului), rezultă că nu a înregistrat venituri din derularea activității principale înscrisă în actul său constitutiv, respectiv creșterea păsărilor, iar situația întocmită pentru justificarea combustibilului pe fiecare mijloc de transport folosit nu conține date care să confirme uzul acestui vehicul în cursul lunii iulie 2011.
Intimata a mai arătat că TVA-ul aferent achiziției vehiculului în sumă de 46.153 lei a fost înregistrat în evidențele contabile în luna iulie 2011 și declarat în decontul de TVA din cursul aceleiași luni, ceea ce denotă că sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei potrivit cărora în cele două zile calendaristice rămase din perioada fiscală nu a avut cum să facă dovada utilizării autoturismului în folosul operațiunilor taxabile ale societății. Totodată, se invocă aspectul că recurenta nu a prezentat documente din care să rezulte că, ulterior controlului, autoturismul a fost utilizat de către numitul D.G. în calitate de agent de vânzări, exclusiv pentru prospectarea pieții, negocierea condițiilor de vânzare, derularea vânzării bunurilor, monitorizarea clienților.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 304 ind. 1 c.pr.civ., a art. 304 c.pr.civ. și recursul declarat de reclamanta S.C. R. S.R.L. B., curtea constată că acesta este neîntemeiat.
Primul motiv de recurs invocat de către recurentă, ce se referă la faptul că prima instanță a respins toate susținerile sale, în fapt și în drept, toate apărările și probele efectuate, fără a analiza și răspunde, în concret, tuturor acestora, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 c.pr.civ., dar nu este fondat.
Astfel, prima instanță a reținut situația de fapt prin raportare la înscrisurile administrate în cursul procesului și a făcut aplicarea, în mod corect, a dispozițiilor legale aplicabile, răspunzând succint, dar suficient, asupra susținerilor sale. Faptul că instanța a grupat argumentele recurentei reclamante și a răspuns pe scurt acestora nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.
Nici motivul de recurs referitor la stabilirea eronată a situației de fapt fiscale, atât de către prima instanță, cât și de către intimata pârâtă, motiv de recurs care va fi analizat prin prisma art. 304 ind. 1 c.pr.civ., nu este fondat.
Astfel, Curtea reține că, în temeiul facturii cu nr. 425450/29.07.2011 emisă de S.C. Ț.A. S.R.L., recurenta a achiziționat autoturismul nou marca Mercedes Benz ML, în baza căreia a dedus TVA în valoare de 46.153 lei, pe considerentul că achiziția s-a făcut în folosul operațiunilor sale taxabile. Această valoare a fost cuprinsă în decontul de TVA depus de societatea recurentă în data de 23.08.2011, pentru perioada 01.07-31.07.2011. Vehiculul a fost achiziționat în data de 29.07.2011, însă pentru cele două zile calendaristice rămase din perioada fiscală aferentă lunii iulie, zile nelucrătoare, recurenta nu a putut face dovada utilizării vehiculului în folosul operațiunilor sale taxabile.
Ulterior depunerii decontului de TVA, intimata pârâtă a emis raportul de inspecție fiscală nr. F-BV 493/13.07.2012 și Decizia de impunere nr. F-BV 604/13.07.2012 prin care s-a respins la rambursare această sumă, iar contestația administrativă a societății recurente a fost respinsă prin Decizia nr. 549/19.11.2012.
Motivarea organului fiscal pentru adoptarea soluției de respingere de la rambursare a fost aceea că "în luna iulie 2011, data achiziționării autoturismului Mercedes Benz ML, potrivit balanței de verificare, societatea nu a obținut venituri din activitatea principală, respectiv "creșterea păsărilor";, iar situația întocmită pentru justificarea combustibilului, însoțită de centralizatorul pentru benzină, cu defalcarea pe mijloacele de transport folosite, nu conține date care să confirme utilizarea autoturismului Mercedes Benz"; (pag. 28 RIF - fila 78 dosar tribunal).
Prima instanță a reținut în considerentele sentinței recurate că societatea nu a făcut dovada că autoturismul a fost utilizat de către dl. D.G., în calitatea sa de agent de vânzări. Prima instanță nu a detaliat, sub aspectul perioadei de timp analizate, neîndeplinirea acestei condiții pentru acordarea deductibilității TVA-ului aferent achiziției respective, însă, cele reținute sunt corecte, argumentele recurentei sub acest aspect nefiind fondate.
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 145 din Codul fiscal, corect reținute și de către instanța de fond, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, numai dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile și dacă deține o factură emisă conform art. 155 alin. 5 din Codul fiscal.
Recurenta reclamantă s-a prevalat însă de dispozițiile art. 145 ind. 1 alin. 3 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma în vigoare la data de 29.07.2011), conform cărora "în cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depășească 3.500 kg și care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând și scaunul șoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achizițiilor acestor vehicule și nici taxa aferentă achizițiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleași caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosința persoanei impozabile, cu excepția vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii: a) vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenție, reparații, pază și protecție, curierat, transport de personal la și de la locul de desfășurare a activității, precum și vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenți de vânzări și de agenți de recrutare a forței de muncă";.
Pe perioada controlului fiscal, recurenta a pus la dispoziția organului de control înscrisuri ce atestă că numitului D.G. a îndeplinit funcția de administrator al S.C. R. S.R.L., în intervalul 19.03.2008 - 30.06.2011, iar ulterior i s-a modificat contractul individual de muncă, acesta ocupând funcția de agent de vânzări începând cu data de 01.07.2011, urmând a utiliza acest autoturism pentru a-și îndeplini atribuțiile din fișa postului (filele 89-95 dosar tribunal).
Față de data modificării raportului de muncă - în luna în care s-a făcut achiziția - și față de maniera de realizare a acestei modificări, respectiv administratorul și asociatul unic al societății, dl. D.G., a preluat funcția de agent de agent de vânzări începând cu data de întâi a lunii în care s-a făcut achiziția autovehiculului marca Mercedes Benz, o marcă puțin utilizată în vânzări prin prisma costurilor mari de achiziție și întreținere ulterioare, Curtea reține că există un dubiu referitor la realitatea acestora, în sensul că au caracter de înscrisuri preconstituite în scopul obținerii unei situații fiscale favorabile prevăzute de art. 145 ind. 1 alin. 3 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal.
Trecând peste acest aspect, Curtea reține că, deși recurenta susține că autoturismul a fost achiziționat și repartizat pentru a fi utilizat potrivit excepției prevăzute la art. 145 ind. 1 alin. 3 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma în vigoare la data de 29.07.2011), respectiv de către un agent de vânzări, recurenta reclamantă nu a prezentat documente din care să rezulte respectarea condițiilor impuse expres de Codul fiscal, neprobând că, ulterior achiziției autoturismul în discuție, a fost folosit de angajatul D.G. exclusiv pentru prospectarea pieții și celelalte activități enunțate mai sus.
Înscrisurile depuse în fața instanței de fond (filele 157-170 dosar tribunal) atestă efectuarea unor activități specifice funcției de agent de agent de vânzări, dar nu sunt completate în mod corespunzător (dată/ora/km/traseu), astfel că societatea nu poate justifica faptul că agentul de vânzări, căruia i-a fost repartizat acest autovehiculul, l-a utilizat exclusiv în scopul desfășurării activității sale, astfel cum prevede art. 145 ind. 1 alin. 1 lit. a din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal.
Or, utilizarea în scopul activității economice a unui vehicul cuprinde deplasări în țară sau în străinătate la clienți/furnizori pentru prospectarea pieței, deplasări de pildă la locații unde se află punctele de lucru, la oficiile poștale, la autoritățile fiscale, deplasări pentru service, reparații, iar foile de parcurs trebuie să conțină cel puțin următoarele informații: categoria de vehicul utilizat, scopul și locul deplasării, kilometrii parcurși, norma proprie de consum carburant pe kilometru parcurs, informații inexistente pe înscrisurile anexate la dosar în probațiune. Un vehicul nu este utilizat exclusiv în scopul activității economice, în sensul art. 145/1 din Codul fiscal în situația în care, pe lângă utilizarea în scopul activității economice, vehiculul este folosit ocazional sau de o manieră continuă și pentru uz personal.
Față de această analiză, efectuată de altfel și de către instanța de fond, însă la un mod succint, este evident că la stabilirea situației fiscale au fost avute în vedere documentele prezentate de societatea reclamantă și întocmite și ulterior lunii iulie 2011, contrar afirmațiilor sale din cererea de recurs, dar că, din analiza acestora, rezultă că recurenta reclamantă nu se încadrează în dispozițiile legale invocate în favoarea sa.
Curtea mai are în vedere faptul că legislația comunitară dă statelor membre puterea de a stabili regulile pentru supravegherea exercitării drepturilor de deducere a TVA, instituind obligația persoanei care solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii.
Curtea constată, astfel cum corect susține recurenta, că dreptul de deducere prevăzut la art. 17-20 din A șasea directivă TVA face parte integrantă din mecanismul TVA, iar fiecare stat membru UE are obligația să adopte toate măsurile cu caracter legislativ și administrativ corespunzătoare pentru a asigura colectarea în integralitate a TVA datorată pe teritoriul său, însă, corelativ acestei obligații a statului român, persoanele impozabile vor ține o contabilitate suficient de detaliată pentru a permite aplicarea TVA și controlarea aplicării acesteia de către autoritățile fiscale, obligație pe care, în cauză, recurenta nu a îndeplinit-o, documentele invocate nefiind suficiente pentru a-i susține poziția exprimată în fața organului fiscal.
Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. 8 din directiva sus-menționată statele membre pot impune alte obligații pe care le consideră necesare pentru perceperea și colectarea corectă a taxei și pentru a preveni evaziunea. Din cuprinsul art. 17 rezultă că persoana impozabilă poate deduce TVA aplicată bunurilor și serviciilor achiziționate în exercitarea activităților sale taxabile. În aplicarea acestor norme comunitare sunt și dispozițiile art. 145 și 145 ind. 1 din Legea nr. 571/2003, norme analizate detaliat anterior și cu privire la care nu s-a constatat prin hotărâri ale CJUE că nu respectă normele comunitare în materie de TVA.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 312 alin. 1 c.pr.civ., curtea va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă S.C. R. S.R.L. B. împotriva sentinței civile nr. 809/CA/26.02.2014 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va menține.
| ← SERVITUTE DE CANAL SUBTERAN – ADMISIBLITATEA ACŢIUNII... | Competenţa legală de luare a măsurii alocării unor... → |
|---|
