Decizia civilă nr. 2002/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2002/R/2011
Ședința publică din 2 iunie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A. C.
JUDECĂTORI : A. A. C.
: ANA I.
GREFIER : C. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de către reclamanta L. S. împotriva deciziei civile nr. 121 din 1 martie 2011 a Tribunalul Cluj, pronunțată în dosarul nr. (...) , privind și pe intimatul C. LOCAL AL M. C.- N., având ca obiect acțiune în baza Legii nr. 1. - obligarea la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta reclamantei recurente L. S., avocat C. L., care depune împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
P.edura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că, la data de 11 mai
2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantei recurente, un înscris la care a anexat o copie de pe HCL nr. 99 din 22 martie
2011, pentru a face dovada că au fost vândute către chiriași, în condițiile stabilite de L. nr. 1., un număr de 9 locuințe.
La data de 31 mai 2011, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului intimat C. Local al M. C.-N., întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, un exemplar fiind comunicat cu reprezentanta reclamantei recurente.
Reprezentanta reclamantei recurente arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și motivat, pentru concluziile scrise pe care le depune la dosar, fără cheltuieli de judecată.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 16094/(...) pronunțată de Judecătoria Cluj - Napoca, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecatăformulată de reclamanta L. S. în contradictoriu cu pârâtul C. Local al municipiului C.-N.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că, prin contractul de închiriere nr. 1. august 2008, pârâtul a închiriat reclamantei imobilul situat în C.-N., str. A. Densușianu, nr. 57, durata contractului fiind de 9 luni, începând din (...) și până în data de (...).
Prin actul adițional nr.1 la contractul de închiriere anterior indicat, părțile au convenit prelungirea duratei contractului de închiriere pentru o perioadă de 5 ani, începând din (...) și până în data de (...).
În cursul anului 2002, reclamanta a înregistrat la pârât o cerere prin care a solicitat cumpărarea imobilului pe care îl deține în baza contractului de închiriere mai sus indicat, dar, la data de (...), pârâtul a comunicat reclamantei că imobilul este revendicat în baza Legii nr.1. de către L. V., soțul reclamantei, motiv pentru care nu poate fi soluționată cererea sa cumpărare până la soluționarea dosarului de revendicare.
La data de (...), pârâtul a comunicat reclamantei că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc îl au doar chiriașii care având contract de închiriere valabil încheiat, ocupau locuința la data de (...), condiție pe care reclamanta nu o îndeplinește, motiv pentru care i s-a respins cererea.
Reclamanta și soțul acesteia L. V. au formulat în baza Legii nr.1. cerere de revendicare a imobilului din litigiu, dar, prin dispoziția nr.2677/(...) emisă de P. municipiului C.-N., notificarea a fost respinsă.
Din copia de pe cartea funciară nr. 22961 C., rezultă că imobilul situat în C.-N., str. A. Densușianu, nr. 57, jud. C. este în proprietatea Statului
Român.
Instanța a reținut că, în conformitate cu dispozițiile articolului 42, aliniatul 3 din L. nr.1., imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la aliniatul 1 pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, iar la aliniatul 1 sunt indicate imobilele care în urma procedurilor prevăzute la cap. III, nu se restituie persoanelor îndreptățite și rămân în administrarea deținătorilor actuali.
Analizând această dispoziție legală, instanța a reținut că ea nu instituie în sarcina proprietarului imobilelor vizate o obligație de a vinde, ci doar obligația de a respecta un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor în cazul vânzării. Așadar, în temeiul articolului 480 din Codul civil, în calitate de proprietar al imobilului din litigiu, Statul Român beneficiază de toate atributele dreptului de proprietate, inclusiv de dreptul de dispoziție asupra bunului și în virtutea acestui drept, are libertatea să aleagă conform propriilor interese dacă dorește sau nu să vândă orice bun aflat în proprietatea sa. De altfel, potrivit articolului 44, aliniatul 2, teza I din Constituția României, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și orice altă dispoziție legală în vigoare trebuie interpretată și aplicată în consonanță cu legea fundamentală.
Reclamanta a invocat dispozițiile articolului 9 din L. nr. 1. cu titlu de normă imperativă, dar instanța a reținut că, potrivit articolului 52 din L. nr.1., la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele prevăzute în acest text legal, drept care era recunoscut de art. 9 din L. nr. 1. a fost înlocuit prin art. 42, alin. 3 din L. nr. 1. cu un simplu drept de preemțiune al chiriașului aferent dreptului proprietarului de a vinde, care nu poate echivala cu și nici nu poate genera prin el însuși o obligație a proprietarului de a vinde la cererea chiriașului cu atât mai mult cu cât în noul text legal, art. 42, alin. 3 din L. nr. 1., este prevăzută vânzarea imobilelor obiect al acestei legi, exclusiv ca o facultate a proprietarului. Or, orice obligație a proprietarului de a vinde contravine libertății acestuia conferită expres prin art. 42, alin. 3 din L. nr. 1. și prin urmare, orice normă legală care ar cuprinde o astfel de dispoziție de obligare a proprietarului la vânzare (inclusiv articolul 9 din L.nr. 1.) este contrară textului legal mai sus menționat și, prin urmare, s-a abrogat implicit la data intrării în vigoare a Legii nr.1..
Pe de altă parte, chiar dacă articolul 9 din L. nr. 1. nu ar fi fost abrogat prin L. nr. 1., instanța a apreciat că acest text ar trebui interpretat nu numai în ansamblul normelor naționale ci și a celor internaționale incidente în cauză care au prioritate în raport cu normele dreptului intern potrivit articolului 20, aliniatul 2 din Constituția României. În acest context, instanța a apreciat că în niciun caz nu se poate reține în sarcina Statului
Român, în calitate de proprietar, existența unei obligații de a vinde locuințele către chiriași. În virtutea principiului libertății contractuale și a dreptului de proprietate, drept ocrotit și prin prisma articolului 1 din P. P. adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Statul Român are libertatea de a stabili atât condițiile cât și oportunitatea vânzării, iar libertatea sa de voință în acest sens nu poate fi cenzurată de instanță, decât, așa cum am arătat anterior, cu încălcarea unui drept fundamental ocrotit prin P. P. adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin L. nr.30/ 1994 și are prioritate în raport cu normele dreptului intern potrivit articolului 20, aliniatul 2 din Constituția României.
În plus, prin prisma stării de fapt concrete, acordând eficiență juridică opiniei reclamantei în interpretarea textelor legale invocate, instanța ar nesocoti flagrant esența dreptului de proprietate și distincția juridică dintre dreptul de proprietate și dreptul de folosință conferit printr-un contract de închiriere întrucât în varianta reclamantei, proprietarul imobilelor vizate de L. nr.1. nu ar mai putea închiria niciodată aceste imobile fără a-și pierde concomitent inclusiv dreptul de dispoziție asupra acestora întrucât ar putea fi obligat oricând de către chiriaș la transmiterea a însuși dreptului de proprietate asupra imobilului închiriat în disprețul articolului 480 din Codul civil, articolului 44, aliniatul 2, teza I din Constituția României și articolului
1 din P. P. adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
De altfel, instanța a mai reținut că reclamanta a solicitat obligarea unei alte persoane decât proprietarul imobilului din litigiu la vânzarea acestuia, dar nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are. În acest sens, instanța a reținut că deși proprietarul imobilului este Statul Român, reclamanta a chemat în judecată C. Local al municipiului C.-N., în nume personal.
Având în vedere considerentele anterior dezvoltate, instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva pârâtului ca fiind neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 121/(...) a T. C. apelul declarat de L. S. a fostrespins ca nefondat.
În considerentele acestei decizii, se reține că referirea, în motivele de apel, la dispozițiile art. 6 din L. 213/1998 nu prezintă relevanță în speța de față, în condițiile în care, în prezenta pricină, instanța de judecată nu era învestită cu analizarea valabilității titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu, obiectul dedus judecății fiind obligarea intimatului C. Local al M.- N. la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu apelanta L. S..
De asemenea, nu este fondată critica adusă sentinței apelate potrivit căreia în mod greșit a reținut prima instanță că reclamanta a înțeles eronat să cheme în judecată pe intimatul C. local C.-N., în condițiile în care proprietar al imobilului în litigiu era Mun. C.-N., întrucât, potrivitprincipiului disponibilității care guvernează procesul civil, expres stipulat de dispozițiile art. 129 alin 6 C pr civ, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, argument deopotrivă valabil și pentru prima critică formulată de către apelantă.
Așa cum în mod judicios a reținut judecătoria, reclamanta-apelantă a înregistrat intimatului C. local al Mun. C.-N. în cursul anului 2002 o cerere prin care a solicitat cumpărarea imobilului apartament în litigiu, însă, la data de (...), intimatul i-a comunicat acesteia faptul că imobilul este revendicat în temeiul Legii 1., motiv pentru care nu poate fi soluționată cererea acesteia de cumpărare până la soluționarea dosarului de retrocedare.
În aceste condiții, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente dispozițiile art. 9 din L. 1. potrivit cărora „chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului"; în condițiile în care dispozițiile art. 42 alin 3 din L. 1. sunt elocvente în acest sens.
Astfel, în temeiul art.42 alin 3 din L. 1. imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, motiv pentru care, tribunalul a apreciat, că în mod corect, prima instanță a reținut dispoziția legală susmenționată nu instituie în sarcina proprietarului imobilelor vizate o obligație de a vinde, ci doar obligația de a respecta un drept de preemțiune în favoarea chiriașilor în cazul vânzării.
De asemenea, în mod judicios, prima instanță a reținut, pe de o parte că potrivit articolului 52 din L. nr.1., la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare, iar dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele prevăzute în acest text legal, drept care era recunoscut de art. 9 din L. nr.1. a fost înlocuit prin art.42, alin.3 din L. nr.1. cu un simplu drept de preemțiune al chiriașului aferent dreptului proprietarului de a vinde, care nu poate echivala cu și nici nu poate genera prin el însuși o obligație a proprietarului de a vinde la cererea chiriașului cu atât mai mult cu cât în noul text legal, art.42, alin.3 din L. nr.1., este prevăzută vânzarea imobilelor obiect al acestei legi, exclusiv ca o facultate a proprietarului.
Nu poate fi reținută ca fiind fondată critica formulată de către reclamanta-apelantă, în sensul că a fost discriminată în raport cu vecinii săi care au reușit să încheie contracte de vânzare-cumpărare, prin prisma dispozițiilor art. 14 C., respectiv P. 12 al C., pretinsa discriminare neexistând în prezenta speță, în condițiile în care, pe de o parte, doar în anul 2002, ulterior apariției Legii1., a solicitat cumpărarea imobilului în litigiu, iar, pe de altă parte, așa cum rezultă din înscrisurile de la filele 15-17 din dosarul primei instanțe, doar la data de 19 iunie 1999, prin sentința civilă nr. 5. pronunțată în dosarul civil nr. 4. al J. C.-N. , reclamanta apelantă a încheiat în forma scrisă expres prevăzută de lege un contract de închiriere asupra imobilului în litigiu , în contradictoriu cu intimatul C. local al Mun. C.-N., și mai mult decât atât, reclamanta-apelantă a solicitat în temeiul Legii 1., retrocedarea în natură imobilului-apartament în litigiu prin notificarea nr. 1460/(...).
Î mpotriva acestei sentințe, a declar at în termen leg al recurs reclamanta, solicitând modificarea ei, în sensul admiterii apelului,
schimbării sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii.
În motivarea recursului ei, reclamanta învederează că imobilul a fost proprietatea ei, fiind preluat de stat , totuși nerestituit, reclamanta fiind titulara contractului de închiriere asupra acestuia, vânzarea locuințelor făcându-se în mod cu totul discreționar de către pârât, care, de altfel, nu a luat în discuție cererea reclamantei de cumpărare.
Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului canefondat, reiterând, în esență, considerentele in hotărârile instanțelor de fond.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat
la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., ce constituie temeiul său în drept,
curtea apreciază că acesta este fondat, întrucât, într-adevăr, reclamanta afost proprietara imobilului obiect al litigiului, preluat de stat în baza Legii nr.
18/1968, prin decizia civilă nr. 8. a T. J. C. (f. 13-14, 17, 29-34 dosar judecătorie). Ea a continuat să locuiască în imobil, fiindu-i refuzată încheierea contractului de închiriere, abia prin sentința civilă nr. 5. a J. C.
N. pârâtul fiind obligat la încheierea contractului de închiriere (f. 17 din același dosar). Reclamanta și soțul acesteia au solicitat restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 1., cererea lor fiind respinsă prin dispoziția nr. 2677/(...) a P.ui mun. C. N. (f. 18 dosar judecătorie), iar cererea de cumpărare formulată pe perioada soluționării notificării a fost respinsă tocmai pentru că era pe rol soluționarea acesteia (f. 23 dosar judecătorie).
Așadar, în realitate, imobilul a fost proprietatea reclamantei, aceasta a locuit în imobil și după preluarea acestuia de către stat, îndeplinind condițiile pentru cumpărare în baza Legii nr. 1., refuzându-i-se abuziv încheierea contractului de închiriere, acesta fiind motivul pentru care nu a putut solicita cumpărarea imobilului anterior intrării în vigoare a Legii nr.
1.. Prin urmare, refuzând vânzarea imobilului către reclamantă, pârâtul își invocă, de fapt, propria culpă.
Din aceste considerente, curtea apreciază că reclamanta este persoană îndreptățită la cumpărarea imobilului în temeiul Legii nr. 1., iar instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a normelor de drept material.
În temeiul art. 312 alin. 1-3 C. pr. civ., curtea,
PENTRU ACESTE M.IVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E :
Admite recursul declarat de reclamanta L. S. împotriva deciziei civile numărul 121 din (...) a T. C. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o modifică, în sensul că admite apelul reclamantei împotriva sentinței civile numărul 16094 din (...) a J. C.-N., pe care o schimbă, în sensul că admite acțiunea civilă exercitată de reclamantă împotriva pârâtului C. Local al municipiului C.-N. și, în consecință:
Obligă pârâtul să încheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în municipiul C.-N., str. Aron Densușianu nr. 57, număr top 2926/2 din cf 22961 C., în condițiile legii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER A. C. A. A. C. ANA I. C. B.
Red. CAA dact. GC
3 ex/(...)
Jud. apel: A.F. Doica, O.C. Tatu
| ← Decizia civilă nr. 4889/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 1121/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
