Decizia civilă nr. 2191/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...) Cod operator 8428
D. CIVILĂ NR. 2191/R/2011
Ședința publică din 17 iunie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C.
GREFIER : A. A. M.
S-au luat în examinare recursul declarat de pârâtul S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. PRIN D. A J. C. și recursul declarat de reclamantul B. I., împotriva sentinței civile nr. 317 din (...) a T. C., pronunțată în dosar nr. (...), având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamantului recurent, avocat I. I. M. și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C., procuror S. A., lipsă fiind reclamantul recurent personal și reprezentantul pârâtului recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. C., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
Recursul declarat de reclamantul B. I., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din L. nr. 2..
S-a făcut referatul cauzei după care, C. constată că prin memoriul de recurs ( f. 2 verso din dosar), pârâtul recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
C. constată că recursul declarat de reclamantul B. I. a fost declarat și motivat de reclamant, prin intermediul doamnei avocat B. E., care a depus la dosar împuternicire avocațială pentru declararea și motivarea recursului (f.
6 din dosar).
Doamna avocat I. I. M. arată că se prezintă în substituirea doamnei avocat B. E. și, de asemenea, arată că a fost împuternicită de reclamantul recurent B. I. pentru redactarea și susținerea întâmpinării pe care a înregistrat-o la dosar în data de (...), la care a anexat o serie de înscrisuri și împuternicirea avocațială pentru redactarea și susținerea întâmpinării.
Reprezentanta reclamantului recurent arată că în această dimineață, la momentul când a solicitat dosarul la studiu, a constatat că întâmpinarea și înscrisurile anexate la aceasta nu au fost depuse la dosar, motiv pentru care, depune la dosar o copie de pe întâmpinarea care poartă ștampila serviciului de registratură din data de (...), prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, la care au fost anexate copii de pe următoarele înscrisuri: un înscris personal al reclamantului recurent B. I., extras nr. 226 din (...) de la S. J. S. M. al A. N., un articol tradus din ziarul "Szabad elet" din data de (...) și împuternicirea avocațială nr. 62/(...) din care rezultă căreclamantul recurent B. I. a împuternicit-o pe doamna avocat I. I. M. pentru redactarea și susținerea întâmpinării.
Reprezentanta reclamantului recurent și reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
C. din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii precizate și completate, prin invocarea pentru prima dată în calea extraordinară a recursului a următoarelor prevederi legale: art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a tratamentului discriminatoriu.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantei reclamantului recurent și reprezentantei P.ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii pe recursurile care formează obiectul prezentului dosar, cu precizarea de a se referi și la excepția invocată din oficiu de către instanță.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate în baza art. 304 pct. 8, 9 și art. 312 C.pr.civ., iar pe cale de consecință admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, precizată și completată, cu cheltuieli de judecată, pentru motivele dezvoltate pe larg în memoriul de recurs.
În ceea ce privește primul petit al acțiunii, prin care s-a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului, reprezentanta reclamantului recurent arată că prin sentința penală nr. 884/1949 a T. M. C., Secția a 2-a, reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 325 lit. e) C. pen. la o pedeapsă pe care a executat-o integral în penitenciar, iar această condamnare are caracter politic și se încadrează în prevederile art. 1 alin. 2 lit. a și art. 4 din L. nr. 2., astfel încât, instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de constatare a caracterului politic al condamnării.
De asemenea, reprezentanta reclamantului recurent arată că și deportarea reclamantului în U. în perioada (...) - (...) constituie o măsură administrativă cu caracter politic, având în vedere că prevederile art. 1 alin.
3, art. 3 și art. 4 alin. 2 din L. nr. 2. se aplică și persoanelor care au fost luate prizoniere în U. și depune la dosar cu titlu de practică judiciară o copie de pe decizia civilă nr. 1.-R a C. de A. O., pronunțată în dosar nr. (...) Completul-IV/b A..
În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamant, reprezentanta reclamantului recurent arată că la data introducerii acțiunii, respectiv la data de (...) erau în vigoare prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2., iar ulterior aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale prin D. nr. 1. a C. C. a R., astfel încât, apreciază că instanța de fond trebuia că aplice în cauză prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. și de asemenea, arată că și pe drept comun, reclamantul a solicitat în termen legal acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin aplicarea măsurilor administrative mai sus menționate.
Cu privire la excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii precizate și completate, invocată din oficiu de către instanță, reprezentanta reclamantului recurent arată că reclamantul a invocat prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și
Libertăților Fundamentale și a tratamentului discriminatoriu și în fața instanței de fond prin precizarea și completarea de acțiune, motiv pentru care, solicită respingerea acestei excepții.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariile avocațiale, conform chitanței nr. 27/(...), care atestă plata onorariului avocațial de 400 lei pentru avocat I. I. M. și chitanța nr. 341 din (...), care atestă plata onorariului avocațial de 400 lei pentru avocat B. E.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției invocată din oficiu de către instanță și, de asemenea, solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. C., deoarece din probele depuse la dosarul instanței de fond rezultă că reclamantul a fost condamnat în anul 1949 de către T. M. C. și a executat o pedeapsă privativă de libertate, iar această condamnare a reclamantului a avut caracter politic și totodată, arată că ulterior au urmat și alte pedepse aplicate reclamantului, care au legătură cu această condamnare.
De asemenea, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că în temeiul art. 274 C.pr.civ., instanța de fond în mod corect a obligat S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice să suporte cheltuielile de judecată, având în vedere că reclamantul nu se află în culpă procesuală pentru că L. nr. 2. a suferit modificări de la data înregistrării acțiunii promovate de reclamant și până la data pronunțării hotărârii de către instanța de fond.
Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. solicită respingerea recursului declarat de reclamantul B. I., având în vedere că prin memoriul de recurs reclamantul recurent arată că și măsura administrativă referitoare la deportarea acestuia în U. a avut caracter politic, însă această măsura administrativă nu a fost luată de către S. R. și nu se încadrează în prevederile L. nr. 2..
În ceea ce privește daunele morale solicitate de reclamant, reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că Înalta Curte de Casație și
Justiție a R. în mod constant a emis hotărâri judecătorești din care rezultă că s-au acordat daune morale pentru persoanele care dețineau hotărâri definitive până la data de (...), când s-a publicat în M. Oficial D. nr. 1. a C. C. a R., însă reclamantul recurent nu deține o astfel de hotărâre judecătorească.
Reprezentanta reclamantului recurent solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D. a jud. C. și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că acesta are o poziție culpabilă, precum și faptul că reclamantul a promovat acțiunea înainte de modificarea prevederilor L. nr. 2. prin D. nr. 1. a C. C. a R.
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 317/(...), pronunț ată de T ribun alul Clu j în dos ar nr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă înaintată de reclamantul B. I.,împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. a județului C. și, în consecință:
S-a constatat că reclamantul a suferit măsuri administrative cu caracter politic pentru efectuarea de cercetări, din data de (...) și până la data de (...), de către fosta S. din S. M., precum și pentru privarea de libertate în mod abuziv în Penitenciarul Aiud, pe perioada (...) - (...).
S-a respins capătul de cerere privind constatarea măsurii administrative pentru perioada (...) - (...).
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, s-a respins cererea precizată de reclamant, privind obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro, cu titlu de daune morale, ca prescrisă.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 460 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că, prin sentința penală nr. 884/1949 a T. M. C., reclamantul B. I. a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare corecțională pentru delictul de răspândire de publicațiuni interzise, prevăzut de art. 325 lit. e C.pen., art. 157 și art. 158 C.pen.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din L. nr. 2., condamnările dispuse în temeiul art. 325 din Codul penal din 1936, constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Ca atare, în privința acestor condamnări, instanța de fond a arătat că nu mai trebuie să constate caracterul politic, întrucât el este constatat de legiuitor, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 1 alin. 1, 2, 4 și art. 4 din L. nr. 2..
Din copia dosarului comunicat de C., coroborată cu declarațiile martorilor audiați în cauză, rezultă că reclamantul a fost privat de libertate de către fosta S. din S. M., pentru efectuarea de cercetări,din data de (...) și până la data de (...), fiind privat de libertate în mod abuziv în Penitenciarul Aiud și la fosta S. din Aiud, în perioada (...) și până la data de (...).
Având în vedere aceste considerente de fapt, instanța a apreciat incidente și aplicabile în speță dispozițiile art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., potrivit cărora, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.
În ceea ce privește perioada pentru care a fost în prizonierat în U., începând din data de (...) și până la data de (...), instanța a apreciat nu sunt incidente și aplicabile în speță dispozițiile art. 4 alin. 2 din L. nr. 2..
Cu privire la cererea de acordare de despăgubiri, astfel cum a fost precizată de către reclamant, instanța de fond a reținut că prin D. nr. 1. și nr. 1., publicate în M. Of. al R. nr. 761 din (...), Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea L. nr. 2., precum și dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I, sunt neconstituționale.
După declararea caracterului neconstituțional a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din L. nr. 2. reclamantul și-a precizat acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 C. și pe dispozițiile art. 5 din C.
În ceea ce privește dispozițiile art. 5 din C., se menționează că orice persoană care este victima unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.
Instanța a reținut că R. a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților cetățenești prin L. nr. 30/(...), care a intrat în vigoare la (...). Prin urmare, pentru faptele petrecute anterior acestei date, Convenția nu produce efecte, aspect statuat în mod constant în practica C., în special în cauzele pronunțate împotriva R. Atâta timp cât la momentul luării măsurii arestării și condamnării reclamantului R. nu aderase la C., aceasta nu poate fi invocată în apărarea drepturilor anterior încălcate.
Cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ, prima instanță a apreciat că, potrivit art. 3 din D. nr. 1., acțiunile patrimoniale sunt supuse prescripției de 3 ani.
În ceea ce privește data de la care termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă, instanța a apreciat că data începerii curgerii este data intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., respectiv, (...).
Prin acesta s-a recunoscut caracterul politic al condamnărilor la care au fost supuse unele persoane în perioada de după 6 martie 1945, perioada detenției fiind considerată vechime în muncă, respectiv, 1 an de detenție constituie 1 an și 6 luni vechime în muncă. Totodată, persoanelor condamnate politic li s-a acordat și o îndemnizație lunară de 200 lei/pe an de detenție, moment din care reclamantul, dacă ar fi apreciat că aceste măsuri nu acoperă prejudiciul produs prin condamnare, a avut posibilitatea de a solicita obligarea S. R., prin M. F., la plata de daune morale.
Raportat la considerentele invocate, T. a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul B. I., împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în consecință, a constatat că reclamantul a suferit măsuri administrative cu caracter politic pentru efectuare de cercetări din data de (...) și până la data de (...), de către fosta S. din S. M., precum și pentru privarea de libertate în mod abuziv în Penitenciarul Aiud, pe perioada (...) până la (...); a respins capătul de cerere privind constatarea măsurii administrative pentru perioada (...) și până la (...); a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins cererea precizată de reclamant privind obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro, cu titlu de daune morale.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 460 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe a u declarat recurs, în termen legal, pe de o
p ar te, p âr âtul S. R. pr in M in is terul F in anțelor Publ ice pr in D. G. a F. P. a
județulu i C., iar pe d e al tă p ar te, recl ama n tul B. I.
1. Prin propriul recurs, pârâtul S. R., pr in M in is terul F in anțelo r Publ ice,
pr in D. G. a F. P. a județulu i C. , a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 șiart. 3041 C.proc.civ., admiterea recursului și schimbarea hotărârii atacate în parte, în sensul respingerii cererii reclamantului, de constatare a caracterului politic al măsurii administrative pentru efectuare de cercetări din data de (...) și până la data de (...), de către fosta S. din S. M., precum și pentru privarea de libertate în mod abuziv în Penitenciarul Aiud, pe perioada (...) până la (...), precum și înlăturarea din dispozitivul hotărârii recurate a obligației S. R. de plată a cheltuielilor de judecată în sumă de 460 lei. În motivarea recursului, pârâtul a reprodus soluția primei instanței, sub toate dispozițiile sale, arătând că, în ceea ce privește solicitarea de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative invocate de către reclamant și pentru care prima instanță a admis cererea reclamantului, așa cum s-a arătat și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, solicitarea reclamantului este neîntemeiată, iar instanța în mod greșit a admis cererea reclamantului și fără a motiva soluția pronunțata, având în vedere că privarea de libertate a fost dispusă în vederea cercetărilor din cadrul procesului penal, așa încât aceasta solicitare nu se încadrează în prevederile art. 4 alin. 2 din L. nr. 2.. Având în vedere cele de mai sus, nu se justifica nici obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. 2. Prin propriul recurs,reclamantul B. I. a solicitat admiterearecursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii sale astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de fond a a dat o soluție greșită în acest caz, aceasta neținând seama de argumentele pertinente detaliate în acțiune. Astfel, în ceea ce privește primul capăt de cerere al acțiunii reclamantului, cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului în baza art. 1 alin. 2 lit. a și art. 4 din L. nr. 2., se susține că hotărârea pronunțată de instanța de fond este netemeinică și nelegală. Așadar, în cadrul acțiunii sale, reclamantul a arătat că prin sentința penală nr. 884/1949 a T. M. C., Secția a II-a, a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 325 lit. e) C.pen., la o pedeapsă de 6 luni închisoare, pe care a executat-o integral în penitenciar. Cu toate acestea, instanța de fond a respins acest capăt de cerere, arătând în considerentele hotărârii că instanța nu mai trebuie să constate caracterul politic, întrucât el este constatat de legiuitor. În acest sens, s-a apreciat că legea nu interzice și nici nu exclude de la constatarea caracterului politic al infracțiunilor prevăzute de art. 1. În plus, este de menționat faptul că ulterior, în minuta sentinței, instanța nu s-a mai pronunțat deloc cu privire la această cerere. În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, instanța de fond a admis doar în parte cererea reclamantului, în sensul că a respins constatarea măsurii administrative de natură politică pentru perioada (...) și până la (...), pe considerentul că în speță nu sunt incidente și aplicabile dispozițiile art. 4 alin. 2 din L. nr. 2.. Reclamantul consideră că de dispozițiile legii beneficiază și persoanele care au fost deportate sau prizoniere în fosta U., deportarea și efectuarea prizonieratului după 23 august 1944, și apoi după încheierea armistițiului la 12 septembrie 1944 constituind o măsură administrativă cu caracter politic. În acest sens, au fost invocate prevederile art. 3 și art. 4 al. 2 din lege. Tocmai datorită acestei trimiteri la dispozițiile art. 1 alin. 3, caracterul politic, în situația acelor "alte măsuri", rezultă și din referirea expresă a legiuitorului la scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/2001, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă. L. reparatorie ce constituie temei de drept al prezentei cereri face trimitere și la dispozițiile D.-lege nr. 1., privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată după 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, art. 5 alin. 4 dispunând că de măsurile reparatorii beneficiază și persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de D.-lege nr. 1. 1990. Din interpretarea sistematică și istorică a tuturor dispozițiilor legale reținute, recurentul reclamant apreciază că persoanele care au fost prizoniere în fosta U. în perioada de referință au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul L. nr. 2.. În plus, această măsură s-a menținut și după data de 6 martie 1945, S. R. fiind în culpă având în vedere faptul că nu există nicio dovadă că după această dată acesta ar fi depus diligențe pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora. În ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere, recurentul reclamant a învederat instanței faptul că L. nr. 2. are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unorcondamnări cu caracter politic ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi, au fost adoptate D.-lege nr. 1. 1990 și O.U.G. nr. 214/1999. Totodată, prin precizarea de acțiune făcută în cauză, recurentul reclamant arată că nu a renunțat la invocarea art. 5 din L. nr. 2., păstrând acest articol în continuare, pe lângă celelalte articole invocate. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamantul a învederat că această excepție trebuia respinsă. În ceea ce privește condamnarea politică, reclamantul consideră că se află în termenul general de prescripție de 3 ani. Potrivit legii, prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului. Ori, în cauză, acest drept s-a născut odată cu intrarea în vigoare a L. nr. 2.. Acesta este momentul în care S. R. și-a recunoscut culpa cu privire la condamnarea suferită, aceasta fiind abuzivă și nedreaptă. Această excepție trebuie respinsă și în ceea ce privește daunele morale solicitate cu privire la măsurile administrative de natură politică, reclamantul fiind îndreptățit să obțină despăgubiri chiar și pe dreptul comun, câtă vreme s-a constatat abia acum caracterul politic al acestora. În această privință, a apreciat că L. nr. 2. l-a repus în dreptul de a cere despăgubiri pentru prejudicii cauzate de măsurile abuzive. Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda despăgubiri morale în baza L. nr. 2., este adevărat că art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin D. nr. 1. a C. C., însă instanța trebuie să considere că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, astfel se încalcă implicit art. 5 al C.i Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestui drept. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul L. nr. 2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C., H. din (...) privind cauza B. vs. Croația, paragraf 81. S-a mai adăugat faptul că, și în ipoteza în care s-ar considera că recurentul nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza art. 5 alin. 1 lit. a) din L. nr. 2. (dispoziție declarată neconstituțională prin D. nr. 1. a C. C.), acesta este îndreptățit la a obține despăgubiri pe dispozițiile dreptului comun (art. 998 Cod civil), câtă vreme s-ar constata caracterul politic al condamnării sale și al măsurilor administrative de natură politică. În concluzie, se arată că în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri reclamantului recurent, deși instanța ar constata caracterulpolitic al măsurii administrative abuzive sau al condamnării, s-ar încălca principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. De altfel, și prin D. nr. 1. a C. C., prin care s-a declarat neconstituțional art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reținut că principiul egalității și interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr. 12 la C. adoptat în anul 2000, iar art. 1 al aceluiași Protocol prevede că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație. Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C. în cauza Thome vs. The United Kingdom, pronunțată în 2009. Având în vedere cele de mai sus, s-a apreciat că prin neacordarea despăgubirilor solicitate s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit, în raport de șansa pe care au avut-o ca litigiul promovat să fi fost soluționat mai repede, anterior pronunțării deciziei de neconstituționalitate. Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă (f. 11-12), reclamantul B. I. a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat, motivat pe următoarele: „În fapt, prin sentința atacată s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamant, respectiv, s-a constatat că reclamantul a suferit măsuri administrative cu caracter politic pentru efectuare de cercetări din data de (...) și până la data de (...) de către fosta S. din S. M., precum și pentru perioada de privare de libertate în mod abuziv în Penitenciarul Aiud din (...) până în (...). Recurentul apreciază ca „. de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative este neîntemeiată, și a fost admisă în mod greșit și fără a o motiva de instanța de fond, având în vedere că privarea de libertate a fost dispusă în vederea cercetărilor din cadrul procesului penal, așa încât această solicitare nu se încadrează în prevederile art. 4 alin. 2 din L. 2.";. Afirmația asupra nemotivării de către instanța de fond a soluției date este infirmată de conținutul de la pag. 6 a hotărârii pronunțate de instanța de judecată. În ceea ce privește netemeinicia solicitării reclamantului de constatare a caracterului politic al măsurilor administrative constând în privarea de libertate de către fosta S. S. M. din (...) și până la data de (...), precum și din (...) - (...), afirmația recurentului este eronată, deoarece din probele administrate a reieșit această stare de fapt - privarea de libertate în perioadele menționate, măsurile acestea având evident un caracter politic. Potrivit art. 4 alin. 2 din L. nr. 2., „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. 3 se aplică în mod corespunzător";. S-a apreciat că tocmai datorită acestei trimiteri la dispozițiile art. 1 alin. 3,caracterul politic în situația acelor „alte măsuri"; rezultă și din referirea expresă a legiuitorului. Aceste privări de libertate nu trebuie analizate prin prisma dispozițiilor art. 3 din L. nr. 2., deoarece nu au fost dispuse în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol, și deci nu au un caracter politic de drept. Însă dacă se analizează din prisma art. 4 alin. 2, care face trimitere la art. 1 alin. 3 din L. nr. 2. și implicit la art. 2 alin. 1 din O.U.G. nr. 214/1999 și la D.-lege nr. 1., se constată că privarea de libertate în mod abuziv, în vederea efectuării de cercetări satisface criteriile prevăzute de aceste legi și de care depinde caracterul politic al măsurii. În ceea ce privește critica referitoare la obligarea S. R. la plata cheltuielilor de judecată, și aceasta este neîntemeiată în condițiile în care acesta se află în culpă procesuală deoarece, după ce a acordat dreptul reclamantului de a solicita daune morale, în cursul procesului și, ulterior efectuării cheltuielilor de judecată privind procesul, a lipsit de efecte juridice dispozițiile legale prin care a instituit acest drept";. Recursurile sunt nefondate. Cu pr iv ire l a co ns tatare a c ar ac ter ulu i pol itic al co nd amn ăr ii reclamantului prin sentinț a pen al ă nr. 884 /1949 a T . M. C. . Prin sentința penală nr. 884/(...), pronunțată de T. M. C. - Secția a 2-a în dosar nr. 3139/1948, inculpatul B. I. a fost condamnat pentru săvârșirea delictului de răspândire de publicațiuni interzise, în temeiul art. 325 lit. e C.pen., cu trimitere la art. 436 C., art. 304 C. și art. 157-158 C.pen. (f. 8 dosar fond). Potrivit art. 1 alin. 2 lit. a din L. nr. 2., constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 323 până la art. 329 din Codul penal din 1936, astfel încât, nu se mai impunea, față de dispoziția expresă a legii, ca instanța să constate încă o dată caracterul politic al acestei condamnări. Cu alte cuvinte, pentru condamnările cu caracter politic de drept, cum sunt cele prevăzute la art. 1 alin. 2 lit. a-j din L. nr. 2., caracterul politic fiind stabilit prin însuși textul legii, nu mai este necesară încă o constatare a acestui caracter de către instanța de judecată, pentru că, într-o atare ipoteză, instanța nu ar face altceva decât să reproducă textul legal, reproducere inutilă față de dispozițiile exprese ale art. 1 alin. 2 lit. a-j din L. nr. 2.. Drept urmare, C. urmează să înlăture ca nefondat acest motiv din recursul reclamantului. Cu privire la constatare a c ar ac terulu i p ol itic al măsur ii ad min is tr ative cons tând în lu are a î n pr izon ier at în U. a recl aman tulu i în per io ad a (...) ș i p ân ă la (...). L. nr. 2., așa cum o spune chiar titulatura sa, are ca obiect condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada de referință reglementată de lege, respectiv, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pentru ca o condamnare sau o măsură administrativă să facă obiect al L. nr. 2. este necesar să întrunească o dublă cerință, pe de o parte, să aibă caracter politic - să fie vorba despre o manifestare ca formă de opoziție față de sistemul totalitar comunist -, în înțelesul pe care L. nr. 2. îl dă acestei noțiuni, iar pe de altă parte, respectiva condamnare sau măsură administrativă să fi fost dispusă de către organele fostei miliții sau securități înăuntrul perioadei de referință a legii, în termenul cuprins între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În speță, conform propriilor susțineri ale reclamantului, dovedite și de livretul militar seria RCL nr. 0096925 (f. 9-10 dosar fond), reclamantul a fost prizonier în U. în perioada (...) - (...). Prin urmare, luarea soldatului B. I. în prizonierat, în fosta U. - începutul prizonieratului situându-se în perioada în care cel de-al doilea război mondial era încă în curs de desfășurare -, pe de o parte, nu constituie o măsură administrativă cu caracter politic, luată față de reclamant ca o consecință a faptelor săvârșite de acesta ca formă de manifestare a opoziției sale față de regimul totalitar comunist instaurat în R. după 6 martie 1945, iar pe de altă parte, nu a fost luată în perioada de referință a L. nr. 2., respectiv, în termenul 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Statutul de prizonier, ca urmare a consecințelor celui de-al doilea război mondial, nu se circumscrie noțiunii de măsură administrativă cu caracter politic luată față de respectivul prizonier de război ca urmare a faptelor săvârșite de acesta ca o formă de manifestare a opoziției sale față de regimul totalitar comunist instaurat în R. postbelică. Așa fiind, C. constată că situația de prizonierat în fosta U., la care a fost supus reclamantul, nu se circumscrie dispozițiilor L. nr. 2. și, în consecință, nu face obiectul acestei legi. Pe cale de consecință, C. constată că în mod corect prima instanță a respins petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a luării în prizonierat a reclamantului, în fosta U. Drept urmare, C. urmează să respingă ca nefondat și acest motiv de recurs din recursul reclamantului. Cu privire la petitul având ca obiect obligarea pârâtului la plata desp ăgub ir ilor mor al e în te me iul L. nr. 2.. Deși situația particulară a reclamantului, cel puțin în partea privitoare la perioada în care s-a aflat în prizonierat în U., conform celor anterior expuse, nu se circumscrie dispozițiilor L. nr. 2. și nu face obiectul acestei legi, totuși, față de motivele expuse în memoriul de recurs, referitoare la faptul că reclamantul este îndreptățit la a-i fi acordate daune morale în temeiul L. nr. 2., C. se vede nevoită să răspundă și acestor motive de recurs, după cum urmează: Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000, reținându-se în considerentele acestei decizii că L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție. Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*) (modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-setextelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele : „ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C.. (3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat. (4) D. C. C. se publica în M. Oficial al R. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";. Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. Oficial al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele : „(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sauordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. (2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare. (3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. (4) D. pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două Camere ale P.ului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională. (5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia."; Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. De altfel, așa cum corect a subliniat prima instanță, Curtea Constituțională a R. a statuat prin D. nr. 1. că obligativitatea Deciziilor C. C. pentru instanțele judecătorești, ca de altfel și pentru celelalte persoane fizice și juridice, decurge din principiul supremației C., potrivit căruia, respectarea C., a supremației sale (și a legilor), este obligatorie. Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. 1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice. Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale. Nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/2009 și nici ale D.-lege nr. 1., câtă vreme, situația particulară a reclamantului, aceea de prizonier de război în fosta U., nu se circumscrie nici dispozițiilor L. nr. 2., și nici dispozițiilor anterior invocate. Cu pr iv ire l a prescr ipț ia drep tulu i l a acț iune av ând c a ob iec t d aune morale, în temeiul art. 998 - 999 C. În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamantul și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la fila 70 dosar fond, la data de (...), respectiv, art. 998-999 C., C. constată următoarele: Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Corect a reținut prima instanță că în cauză nu se impune verificarea îndeplinirii condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale a S. R., în temeiul art. 998 - 999 C., întrucât, S. R. nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, C. constată că prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S. R., ar fi trebuit analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamanților, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C., excepție de altfel corect admisă și de către instanța de fond. Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1.. Reclamantul, prin precizarea de acțiune, formulată la (...), înregistrată pe rolul T. C., a investit Tribunalul Cluj cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ. Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat reclamantului prin condamnarea sa politică, respectiv, prin măsura administrativă cu caracter politic ce i-a fost aplicată, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. R. fiind ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist. Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea pentru daune morale trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., „prescr ipț ia drep tulu i l a acț iune în rep ar are a p agube i pr ic in u ite pr in f ap ta il ic ită, începe s ă cur g ă de l a d ata c ând p ăgub itul a cunoscu t s au trebu ia s ă cuno asc ă, atât p agu b a c ât ș i pe cel c are r ăspunde de e a";. Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.. Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamantul a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată prin faptul condamnării și a măsurii administrative cu caracter politic -, cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. R. prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989 - chiar la momentul producerii acestei pagube, respectiv, la momentul condamnării și a luării măsurii administrative de privare de libertate în mod abuziv. Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamantul nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată, putându-se aprecia, în sensul că până la căderea regimul comunist în decembrie 1989 cursul prescripției a fost suspendat în condițiile art. 13 lit. a din D. nr. 1.. Însă, după căderea regimului comunist în decembrie 1989 reclamantul se putea adresa oricând unei instanțe de judecată pentru a solicita repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens. C. apreciază că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, mai ales că, la data de (...), în M. Oficial al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-Lege nr. 1.(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...). Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în R. au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi: recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărârijudecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. Reclamantul a și uzat de prevederile D.-lege nr. 1., împrejurare atestată de H. nr. (...), emisă de C. J. C. pentru aplicarea prevederilor D.-lege nr. 1. (f. 13 dosar fond). De altfel, Curtea Constituțională a R., în D. nr. 1358/(...), a statuat în sensul că D.-lege nr. 1. este primul act normativ care atestă faptul că în R. anterioară anului 1989 au existat condamnări cu caracter politic și că persoanele care au suferit astfel de condamnări pot beneficia de despăgubiri în condițiile acestui act normativ. Pe cale de consecință, C. constată că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a D.-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., înregistrată la (...), fiind deci prescrisă extinctiv. Susținerea recurentului reclamant, în sensul că dreptul de a solicita despăgubiri morale s-a născut doar după constatarea caracterului politic al condamnării și a măsurii administrative, în condițiile prevăzute de L. nr. 2., este parțial corectă, în sensul că reclamantul era îndreptățit să solicite despăgubiri morale doar după prealabila constatare a caracterului politic al condamnării ori a măsurii administrative, însă, strict în temeiul prevederilor L. nr. 2., respectiv, doar cererea pentru daune morale întemeiată în drept pe prevederile L. nr. 2. era condiționată de prealabila constatare a caracterului politic al condamnării ori al măsurii administrative. În schimb, cererea pentru daune morale întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, adică pe art. 998 - 999 C., nu era condiționată de prealabila constatare a caracterului politic al condamnării ori măsurii administrative. Prin urmare, urmează să fie înlăturată ca nefondată susținerea recurentului, în sensul că termenul de prescripție extinctivă - în cazul cererii întemeiată pe art. 998 - 999 C. -, ar începe să curgă de la momentul constatării caracterului politic al condamnării și al măsurii administrative. Cu pr iv ire l a susț iner e a recl aman tulu i rec uren t conf or m c ăre ia D. C. C. nr. 1. nu es te apl ic ab il ă în speț ă. Afirmația reclamantului recurent, conform căreia D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele: Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia. Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare. Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R., D. C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. Oficial, dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că D. C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. în M. O. Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. C.. Cu pr iv ire l a jur ispr udenț a C. s tatu ată în H. pronunț ată în c auz a B. con tr a Cro aț ie i. Referitor la aplicarea în speță a celor statuate în jurisprudența C., prin H. B. împotriva Croației ([MC], nr. 59.532/00, C. 2006-III), instanța reține următoarele: În cauza B. contra Croației s-a statuat, pe de o parte, asupra admisibilității cererii petentului, raportat la data pretinsei încălcări a dreptului petentului și la data introducerii acesteia, iar pe de altă parte, asupra necesității aplicării principiului neretroactivității legii. În ceea ce privește primul aspect, C. a stabilit în H. B. împotriva Croației că, competența trebuie să se determine în raport cu faptele ce constituie ingerința pretinsă. Astfel, C. a stabilit că este esențial să realizeze în fiecare cauză dată fixarea exactă în timp a încălcării pretinse. Ea trebuie să țină cont în acest sens atât de faptele de care se plânge reclamantul, cât și de sfera de aplicare a dreptului garantat de C., a cărui încălcare este pretinsă, ceea ce poate presupune o anumită dificultate atunci când cererile se bazează pe fapte ce reprezintă o prelungire a unei situații sau o înlănțuire de evenimente, dintre care unele se situează înaintea datei ratificării sau, dacă este cazul, înaintea datei de recunoaștere de către statul pârât a dreptului la plângere individuală, când aceasta nu era încă facultativă (a se vedea în același sens și Cauza Ilașcu și alții împotriva Moldovei și R.iei; Cauza Yagci și Sargin împotriva T.iei, H. din 8 iunie 1995, și Broniowski împotriva Poloniei). Referitor la cel de-al doilea aspect, C., în H. din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croației, paragraful 81, a statuat în sensul aplicării principiului neretroactivității., însă, instanța constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente : Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. C. nr. 1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea L. nr. 2. au fost pronunțate hotărâri definitive și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea L. nr. 2., se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C.. Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede: "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație."; Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009. Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C.i, adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza L. nr. 2.. Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., în patrimoniul reclamantei s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță, cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită. Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile."; Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept. Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol. Cu privire la susț ine re a recl aman tulu i re curen t conf or m c ăre ia ave a un „drep t"; în sensul jur isprudențe i C., l a mo me n tul in troducer ii c erer ii de che mare în judec ată. Reclamantul recurent a susținut că la momentul introducerii cererii sale de chemare în judecată, sub imperiul L. nr. 2., s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, astfel încât, legea în vigoare lamomentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul soluționării procesului, independent de intervenirea D. C. nr. 1.. C. constată că această susținere este nefondată, motivat pe următoarele argumente: Dacă situația juridică a reclamantului ar fi fost definitiv stabilită anterior publicării în M. Oficial a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamantului la despăgubiri morale ar fi fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie anterior publicării acestei decizii a C. C. a R., atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantului, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C.proc.civ., dând naștere în patrimoniul reclamantului unei „valori patrimoniale";, în sensul C.i, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „. legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)). La momentul promovării cererii introductive de instanță întemeiată pe L. nr. 2. reclamantul se putea prevala de o „. legitimă";, în sensul soluționării favorabile a acestei cereri, dar nu de o „. legitimă";, în sensul încasării efective a unor daune morale într-un cuantum precis determinat. În cee a ce pr iveș te mo tivele d in recursul recl aman tulu i pr in c ar e s e invoc ă ar t. 14 C. ș i tr atame n tul d iscr imin ato r iu , C., din oficiu, la termenul dejudecată din data de 17 iunie 2011, a invocat excepția inadmisibilității, întemeiată pe prevederile art. 316 C.proc.civ. rap. la art. 294 alin. 1 C.proc.civ., întrucât aceste temeiuri juridice au fost invocate pentru prima dată doar în fața instanței de recurs, echivalând practic cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii, direct în recurs. Cu pr iv ire l a mo tivul d in recursul p âr âtul u i v iz ând greș ita co ns tatare de c ătre pr ima ins tanț ă a c ar ac terulu i pol itic al măsur ilor ad min is tr ative apl ic ate reclamantului în perioada (...) - (...), respectiv (...) - (...). În perioada (...) - (...) reclamantul a fost în mod abuziv privat de libertate de către fosta S. din S. M., pentru efectuarea de așa-zise cercetări penale, iar în perioada (...) - (...) reclamantul a fost privat de libertate în mod abuziv în Penitenciarul Aiud și în fosta S. din Aiud, pentru același motiv (f. 13, 59-64, 82-94 dosar fond). Potrivit art. 3 alin. 1 din L. nr. 2., constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu dacă au fost întemeiate pe unul din actele normative enumerate în art. 3 alin. 1 lit. a- f din lege. Art. 4 alin. 2 din același act normativ prevede că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prin prisma acestui text legal este evident faptul că privarea reclamantului de libertate, în mod abuziv, de către fosta securitate, sub motivul efectuării de cercetări penale, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, ce se circumscrie prevederilor art. 4 alin. 2 din L. nr. 2.. Drept urmare, C. urmează să respingă ca nefondat acest motiv din recursul pârâtului. Cu privire la motivul din recursul p âr âtulu i pr in c are se cr itic ă greș ita obl ig are a p âr âtulu i l a pl ata chel tu iel ilor d e judec ată în f aț a ins tanțe i de f ond . Potrivit art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată. Prin urmare, în aplicarea art. 274 alin. 1 C.proc.civ., partea care a câștigat procesul este îndreptățită să solicite instanței obligarea părții care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate celui care a câștigat procesul, cu purtarea respectivei cauze. În speță, în lumina jurisprudenței C. și a dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., prima instanță a apreciat că este întemeiată solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 460 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, la pronunțarea acestei soluții instanța de fond având în vedere faptul că L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu o procedură judiciară în vederea acordării despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada de referință a legii menționate, putându-se afirma că, în cheltuielile de judecată se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care solicită acordarea lor. Curtea Constituțională a R., prin D. nr. 401/(...), respingând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.proc.civ., a statuat în sensul că nimic nu se opune, în absența unei prevederi constituționale exprese în acest sens, ca instanța să cenzureze, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. O asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este un terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cer, lichid și exigibil. În același sens s-a pronunțat constant și C. Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa, când, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil. Astfel, în H. din 19 octombrie 2006, în cauza Raicu împotriva R. (cererea nr. 28104/03), publicată în M. Oficial nr. 597/(...), C. a statuat în sensul că un „reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului";. Examinând recursul pârâtului, sub aspectul susținerii conform căreia cheltuielile de judecată la care a fost obligat, nu sunt justificate, întrucât, pârâtul nu este în culpă procesuală și nu a căzut în pretenții, C. constată că acesta este vădit nefondat, motivat pe următoarele argumente: Reclamantul a promovat cererea introductivă de instanță la momentul la care textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I, text legal pe care reclamantul și-a întemeiat din punct de vedere juridic acțiunea, era în vigoare. La data la care reclamantul a învestit instanța T. C. cu această cerere, întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., reclamantul avea o „. legitimă"; în sensul soluționării favorabile a cererii sale, astfel cum aceasta a fost formulată. Pentru a putea obține drepturile recunoscute de L. nr. 2., reclamantul a fost nevoit să se adreseze instanței de judecată și să parcurgă un întreg demers procedural, întrucât, L. nr. 2. a prevăzut în mod obligatoriu necesitatea parcurgerii unei proceduri judiciare în scopul recunoașterii caracterului politic al condamnării ori al măsurii administrative, respectiv, în scopul obținerii de despăgubiri morale de către cei îndreptățiți. Or, nu i se poate imputa în niciun fel reclamantului faptul că demersul său procedural, legal demarat în baza L. nr. 2., a fost brusc curmat, din inițiativa unui terț, respectiv, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a D. nr. 1358/(...). Dacă nu ar fi intervenit această Decizie a C. C., cel mai probabil reclamantul ar fi beneficiat de o soluție de admitere a cererii sale, sub aspectul tuturor petitelor, și, concomitent, ar fi fost îndreptățit la recuperarea cheltuielilor de judecată, ocazionate cu purtarea procedurii judiciare prevăzute de L. nr. 2., în integralitatea lor. Drept urmare, C. constată că reclamantul este în continuare îndreptățit la a beneficia de recuperarea cheltuielilor de judecată ce i-au fost ocazionate cu demararea procedurii judiciare obligatorii reglementate de L. nr. 2., neputându-i-se imputa acestuia faptul că temeiul legal din L. nr. 2., pe care acesta și-a fundamentat demersul procedural, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., a fost declarat neconstituțional, prin D. nr. 1., publicată cu mult după promovarea de către reclamant a cererii de chemare în judecată. Chiar dacă S. este cel care se află, eventual, în culpă pentru această situație, nu trebuie ignorat faptul că, în aceste litigii, întemeiate pe L. nr. 2., conform art. 4 alin. 4 din L. nr. 2., S. este reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. De altfel, și în orice alte litigii S. este reprezentat tot de Ministerul Finanțelor Publice, așa cum prevede art. 25 din D. nr. 31/1954. Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și art. 312 alin. 1 C.proc.civ., C. urmează să respingă ca nefondate prezentele recursuri. Față de soluția de respingere a recursului reclamantului, în recurs nu au fost acordate cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul B. I. și, respectiv, de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D. G. a F. P. C., împotriva sentinței civile numărul 317 din (...) a T. C., pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 17 iunie 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTORI A.-A. P. C.-M. CONȚ I.-D. C. GREFIER A. A. M. Red.CMC/dact.MS 2 ex./(...) J.fond: F.S.B.
| ← Decizia civilă nr. 3191/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia civilă nr. 2024/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
