Decizia civilă nr. 292/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2012)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR. (...)

D. CIVILĂ NR. 292/R/2012

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2012

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M.-C. V.

JUDECĂTORI: A.-T. N.

A.-A. P.

G.: M.-L. T.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul H. A.-V., precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN MFP - D. M., împotriva sentinței civile nr. 1741 din (...) pronunțată de Tribunalul

Maramureș, în dosarul nr. (...), având ca obiect având ca obiect despăgubiri în baza L. nr. 2..

P. de pe lângă C. de A. C. este reprezentant de d-na procuror S. A.

La apelul nominal, la prima strigare a cauzei, se constată lipsa părților. C. este lăsată la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților și reprezentanților acestora de a se prezenta la instanță.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care, se contată că prin memoriile de recurs, atât reclamantul, cât și pârâtul, au solicitat judecarea cauzei în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. arată că în aprecierea sa, recursul pârâtului nu este motivat cu privire la cele două petite și înțelege să invoce excepția lipsei de interes a pârâtului-recurent în a critica sentința primei instanțe cu privire la cererea de acordare a daunelor morale și a respingerii acțiunii ca fiind prescrisă, iar cu privire la motivele de recurs privind modalitatea de soluționare a petitului privind caracterul politic al infracțiunii, invocă excepția nulității acestuia întrucât nu este motivat.

Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursurilor.

Reprezentanta P.ui de pe lângă C. de A. C. pune concluzii în sensul respingerii recursului declarat de reclamant ca fiind nefondat, iar cu privire la recursul pârâtului solicită admiterea excepțiilor invocate.

C U R T E A :

Prin sentința civilă nr. 1.741 din data de 29 septembrie 2011 a T. M., pronunțată în dosarul nr. (...), s-a admis în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamantul H. A.-V., în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și sediul procesual ales la D. G. A F. P. M. și s-a constatat caracterul politic al condamnării defunctului H. P., prin sentința penală nr. 141/3 martie 1950, pronunțată de T. M. C. - Secția I-a în dosarul nr. 47/1950.

S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 cod civil având ca obiect obligarea pârâtului la plata către reclamant de daune morale.

S-au respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral în cuantum de 650.000 lei și despăgubiri materiale în cuantum de 672.978 lei, iar pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că potrivit art. 1 din L. nr. 2. cu modificările ulterioare, condamnarea aplicată antecesorului reclamantului pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire, prevăzută de art. 209 Cod penal (1936) combinat cu prevederile D.

212/1948 este considerată de L. nr. 2. condamnare cu caracter politic și în temeiul art. 1 din L. nr. 2., tribunalul a constatat caracterul politic al acestei condamnări.

În ceea ce privește capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune morale pentru prejudiciul moral suferit, s-au reținut următoarele:

În au fost publicate D. C. C. nr. 1. și nr. 1. referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Obiectul celor doua excepții de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În motivarea acestei aprecieri, Curtea Constituțională a observat că autorul excepției de neconstituționalitate - S. Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - D. G. a F. P. C. - a criticat doar soluția acordării de despăgubiri, neavând relevanță împrejurarea că ulterior sesizării C. textul legal menționat mai sus a fost modificat, în sensul plafonării despăgubirilor. De altfel, C. a subliniat și că cea de-a doua soluție legislativă cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum a fost modificat și completat, referitoare la plafonarea cuantumului despăgubirilor, a fost declarată neconstituțională prin D. nr. (...).

În esență, C. a reținut că dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Astfel, observând paralelismul de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., C. conchide că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Tot astfel, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echitații și dreptății.

În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția R., dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea C. C., decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Conform art. 31 alin. 3 din L. nr. 47/1992 republicată, dispozițiile din legea sau ordonanța în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicare. În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea doar de despăgubiri morale. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2., în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de L. nr. 2. care să permită acordarea de daune morale.

Prin D. nr. 12 pronunțată la data de (...) în dosarul nr. 14/2011 Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că, urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1., dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O. D. este obligatorie, potrivit art. 330 ind. 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește precizarea de acțiune formulată succesiv, s-au reținut următoarele:

L. nr. 2. este o lege specială și a creat un cadru special pentru introducerea unei acțiuni civile în reparații patrimoniale a daunei morale, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2..

În ceea ce privește aplicarea în timp a dispozițiilor L. nr. 2., s-a reținut că legea civilă este de imediată aplicare de la momentul intrării ei în vigoare.

Prin principiul aplicării imediate a legii noi se înțelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

L. civilă nouă se aplică atât situațiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la momentul intrării ei în vigoare, cât și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute.

Simpla recunoaștere prin lege a unor drepturi generale și abstracte nu înseamnă că legiuitorul nu va putea pe viitor modifica (fie în sensul restrângerii, fie în sensul extinderii, fie în sensul suprimării, respectivele prevederi legale. O astfel de modificare, completare sau abrogare este posibilă fără a se încălca principiul neretroactivității dacă drepturile respective au rămas la stadiul de situație legală abstractă sau dacă în urma manifestării de voință a subiectului de drept, respectiva situație legală nu s- a concretizat până la momentul intrării în vigoare a legii noi, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie printr-un alt act de autoritate generator de drepturi concrete.

În consecință, atâta timp cât dreptul persoanei îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii nu era stabilit prin hotărâre definitivă, instanțele trebuie să aplice normele de drept material în vigoare la momentul soluționării pricinii.

Ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Dar, în măsura în care raporturile juridice nu erau încă pe deplin constituite în momentul intrării în vigoare a noii legi, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie.

Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară modifică efectele viitoare sau le exclude, dispozițiile din legea ulterioară se aplică și la efectele actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.

De asemenea, este de reținut că nu se poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea unei legi.

Neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.

D. nr. 1. a C. C. prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 litera a din L. nr. 2. este definitivă și obligatorie, dispozițiile declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, deoarece și- au încetat efectele. Această încetare a efectelor are, prin urmare, caracter general, ea privind toate categoriile de subiecți de drept ce intră sub incidența prevederilor declarate neconstituționale, fiind fără însemnătate dacă aceștia erau sau nu deja părți reclamante într-un proces pe care l-ar fi deschis pentru a pretinde constatarea ori realizarea unor drepturi instituite prin chiar prevederile neconforme cu Constituția. Pe cale de consecință, trebuie considerat că existența unui proces în curs în cadrul căruia reclamantul își întemeiază pretenția pe dispoziția legală declarată neconstituțională nu împiedică aplicarea deciziei C. C., cu toate implicările ce decurg din aceasta asupra acțiunii pronunțate de reclamant. La momentul pronunțării prezentei sentințe nu mai există un temei juridic în L. nr. 2. pentru acordarea daunelor morale.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, având ca obiect daune morale, întemeiată pe prevederile art. 998-999 C. civ.

În ceea ce privește temeiul juridic pe care reclamantul și-a întemeiat ulterior cererea, prin precizarea de acțiune depusă la dosar, respectiv, art. 998-999 C., tribunalul a constatat următoarele:

Art. 998 C. constituie sediul legal în materia răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a

S.ui Român, nici în temeiul art. 35 din D. nr. 31/1954, și nici în temeiul art. 998-999 C., întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, trebuie analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C.

Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamantul și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, precizată, prezenta acțiune a fost sau nupromovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr.

1..

Reclamantul, prin precizarea de acțiune, înregistrată pe rolul T. M., a investit Tribunalul Maramureș cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată din punct de vedere juridic pe prevederile art. 998-999 C. civ.

Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat antecesorului reclamantului prin condamnare, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998-999 C. civ., S. Român fiind ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.

Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,

„prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.

Întrucât actul normativ mai sus menționat nu reglementează vreun termen special de prescripție extinctivă în acest caz, este evident că termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1., reclamantul ar fi trebuit să promoveze acțiunea pentru daune morale, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999

C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanții au cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la starea de fapt reținută, s-a subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba - ce i-a fost cauzată antecesorului lui - cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989.

Dată fiind realitatea politică anterioară anului 1989, este evident că reclamantul nu putea, în perioada anterioară datei de (...), să recurgă la niciun demers judiciar în scopul reparării pagubei ce i-a fost cauzată antecesorului său.

Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată antecesorului său, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.

T. a apreciat că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral cauzat antecesorului său, mai ales că, la data de (...), în M. O. al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).

Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada dedinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în România au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie

1945, pe motive politice: a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; a fost internată în spitale de psihiatrie;) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; a fost strămutată într-o alta localitate; acordarea unei indemnizații lunare de câte 200 lei, indiferent dacă sunt sau nu pensionate, pentru fiecare an de detenție, internare, domiciliu obligatoriu sau cât au fost strămutate; dreptul de a beneficia, în mod gratuit, de asistenta medicală și medicamente în unitățile sanitare de stat etc. .

Pe cale de consecință, tribunalul a constatat că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă la data intrării în vigoare a

D.ui-lege nr. 1., respectiv, (...), prezenta acțiune bazată pe art. 998-999 C. civ., fiind deci prescrisă extinctiv.

Acordarea de despăgubiri în temeiul art. 998-999 Cod civil nu este posibilă și din următoarele motive:

Așa cum rezultă din deciziile C. Europene a Drepturilor Omului , nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice existente anterior în acele state dar dacă aleg să acorde despăgubiri atunci acordarea lor trebuie să fie efectivă. Acordarea despăgubirilor este o reparație în echitate care nu își are izvorul într-un fapt trecut ci reprezintă o despăgubire acordată benevol de stat, de aceea neexistând obligația reparării. S. poate opta să repare sau să nu acorde despăgubiri dar dacă nu optează pentru despăgubiri nu poate fi obligat la aceasta.

În acest sens s-a reținut prin decizia nr. 1. a C. C. că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin H. din 12 mai 2009 în C. Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin H. din 2 februarie 2010 în C. Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la

S. are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din P. nr. 1 la C. nu garantează dreptul de a dobândi un bun (H. din 23 noiembrie 1983 în C. Van der Mussele contra Belgiei, H. din 9 octombrie 2003 în C. Slivenko contra Letoniei, H. din 18 februarie 2009 în C. Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea C. ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (H. din 28 septembrie 2004 în C. Kopecký contra Slovaciei, H. din 4 martie 2003 în C. Jantner contra Slovaciei, D. asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în C. Bergauer și alții contra Cehiei).

Acordarea de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.

Prin urmare, Curtea Constituțională constată că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, D.-lege nr. 1. și L. nr.

2., având acest scop.

Declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale, echivalează cu lipsa opțiunii statului de acordarea a despăgubirilor în temeiul acestui text legal.

Cât timp nu există obligația reparării rezultă că o acțiune nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 Cod civil ci doar pe dispozițiile unei legi speciale care are semnificația acordării benevole a despăgubirilor de către stat, potrivit practicii C., în sensul celor de mai sus. Nu mai există dispoziții în dreptul intern sau în dreptul internațional care să se poată constitui în temei al acțiunii.

În ce privește prezenta cauză mai trebuie analizat dacă, având în vedere dispozițiile L. nr. 2. pe perioada cât au fost în vigoare până la declararea lor ca neconstituționale prin decizia nr. 1., reclamantul are un bun sau o speranță legitimă la acesta, potrivit art. 1 din P. nr. 1, în sensul jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului.

Această analiză este necesară pentru a stabili dacă având o speranță legitimă reclamanților li s-ar cuveni despăgubiri, chiar în condițiile dispariției suportului legal, apelând la dispozițiile art. 1 din P. 1.

Cu privire la această speranță legitimă trebuie constat că există o ingerință care era legitimă din partea statului, ingerință care constă în chiar declararea ca neconstituționale a dispozițiilor legale care au oferit însăși speranța legitimă, procedura de constatare a neconstituționalității fiind necesară într-o societate democratică, fiind și predictibilă de altfel.

Declararea ca neconstituțională a unor dispoziții legale trebuie acceptată ca producând efecte generale pentru că altfel ar însemna să se conteste însăși legitimitatea existenței procedurii de control de constituționalitate a legilor, ceea ce nu este cazul a fi pus în discuție, prin urmare a existat o ingerință necesară și proporțională.

Curtea Constituțională reține la rândul ei, oferind o altă interpretare, oprind analiza anterior ingerinței, că prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în C. Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

Distinct de considerentele de mai sus trebuie arătat totuși că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din D.-lege nr. 1. și art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2. - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice dedictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Prin urmare, se constată prin aceeași decizie nr. 1., despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din D.-lege nr. 1., nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din L. nr. 2., după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.

Or, Curtea Constituțională observă că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, D.-lege nr. 1., republicat, și O. de urgență a G. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, L. nr. 2. privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, în prezenta cauză că nu se poate susține că nu s-au acordat despăgubiri de către stat pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - dat fiind că acestea au fost deja acordate în temeiul D.ui-lege nr. 1..

Curtea Constituțională mai constată prin decizia nr. 1. că, astfel cum a statuat și C. Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (H. din 5 noiembrie 2002 în C. Pincová și Pinc contra Cehiei, H. din 7 octombrie

2009 în C. Padalevičius contra Lituaniei). Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației C.", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", C. constată că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr.

24/2000, republicată.

Or, față de cele reținute prin decizia nr. 1., anume că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, se constată că S. a creat o inechitate dat fiind că persoanele ce au obținut hotărâri judecătorești irevocabile anterior declarării ca neconstituționale a dispozițiilor legale incidente și în prezenta cauză sunt în mod evident într-o situație de avantaj care induce o situație de discriminare față de persoanele ale căror proceduri judiciare sunt încă în curs de desfășurare.

Cele reținute mai sus prin D. asupra admisibilității din 2 decembrie

2008 în C. Slavov și alții contra Bulgariei, prin care instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia C. în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective, suntaplicabile și cu privire la situația clară de discriminare apărută ca urmare a declarării ca neconstituționale a prevederilor legale.

Față de acestea se constată că și în situația apariției acestei discriminări prin durata diferită a procedurilor judiciare, reclamanții nu pot solicita acordarea de despăgubiri, având în vedere izvorul discriminării.

Cu privire la stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, Curtea Constituțională mai reține că este în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Astfel, durata procesului și finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. De asemenea, nu ține seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor și, în consecință, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situații de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanțe, care țin de organizarea justiției și de gradul de încărcare a rolurilor instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin O. de urgență a G. nr. 6., C. observă existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2. -, și consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin D. nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 329 din 18 mai

2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând despăgubirile materiale solicitate, s-au reținut următoarele:

Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. arată că: orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic poate solicita obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile altor legi cu caracter reparatoriu.

Art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2. nu se referă la cheltuieli judiciare sau despăgubiri civile dispuse prin hotărâri penale.

Cheltuielile judiciare și amenzile penale dispuse prin sentința penală de condamnare nu intră în sfera noțiunii de „. confiscate"; menționată la art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2..

Nici art. 2 din L. nr. 2. nu se referă la cheltuieli judiciare și amenzi penale dispuse prin hotărârea de condamnare.

Art. 2 din L. nr. 2. reprezintă o normă specială care este de strictă interpretare.

Rezoluțiile Adunării P.are a C.ui Europei sau declarația asupra prinicpiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere adoptate de A. G. ONU nu pot constitui temeiul de drept pentru acordarea despăgubirilor deoarece declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de tratat sau sunt folosite de C. M. UE pentru a-și exprima poziția cu privire la o anumită problemă, și ulterior pot să stea la baza unor acte normative. Așadar rezoluțiile și declarațiile nu pot constitui temei legal pentru acordarea despăgubirilor.

Raportat la considerentele mai sus expus, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă precizată, conform dispozitivului, a constatat caracterul politic al condamnării și a respins restul capetelor de cerere, conform dispozitivului.

În baza art. 274 Cod procedură civilă pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, justificat cu chitanța depusă la dosar.

Împotriva acestei sentințe pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.

În motivarea recursului, pârâtul a învederat instanței că în mod nelegal tribunalul a apreciat că antecesorul reclamantului a suferit o condamnare cu caracter politic, întrucât o astfel de condamnare nu poate fi înțeleasă ca o afectare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, din rațiuni politice, deoarece în aceea perioadă Constituția garanta libertatea conștiinței, dar în același timp, prevedea și obligativitatea stagiului militar.

În privința petitului privind daunele morale suferite, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. care au fost declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1358/(...) a C. C. prin care s-a stabilit că în domeniul acordării despăgubirilor pentru daunele morale acordate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă există reglementări paralele și anume, D.-L. nr. 1. și O. nr. 2., iar pe de altă parte L. nr. 2.. Totodată s-a stabilit că textul de lege este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.

Prin urmare, după publicarea acestei decizii nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, decizia mai sus arătată fiind obligatorie, inclusiv pentru instanțele judecătorești.

În jurisprudența C.E.D.O., în interpretarea prevederilor art. 6 și art. 1 din P. nr. 1 adițional al C., C.E.D.O. a afirmat în mod constant că, în principiu, puterea legislativă nu este împiedicată să reglementeze în materie civilă prin introducerea unor dispoziții normative cu caracter retroactiv.

În consecință, C.E.D.O. a stabilit că reclamantul nu poate susține că are o speranța legitimă în sensul că cererea lui să fie soluționată în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.

Dreptul la acțiune al reclamantului s-a prescris cu mult înainte de data înregistrării cererii de chemare în judecată, chiar și în situația în care acesta ar fi fost împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere și, astfel în perioada 1950 - 1989, cursul prescripției să se fi suspendat conform art. 13 lit. a din D. nr. 1..

Pentru aceste motive se solicită și respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.

În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304^1C.pr.civ.

Împotriva aceleiași sentințe reclamantul H. A.-V. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, modificare în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii civile astfel cum a fost precizată.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în privința daunelor morale întemeiate pe art. 5 alin. 1 lit.a din L. nr. 2. text care a fost declarat neconstituțional prin D. nr. 1. a C. C., prin aplicarea neunitară a legii de către instanțele de judecată se creează o discriminare, prin instituirea unui tratament juridic diferit persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de instanța competentă teritorial, ceea ce reprezintă și o încălcare a principiului egalității și nediscriminării în fața legii consacrat de art. 16 din Constituția R.. În acest sens se face referire la decizia civilă nr. 1. a C. de A. O., dosar nr. (...).

În temeiul art. 4 alin. 4 și art. 5 alin. 1 din L. nr. 2., reclamantul consideră că a fost pus în termenul general de prescripție de 3 ani, conform dreptului comun, astfel încât în mod nelegal tribunalul a apreciat că termenul general de prescripție a acțiunii întemeiate pe dreptul comun a început să curgă de la data intrării în vigoare a D.ui-L. nr. 1., fără a motiva această concluzie. De altfel, antecesorul reclamantului a decedat la data de

(...) și nu a beneficiat de dispozițiile acestui act normativ.

Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor materiale, în opinia reclamantului, prin aplicarea art. 2 din L. nr. 2. se impune înlăturarea tuturor efectelor produse în temeiul hotărârii judecătorești de condamnare, astfel încât pârâtul trebuie să restituie sumele de bani care au fost achitate de antecesorul reclamantului cu titlu de amenzi corecționale, ce reprezintă drepturi de creanță care intră sub incidența art. 1 din P. nr. 1 al C..

În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304^1C.pr.civ.

Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, C., în temeiul art. 304^{1C.pr.civ., reține următoarele:}

Prin sentința penală nr. 141/(...) a T. M. C., dosar nr. 470/1950, s-a dispus condamnarea lui H. P. la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale în temeiul art. 209 pct. IV C., precum și obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 lei amendă corecțională și 4.000 lei cheltuieli de judecată (f.80-87 dosar fond).

Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin decizia nr.

1937/(...) a C. M.e de C. și Justiție, dosar nr. 1367/1950, ca urmare a respingerii recursurilor declarate de persoanele condamnate (f.182-186 dosar fond).

Conform actelor de stare civilă depuse la f.5-8 din dosarul de fond, numitul H. P. a decedat la data de (...), iar reclamantul H. A.-V. este fiul defunctului.

Potrivit art. 316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, iar art. 294 alin. 1 C.pr.civ. prevede că, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Având în vedere că reclamantul a invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului art.16 din Constituția R., în sensul că prin aplicarea neunitară a legii de către instanțele de judecată din România se creează o discriminare, o inechitate prin instituirea unui tratament juridic diferit, practic schimbând parțial cauza juridică a cererii de chemare în judecată formulată și precizată, implicit și obiectul acesteia, C. în temeiulart. 137 alin. 1 coroborat cu art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ., va constata incidența excepției inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a acțiunii, pe care o va admite.

Cu privire la petitul din cererea reclamantului, având ca obiect obligarea

p âr âtulu i S. Ro mân, pr in M in is terul F in an țelor Publ ice, l a pl ata desp ăgub ir ilor

mo r ale în su mă de 6 50.000 le i.

În ceea ce privește temeiul de drept inițial invocat de reclamant în susținerea acestui petit, respectiv, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., C. constată că acest temei de drept și-a încetat efectele juridice, ca urmare a pronunțării D. nr. 1358/(...) a C. C. a R., astfel încât, întemeiat pe acest text legal, reclamanta nu mai este îndreptățită la a pretinde obligarea pârâtului la despăgubiri morale.

L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, face parte din categoria legilor organice, fiind adoptată de P. cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (1) din Constituție, însă, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin D. nr. 1., aceasta nu a fost supusă controlului de constituționalitate a priori, conform art. 146 lit. a) din Constituție.

Prin D. C. C. nr. 1358/(...), publicată în M. Of. nr. 761/(...), a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D. C. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, pe motiv că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din L. fundamentată, respectiv, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor L. nr. 24/2000.

Art. 147 din Constituția R. din 21 noiembrie 1991 (*republicată*)

(modificată și completată prin de revizuire a C. R. nr. 4., publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de C. L., în temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156)), prevede următoarele :

„ (1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C. dacă, în acest interval,

P.ul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, P.ul este obligat sa reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia C. C..

(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. T. sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.

(4) D. C. C. se publica în M. O. al R.. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor";.

Art. 31 din L. nr. 47 din 18 mai 1992, privind organizarea și funcționarea C. C. (republicată în temeiul dispozițiilor art. V din L. nr.

177/2010 pentru modificarea și completarea L. nr. 47/1992 privindorganizarea și funcționarea C. C., a C. de procedură civilă și a C. de procedură penală al R., publicată în M. O. al R., Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, dându-se textelor o nouă numerotare), stabilește următoarele :

„(1) D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.

(2) În caz de admitere a excepției, C. se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare.

(3) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C.. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(4) D. pronunțate în condițiile alin. (1) se comunică celor două

Camere ale P.ului, G. și instanței care a sesizat Curtea Constituțională.

(5) În cazul în care la data comunicării deciziei C. C. potrivit alin. (4) cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia.";

Din coroborarea art. 147 din Constituția R. Revizuită cu art. 31 alin. 1

și 3 din L. nr. 47/1992 republicată, se desprinde cu evidență faptul că, pe de o parte, deciziile C. C. sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepție de neconstituționalitate, iar pe de altă parte că, acele dispoziții din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei C. C., dacă, în acest interval, P.ul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile C..

Or, în cazul de față, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.

1 din Constituție, nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale ale art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. cu dispozițiile constituționale, astfel că, textul art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2. și-a încetat efectele juridice.

Drept urmare, în prezent nu există un temei juridic în legea specială, nr. 2., care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza L. nr. 2., având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin D. nr.12/(...) pronunțată în dosarul nr.14/2011, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al P.ui de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, C. de conducere al C. de A. B. și C. de conducere al C. de A. G. și a stabilit că „urmare a deciziilor C. C. nr.1. și nr.1., dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr.2. privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O.";, decizia fiind obligatorie pentru instanțele judecătorești, potrivit art.330^{7alin.4 din Codul de procedură civilă.}

Cu pr iv ire l a susț ine re a recl aman tulu i re curen t, în sensul c ă ave a o „. legitimă"; l a a obț ine desp ăgub ir i pen tru p re jud ic iul mor al suf erit.

Dacă situația juridică a reclamantului ar fi fost definitiv stabilită anterior publicării în M. O. a D. C. nr. 1., adică dreptul reclamantei la despăgubiri morale ar fi fost stabilit printr-o hotărâre judecătoreascădefinitivă și executorie anterior publicării acestei decizii a C. C. a R., atunci, efectele acestei Decizii nr. 1. nu se vor produce asupra situației juridice a reclamantului, întrucât, hotărârea judecătorească definitivă constituie titlul executoriu, conform art. 376 alin. 1 C.proc.civ., dând naștere în patrimoniul reclamantei unei „valori patrimoniale";, în sensul C., ce intră în sfera de protecție a art. 1 din P. Adițional nr. 1 la C., iar punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive și executorii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de un „., și de a avea o „. legitimă"; în sensul că va putea să-și valorifice acest drept la un bun, adică la despăgubirile morale stabilite în favoarea sa prin respectiva hotărâre judecătorească definitivă și executorie (în acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție

- a se vedea D. nr. 1973/(...), dosar nr. (...)).

La momentul promovării cererii introductive de instanță întemeiată pe

L. nr. 2. reclamantul se putea prevala de o „. legitimă";, în sensul soluționării favorabile a acestei cereri, dar nu de o „. legitimă";, în sensul încasării efective a unor daune morale într-un cuantum precis determinat.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizia pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu nr. 12/(...), în dosar nr.

14/2011, a statuat în sensul că „urmare a deciziilor C. C. nr. 1. și nr. 1., dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din L. nr. 2., privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. O.";.

Așa fiind, raportat la D. C. C. nr. 1358 și 1., coroborat și cu D. în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție, nu i se poate imputa instanței de fond faptul că ar fi nesocotit dispozițiile art. 129 alin. 5

C.pr.civ.

Cu privire la afirmaț ia recl aman tului recurent, conf or m c ăre ia î n c auz ă nu

po ate f i apl ic ată D. n r. 1., în truc ât s -ar înc ălc a pr inc ip iul nere tr o ac tiv ităț ii.

Afirmația reclamantului recurent, conform căreia, D. nr. 1. nu poate fi luată în considerare și nu se aplică în speță, întrucât ar însemna să retroactiveze, este evident neîntemeiată, motivat pe următoarele:

Este știut faptul că nu poate face confuzie între neretroactivitatea unei legi și neconstituționalitatea acesteia.

Neretroactivitatea unei legi presupune ca aceasta să nu se aplice unor situații intervenite înainte de intrarea ei în vigoare, legea urmând să dispună numai pentru viitor, așa cum impune art. 15 alin. 2 din Constituția R. și art. 1 C., în timp ce neconstituționalitatea unei legi are în vedere conformitatea acesteia cu legea fundamentală la momentul adoptării, promulgării și intrării ei în vigoare.

Este adevărat că potrivit prevederilor art. 147 alin. 4 din Constituția R., D. C. C. au efecte ex nunc, adică numai pentru situațiile viitoare, născute după publicarea acestor decizii în M. O., dar nu este mai puțin adevărat că efectul ex nunc trebuie înțeles în sensul că D. C. C. se aplică pentru viitor, adică doar situațiilor juridice care nu au fost definitiv stabilite și tranșate înainte de publicarea D. C. în M. O.

Drept urmare, C. constată că în speță sunt pe deplin aplicabile prevederile D. nr. 1358/(...) a C. C..

C. constată că, în speța pendinte nu se poate discuta despre o retroactivitate a legii, motivat pe următoarele considerente :

Împrejurarea că până la momentul publicării D. C. C. nr. 1358/(...) ((...)) în unele litigii vizând aplicarea L. nr. 2. au fost pronunțate hotărâri definitive

și executorii, în apel, favorabile reclamanților, și că, în alte litigii vizând aplicarea L. nr. 2., se pronunțase abia o hotărâre în primă instanță, sau încă nu se pronunțase nici măcar o hotărâre în primă instanță, dă naștere, fără doar și poate, unei situații de discriminare, decurgând din aplicarea unui tratament distinct persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile anterior publicării D. nr. 1. a CCR, și au urmat aceeași procedură prevăzută de L. nr. 2., acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză, însă, această împrejurare nu este susceptibilă să constituie un argument legal pertinent în sensul înlăturării aplicării efectelor deciziei C. C..

Principiul egalității si interzicerii discriminării a fost reluat de C. în P. nr.12 la C., adoptat in anul 2000, iar art.1 al acestui Protocol prevede:

"exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice si orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.";

Ca atare, sfera suplimentară de protecție stabilită de art.1 din Protocol, se referă la cazurile în care o persoana este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recentă a C., în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009.

Prin urmare, în opinia C., judecătorul cauzei aflată pe rol este obligat să verifice nu numai data înregistrării cererii de chemare in judecata, dar mai ales dacă, la momentul publicării în M. Of. al R. a D. CCR nr. 1., reclamantul avea deja un „. în sensul C., adică o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi constatat dreptul său la despăgubiri morale, precum și cuantumul acestor despăgubiri, în baza L. nr. 2..

Și aceasta pentru că, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul L. nr. 2., în patrimoniul reclamantei s-a născut doar un drept la o acțiune având ca obiect despăgubiri morale în temeiul L. nr. 2., iar nicidecum un „., adică un drept patrimonial de creanță, cu privire la o creanță certă, lichidă și exigibilă, susceptibilă de executare silită.

Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.

Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil, astfel : „L. dispune numai pentru viitor: ea n-are putere retroactivă"; precum și în art.15 alin. 2 din Constituția R.: „L. dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.";

Acest principiu este un factor de stabilitate a circuitului civil. A. legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranță circuitului civil și ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.

Efectul ex nunc al actelor C. C. constituie - așa cum chiar Curtea

Constituțională a statuat în D. nr. 838/2009 - „o aplicare a principiuluineretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, efectele deciziei C. nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor …";, adică acelor acțiuni care au fost admise printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, susceptibilă de a fi pusă în executare pe cale silită, dacă nu este executată benevol.

În cee a ce pr iveș te te me iul jur id ic pe c are recl aman tul și-a întemeiatulterior cererea, prin precizare a de acț iu ne depus ă la data de (...), respectiv,art. 998-999 C.^{,C. constată următoarele:}

Art. 998 C. constituie sediul legal în materie răspunderii civile delictuale, prevăzând că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

În cauză, așa cum a stabilit Curtea Constituțională prin D. nr. 1., nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a S.ui Român, în temeiul art. 998 C., întrucât, S. Român nu are decât o obligație morală de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate de regimul comunist, însă, C. constată că prioritar analizării întrunirii sau nu în cauză a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a S.ui Român, ar fi trebuit analizată în cauză prescripția dreptului la acțiune a reclamantei, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998 C.

Înainte de a se putea analiza pe fondul cauzei pretențiile deduse judecății de către reclamant, este imperios necesar să se verifice dacă, prin raportare la temeiul de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea introductivă de instanță, prezenta acțiune a fost sau nu promovată în termenul legal de prescripție extinctivă reglementat de D. nr. 1..

Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă de 150.000 Euro, dar nu este mai puțin adevărat că acordarea acestor daune morale a fost solicitată cu titlu de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat reclamantului, în temeiul răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., S. Român fiind ținut, în opinia reclamantului, să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.

Fiind întemeiată din punct de vedere juridic exclusiv pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., acțiunea trebuia formulată în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1..

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 1 din D. nr. 1.,

„ prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin faptailicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea";.

C. civ., în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamantul a cunoscut, sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Raportat la starea de fapt reținută de instanța de fond, este de subliniat faptul că reclamantul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de pagubă - S. Român prin organele sale represive din perioada anterioară anului 1989 - cel mai târziu la data de (...).

Având, însă, în vedere că în perioada anterioară anului 1989, orânduirea comunistă nu permitea, la acel moment, o manifestare, nici expresă și nici tacită a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, se poate aprecia în sensul că reclamantul a cunoscut paguba, precum și pe cel vinovat de producerea pagubei, cel mai târziu la data de

(...), când regimul comunist din România a fost răsturnat.

Se pune, așadar, firesc întrebarea, care era momentul la care reclamantul ar fi putut să promoveze o acțiune în justiție întemeiată pe art. 998-999 C., pentru repararea pagubei morale ce i-a fost cauzată - pagubă care în niciun caz nu poate fi negată -, ori să recurgă la vreun alt demers legal în acest sens.

C. apreciază că după data de (...), reclamantul era liber să se adreseze oricând unei instanțe de judecată pentru a pretinde reparații pentru prejudiciul moral ce i-a fost cauzat, mai ales că, la data de (...), în M. O. al R. nr. 50/(...), a fost publicat D.-L. nr. 118/(...), privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...).

Este adevărat că acest act normativ nu conținea nicio prevedere care să stipuleze expres că astfel de persoane, persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de (...), se pot adresa instanțelor de judecată cu acțiuni prin care să solicite repararea efectivă, materială, pecuniară, a daunelor fizice și morale ce le-au fost cauzate în perioada de dinaintea anului 1989, dar nu este mai puțin adevărat că acest decret reprezenta un punct de pornire în a recunoaște faptul că în perioada cuprinsă între (...) - (...), în România au existat persoane persecutate pe motive politice și că unor astfel de persoane trebuie să le se recunoască anumite drepturi : recunoașterea ca vechime în muncă și luarea în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în munca, timpul cât o persoană, după data de 6 martie

C. constată, așadar, că în speță termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data intrării în vigoare a D.ui-lege nr. 1., respectiv,

(...).

Or, cererea precizată a fost promovată de către reclamantă la data de (...), cu depășirea evidentă a termenului de prescripție extinctivă prevăzut de art. 8 alin. 1 rap. la art. 3 alin. 1 teza I din D. nr. 1.,

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, C. constată că precizarea de acțiune formulată de reclamant, având ca obiect acordarea de daune morale în temeiul art. 998-999 C., este prescrisă extinctiv, făcând inutilă orice cercetare a îndeplinirii în speță a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei, în sensul că L. nr. 2. a operat o repunere în termenul de prescripție extinctivă cu privire la acțiunile întemeiate pe art. 998 - 999 C., câtă vreme, L. nr. 2. a instituit un termen de prescripție nou, de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, dar doar pentru acțiunile întemeiate exclusiv pe prevederile L. nr. 2., în timp ce pentru acțiunile întemeiate pe art. 998 - 999 C. se aplică dispozițiile de drept comun în materie de prescripție, respectiv, D. nr. 1..

Cu privire la motivul de recurs al reclamantului având ca obiect

obl ig are a p âr âtulu i l a desp ăgub ir i mater iale.

Deși, prin hotărârea penală de condamnare s-a dispus în privința antecesorului reclamantului măsura de confiscare a averii, reclamantul nu a solicitat acordarea de despăgubiri materiale pentru bunurile mobile sau imobile confiscate.

Împrejurarea că antecesorul reclamantului, inculpat în dosarul penal nr. 47/1950 a T. M. C., a fost condamnat prin sentința penală nr. 141/(...), la plata sumei de 5000 lei amendă cor4ecțională și 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea statului, nu echivalează, așa cum nefondat susține reclamanta, cu o confiscare penală.

Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., persoanele care se circumscriu dispozițiilor acestei legi pot solicita „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative";, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile L. nr.

10/2001 sau ale L. nr. 247/2005.

Din conținutul acestui text legal rezultă cu evidență faptul că este admisibilă acordarea de despăgubiri materiale, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, doar dacă este vorba despre bunuri confiscate

prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative .

Or, în speță, nu este vorba despre bunuri confiscate prin hotărârea penală de condamnare, nici ca efect al vreunei măsuri administrative dispuse cu privire la familia reclamantei, ci despre cheltuieli de judecată penale, la care a fost obligată inculpata prin sentința penală de condamnare.

Drept urmare, C. constată că solicitarea reclamantului, de acordare a daunelor materiale, reprezentând cheltuieli de judecată penale, actualizate cu rata inflației, nu se încadrează în textul art. 5 alin. 1 lit. b din L. nr. 2., astfel încât, acest motiv din recursul reclamantei urmează să fie respins ca nefondat.

Cu privire la motivul din recursul pârâtului referitor la nelegala

cons tatare de c ătre pr ima ins tanț ă a c ar ac terulu i pol itic al cond amn ăr i i antecesorilor reclamantei.

Așa cum s-a arătat, prin sentința penală nr. 141/(...) a T. M. C., dosar nr. 470/1950, s-a dispus condamnarea lui H. P. la 5 ani închisoare corecțională, 3 ani interdicție corecțională și confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale în temeiul art. 209 pct. IV C., precum și obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 lei amendă corecțională și 4.000 lei cheltuieli de judecată (f.80-87 dosar fond).

Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin decizia nr.

1937/(...) a C. M.e de C. și Justiție, dosar nr. 1367/1950, ca urmare arespingerii recursurilor declarate de persoanele condamnate (f.182-186 dosar fond).

L. nr. 2., așa cum o spune chiar titulatura sa, a fost edictată în scopul de a se asigura despăgubirea celor care au suferit prejudicii morale și/sau materiale în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, din cauza unor condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri administrative asimilate acestora.

Se circumscrie, așadar, obiectului L. nr. 2., situația persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic ori care au fost supuse, evident împotriva voinței lor, unor măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

L. nr. 2. definește ea însăși, în textul art. 1, alin. 1, 2 și 3, ce anume se înțelege prin condamnare cu caracter politic și anume:

Alin. 1 - „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de

6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945";.

Alin. 2 - „ Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185-187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1-194^4, 196^1, 197,

207-209, 209^1-209^4, 210-218, 218^1, 219-222, 224, 225, 227, 227^1,

228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258-261, 267, 268^7, 268^8, 268^12,

268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323-329, 349, 350 și

578^6 din Codul penal din 1936, republicat în M. O., Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare; b) L. nr. 80/1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele S.ui, publicată în M. O. nr. 31 din 6 februarie 1941; c) nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în

M. O. nr. 134 din 16 iunie 1947; d) D. nr. 212/1948 pentru completarea pedepselor privind unele infracțiuni ce interesează siguranța interioară și exterioară a Republicii P.ulare Române, publicat în M. O. nr. 196 din 25 august 1948; e) art. 4 și 5 din D. nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni din L. nr. 187/1945, publicat în Buletinul O. nr. 1 din 2 martie 1949; f) art. 2 lit. a), b), d) și e), art. 3 lit. a), b), f), g) și h) și art. 4 din D. nr.

183/1949 pentru sancționarea infracțiunilor economice, publicat în

Buletinul O. nr. 25 din 30 aprilie 1949; g) L. nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea S.ui și propășirea economiei naționale, publicată în M. O. nr. 12 din 15 ianuarie 1949; h) D. nr. 163/1950 pentru deținerea, portul și vânzarea armelor și munițiilor, precum și transportul explosivilor, publicat în Buletinul O. nr. 54 din 26 iunie 1950; i) D. nr. 199/1950 pentru modificarea L. nr. 16/1949 pentru sancționarea unor crime care primejduiesc securitatea S.ui și propășirea economiei naționale, publicat în Buletinul O. nr. 68 din 12 august 1950; j) art. 166 alin. 2, art. 237 și art. 238 din Codul penal din 1968, publicat în Buletinul O. nr. 79 bis din 21 iunie 1968";.

Alin. 3 - „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la 2 alin. (1) din O. deurgență a G. nr. 2. privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin nr. 5., cu modificările și completările ulterioare";.

Art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., astfel cum a fost modificat prin L. nr. 5., de aprobare a ordonanței, prevede următoarele:

„Constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politica; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente pana la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii fata de aceasta; c¹) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limba ori de religie, de apartenența sau opinie politica, de avere ori de origine socială";.

Potrivit art. 1 alin. 4 din L. nr. 2., caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. 3 se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4 din lege, acest din urmă text legal prevăzând că

„persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3)";.

Din conținutul art. 1 alin. 4, coroborat cu art. 4 alin. 1 teza I din L. nr.

2. rezultă evident faptul că instanța de judecată poate fi sesizată cu o cerere în constatarea caracterului politic al condamnării doar dacă este vorba despre condamnări pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. 1 din O. nr. 2., aprobată cu modificări și completări prin L. nr. 5., în timp ce, în situația condamnărilor despre care fac vorbire alin. 1 și 2 ale art. 1 din L. nr. 2., caracterul politic al condamnării este prezumat prin însuși textul legii.

Prin prisma dispozițiilor legale mai sus citate, condamnările pentru infracțiunile reglementate de art. 209 C., constituie de drept condamnări cu caracter politic, astfel încât, C. constată că în mod legal prima instanță a reținut caracterul politic al acestei condamnări, iar în speță nu sunt aplicabile prevederile art.7 din același act normativ.

Drept urmare, în temeiul considerentelor de fapt și de drept anterior expuse, C. constată că este nefondat motivul din recursul pârâtului, prin care se critică soluția primei instanțe, sub aspectul soluției date petitului având ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării antecesorului reclamantului.

Având în vedere că prima instanță a respins petitele din acțiunea reclamantului având ca obiect acordarea daunelor morale, în temeiul art.5 alin.1 lit.a din L. nr.2., ca urmare a aplicării D. nr.1. și a D. nr.1., iar pentru temeiul de drept comun, respectiv pentru art.998-999 C. civ , ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, C. 137 alin.1

C.pr.civ., va admite excepția lipsei de interes a pârâtului recurent în criticarea soluției date de tribunal asupra acestor capete din cererea precizată a reclamantului.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept, C. în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ. raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ. coroborat cu art.304¹

C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H. A.-V. precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL

FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1.741 din 29 septembrie

2011 a T. M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE, IN NUMELE L.

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H. A.-V. precum și recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1.741 din 29 septembrie

2011 a T. M. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 25 ianuarie 2012.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

M.-C. V. A.-T. N. A.-A. P.

M.-L. T.

G.,

Red.A.A.P. Dact.H.C./2 ex./(...). Jud.fond: Țiplea D..

← Decizia civilă nr. 1539/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă		Decizia civilă nr. 4518/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă →

Decizia civilă nr. 292/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 292/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Civilă