Decizia civilă nr. 115/2013. Revendicare imobiliară
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ ** Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 115/A/2013
Ședința publică din 10 octombrie 2013 Instanța constituită din :
PREȘEDINTE: C. -M. CONȚ JUDECĂTOR: M. -C. V. GREFIER: A. -A. M.
S-a luat în examinare, în rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 563/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție, pronunțată în dosar nr._ *, apelul declarat de pârâta P. O. R. ";B. V. "; I. C., împotriva sentinței civile nr. 326/F/_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr. _
, privind și pe reclamanta intimată P. R. U. CU R. G. - C. I. C., având ca obiect revendicare imobiliară.
Dosarul se află la al cincilea termen de judecată.
Prezenta cauză se ia în aceeași componență a completului de judecată ca la termenele de judecată din_ ,_ și_, pentru a se respecta principiul continuității în ceea ce privește soluționarea cauzelor.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul pârâtei apelante, preot paroh A. B., asistat de doamna avocat Stanca-I. Gidro, cu împuternicire avocațială pentru asistare și pentru reprezentare, care se află la f. 11 din dosar și de doamna avocat A. -Georgia Varga.
De asemenea, se prezintă reprezentantul reclamantei intimate, părintele I.
, asistat de domnul avocat D. -V. L., cu împuternicire avocațială pentru asistare și pentru reprezentare în fața Curții de Apel C., care se află la f. 249 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată următoarele:
La data de_ au fost înregistrate la dosar "Note de ședință";, care au fost formulate de pârâta apelantă P. O. R. "B. V. "; I., prin intermediul doamnei avocat Varga A. Georgia, prin care se arată că în temeiul art. 3 și art. 8 alin. 1 din Legea nr. 677/2001, pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, pot fi făcute publice doar acele date cu caracter personal pentru care persoana vizată și-a dat în mod expres consimțământul sau prelucrarea datelor este prevăzută în mod expres de o dispoziție legală, iar în același sens sunt și dispozițiile art. 6 alin. 1 din Ordinul nr. 75/2012 și, în concluzie, se arată următoarele:
pârâta apelantă nu are calitate de operator de date cu caracter personal;
întocmirea tabelelor cu evidența credincioșilor nu constituie o situație prevăzută expres de lege în care furnizarea CNP - urilor să fie obligatorie;
este obligatoriu consimțământul persoanelor vizate de a furniza CNP-ul:
în afara cazurilor când legea impune ca obligatorie furnizarea datelor cu caracter personal, deci inclusiv a CNP - ului, colectarea acestora se face doar cu consimțământul persoanelor vizate.
La notele de ședință anterior arătate au fost anexate tabele cu credincioșii ortodocși ce aparțin Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I., în care unele persoane au indicate CNP-urile, iar altele au menționate doar semnătura, numărul și seria actului de identitate (f. 257 -307 din dosar).
La data de_ a fost înregistrat la dosar un set de înscrisuri, de către reclamanta intimată P. R. U. cu R. G. -C. I. C., după cum urmează:
Primul înscris reprezintă o notă, prin care Episcopia R. U. cu R. G.
C. de C. -Gherla arată că în tabelele anexate sunt membrii credincioși greco
catolici care locuiesc în cartierul I., iar pe lângă aceștia au alți zece credincioși greco-catolici care locuiesc în alte cartiere ale mun. C. -N., iar această situație este una extraordinară, care a apărut ca urmare a unei aprobări speciale date "ad casum"; de Preasfinția sa Florentin Crihălmeanu - Episcop Eparhial de C. - Gherla.
La acest înscris au fost anexate procese-verbale și tabele cuprinzând lista credincioșilor greco-catolici care aparțin Parohiei Române U. cu R. G. -C.
I. C. (f. 308 - 334din dosar).
Toate înscrisurile menționate mai sus au fost comunicate, de către fiecare dintre părți, cu partea adversă, anterior prezentului termen de judecată, așa cum instanța a dispus la termenul de judecată anterior.
La data de_, reclamanta intimată, prin intermediul domnului preot prof. universitar I. B., a înregistrat la dosar o cerere, prin care a solicitat eliberarea de urgență a unui certificat de grefă, care a fost eliberat la data de_ si ridicat de către reprezentantul reclamantei intimate, domnul avocat D. L. .
La data de_, pârâta apelantă, prin intermediul doamnei avocat A.
-Georgia Varga, a înregistrat la dosar "Note scrise";, urmare a depunerii la dosar în data de_ de către reclamantă a tabelului cu evidența credincioșilor greco- catolici nr. 107/_, tabelul fiind întocmit în_ . La finalul acestor note se arată că susținerea privind aprobarea de către organele superioare ale reclamantei referitoare la apartenența de reclamantă a anumitor credincioși greco-catolici din alte cartiere (cele 10 persoane enumerate în anexa 1) este o susținere pro causa, fără vreun alt suport probator.
Curtea aduce la cunoștința reprezentanților părților că, într-adevăr, nu există la dosar o astfel de aprobare specială, dar din câte are cunoștință instanța, fiecare persoană de confesiune religioasă catolică, are libertatea de a frecventa slujbele religioase organizate în orice biserică de acest rit.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că din punctul său de vedere nu este tocmai așa.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că a solicitat eliberarea, de urgență, a unui certificat de grefă pentru a-l prezenta la Direcția Județeană de Evidență a Persoanelor C. - S. de Evidență Persoane și, totodată, arată că a ridicat certificatul de grefă la data de_ și, în regim de urgență, în cursul zilei de_, de la Direcția Județeană de Evidență a Persoanelor C. - S. de Evidență Persoane i-au eliberat o adresă ce cuprinde doar șase rânduri, pe care o depune la dosar, iar o xerocopie de pe această adresă o comunică reprezentantei pârâtei apelante.
Reprezentanta pârâtei apelante solicită acordarea unui termen de judecată pentru a-și exprima poziția față de adresa care i s-a comunicat azi de reprezentantul reclamantei intimate.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că nu este de acord cu amânarea judecării cauzei, pentru că acea adresă pe care i-a comunicat-o reprezentantei pârâtei apelante cuprinde doar șase rânduri, astfel încât, reprezentanta pârâtei apelante o poate lectura și să-și exprime poziția față de aceasta la prezentul termen de judecată.
Curtea pune în vedere reprezentanților părților să încerce ca la termenul de judecată prezent să aibă o atitudine civilizată și decentă.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că în prezentul dosar nu a fost nici o problemă, până la momentul când, în această cauză, a apărut domnul avocat D.
L. .
Reprezentantul reclamantei intimate arată că această situație se explică prin aceea că, în sfârșit, avocatul pârâtei are un adversar în cauză.
La întrebarea instanței, adresată reprezentantei pârâtei apelante, referitoare la împrejurarea dacă aceasta dorește lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a lectura adresa care i-a fost comunicată azi, aceasta arată că nu dorește lăsarea cauzei la o altă strigare ulterioară, pentru că la orele 11, 11:30 și 12 trebuie să se prezinte la dezbaterea altor cauze, în alte săli de judecată.
Reprezentanta pârâtei apelante insistă pentru amânarea judecării cauzei și acordarea unui nou termen de judecată pentru motivele arătate anterior, pentru că, altfel, i s-ar încălca dreptul la apărare.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că se opune la orice fel de cerere de amânare a judecării cauzei, având în vedere că este vorba de o adresă ce conține doar șase rânduri.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că în adresa eliberată de Direcția Județeană de Evidență a Persoanelor C. - S. de Evidență Persoane există trecute CNP-urile celor șase persoane, pe care le-a ales, prin sondaj, din tabelele depuse de pârâta apelantă, pentru a verifica legalitatea datelor de identificare indicate în tabelele care i-au fost comunicate de reprezentanta pârâtei apelante, iar la bărbați CNP-ul are cifra 2 în față.
De asemenea, arată că în tabelele care i-au fost comunicate de reprezentanta pârâtei apelante majoritatea persoanelor continuă să fie fără CNP. Totodată, arată că se opune cererii de amânare formulată de reprezentanta pârâtei apelante, deoarece apreciază că este vorba de o tergiversare totală a
judecării cauzei.
Curtea aduce la cunoștința reprezentantului reclamantei intimate că, poate, nu i-ar fi defavorabilă o amânare a judecării cauzei, întrucât acesta ar avea posibilitatea să verifice toate CNP-urile din tabelele pe care i le-a comunicat reprezentanta pârâtei apelante, câtă vreme înțelege să conteste CNP - urile înscrise în tabelele depuse de pârâta apelantă.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că numărul de credincioși este total nerelevant în această cauză.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că există posibilitatea de a verifica pe internet CNP-urile persoanelor din tabele și acolo a găsit o inadvertență cu privire la câteva persoane.
De asemenea, arată că reprezentantul reclamantei intimate putea să-i comunice această adresă și aseară, pentru că lucrează până târziu.
Totodată, arată că în unele locuri apare CNP-ul soției sau al altui membru al familiei și, indiferent ce susține colegul său, trebuie să se conformeze îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.
Ca atare, din punctul său de vedere, nu se poate face altceva, decât ceea ce a spus Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare.
Curtea aduce la cunoștința reprezentantului reclamantei intimate că reprezentanta pârâtei apelante dorește acordarea unui nou termen de judecată pentru a face dovada că CNP-urile din adresa depusă azi la dosar, de către aceasta, nu sunt false, ci reprezintă în realitate CNP-ul unui membru din familia celui/celei menționat/ă în tabelul depus la dosar.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că se opune categoric încuviințării cererii de amânare formulate de reprezentanta pârâtei apelante și, totodată, arată că dacă aceasta contestă o adresă emisă de Direcția Județeană de Evidență a Persoanelor C. - S. de Evidență Persoane, apreciază că este o rea credință dusă la rang de artă.
De asemenea, arată că contestă în continuare acele tabele depuse la dosar de reprezentanta pârâtei apelante, pentru că doar la 40% dintre persoanele menționate în acele tabele s-au indicat CNP-urile.
Mai arată că, prin acea adresă pe care a depus-o azi la dosar, a vrut doar să arate că acea aberație juridică, de a se indica numărul de credincioși ce aparțin fiecărei parohii în parte, nu este relevantă pentru soluționarea cauzei.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că a vrut să dovedească împrejurarea că CNP-urile indicate în acea adresă, emisă de Direcția Județeană de Evidență a Persoanelor C. - S. de Evidență Persoane, sunt ale unui alt membru de familie, decât ale capilor de familie.
Totodată, arată că în situația în care reprezentantul reclamantei intimate contestă întreaga listă, solicită audierea, în calitate de martori, a celor 3492 de persoane trecute pe acea listă. De asemenea, solicită acordarea unui termen de judecată, mai lung, pentru a solicita, prin adresă, de la Direcția Județeană de Evidență a Persoanelor C. - S. de Evidență Persoane și Institutul Național de Statistică, să-i comunice datele cu privire la fiecare persoană din acea listă, așa cum s-au declarat în urma recensământului religios.
Reprezentantul reclamantei intimate se opune încuviințării acestei cereri ca fiind tardiv formulată.
Arată că reprezentanta pârâtei apelante, la fiecare termen de judecată, formulează o nouă cerere de amânare, poate pentru că ia onorarii pe termen, iar o astfel de cerere se putea formula prin cererea de apel sau la un alt termen de judecată anterior.
Reprezentanta pârâtei apelante roagă instanța să observe că până la termenul de judecată anterior nu s-au contestat listele pe care le-a depus la dosar, or în această situație, și cererea formulată de reprezentantul reclamantei intimate este tardivă.
Curtea, după deliberare, în ceea ce privește excepția tardivității formulării probei solicitate de reprezentanta pârâtei apelante, în temeiul art. 292 alin. 1 C.pr.civ. teza finală C.pr.civ., text legal care prevede că "Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a cărui necesitate rezultă din dezbateri";, respinge această excepție.
Curtea, după deliberare, respinge cererea vizând audierea ca martori a credincioșilor - pentru aceasta fiind necesar un interval de timp extrem de îndelungat iar audierea acestora nereprezentând o probă utilă, concludentă și pertinentă pentru justa soluționare a cauzei -, precum și cererea de amânare formulată de reprezentanta pârâtei apelante, având în vedere că tabelele centralizatoare, care se află la f. 275 - 307 din dosar, cuprinzând credincioșii Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I. nu au fost contestate prin procedura
înscrierii în fals, iar eventuala dovadă privitoare la cui anume din familie îi
aparține CNP-ul, respectiv capului de familie ori altui membru din familie, nu este relevantă pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Reprezentanții părților arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Curtea pune în discuția reprezentanților părților o chestiune care a mai fost pusă în discuția reprezentanților altor parohii, în alte dosare similare, respectiv dacă reprezentanții parohiilor, care sunt părți în prezentul dosar, au formulat sau nu cerere către Consiliul Local al mun. C. -N., pentru a le pune la dispoziție un teren pe care să-și construiască un lăcaș de cult, unde să poată oficia slujbele religioase, sau dacă li sa oferit vreun alt imobil în acest sens..
Domnul preot A. B., reprezentantul Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I., arată că a formulat o astfel de cerere, însă a fost respinsă, iar Consiliul Local al mun. C. -N. nu a pus la dispoziția parohiei un teren pentru construirea unui lăcaș de cult.
Domnul preot Pașca I., reprezentantul Parohiei Române Unite cu R. G.
-C. Cordoș, care este prezent în sala de judecată, arată că a depus la Primăria mun. C. -N. o cerere, prin care a solicitat un teren pentru parohia pe care o reprezintă, pe care să se poată construi un lăcaș de cult, în vederea oficierii slujbelor religioase, însă nu a primit un răspuns favorabil.
Curtea aduce la cunoștința reprezentantului Parohiei Române Unite cu R.
G. -C. Cordoș împrejurarea că acesta a formulat o cerere pentru lăcașul de cult de pe Calea Baciului nr. 20, nu pentru prezentul imobil.
Domnul preot Pașca I., reprezentantul Parohiei Române Unite cu R. G.
Cordoș, arată că nu au nici cea mai mică susținere din partea Primăriei mun. C. -N. ori a Consiliului Local al municipiului C. -N. .
Domnul preot A. B., reprezentantul Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I., arată că în anul 2010 s-a adresat Primăriei mun. C. -N. cu o cerere, prin care a solicitat teren pentru construirea bisericii, în cazul în care parohia pe care o reprezintă ar pierde acest proces, pentru a avea unde să-și desfășoare slujbele religioase, iar această cerere a fost respinsă.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea, după deliberare, declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentanților părților pentru a pune concluzii asupra apelului care formează obiectul prezentului dosar, precum și a excepțiilor invocate de pârâtă, conform îndrumărilor din decizia de casare.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că la ora 11 are o altă cauză unde trebuie să fie prezentă, motiv pentru care, solicită amânarea pronunțării hotărârii în cauză, pentru a putea depune la dosar concluzii scrise.
Curtea apreciază că nu se impune amânarea pronunțării hotărârii în prezenta cauză.
Reprezentanta pârâtei apelante
arată că susține motivele de apel, inclusiv pe cele pe care le-a formulat în fața instanței de recurs, și solicită admiterea apelului, cu obligarea reclamantei intimate la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorarii avocațiale, conform chitanțelor anexate la împuternicirile avocațiale depuse la dosarul cauzei.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că o primă problemă pe care a ridicat-o în prezenta cauză este aceea a lipsei calității procesuale active a reclamantei P. R. U. cu R., G. -C., I. C., având în vedere două aspecte, și anume:
lipsa calității acesteia de continuatoare a proprietarei de C.F., având în vedere că singura probă depusă la dosar este cea care emană de la organul ierarhic superior al reclamantei din acest dosar;
lipsa identității între P. R. U. cu R. G. C. I. C. și Eparhia R. U. cu R. G. -C. de C. -Gherla. Arată că a exemplificat care sunt formele, care nu există, pentru că dacă biserica se referă la tot orașul, nu putem discuta de identitate între P. R. U. cu R. G. -C. I. C. și Eparhia R. U. cu R. G. -C. de C. - Gherla.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că, în mod cert, P. R. U. cu R.
G. -C. I. C. nu are calitate procesuală activă în această cauză, în cadrul acțiunii în revendicare, deoarece pentru a promova o acțiune în revendicare trebuie să fii proprietarul înscris în C.F, iar aceasta nu este proprietara din C.F..
De asemenea, arată că petitul principal al acțiunii promovate de reclamantă este "revendicare";, iar petitul secundar este "anularea încheierii de C.F.";, iar dacă petitul principal ar fi fost "anularea încheierii de C.F.";, avea competență în soluționarea acestuia judecătoria, pentru că cel de-al doilea petit intră în competența tribunalului.
De asemenea, arată că în Decretul-lege nr. 115/1938 se spune că, pentru a beneficia de uzucapiunea tabulară de 10 ani, trebuie să fie această înscriere în
C.F. timp de 10 ani și dacă în acest timp ai posedat imobilul cu bună credință, chiar dacă titlul este nevalabil, devii proprietarul acelui imobil, însă Parohiile au preluat lăcașurile de cult de la Eparhii.
Solicită instanței să țină cont de toate actele depuse la dosar și să rețină că în această cauză nu poate fi vorba de o rea credință a pârâtei apelante P. O. R. "B. V. "; I. .
De asemenea, reprezentanta pârâtei apelante arată că este ridicol a se susține că acei credincioși greco-catolici au fost obligați să treacă de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, deoarece regimul comunist nu a fost de acord cu nici o religie, în consecință, nu a existat această forțare a credincioșilor de a trece de la cultul greco--catolic la cultul ortodox. Totodată, arată că într-adevăr a existat acea interzicere a cultului greco-catolic, dar în nici un caz credincioșii nu au fost obligați de a trece de la o religie la alta.
De asemenea, reprezentanta pârâtei apelante arată că la acel moment, regimul comunist a dispus trecerea în proprietatea statului a bisericilor aparținând cultului greco-catolic, cu excepția averii parohiilor și probabil acest fapt se explică așa, pentru că averea parohiilor este formată din averea enoriașilor.
Totodată, arată că în situația în care s-ar admite că reprezentantul părții adverse contestă toată lista pe care a depus-o la dosar, totuși la dosar există recensământul religios, din care rezultă oricum că procentul este în favoarea credincioșilor ortodocși față de credincioșii greco-catolici și, de asemenea, rezultă că numărul credincioșilor ortodocși este de 12 sau 13 ori mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici.
Reprezentanta pârâtei apelante arată că un ultim aspect este legat de acțiunea în anulare, care este o acțiune specială în anularea încheierii de C.F., însă, o astfel de acțiune, atât pe legea nouă, cât și pe legea veche, trebuia formulată într-un anumit termen.
De asemenea, arată că în materia cărții funciare, procedura este necontencioasă și hotărârea judecătorească este rezultatul unei proceduri judiciare emisă într-o procedură contencioasă.
Face referire la Decretul nr. 358/1948 și, totodată, arată că cererea de întabulare a fost făcută de preotul Suciu V., care a trecut de la cultul greco- catolic, la cultul ortodox, iar temeiul juridic a fost art. 34 din Legea cărților funciare.
Totodată, arată că în dosar nu avem nici constatarea că actul este nul și chiar dacă s-ar admite că acela este temeiul juridic, tot ar fi acțiunea inadmisibilă, pentru că lipsește acțiunea de fond.
De asemenea, arată că acțiunea reclamantei este o acțiune mai specială decât acțiunea în revendicare, iar dacă se consideră că P. R. U. cu R. G.
-C. I. C. este continuatoarea proprietarei înscrisă în C.F., instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 3 din legea specială.
De asemenea, reprezentanta pârâtei apelante arată că, fie că mergem pe acțiunea de drept comun și atunci P. R. U. cu R. G. -C. I. C. nu are calitate procesuală activă în cauză, fie că mergem pe legea veche, unde în art. 3 se spune cine anume poate să revendice imobilul și, de asemenea, P. R.
cu R. G. -C. I. C. nu are calitate procesuală activă în cauză.
În concluzie, reprezentanta pârâtei apelante solicită admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul reclamantei intimate
, în temeiul art. 296 C.pr.civ., solicită respingerea ca vădit nefondat a apelului declarat de pârâta P. O. R. "B.
"; I., cu cheltuieli de judecată în toate gradele de jurisdicție.
Consideră sentința dată de tribunal ca fiind temeinică și legală și, totodată, arată că nu poate să nu-și exprime surprinderea față de statuarea din decizia Înaltei Curți de C. și Justiție, având în vedere că prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție casează decizia curții și dă îndrumări nu doar cu privire la probele ce trebuie administrate, îndrumări care trebuiau explicate mai clar.
Mai arată că președinta completului de judecată care a pronunțat decizia Înaltei Curți de C. și Justiție este o bună proceduristă, însă părerea acesteia, cu privire la soluția dată în prezenta cauză, se explică din punct de vedere al apartenenței sale la un anumit cult religios, aspect inadmisibil într-un stat de drept.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că nu cere ca instanța să-și însușească motivarea hotărârilor date în cele două grade de jurisdicție.
De asemenea, arată că încheind aceste chestiuni preliminare, se va referi la aspectele legate de lipsa calității procesuale active a reclamantei și la cele legate de uzucapiune.
Spune că instanța supremă ar fi trebuit mai degrabă să fie preocupată de modul în care s-au comportat reprezentanții pârâtei apelante din acest dosar, respectiv trebuia să cerceteze cauza strict în limitele prevăzute de lege pentru cererea de apel, conform art. 295 C.pr.civ.
Totodată, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție nu spune nimic despre precizările din apel pe care le-a făcut colega sa, care tocmai a plecat din sala de judecată, împreună cu colega care a rămas și se întreabă de ce nu a spus Înalta Curte de Casație și Justiție ce s-a întâmplat în această cauză.
Mai arată că și-a notat un aspect decisiv, și anume: din încheierea care se află la f. 26 din dosarul instanței de fond, din data de_, rezultă că reprezentanta pârâtei a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P. R. U. cu R. G. -C. I. C., dar instanța nu s-a mai pronunțat pe această excepție, pentru că a declinat competența în favoarea tribunalului, iar în pag. 6 din sentința nr. 326/_ instanța fondului analizează excepția și spune că P. R. U. cu R. G. -C. I. C. are calitate procesuală activă și, într-adevăr, această constatare nu este cuprinsă în dispozitivul hotărârii, dar este analizată de către instanță.
De asemenea, reprezentantul reclamantei intimate arată că la f. 2 - 7 din dosar, instanța va vedea care sunt limitele cererii de apel, cu privire la care este investită a se pronunța și, totodată, arată că instanța nu va vedea nici o critică de
nelegalitate în scriptul denumit "recurs"; și recalificat ca fiind "apel";. Mai arată că, foarte judicios judecătorul care a pronunțat hotărârea în primul apel, care și- a făcut o adevărată pasiune din aceste probleme ale cultelor religioase, a analizat cauza și a spus că P. R. U. cu R. G. -C. I. C. are calitate procesuală activă în prezenta cauză, aspect care nu a mai fost reiterat în fața instanței.
De asemenea, reprezentantul reclamantei intimate arată că în concluziile scrise depuse în dosarul instanței de apel reprezentanta pârâtei apelante arată despre lipsa calității procesuale active a Parohiei Române Unite cu R. G. -C.
I. C. și nu poate să creadă că acest aspect nu s-a observat de către președinta completului de judecată de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care a soluționat cauza în recurs și care este o bună proceduristă.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că este tardiv ca în concluziile scrise să modifici apelul, respectiv după prima casare cu trimitere, pârâta apelantă vine și își modifică apelul, dar tot timpul apelanta și-a modificat apelul și aceasta a făcut-o în mod constant adăugând argumente la cele deja scrise.
Pe fond, reprezentantul reclamantei intimate arată că există suficiente înscrisuri la dosar care arată că P. R. U. cu R., G. -C., I. C. este proprietara imobilului în litigiu.
De asemenea, arată că cererea de întabulare în C.F. a fost formulată de P.
R. U. cu R. G. -C. I. C. .
În primul rând, invocă tardivitatea tuturor argumentelor invocate prin scriptul de la f. 2 - 7 din dosar, întitulat "cerere de apel";.
Totodată, arată că i se pare extrem de important ca în această cauză să se analizeze valabilitatea titlurilor, respectiv trecerea acestui lăcaș de cult în litigiu,
în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I. C. .
Mai arată că spune exact înscrisul care a stat la baza trecerii imobilului în litigiu din proprietatea Parohiei Române Unite cu R., G. -C., I. C., în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I. C., care nu are un titlu valabil, respectiv acesta este o cerere făcută de P. O. R. "B. V. "; I.
C., în baza Decretului nr. 358/1948 și face trimitere la art. 1 și 2 din acest decret. Arată că în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 se spune că averea cultului greco-catolic trece în proprietatea Statului Român, respectiv se spune că se va constitui o comisie interparlamentară care va spune acest aspect.
Totodată, arată că în varianta întâia se vorbește despre averea Parohiei Române Unite cu R. G. -C., respectiv dacă imobilul nu face parte din averea acelei parohii, va trece în proprietatea statului, dar nu există nici o hotărâre a Comisiei interparlamentare în acest sens. În varianta a doua, se spune: "cu excepția averii fostelor parohii";, dar nu suntem în prezența Decretului nr. 358/1948, deoarece la acea vreme era în vigoare Decretul nr. 117/1948, motiv pentru care, apreciază că trecerea imobilului în litigiu din proprietatea Parohiei Române Unite cu R. G. -C. I. C. în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I. C. nu se putea face în temeiul Decretului nr. 358/1948, pentru că în acest decret doar se spune ce se întâmplă cu averea unui cult religios, când se trece de la un cult la altul. De asemenea, arată că nu există probe la dosar cu privire la întabularea dreptului de proprietate al Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I. C., ci doar declarația preotului Suciu V., care este semnificativă în cauză, dar nici aceea nu îndeplinește formele cerute de lege, respectiv de actul menționat anterior. Face referire la art. 39 și art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și arată că în art. 37 sunt menționate cazurile de trecere a unui imobil din patrimoniul unei parohii în patrimoniul altei parohii și, de asemenea, se arată că Judecătoria locală era cea care analiza modalitatea de trecere.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că, din toate actele depuse la dosar și din ceea ce a susținut azi în fața instanței, se desprinde o concluzie, respectiv aceea că nu există titlu valabil pentru P. O. R. "B.
V. "; I. C. .
Totodată, arată că azi s-a spus că s-a formulat o cerere către Primăria mun. C. -N., pentru a i se da teren Parohiei Ortodoxe Române "B. V. "; I.
C., în vederea construirii unui lăcaș de cult, dacă această parte va pierde procesul, dar nu s-a spus că această parohie a luat o biserică de-a gata, cu toate acareturile, cu ajutorul regimului comunist și, de asemenea, arată că P. O.
R. "B. V. "; I. C. a primit o biserică fără să de-a nimic în schimb. Reprezentantul reclamantei intimate arată că a citit cele două articole din
Decretul nr. 177/1948 și apreciază că în prezenta cauză nu poate să se discute numărul de credincioși care aparțin celor două parohii.
Curtea pune în vedere reprezentantului reclamantei intimate să se refere și la excepția uzucapiunii.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că este aceiași problemă ca și la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și, totodată, arată că uzucapiunea se invocă pentru prima dată în primul recurs, din primul dosar, respectiv, motivele de recurs din dosarul nr._ conțin dispozițiile uzucapiunii.
De asemenea, arată că, în temeiul art. 295 C.pr.civ., Curtea nu poate pune în discuție decât ceea ce s-a invocat prin cererea de apel, altfel se încalcă dispozițiile legale și, totodată, arată că în decizia de casare nu s-a indicat nici un text de lege în baza căruia instanța supremă poate lua în considerare ceea ce s-a invocat peste cele invocate în cererea de apel. Mai arată că multe persoane spun că au fost multe erori în timpul regimului comunist, ca de exemplu: s-a trecut de bună voie de la cultul greco-catolic, la cultul ortodox, ceea ce nu este real. Mai arată că posesia imobilului nu putea să fie de bună credință, raportat la modalitatea preluării abuzive și menționează că a arătat foarte clar modul în care s-a preluat imobilul în litigiu.
Legat de numărul de credincioși, reprezentantul reclamantei intimate arată că la întâlnirea din_ dintre reprezentanții parohiilor, care a avut loc în urma intrării în vigoare a Decretului nr. 126/1990, reprezentanții reclamantei intimate nu au făcut altceva decât ceea ce le permitea dispozițiile legale din Legea nr. 128/ 2005 și din O.U.G. nr. 64/2004. Totodată, face referire la Decretul-lege nr. 126/1990.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia de casare, a încercat să spună cum să judece curtea prezenta cauză, în conformitate cu dreptul comun, adică fără să avem o procedură specială, iar acțiunea reclamantei este făcută pe dreptul comun, însă instanța supremă spune că trebuie accentuat numărul de credincioși, dar de ce ? Pentru că la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a depus de către pârâta apelantă un teanc imens de înscrisuri, cu numărul de credincioși. Mai arată că acele înscrisuri cuprindeau și numărul credincioșilor ortodocși din Valea Fânațelor și alte văi, care se aflau în afara Parohiei Ortodoxe Române "B. V. ";
I. C., deci s-au depus la dosar acele liste și apoi s-au depus liste din care rezultă că numărul credincioșilor ortodocși din P. O. R. "B. V. "; I.
C. este de 3492 de persoane, or în această situație, cum ar putea să nu spună că pârâta apelantă este de rea credință.
Reprezentantul reclamantei intimate arată că nu numărul de credincioși are relevanță în această cauză.
De asemenea, arată că în art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 se vorbește de "dorința credincioșilor"; și nu de "numărul de credincioși";, dar Înalta Curte de Casație și Justiție face referire la numărul de credincioși.
Totodată, arată că textul spune că în fața comisiei mixte "dorința credincioșilor contează"; și nu numărul acestora, de asemenea, se spune că partea se va adresa instanței pe dreptul comun. De asemenea, mai arată că nu are nevoie de un alt text de lege care să spună despre dorința credincioșilor, pentru că textul arătat este clar.
De asemenea, reprezentantul reclamantei intimate arată că cea mai mare parte dintre credincioșii ortodocși provin din rândul credincioșilor greco-catolici, cu alte cuvinte "dorința"; nu este același lucru cu "numărul";.
Face trimitere la prima hotărâre pronunțată în apel și, totodată, arată că a încercat să probeze susținerile sale chiar și cu acea adresă emisă de Evidența P. ulației. Mai arată că nu înțelege cum instanța supremă va ține cont de numărul credincioșilor, când prin acea adresă a dovedit că din șase persoane, alese prin sondaj, doar una are CNP-ul corect indicat.
În concluzie, reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea apelului, cu obligarea pârâtei apelante la plata cheltuielilor de judecată.
În replică, reprezentanta pârâtei apelante, arată că nu este posibil ca toate bisericile greco-catolice să treacă la ortodocși, deoarece nu sunt în situația în care este biserica de azi.
De asemenea, arată că Înalta Curte de Casație și Justiție leagă dorința credincioșilor de numărul acestora, respectiv constată că dorința credincioșilor este aceea de a rămâne cu această biserică și în această confesiune religioasă.
Curtea atrage atenția reprezentanților părților că deja se fac afirmații care depășesc cadrul procesual.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
PRIMUL CICLU PROCESUAL
Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată sub nr._, la data de_, pe rolul
Judec ător ie i C. -N.
, reclamanta P. R. U. cu R. G. -C. I. C., în contradictoriu cu pârâta P. O. R. "B. V. "; I. C., a solicitat
instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta să îi predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în CF nr. 16581 nr. top_ /2, 7257/3; să dispună anularea încheierii de întabulare nr. 2310/_, prin care pârâta și-a înscris în CF nr. 16581 C. dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A+2 - A+4, în baza Decretului nr. 358/1948; cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Decretul nr.
126/1990 și pe art. 480 C.civ.
Dezînvestirea Judecătoriei C. -N. .
Prin sentința civilă nr. 1246/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr._
, s-a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei C. -N. în soluționarea acestei cereri și, în consecință, s-a declinat competența în favoarea T. ului C., Secția Civilă, la pronunțarea acestei
soluții fiind avute în vedere prevederile art. 137 și art. 159 pct. 2 C.pr.civ., precum și valoarea imobilului în litigiu care, potrivit expertizei efectuate de expert Babotă G., se ridică la suma de 2.475.445 lei.
Prima soluție pe fond.
Pe rolul T. ului C. cauza a fost înregistrată sub nr. de dosar_
.
Prin sentința civilă nr. 326/F/_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._
, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta P. R. U. cu
R. G. - C. I. C., împotriva pârâtei P. O. R. "B. V. "; I. și, în consecință:
S-a dispus anularea încheierii de întabulare nr. 2310/_, prin care pârâta și-a înscris în CF nr. 16581 C. dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A+2 - A+4 în baza Decretului nr. 358/1948 și restabilirea situației anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei P. R. U. cu R. G. -C. I. C. .
A fost obligată pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în CF 16581 C., cu nr. top_ /2, 7257/3 constând din locaș de cult, casă parohială și loc de casă.
Pen tru a pronunț a ace as tă soluț ie, ins tanț a de f ond a reț inu t în
cons ideren tele sen tin țe i sale, ur măto arele:
"
Conform înscrierii din C.F. nr.16581 C., imobilul cu nr. top._ /2 și top.7257/3 constând din biserică, casă parohială și loc de casă în suprafață de 721 stjp a constituit proprietatea Bisericii G. -C. din C. .
La data de 15 iulie 1950, prin Încheierea de carte funciară nr.2310 imobilul a fost trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din C. X I., temeiul acestei treceri fiind Decretul nr.358/1948.
Conform adeverinței eliberate de Episcopia R. U. cu R., G. -C. P.
este continuatoarea celei înființate de prof. V. Chindris în anul 1938 și preluată d biserica ortodoxă.
Potrivit art. 1 din decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare operate prin O.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica R. U. cu R. (greco-catolică) se organizează și funcționează în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România.
În articolul 2 al aceluiași act normativ se stipulează expres că bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr.358/1948 aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu R. G. -C. .
Art. 3 alin. 1 din actul normativ menționat dispune în sensul că, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române U. cu R. (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica O. R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
În acest sens, partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile pe care se sprijină aceste pretenții. Convocarea se face prin scrisoare recomandată cu dovada de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din trei reprezentanți ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea unei acțiuni în justiție, potrivit dreptului comun.
Prin urmare, în condițiile Decretului lege nr.126/1990 modificat prin OG nr.64/2004 și prin Legea nr.182/2005 pot fi revendicate potrivit dreptului comun lăcașurile de cult
În practica sa jurisdicțională, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și a reținut în esență că prin acest act normativ legiuitorul a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate și anume a)decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanții clericali ai cultului care a deținut aceste bunuri după anul 1948 și, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b)opțiunile credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, fiind vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate printr-o modalitate diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietatea de stat, reconstituire ce se face cu respectarea principiului libertății cultelor religioase (Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, Decizia nr. 1201 din 11 noiembrie 2008).
Referitor la procedura prevăzută de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, T. ul reține că reprezentanții celor două culte s-au întâlnit la data de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere. În aceste condiții, inadmisibilitatea acțiunii invocată de către pârâtă este neîntemeiată, atâta timp cât s-a urmat procedura prevăzută de actul normativ special. Pe de altă parte restituirea locașurilor de cult, exced dispozițiilor legilor speciale adoptate până în prezent, o respingere a acțiunii pe acest temei constituind o denegare de dreptate. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce privește susținerea că în cauză sunt incidente dispozițiile legii nr.10/2001 care în art.8 menționează că nu intră sub incidența prezentei legi regimul juridic al imobilelor care au aparținut cultelor religioase care este reglementat de OUG nr.94/2000.Potrivit art.1 alin.2 din OUG nr.94/2004 Regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială.
Rezultă din cele expuse că reclamanta a urmat procedura prevăzută de Decretul Lege nr.126/1990, iar potrivit art. 3, are deschisă calea unei acțiuni în justiție, potrivit dreptului comun. Astfel, reclamanta a învestit instanța cu prezenta cerere de chemare în judecată formulată în temeiul art. 480 C.civ, raportat la art.37 din Legea nr.177/1948.
Reclamanta a menționat cu ocazia primei cereri de chemare în judecată că sunt un număr de 10 credincioși greco catolici, iar în prezenta acțiune susține că numărul acestora este mult mai mare, sens în care a anexat un tabel cu credincioșii greco-catolici. Cu privire la această listă, contestată parțial de către reclamată, în interogatoriul luat reclamanta recunoaște că numărul credincioșilor este " de 204 suflete în viață, 12 morți, 3 plecați în alte cartiere";. La slujbă participă 8 persoane din alte cartiere. Cu toate acestea, în tabelul nominal sunt indicate un număr de 176 de persoane. Ulterior s-a depus o altă listă cu un număr de 193 de persoane( fila 51-58) unde la poziția nr.40 apare un credincios de pe str. Lăcrămioarelor, la poz.41-43 str. Dorobanților, 48-49, Nădășel, 50-51 str. Dâmboviței, apoi apar multe poziții cu alte străzii care nu sunt arondate acestei parohii. Comparând domiciliul credincioșilor menționați cu străzile arondate acestei parohii, str. Dragoș Vodă, str. Vrancei, str. Fabrica de Chibrituri, str. Oașului, str. Gh. Asachi, str. I., str. Sobarilor, str. Muncii, str. Doinei, str. Breaza și str. C. ului ( fila 7 ) se observă că aproape jumătate din așa-zișii credincioși nu sunt arondați acestei parohii. Din depozițiile martorilor audiați în cauză reiese că la slujbele organizate de biserica ortodoxă participă un număr de aproximativ 500 de credincioși, iar la cele organizate de biserica greco- catolică un număr de 10 credincioși.
Pârâta a depus la dosarul cauzei un tabel nominal cu cetățenii cartierului care frecventează biserica ortodoxă în număr de 2890 credincioși, parte din aceștia susținându-se de către reclamantă că sunt credincioșii săi. Cu toate acestea se poate observa cu ușurință că numărul credincioșilor ortodocși este cu mult mai mare decât al celor catolici.
În cauză, pârâta a acreditat ideea că prima acțiune în revendicare a fost perimată întrucât a exista o înțelegere între cele două părți, înțelegere în baza căreia credincioșii ortodocși au contribuit la construirea unei capele pentru credincioșii greco-catolici în schimbul lăcașului de cult în litigiu. Din probatoriul administrat în cauză reiese că această capelă amenajată în Valea Chintăului a fost transformată dintr-o casă cumpărată de preotul paroh V. U. eanu. Nu s-a făcut dovada că biserica ortodoxă a contribuit la această transformare și nici o înțelegere între cele două biserici în aceste sens. De menționat că slujbele credincioșilor bisericii greco-catolice I. C. se desfășoară într-o sală de clasă a unei școli din zonă.
Pentru analiza cererii având ca obiect revendicare și anularea încheiere de întabulare, în speță este necesar ca instanța să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948 și nr. 358/1948, în temeiul acestor acte normative fiind desființată Biserica G. -C., iar credincioșii greco-catolici au fost obligați, de conjunctura politică a acelor vremuri să treacă la cultul ortodox. Martorii audiați au declarat că în anul 1948 toți credincioșii erau greco-catolici.
Prin adresa Comunității Bisericești Ortodoxe R. C. - I. prin cererea nr.33/1950 aprobată de Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și C. ului, se stăruie, în urma revenirii credincioșilor la cultul ortodox român, ca bunurile înscrise în CF 16581 și 15736 din C. să fie transcrise în favoarea Parohiei Ortodoxe C. X -I. . Se menționează în adresă că văzând unele nedumeriri în ce privește aplicarea art.37 combinat cu art.13 din Legea cultelor nr.177/1948 în Decretul nr.358/1948 nu pot face dovada părăsirii cultului cerută de prevederile art.39 din Legea nr.177/1948.
Potrivit dispozițiilor art.37 din Legea nr.177/1948 Dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și aceasta parte proporțională se strămuta tot de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși.
Dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), cum și edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat, cealaltă avere cuvenindu-se celor două comunități locale în proporția arătată la alineatul precedent.
Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe; aceasta despăgubire va fi plătită în termen de cel mult 3 ani de la stabilirea ei.
Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populara a locului.
În același timp, valabilitatea trecerii presupunea respectarea dispozițiilor art.38 alin.2 din art.39 din Decretul lege nr.177/1948, conform cărora declarația de părăsire a unui cult se comunică părții componente a cultului părăsit, prin autoritatea comunală locală, nici un cult nu va putea înscrie noi adepți, decât
dacă cel care solicită acest lucru face dovada că a anunțat părăsirea cultului, cultul căruia i-a aparținut.
În speță, aceste condiții nu au fost respectate în ceea ce privește cultul greco-catolic, singura persoană cu privire la care s-a făcut dovada părăsirii cultului fiind preotul Augustin Suciu nu și că alte persoane au procedat în același fel. Nu s-a făcut dovada că 75% din numărul credincioșilor greco-catolici au părăsit cultul și nici că îndeplinirea acestei condiții a fost constatată prin hotărâre judecătorească. Faptul că în prezent numărul credincioșilor ortodocși este mai mare nu este de natură a crea vreun drept în favoarea acestora, instanța fiind chemată să verifice îndeplinirea condițiilor la momentul trecerii imobilului în proprietatea pârâtei și nu situația prezentă.
Pârâta nu justifică existența unui titlu cu privire la imobilul în litigiu, în condițiile în care procedura reglementată de art. 37 din Decretul nr. 358/1948 nu a fost respectată. De altfel, potrivit adresei comunicate cărții funciare, reprezentanții bisericii ortodoxe nu au putut depune actele cu care să justifice înscrierea în cf a dreptului lor de proprietatea, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr.177/1948 anterior invocate. În aceste condiții, încheierea de întabulare nr.2310/15 iulie 1950 este nelegală, astfel încât tribunalul apreciază că în mod greșit a fost dispusă înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei și radierea dreptului reclamantei. Potrivit dispozițiilor art.34 alin.1 din Legea nr.7/1996 Orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că:
înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil; Acest text este incident în speța de față.
Mai trebuie menționat că, Decretul nr. 177/1948 referitor la regimul general al cultelor și Decretul nr. 358/1948 prin care cultul greco-catolic a fost desființat, nu erau în concordanță cu Constituția din anul 1948, care în art. 27 consacra libertatea de religie, prevăzând că libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat. Cultele religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu sunt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor moravuri.
Chiar dacă prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, această abrogare nu poate să constituie un obstacol în a aprecia dacă Decretul nr. 177/1948 a fost sau nu unul abuziv și neconstituțional în raport cu Constituția din anul 1948, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privința imobilului în litigiu, trebuie analizat prin raportare la situația din anul 1948.
Așa cum s-a statuat cu referire la acest aspect în practica judiciară, instanța de azi este chemată să verifice dacă aplicarea Decretului nr. 177/1948, în anul 1948, a fost făcută cu respectarea prevederilor sale, mai precis art. 37 din acest act normativ. Or, cu privire la imobilul în litigiu procedura menționată nu a fost respectată iar preluarea a fost abuzivă.
Faptul, invocat în apărare de către pârâtă că acest locaș de cult a fost edificat cu sprijinul tuturor locuitorilor din zona, nu prezintă relevanță și nu este de natură a crea vreun drept în favoarea bisericii ortodoxe, atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamantei a fost legal dobândit și mai ales, că la momentul edificării credincioșii erau aproape toți greco - catolici. Reclamanta este continuatoarea fostului proprietar CF deposedat abuziv, justificând calitate procesuală pentru aceste demers judiciar.
Pentru ansamblul considerentelor expuse, instanța apreciază că acțiunea formulată de către reclamanta P. R. U. cu R. G. -C. este întemeiată și în consecință,
În baza prevederilor art. 480 C.civ. și art. 3 alin. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, art.37 din Legea nr.177/1948 va admite acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei, va dispune anularea încheierii de întabulare nr. 2310/_ prin care pârâta și-a înscris în CF nr. 16581 C., dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A 2-4 în baza Decretului nr. 358/1948 precum și restabilirea situației anterioare prin reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantei Biserica G. -C. din C. ; totodată va obliga pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în CF 16581 C., cu nr. top_ /2, 7257/3.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat";.
Cererea de apel.
Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at "recurs";, în termen legal, pârâta P.O. R. "B. V. " I.
, solicitând, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre rejudecare, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului s-a invocat greșita aplicare a legii de către Tribunalul Cluj, respectiv, faptul că, deși în motivarea hotărârii sale instanța de fond a reținut toate prevederilor legale existente în materie (Decretul nr. 126/1990, Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000, art. 480 C.civ., Legea nr. 7/1996), inclusiv cele care nu mai sunt actualmente în vigoare (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948 și Constituția din 1948), totuși nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, respectiv, nu a ținut seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.
Hotărârea, a arătat recurenta, a fost motivată în baza unor texte de lege abrogate (Legea nr. 177/1948 și Constituția din 1948), deși, în prezent, situația este reglementată cât se poate de clar prin Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.
Baza legală a admiterii acțiunii, astfel cum acesta a fost menționată în sentință, este un text de lege care nu mai este în vigoare, respectiv, art. 37 din Legea nr. 177/1948, bază legală pe care recurenta înțelege să o conteste tocmai pentru acest motiv.
Instanța de fond a încălcat flagrant principiile stabilite în Decizia Curții Constituționale nr. 23/_ și în Decizia Curții Constituționale nr. 1201/_
, prin care s-au făcut statuări, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 126/1990, cu privire la reconstituirea dreptului de proprietate, respectiv: decizia unei comisii mixte formată din reprezentanții clericali ai cultului care au deținut aceste bunuri înainte de anul 1948 și ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; opțiunile credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate; reconstituirea dreptului de proprietate, fiind diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietatea de stat, se face cu respectarea principiului libertății cultelor religioase.
Recurenta s-a întrebat retoric ce s-ar întâmpla în situația în care, chiar dacă nu ar mai exista niciun credincios greco-catolic în parohia reclamantei, totuși aceasta ar avea câștig de cauză în baza faptului că martorii audiați au afirmat că în 1948 toți erau greco-catolici, luându-se în considerare legi abrogate, și neacordându-se nicio importanță Decretului-lege nr. 126/1990?
Prin aplicarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 126/1990, care are în vedere criteriul esențial al opțiuni majorități enoriașilor - ridicat de Curtea Constituțională la rang de principiu -, nu se încalcă principiul libertății cultelor religioase.
Recurenta contestă susținerile instanței de fond, conform cărora, pârâta nu a făcut dovada părăsirii cultului, cerută de prevederile art. 39 din Legea nr.
177/1948, în condițiile în care este de notorietate faptul că, din moment ce cultul greco-catolic a fost desființat, P. G. C. I. nu a mai putut să își continue existența, iar consecințele desființării sale au fost trecerea în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a patrimoniului acestora, dar și faptul considerării tuturor persoanelor ca fiind ortodoxe.
Greșit se reține în sentința recurată faptul că recurenta nu a justificat existența unui titlu cu privire la imobilul în litigiu, câtă vreme nu se poate vorbi despre inexistența unui titlu, în condițiile în care tocmai art. 37 din Decretul nr. 177/1948, la care face referire instanța de fond, prevedea că "dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunităților locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit pierde de drept o parte din patrimoniul său, proporțională cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și această parte proporțională se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noi credincioși"; (alin. 1). Se arată totodată, în alin. 2, că "dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica precum și edificiile anexe, aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat …. Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat";.
În anul 1948, ca urmare a cererii preotului greco-catolic, Augustin Suciu, de a trece la cultul ortodox, întreaga comunitate de credincioși a trecut la cultul ortodox, împreună cu preotul, înființându-se astfel P. O. R. "B. V. ";
I., demersul preotului nefiind unul făcut doar pentru sine, ci pentru întreaga comunitate.
Același preot a făcut demersuri pentru întabularea bisericii și a casei parohiale, în temeiul art. 1 din Decretul nr. 358/1948 și art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Astfel, transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act administrativ de autoritate, și nu printr-un act de drept civil, neputându-se deci susține că întabularea a fost nelegală.
Recurenta a arătat că lăcașul de cult a fost înzestrat de către enoriașii pe care îi deservește, iar vechea casă parohială a fost radical transformată, din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox.
G. -catolicii își păstrează cultul și, pe lângă faptul că sunt în număr foarte mic, aspect reținut de către instanță, aceștia au o capelă pe Valea Chintăului, nedorind și nemanifestându-se în sensul că ar dori să intre în posesia vechiului lăcaș de cult, o atare dorință existând doar în persoana preotului B. .
Poziția procesuală a reclamantei intimate.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă l a d ata de_, recl aman ta in timat ă
a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținerea în totalitate a sentinței recurate, cu compensarea cheltuielilor de judecată ale părților, motivat pe faptul că reclamanta este succesoarea de drept a Bisericii Române Unite cu R., Cult declarat reactivat prin Decretul-lege nr. 9/1989, Decretul-lege nr. 126/1990 și Legea nr. 189/2006; încheierea de întabulare a pârâtei, cu nr. 2310/_, este nelegală, și din perspectiva art. 17 din Legea nr. 115/1938 și din perspectiva Decretului nr. 358/1948.
Art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede că bunurile preluate de către stat prin efectul Decretul nr. 358/1948 se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu R. .
La termenul de judecată din data de_ Curtea de Apel C., învestită cu
soluț ion are a aces tu i recurs, a d ispus re calificarea căii de atac , din recurs în apel, în virtutea dispozițiilor art. 2821C.pr.civ. (f. 53, 54 dosar apel).
La termenul de judecată din data de_, ca urmare a închiderii dezbaterilor, apelul a fost dezbătut pe fond, dispunându-se amânarea pronunțării hotărârii pentru data de_ .
Prin concluziile scrise înregistrate la data de_,
pârâta apelantă a solicitat, ca urmare a admiterii apelului, desființarea în totalitate a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea de către instanța de fond a excepțiilor: lipsei calității procesuale active a reclamantei, dintr-o dublă perspectiv, pe de o parte, a lipsei de identitate, în cadrul acțiunii în revendicare, cu proprietarul tabular, iar pe de altă parte, a lipsei dovezii că ar fi succesoarea legală a proprietarei tabulare Biserica G. -C. ce a funcționat până în 1948; excepția inadmisibilității acțiunii.
Soluția primei instanțe de apel.
Prin decizia civilă nr. 258/A/_, pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel C.
a respins ca nefondat apelul pârâtei, menținând în întregime sentința apelată.
În mo tiv are a dec iz ie i pronunț ate, ins tanț a de apel a reț inu t în cons ideren tele
aces te ia, ur măto arel e :
"
Prin concluziile scrise depuse în apel apelanta arată că instanța de fond nu a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei raportat la obiectul cauzei, aceasta fiind a proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar.
Curtea constată că în dosar nr._ la termenul din data de_, potrivit încheierii de la acea dată (fila 26 dosar nr._ al Judecătoriei C. -N.
) pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei raportat la obiectul cauzei, aceasta fiind a proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar. Reclamanta a arătat că pârâta nu deține un titlu cu privire la imobil iar instanța a prorogat pronunțarea asupra acestei excepții după care a dispus declinarea competenței în favoarea T. ului C. .
Potrivit încheierii care a consemnat dezbaterile pe fond ale cauzei (fila 120 verso alin. 1 dos. nr._ al T. ului C. ) instanța a constatat că nu mai sunt alte excepții de ridicat, prin urmare se poate aprecia cu temei că pârâta nu a mai înțeles să susțină excepția lipsei calității procesuale pasive prin urmare T. ul nu a omis să se pronunțe asupra acestei excepții dat fiind că nu a mai fost susținută.
Ca și chestiune de procedură, motivele invocate prin concluziile scrise nu pot depăși cadrul procesual deja constituit până la închiderea dezbaterilor, aceasta pentru a putea asigura contradictorialitatea și dreptul la apărare al părților.
Apoi, potrivit art. 287 Cod procedură civilă, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul trebuie indicate prin chiar cererea de apel, sub sancțiunea decăderii, omisiune care poate fi complinită până la prima zi de înfățișare.
Invocarea unor chestiuni doar prin concluziile scrise depășesc termenul procedural până la care se pot invoca motive de apel, nefiind aduse și la cunoștința celeilalte părți pentru a putea să își efectueze apărarea, și este evident că instanța de apel nu poate să se pronunțe asupra acestor chestiuni expuse pentru prima dată în concluziile scrise ale apelantei.
Mai trebuie determinat dacă vreuna dintre problemele expuse în concluziile scrise sunt chestiuni de ordine publică, pentru a constata dacă este necesară repunerea pe rol a cauzei, dat fiind că relativ la celelalte chestiuni care nu sunt de ordine publică, sancțiunea estre cea prevăzută de art. 287 Cod procedură civilă, anume decăderea și imposibilitatea analizării acestor probleme invocate după termenul legal.
Față de cele de mai sus rămâne a analiza dacă excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel cum a fost motivată, este o chestiune de ordine publică și prin urmare ar fi necesar să se repună cauza pe rol pentru a fi pusă în discuția părților.
În prealabil trebuie să reamintim cele de mai sus, anume că nici măcar în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, după închiderea dezbaterilor nu se pot invoca argumente noi, așa cum a procedat apelanta.
Prin urmare, argumentele invocate de către apelantă după închiderea dezbaterilor în apel în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive nu vor fi luate în considerare pentru a nu vătăma dreptul la apărare al intimatei și pentru a nu încălca principiul contradictorialității.
Rămâne a se stabili dacă excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel cum a fost motivată la fondul cauzei, în apel nefiind reiterată și susținută, este o chestiune de ordine publică.
Curtea constată că pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei raportat la obiectul cauzei, aceasta fiind a proprietarului posesor împotriva posesorului neproprietar. Reclamanta a arătat că pârâta nu deține un titlu cu privire la imobil.
Or, cu privire la această chestiune curtea constată că aceasta nu este o excepție propriu-zisă ci este o problemă legată de condițiile de admisibilitate pe fond a acțiunii.
Prin prisma acestei chestiuni curtea constată că tribunalul nu avea ce excepție să soluționeze, pe lângă faptul că apelanta pârâtă nu a mai susținut excepția în fața acelei instanțe.
În ce privește motivele de apel propriu-zise depuse inițial, se arată că instanța a aplicat dispoziții care nu mai sunt în vigoare actualmente (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituția din 1948).
Curtea reține că acest motiv de apel nu este fondat deoarece instanța de fond trebuia să analizeze incidența acelor dispoziții legale, chiar dacă în prezent acestea sunt abrogate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.
Or, ca să se stabilească dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau al încheierii actului, evident că în funcție de dispozițiile în vigoare la acel moment, al efectuării înscrierii sau al încheierii actului, potrivit regulii tempus regit actum, potrivit căreia actul juridic este supus regulilor aplicabile de la momentul edictării lui.
Mai susține apelanta că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor direct aplicabile acestei spețe, respectiv, prevederile Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabilește că "Situația juridică a lăcașurilor de cult ... care au aparținut Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolica) și au fost preluate de Biserica O. R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".
În speță, se susține, nu s-a alcătuit nici o astfel de comisie.
Curtea reține că nici acest motiv de apel nu poate fi primit deoarece procedura prevăzută de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost respectată dat fiind că reprezentanții celor două culte s-au întâlnit la data de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluționa
problema pe cale amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere.
Această procedură indicată anterior poate fi considerată ca fiind o procedură prealabilă, în sensul art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, care dispune că "În cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in judecata."
Tot cu privire la această procedură prealabilă, art. 3 alin. 2 teza II din Decretul nr. 126/1990 stabilește că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau daca nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.
Or, prima ipoteză este exact cea din speță, anume comisia constituită nu a ajuns la nici un rezultat, prin urmare reclamanta era îndreptățită să formuleze prezenta acțiune în justiție.
Se mai susține de către apelantă că din interpretarea legii, dacă această comisie mixtă extrajudiciară trebuia să țină seama în hotărârea ei de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri (art. 3 alin. 1), atunci cu atât mai mult instanța de judecată trebuie să facă același lucru, nu să se raporteze în hotărârea sa la texte de lege care actualmente nu mai sunt în vigoare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948 - abrogat.
În susținerea acestui motiv mai arată apelanta că prin Decizia nr. 23 din_ și Decizia nr. 1201 din_ Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, reținând că prin actul normativ în discuție legiuitorul a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate, printre care acela al opțiunii credincioșilor, principii care au fost încălcate flagrant de către instanța de fond.
Consideră că nici ultimul principiu statuat de Curtea Constituțională nu a fost respectat, căci prin faptul că se pun în aplicare dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, nu înseamnă că se încalcă principiul libertății cultelor religioase. Libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută de art. 29 (5) din Constituție, ci și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care, în aceeași comunitate locală există și credincioși ortodocși și credincioși greco-catolici, criteriul esențial al opțiunii majorității enoriașilor - ridicat de Curtea Constituțională la rang de principiu - pentru determinarea destinației locașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe.
Acest motiv de apel este nefondat dat fiind că art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990, atunci când instituie criteriul dorinței majorității credincioșilor, se referă doar la modul în care comisia mixtă va stabili situația juridică a lăcașurilor de cult.
Prin urmare acest criteriu va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat fiind că în cazul în care comisia nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, dar se menționează expres în același text al art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 126/1990 că aceasta se exercită potrivit dreptului comun.
Or, dacă se aplică dreptul comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990, ci Codul civil, Legea nr. 7/1996 și analiza aplicării corecte a Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948.
Apelanta mai susține că instanța de fond a constatat că nu s-a întrunit nici o comisie, însă a stabilit că restituirea lăcașurilor de cult, excede dispozițiilor legii speciale adoptate până în prezent, reținând în continuare că temeiul legal în care pârâta a fost chemată în judecată îl constituie art. 480 cod civil și art. 37 din Legea nr. 177/1948 - abrogat.
Curtea constată că acea comisie s-a întrunit dar nu a ajuns la un rezultat, iar în ce privește lipsa unei reglementări speciale aceasta este reală și prin urmare devin incidente dispozițiile dreptului comun aplicabil în materie, anume, așa cum s-a reținut mai sus, Codul civil, Legea nr. 7/1996 și analiza aplicării corecte a Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948, chiar dacă în prezent acestea sunt abrogate au fost în vigoare la momentul preluării și prin urmare este necesară analiza corectei lor aplicări la acel moment.
Apelanta susține în continuarea motivelor sale de apel, referitor la reținerea instanței în sensul că pârâta nu a făcut dovada părăsirii cultului cerută de
prevederile art. 39 din Legea nr. 177/1948, că din moment ce cultul greco-catolic a fost desființat, consecințele desființării sale au fost trecerea în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a patrimoniului acestora, dar și faptul considerării tuturor persoanelor ca fiind ortodoxe. Acest fapt este demonstrat atât prin prevederile Decretului-Lege nr. 9/1989, cât și prin prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990.
Curtea reține că atâta timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desființarea cultului greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei arată în mod expres prin motivele de apel că nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948, atunci nu se poate susține că trecerea în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a unei părți a patrimoniului cultului greco-catolic efectuată în baza unui act normativ abuziv ar fi mai puțin abuzivă.
Invocarea Decretului-Lege nr. 9/1989, cât și a Decretului-Lege nr. 126/1990 nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se analizează în prezent dar în funcție de starea de fapt și de legislația de la momentul preluării.
Faptul că de la acel moment toate persoanele ce au aparținut cultului greco-catolic au fost considerate ca aparținând cultului ortodox este real în proporție cu majoritatea credincioșilor și dă posibilitatea unor analize care nu face obiectul acestei cauze, cum ar fi însușirea intimă a ritului ortodox de către foștii credincioși greco-catolici iar aceasta împreună cu folosirea de către aceiași credincioși, acum aparținând cultului ortodox, a aceluiași locaș de cult care a aparținut cultului greco-catolic, dar în prezent aparținând cultului ortodox, face să se nască sentimentul și ideea de nedreptate la momentul la care se dispune restituirea legitimă prin prisma dreptului comun a unui astfel de locaș de cult
către persoana juridică a cultului greco-catolic, care era proprietar înscris în cartea funciară asupra imobilului.
Susține apelanta că nu se poate vorbi despre inexistența unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 la care face referire instanța de fond și în baza căruia și-a motivat soluția instanța de fond, prevedea că dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunităților locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu numărul credincioșilor care au
părăsit-o și această parte proporțională se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși.
Curtea reține că în speță nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar ca aceste cazuri prevăzute în acest articol să fie constatate și soluționate de judecătoria populară a locului, or o astfel de hotărâre judecătorească nu a fost depusă.
Oricum textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor dar această chestiune trebuie analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 358/1948 de desființare faptică a cultului greco-catolic.
Mai susține apelanta că transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr- un act administrativ de autoritate și nu a unui act de drept civil. Prin urmare, nu se poate susține că intabularea a fost nelegală.
Susținerea nu este reală dat fiind că în cartea funciară, sub B 8, se menționează că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza cererii nr. 2038/1952 și a Decretului nr. 358/1948, ori o cerere nu este un act administrativ iar menționarea ca temei al intabulării a Decretului nr. 358/1948, care am stabilit mai sus că este larg acceptat ca fiind un act abuziv, nu poate duce la ideea că intabularea a fost legală.
Pe de altă parte, susține apelanta, s-a demonstrat că edificarea cultului s-a făcut prin contribuția tuturor românilor din zonă. În timp cartierul s-a dezvoltat, iar cei care sunt cuprinși în tabelele depuse sunt persoane ce locuiesc în cartier, de cult ortodox și care formează majoritatea celor care frecventează P., greco- catolicii pe lângă faptul că sunt în număr foarte mic, au o Capelă pe Valea Chintăului și ca atare, nu și-au manifestat și nici nu doresc să intre în posesia prezentului lăcaș de cult.
Consideră că soluția este nu numai nelegală, dar și imorală, contrară perceptelor religioase, aceasta însemnând că lăcașul să fie restituit în considerarea unui număr infim de credincioși, iar marea majoritate (chiar raportat la numărul reținut de către instanța) să fie lăsați sub cerul liber, fără lăcașul în care cel puțin de peste 50 de ani caută să-și găsească alinarea. Arată că lăcașul de Cult a fost înzestrat de enoriașii pârâtei.
Curtea nu poate primi nici acest motiv de apel dat fiind că această contribuție este reală și prin tradiție edificarea unui locaș de cult se face și prin contribuția, sau uneori cu contribuția majoritară a membrilor acelui cult, dar această chestiune vine în coliziune cu dispozițiile dreptului comun care nu dau posibilitatea decât unității de cult să fie înscrisă ca proprietară după finalizarea edificiului și concretizarea contribuției credincioșilor.
Apariția situațiilor atipice, cum este cea în speță, a edificării unui locaș de cult de către cultul greco-catolic și prin contribuția credincioșilor greco-catolici care între timp au devenit ortodocși, iar apoi lăcașul de cult, devenit proprietatea ortodoxă odată cu trecerea forțată a credincioșilor, se restituie cultului greco- catolic, nu dă posibilitatea credincioșilor deveniți ortodocși de a pretinde bunul,
lăcașul de cult, pentru ei, dat fiind că potrivit dreptului comun ce se aplică în materie proprietatea asupra acestui locaș de cult se dezbate între persoanele juridice unități sau părți ale cultelor, care au fost doar ele rând pe rând proprietare ale lăcașului de cult.
În ceea ce privește Casa P. lă, apelanta arată că aceasta a fost transformată radical, nu numai prin supraetajare și realizarea unui acoperiș nou, cât și celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox.
Curtea reține că aceasta este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel, inadmisibilă prin urmare, potrivit art. 292 Cod procedură civilă, iar pretențiile de acest gen, dacă sunt regulat formulate, sunt soluționate prin prisma dispozițiilor art. 494 Cod civil.
În temeiul prevederilor art. 296 Cod procedură civilă cât și al art. 282 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat apelul declarat de pârâta P. O. R. B. V. I. împotriva sentinței civile nr. 320/F din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o va menține";.
Primul recurs.
Împotriva deciziei Curții de Apel C. a declarat recurs pârâta P. O.
R. B. V. I. C., solicitând admiterea recursului și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, iar în subsidiar, modificare în totalitate a deciziei, în sensul admiterii apelului pârâtei și a respingerii acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată în toate instanțele, invocând în motivarea recursului: nerespectarea dreptului la apărare al pârâtei; încălcarea normelor de ordine publică privitoare la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; inadmisibilitatea acțiunii în anularea încheierii de CF, pe motiv că nu s-a cerut și constatarea nevalabilității actului în baza căruia s-a întabulat pârâta și rectificarea corespunzătoare a cărții funciare.
Soluția primei instanțe de recurs.
Prin decizia civilă nr. 5575/_, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Jus tiț ie, în dos ar nr._
, s-a admis recursul declarat de pârâta P. O.
R. B. V. I., s-a casat în întregime decizia nr. 258/A/2010 a Curții de Apel
C., cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a pronunța această soluție, Instanța Supremă a reținut în considerentele deciziei sale faptul că instanța de apel, prin nesoluționarea cererii de amânare, pentru lipsă de apărare și pentru comunicarea actelor de procedură, a încălcat dispozițiile art. 156 C.pr.civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
AL DOILEA CICLU PROCESUAL.
Soluția celei de a doua instanțe de apel ( în prima rejudecare ).
În re judec are, c auz a a f ost înreg is tr ată pe rolul Curț ii de Apel C. sub nr. _
*.
Pentru termenul de judecată din_, pârâta a depus un script intitulat
"
motivele apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 326/F/2010 a T. ului
C. ";, prin care a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată, invocând în motivarea acestui script următoarele: excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, derivând, pe de o parte, din lipsa calității sale de continuatoare a proprietarei tabulare Biserica G. -C. din C., iar pe de altă parte, din lipsa calității sale de proprietar în acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 C.civ.; excepția uzucapiunii întemeiată pe art.
27 din Decretul-lege nr. 115/1938, uzucapiune în temeiul căruia pârâta a dobândit proprietatea imobilului litigios.
Curtea de Apel C., prin decizia civilă nr. 9/A/_, pronunțată în dosar nr._ *
, a respins ca nefondat apelul pârâtei, menținând în întregime sentința civilă nr. 326/F/_ a T. ului C., reținând în considerentele deciziei sale, următoarele:
"
Referitor la starea de fapt, împrejurările esențiale au fost temeinic stabilite prin hotărârea primei instanțe.
Astfel, conform C.F. nr. 16581 C., corpul funciar cu nr. top._ /2 și top.7257/3 constând din biserică, casă parohială și loc de casă în suprafață de 721 stj.p a constituit proprietatea Bisericii G. -C. din C. .
În data de 15 iulie 1950, prin încheierea de carte funciară nr. 2310 imobilele au trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din C. X I., temeiul acestei treceri fiind Decretul nr. 358/1948.
Conform adeverinței eliberate de Episcopia R. U. cu R. G. -C. P.
I. este continuatoarea celei înființate de prof. V. Chindris în anul 1938 și preluată de biserica ortodoxă.
Cu privire la procedura reglementată de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, ea a fost respectată, reprezentanții celor două culte s-au întâlnit în data de 22 ianuarie 2004, apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere. Astfel, reclamanta a învestit instanța cu prezenta cerere de chemare în judecată formulată în temeiul art. 480 C.civ, raportat la art. 37 din Legea nr. 177/1948.
Apelanta a invocat în apărare excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei P. R. U. cu R. G. -C. I. C., susținând, în esență, că nu a fost dovedită împrejurarea că această parohie este continuatoarea Bisericii Catolice din C., înscrisă ca proprietar tabular în CF nr. 16581, în data de _
.
Corespunde realității faptul că Biserica G. -C. din C. a fost menționată în calitate de proprietar tabular cu privire la imobilele ce fac obiectul prezentului drept litigios, însă nu mai puțin adevărat este că, potrivit regimului general al cultelor religioase, în vigoare la data efectuării înscrierii, Biserica a fost menționată în sensul de cult religios, cu referire la cultul român greco-catolic (unit), recunoscut la acea dată de Statul Român.
Cultele religioase erau recunoscute ca persoane juridice. Tot astfel, părțile componente locale ale cultelor religioase, precum comunități, parohii, unități, grupe, erau recunoscute ca persoane juridice. În acest sens erau dispozițiile Decretului nr. 177/1948.
De altfel, însăși apelanta, în cuprinsul declarației de apel, astfel cum a fost ea completată, confirmă această organizare, arătând că Biserica R. U. cu R. cuprinde cinci eparhii, structurate în vicariate, protopopiate și parohii, Eparhia
-C. de C. - Gherla având un vicariat la Gherla, mai multe protopopiate și peste 100 de parohii, organizate ca persoane juridice.
Potrivit adeverinței eliberată de Episcopia R. U. cu R. de C. - Gherla cu nr. 239 din_, administratorul parohial al Parohiei G. -catolice I. din C.
-N. este părintele prof. dr. I. M. B., iar teritoriul Parohiei I. este cuprins între străzile:
nord - vest: str. Dragoș Vodă, str. Vrancei, str. Fabrica de chibrituri, până la Gara C.F.R.;
est: str. Oașului, str. G. Asachi, str. I., str. Sobarilor, str. Muncii, până la Întreprinderea C.U.G.;
nord: str. Muncii, str. Doinei, str. Breaza și str. C. ului.
Așadar, Episcopia, prin adeverința emisă, confirmă competența teritorială a Parohiei Române Unite cu R. C. I. C., imobilele în litigiu fiind cuprinse în perimetrul acestora. Totodată, se confirmă continuitatea juridică, în sensul că reclamanta este continuatoarea Parohiei înființate de preotul V. Chindriș în anul 1938, ale cărei bunuri au fost preluate de Statul Comunist în anul 1948 și predate Bisericii Ortodoxe Române.
Legitimarea procesuală activă a reclamantei a fost, așadar, justificată în cauză, susținerile pârâtei dovedindu-se a fi neîntemeiate.
Se arată că instanța a aplicat dispoziții care nu mai sunt în vigoare actualmente (Decretul nr. 358/1948, Legea nr. 177/1948, Constituția din 1948).
Curtea reține că acest motiv de apel nu este fondat deoarece instanța de fond trebuia să analizeze incidența acelor dispoziții legale, chiar dacă în prezent acestea sunt abrogate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 din Legea nr. 7/1996 orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil.
Or, ca să se stabilească dacă înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil, analiza trebuie făcută la momentul efectuării înscrierii sau al încheierii actului, evident că în funcție de dispozițiile în vigoare la acel moment, al efectuării înscrierii sau al încheierii actului, potrivit regulii tempus regit actum, potrivit căreia actul juridic este supus regulilor aplicabile de la momentul edictării lui.
Mai susține apelanta că instanța de fond nu a făcut aplicarea dispozițiilor direct aplicabile acestei spețe, respectiv, prevederile Decretului nr. 126/1990 cu modificările ulterioare, care în art. 3 stabilește că "Situația juridică a lăcașurilor de cult ... care au aparținut Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolica) și au fost preluate de Biserica O. R. se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". În speță, se susține, nu s-a alcătuit nicio astfel de comisie.
Acest motiv de apel nu poate fi primit deoarece procedura prealabilă reglementată de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, a fost respectată, dat fiind că reprezentanții celor două culte s-au întâlnit în data de 22 ianuarie 2004 apreciind că este necesar a se soluționa problema pe cale amiabilă. Ulterior, deși ambele părți au susținut că au avut loc mai multe întâlniri, nu s-a ajuns la o înțelegere.
Conform art. 3 alin. 2 teza II din Decretul nr. 126/1990, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau daca nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.
Or, prima ipoteză este cea din speță, anume comisia constituită nu a ajuns la niciun rezultat, prin urmare reclamanta era îndreptățită să formuleze prezenta acțiune în justiție, pe calea dreptului comun.
Atunci când instituie criteriul dorinței majorității credincioșilor, art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990 se referă doar la modul în care comisia mixtă va stabili situația juridică a lăcașurilor de cult.
Prin urmare, acest criteriu va fi luat în considerare doar de către numitele comisii mixte, dat fiind că în cazul în care comisia nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, dar se menționează expres în același text al art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 126/1990 că aceasta se exercită potrivit dreptului comun.
Or, dacă se aplică dreptul comun acesta nu poate fi legea specială, adică nu sunt aplicabile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 126/1990, ci Codul civil și Legea nr. 7/1996.
Apelanta mai susține că instanța de fond a constatat că nu s-a întrunit nicio comisie, însă a stabilit că restituirea lăcașurilor de cult, excede dispozițiilor legii speciale adoptate până în prezent, reținând în continuare că temeiul legal în care pârâta a fost chemată în judecată îl constituie art. 480 Cod Civil și art. 37 din Legea nr. 177/1948 - abrogat.
A fost dovedit în cauză că acea comisie s-a întrunit dar nu a ajuns la un rezultat, iar în ce privește lipsa unei reglementări speciale, aceasta este reală și, prin urmare, devin incidente dispozițiile dreptului comun aplicabil în materie, anume, Codul civil, Legea nr. 7/1996 și analiza aplicării corecte a Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948, chiar dacă în prezent acestea sunt abrogate au fost în vigoare la momentul preluării și prin urmare este necesară analiza corectei lor aplicări la acel moment.
Curtea reține că atâta timp cât Decretul nr. 358/1948 a procedat în mod abuziv la desființarea cultului greco-catolic, ceea ce este de notorietate, iar pârâta la rândul ei arată în mod expres, prin motivele de apel, că nu a contestat caracterul abuziv al Decretului nr. 358/1948, atunci nu se poate susține că trecerea în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române a unei părți a patrimoniului cultului greco-catolic efectuată în baza unui act normativ abuziv ar fi mai puțin abuzivă.
Invocarea Decretului-lege nr. 9/1989, cât și a Decretului-lege nr. 126/1990 nu schimbă caracterul abuziv al preluării imobilelor, dat fiind că acest caracter se analizează în prezent în funcție de starea de fapt și de legislația de la momentul preluării.
Faptul că de la acel moment toate persoanele ce au aparținut cultului greco-catolic au fost considerate ca aparținând cultului ortodox este real în proporție cu majoritatea credincioșilor, și dă posibilitatea unor analize care nu face obiectul acestei cauze, cum ar fi însușirea intimă a ritului ortodox de către foștii credincioși greco-catolici, iar aceasta împreună cu folosirea de către aceiași credincioși, acum aparținând cultului ortodox, a aceluiași locaș de cult care a aparținut cultului greco-catolic, dar în prezent aparținând cultului ortodox, face să se nască sentimentul și ideea de nedreptate la momentul la care se dispune restituirea legitimă prin prisma dreptului comun a unui astfel de locaș de cult către persoana juridică a cultului greco-catolic, care era proprietar înscris în cartea funciară asupra imobilului.
Susține apelanta că nu se poate vorbi despre inexistența unu titlu câtă vreme tocmai textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 la care face referire instanța de fond și în baza căruia și-a motivat soluția instanța de fond, prevedea că dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor comunităților locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și această parte proporțională se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii credincioși.
În speță nu s-a dovedit respectarea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dat fiind că alin. ultim al acestui text legal prevede că era necesar ca aceste cazuri prevăzute în acest articol să fie constatate și soluționate de judecătoria populară a locului, or o astfel de hotărâre judecătorească nu a fost depusă.
Textul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 era aplicabil tuturor cultelor dar această chestiune trebuie analizată în strânsă corelare cu constatarea caracterului abuziv al Decretului nr. 358/1948.
Mai susține apelanta că transferul dreptului de proprietate s-a făcut printr- un act administrativ de autoritate și nu a unui act de drept civil; prin urmare, nu se poate susține că intabularea a fost nelegală.
Susținerea nu este reală întrucât în cartea funciară, sub B 8, se menționează că intabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza cererii nr. 2038/1952 și a Decretului nr. 358/1948, ori o cerere nu este un act administrativ, iar menționarea ca temei al intabulării a Decretului nr. 358/1948 nu poate duce la ideea că intabularea a fost legală.
Pe de altă parte, susține apelanta, s-a demonstrat că edificarea cultului s-a făcut prin contribuția tuturor românilor din zonă. În timp cartierul s- a dezvoltat, iar cei care sunt cuprinși în tabelele depuse sunt persoane ce locuiesc în cartier, de cult ortodox și care formează majoritatea celor care frecventează P., greco-catolicii pe lângă faptul că sunt în număr foarte mic, au o Capelă pe Valea Chintăului și ca atare, nu și-au manifestat și nici nu doresc să intre în posesia prezentului lăcaș de cult.
Cu referire la acest motiv de apel, se apreciază că nu poate fi primit dat fiind că această contribuție este reală și prin tradiție edificarea unui locaș de cult se face și prin contribuția, sau uneori cu contribuția majoritară a membrilor acelui cult, dar această chestiune vine în coliziune cu dispozițiile dreptului comun care nu dau posibilitatea decât unității de cult să fie înscrisă ca proprietară după finalizarea edificiului și concretizarea contribuției credincioșilor.
Apariția situațiilor atipice, cum este cea în speță, a edificării unui locaș de cult de către cultul greco-catolic și prin contribuția credincioșilor greco-catolici care între timp au devenit ortodocși, iar apoi lăcașul de cult, devenit proprietatea ortodoxă odată cu trecerea forțată a credincioșilor, se restituie cultului greco- catolic, nu dă posibilitatea credincioșilor deveniți ortodocși de a pretinde bunul,
lăcașul de cult, pentru ei, dat fiind că potrivit dreptului comun ce se aplică în materie proprietatea asupra acestui locaș de cult se dezbate între persoanele juridice unități sau părți ale cultelor, care au fost doar ele rând pe rând proprietare ale lăcașului de cult.
În ceea ce privește Casa P. lă, apelanta arată că aceasta a fost transformată radical, nu numai prin supraetajare și realizarea unui acoperiș nou, cât și celelalte dotări adiacente care de asemenea s-au făcut din sumele agonisite din contribuțiile enoriașilor de rit ortodox.
Curtea reține că aceasta este o cerere care a fost formulată pentru prima dată în apel, inadmisibilă prin urmare, potrivit art. 292 Cod procedură civilă, iar pretențiile de acest gen, dacă sunt regulat formulate, sunt soluționate prin prisma dispozițiilor art. 494 Cod civil.
Cu privire la excepția prescripției achizitive, invocată de apelantă, în condițiile speciale prescrise prin Decretul-lege nr. 115/1938, Curtea subliniază că, potrivit dispozițiilor art. 27 din actul normativ evocat, se numește uzucapiune tabulară sau în convalescența titlului cazul în care s-au înscris fără cauză legitimă drepturile reale care pot fi dobândite prin uzucapiune, ele rămânând valabil dobândite dacă titularul dreptului l-a posedat cu bună-credință, potrivit legii, timp de 10 ani.
Sunt, așadar, necesare, pentru uzucapiunea tabulară următoarele condiții: înscrierea fără cauză legitimă a unor drepturi reale, exercitarea posesiei cu bună- credință și termenul de 10 ani.
Apare evident că, în prezenta cauză, nu se verifică a doua condiție a uzucapiuni tabulare, exercitarea posesiei cu bună-credință, o posesie utilă, formată din elementele ei componente, corpus și animus, și care să conțină elementele calitative de a fi continuă, netulburată, publică și neechivocă. În cauză, preluarea abuzivă a imobilelor de către Statul Comunist, în absența unui titlu legal constituit cu privire la acesta, exclude caracterul bunei credințe a posesiei exercitată, imprimând acesteia caracterul violenței și al echivocului. Prin urmare, efectul achizitiv al uzucapiunii tabulare, care constă în dobândirea dreptului real în persoana proprietarului tabular, apare exclus în prezenta speță.
Susține apelanta că acțiunea în anularea încheierii de întabulare, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, întrucât ea nu este grefată pe o acțiune în rectificare de carte funciară.
Din această perspectivă, observă Curtea că, printr-o exercitarea rolului activ, prima instanță a dat o calificare juridică corectă acțiunii, urmărind motivele cererii introductive și nu doar capetele de cerere formulate de reclamantă, în mod izolat. Acțiunea este una în rectificare de carte funciară, așa cum apare reglementată o astfel de acțiune prin dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, ipoteza vizată fiind aceea a lipsei actului juridic în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea, o lipsă totală de titlu, care, potrivit legii în vigoare la data preluării, trebuia să fie o hotărâre judecătorească.
Acțiunea în rectificare se prezintă aici ca mijloc spre a obține înlăturarea totală a încheierii de întabulare și a consecințelor acesteia, astfel că prin admiterea acțiunii în rectificare se va înlătura automat și încheierea respectivă, efectuată în cartea funciară, fiind vorba de o încheiere nevalabilă, de natură să afecteze însuși fondul dreptului tabular, iar nu de simple greșeli materiale existente în cuprinsul acesteia. Verificate fiind condițiile rectificării reglementată prin art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, în mod corect această acțiune a fost admisă în primă instanță cu toate efectele intrinseci.
Nu se justifică, așadar, niciunul dintre motivele de apel susținute de pârâtă, astfel că, văzând și dispozițiile art. 296 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondată această cale de atac și va menține în tot sentința civilă nr. 320/F din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._ ";.
Al doilea recurs.
Prin decizia civilă nr. 563/_, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Jus tiț ie în dos ar nr._ *,
s-a admis recursul declarat de pârâta P. O.
R. B. V. I. C., a fost casată în întregime decizia recurată nr. 9/A/_ a Curții de Apel C., dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel.
Pen tru a pronunț a ace as tă soluț ie, Ins tanț a Supre mă a reț inu t în
cons ideren tele dec iz ie i s ale, ur măto arele:
"
Î. Curte observă, mai întâi, că dispozițiile art. 304 pct. 6 C.pr.civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susținute de argumente care să se subsumeze acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate.
De aceea, așa cum s-a arătat anterior, recursul va fi analizat doar din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica R. U. cu R., prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și
b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica O. R.
, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.
Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alineatele 2-4, prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță.
De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia, nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit
dreptului comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.
Învestită cu o astfel de cerere instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.
Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă" clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel într
- o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (decizia CC. nr. 23/1993, decizia CC. nr. 49/1995).
Aceasta, întrucât democrația "presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri"; - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor".
Totodată, s-a statuat că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase" iar în condițiile în care "în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe" întrucât "altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic".
Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în același timp, nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor.
În felul acesta, statul, ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de numărul credincioșilor (și o limitare de ordin material).exercițiului acestor drepturi.
Este vorba aici și de îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie.
O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptări acelei măsuri.
Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii G. -Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.
Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și
jurisprudența CEDO, respectiv, cauza Raicu împotriva României).
Prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform încheierii de intabulare nr. 2310/_ ) pe numele Parohiei Ortodoxe Române din C. I. .
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica
R. U. cu R. ( G. -C. ), urmare a abrogării Decretului nr. 358/l948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun.
Astfel, la interogatoriul propus de pârâtă în fața instanței de fond, reclamanta a susținut că numărul credincioșilor este "de 204 suflete în viață, 12 morți, 3 plecați în alte cartiere" și că la slujbă participă 8 persoane din alte cartiere. Cu toate acestea, în tabelul nominal (filele 48-50 dosar fond) sunt indicate l76 persoane, iar ulterior s-a depus o listă cu 193 persoane (filele 51-58 dosar fond). T. ul a constatat că din compararea domiciliului credincioșilor menționați în aceste tabele cu străzile arondate acestei parohii greco-catolice rezultă că aproape jumătate din cei înscriși nu sunt arondați reclamantei. De asemenea, a reținut că pârâta a depus un tabel nominal cu cetățenii cartierului care frecventează biserica ortodoxă, în număr de 2890 credincioși.
În recurs, recurenta-pârâtă a depus un centralizator încheiat la 4 martie 2012, cu ocazia efectuării recensământului credincioșilor ortodocși aflați în evidența parohiei Ortodoxe Române B. V., din cartierul I., municipiul C. N. (filele 69 - 182 dosar recurs), din care rezultă că în această parohie sunt 1564 de familii de credincioși ortodocși, cuprinzând 4745 de persoane .
Se poate constata că aceste aspecte nu au fost lămurite în niciun fel de instanța de apel care, în mod greșit, a considerat că numai Comisia mixtă clericală trebuie să țină cont de voința credincioșilor. Instanța are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispozițiile art. 3 din decretul-lege nr. 126/1990, acțiunea în revendicare în speță nefiind una de drept comun, clasică, ci o acțiune în revendicare ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială.
Prin urmare, instanța de apel trebuie să ceară părții interesate să facă dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorința credincioșilor, urmând a avea în vedere, în acest sens și înscrisurile depuse de recurentă în fața instanței de recurs.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C.pr.civ., Î. Curte va admite recursul și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.
Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentă, referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei, la inadmisibilitatea petitului privind anularea încheierii de carte funciară și la excepția uzucapiunii";.
AL TREILEA CICLU PROCESUAL.
Soluția celei de a treia instanțe de apel (în a doua rejudecare).
În rejudecare, cauza a fost reînreg is tr ată pe rol ul Curț ii de Apel C.
sub nr._ **.
Apelul pârâtei este fondat în parte.
În rejudecare, Curtea de Apel C., ca instanță de apel, a fost ținută de limitele rejudecării impuse prin decizia de casare a Înaltei Curți de C. și Justiție.
Este știut faptul că, potrivit art. 315 alin. 1 C.pr.civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Se pune firesc întrebarea în ce măsură cele statuate prin decizia de casare sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, dat fiind că textul art. 315 alin. 1 C.pr.civ. reglementează o atare obligativitate doar în ceea ce privește probleme de drept dezlegate, respectiv necesitatea administrării unor noi probe.
Jurisprudența a fost constantă, atunci când a statuat în sensul că îndrumările din decizia de casare, stabilite pentru instanța de rejudecare, sunt obligatorii întru totul, iar neconformarea instanței de rejudecare îndrumărilor din decizia de casare - atât cu privire la problema drept dezlegată, cât și cu privire la necesitata administrării unor probe -, atrage casarea hotărârii instanței de rejudecare, ca fiind pronunțată cu încălcarea legii (a se vedea în acest sens T. ul Suprem, Secția Civilă, Decizia nr. 239/1978, în I.G. Mihuță, Repertoriul III, pag. 306, nr. 150).
Cu alte cuvinte, instanța de trimitere nu este îndreptățită să reexamineze o problemă de drept definitiv soluționată prin decizia instanței de recurs (T. ul Suprem, Col. Civ., Decizia nr. 1341/1957, în C.D. 1957, pag. 359).
Altfel spus, singura îngrădire adusă atribuțiilor judecătorilor care rejudecă cauza după casare este aceea că hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la punctele de drept dezlegate. Însă, starea de fapt a procesului urmează să fie stabilită de instanța de trimitere, care poate sau nu să ajungă din nou la aceeași concluzie ca și prima instanță.
În caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest, cauza intrând în puterea lucrului judecat (T. ul Suprem, Secția Civilă, Decizia nr. 2182/1973, în I.G. Mihuță, repertoriul II, pag. 392, nr. 211).
Textul art. 315 C.pr.civ. a fost supus cenzurii instanței de contencios constituțional, Curtea Constituțională a României pronunțându-se în sensul că acest text este constituțional în raport cu prevederile art. 123 alin. 2 și art. 124 alin. 3 (în urma republicării) din Constituție.
Curtea Constituțională a statuat în sensul că, controlul judiciar ce se exercită de către instanțele care soluționează căile de atac, asupra instanțelor care au pronunțat hotărârile atacate, nu reprezintă o limitare a independenței judecătorilor, deoarece el este întotdeauna posterior și nu are, în consecință, cum să îi influențeze pe judecătorii care au pronunțat hotărârile supuse controlului.
Îndrumările date de instanța de recurs sau de apel, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt date în cadrul activității cu caracter jurisdicțional a instanțelor de apel sau de recurs, și nu au nimic comun cu situația nepermisă
când, pe cale administrativă, ierarhică, un judecător ar primi indicații asupra modului în care trebuie să judece un anumit proces.
Pe de altă parte, Curtea Constituțională a observat că instituția controlului judiciar își găsește reazămul constituțional în dispozițiile art. 128 (art. 129 în urma republicării) din Legea fundamentală.
Dacă judecătorii de la instanța de fond nu ar fi obligați să se supună celor statuate prin decizia de casare, respectiv, îndrumărilor instanței de apel sau de recurs, putând reitera erorile comise prin soluția ce a fost desființată, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac, pentru aceleași temeiuri și la prelungirea duratei soluționării cauzelor în mod nepermis.
Astfel s-ar încălca cerința soluționării proceselor într-un termen rezonabil, prevăzută la art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Decizia nr. 332/2001, în Monitorul Oficial nr. 113/_ ; Decizia nr. 360/2002, în Monitorul Oficial nr. 148/_, Decizia nr. 854/2006, în Monitorul Oficial nr. 31/_ ).
O problemă deosebită în privința aplicării dispozițiilor art. 315 C.pr.civ. o reprezintă limitele în care se poate realiza rejudecarea cauzei, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare.
Textul art. 315 C.pr.civ. nu acoperă toate situațiile ce se pot produce în practică, dar el enunță incontestabil principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare.
Prima regulă, și care este și cea mai importantă, enunțată în această materie, vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe.
În doctrină s-a arătat că dispozițiile art. 315 C.pr.civ. limitează obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate, și la necesitatea administrării unor probe, astfel că, pe cale de consecință, modul de interpretare a unui anumit text de lege, ori aplicarea unui anumit principiu
de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs prin decizia de casare, este obligatorie pentru judecăt orii fondului
(a se vedea în acest sens, I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ediția 5, Editura C.H. Beck, B. ești, 2010, pag. 790 și urm.).
Prin urmare, instanța chemată a rejudeca cauza nu va putea refuza o atare interpretare, sub pretext că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, fiind obligați să respecte modul de interpretare a unui anumit text de lege, astfel cum această interpretare a fost făcută prin decizia de casare, ori să aplice un anumit principiu de drept, în sensul stabilit prin decizia de casare.
Deși s-ar părea că în privința problemelor de fapt instanța de rejudecare a cauzei are o deplină putere de apreciere, totuși, nu trebuie să se înțeleagă că în privința stării de fapt libertatea instanței de fond este una absolută sau discreționară, în condițiile în care fostul T. Suprem, după ce în prealabil a subliniat independența instanței de trimitere în stabilirea stării de fapt, a statuat prin mai multe decizii succesive că instanța care rejudecă cauza are totuși
"obligația să ia în cercetare faptele indicate în decizia Instanței Superioare și să administreze probele necesare, urmând să dea soluția numai în raport de cercetarea aprofundată a tuturor circumstanțelor de fapt ale cauzei"; (a se vedea în acest sens T. ul Suprem, Col. civ., Decizia nr. 882/1957, în Repertoriul I, nr. 525, pag. 841; Decizia nr. 620/1957, în C.D., 1957, pag. 351, T. ul Suprem, Secția Civilă, Decizia nr. 1270/1976, în C.D. 1976, pag. 253; Decizia nr. 1211/1979, în C.D. 1979, pag. 277 ).
Semnificativă în acest sens este Decizia nr. 239/1978 a fostului T. ul Suprem, Secția Civilă (în Repertoriul III nr. 150, pag. 306-307), și prin care s-a precizat că "instanța de trimitere mai este obligată să se conformeze și îndrumările date de instanța de control judiciar, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, dispunând administrarea de probe și examinând apărările părților, deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței
de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului";.
Această soluție a fostei Instanțe Supreme conține, așadar, argumente pertinente privitoare la necesitatea respectării de către instanța de trimitere a acelor îndrumări care se referă la stabilirea corectă a stării de fapt, și aceasta deoarece, limitele rejudecării sunt determinate și de împrejurările ce au determinat casarea.
Tot în interpretarea dispozițiilor art. 315 C.pr.civ. se impune a se sublinia faptul că, în cadrul rejudecării după casare, nu se pot schimba elementele esențiale ale acțiunii, orice modificare în acest sens urmând să fie considerată ca tardivă (a se vedea în acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de proprietate Intelectuală, Decizia nr. 1403/2005, în B.J.C.D. 2005, pag. 429- 430).
În raport de aceste considerente doctrinare și jurisprudențiale, anterior invocate, instanța de rejudecare în apel era ținută să stabilească care sunt în mod efectiv limitele în care va trebui să rejudece cauza, astfel cum aceste limite au fost fixate în hotărârea de casare.
Curtea constată că prin decizia de casare s-a statuat asupra următoarelor dezlegări ale problemelor de drept deduse judecății în cauza pendinte, dezlegări obligatorii pentru instanța de rejudecare
:
Instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Decretul- lege nr. 126/1990 nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.
Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.
Făcând trimitere la deciziile Curții Constituționale în materie, s-a reținut că potrivit celor statuate de Curtea Constituțională, textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase, și aceasta întrucât "democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor";.
O măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri. Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii G. -Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.
Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica R.
U. cu R. (greco-catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul dreptul de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri, dată prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun.
În mod greșit instanța de apel a considerat că numai Comisia Mixtă Clericală trebuie să țină cont de voința credincioșilor, instanța având atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990,
acțiunea în revendicare în speță nefiind una de drept comun, clasică, ci o acțiune în revendicare ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială.
Prin urmare, instanța de apel trebuie să ceară părții interesate dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorința credincioșilor.
Cu ocazia rejudecării se vor avea în vedere și celelalte critici formulate de recurentă, referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantei, la inadmisibilitatea petitului privind anularea încheierii de cartea funciare și la excepția uzucapiunii.
În raport de cele statuate în decizia de casare, instanța de apel de rejudecare este obligată, așadar, să rețină că: dispozițiile art. 3 din Decretul- lege nr. 126/1990 nu se aplică doar procedurii în fața Comisiei Mixte Clericale, ci și în fața instanței de judecată; că acțiunea în revendicare pendinte nu este una clasică, de drept comun, ci este una în revendicare specială, ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială, adică de dorința credincioșilor; acest criteriu, al dorinței credincioșilor, este unul constituțional; restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii G. - catolice, fără a se face aplicarea art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, respectiv, fără a se ține seama de condiția impusă de acest text legal, aceea a opțiuni majorității enoriașilor, a dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice; instanța de rejudecare trebuie să ia în considerare toate înscrisurile depuse de recurentă în fața instanței de recurs, prin care se dorea a se face dovada îndeplinirii criteriului privitor la dorința credincioșilor, și, totodată, să ceară părții interesate să facă dovada îndepliniri acestui criteriu; să analizeze criticile recurentei privitor la excepțiile invocate.
Cu pr iv ire l a cr iter iul dor ințe i cred inc ioș il or d in co mun ităț ile c are deț in aces te
bunur i, respec tiv al o pț iun ii major ităț ii eno r iaș ilor
.
În rejudecare, s-a pus în vederea ambelor părți să facă dovada numărului de credincioși aparținând fiecăreia dintre cele două părți, sens în care s-a dispus efectuarea unor adrese către Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și C. ului, către Episcopia G. -catolică de C. - Gherla și către Direcția Județeană de Statistică
C., cu conținutul menționat în încheierea ședinței publice din data de_ (f. 24-27, 28, 29, 30).
Din adresa nr. 689/_ a Institutului Național de Statistică - Direcția Regională de Statistică C., conform rezultatelor preliminare de la Recensământul P. ulației și Locuințelor din anul 2011, în municipiul C. -N. s- au declarat 213.604 persoane de confesiune ortodoxă și 14641 persoane aparținând religiei greco-catolice (f. 98).
Din răspunsul la aceste adrese rezultă în mod evident că numărul credincioșilor ortodocși este cu mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici.
Astfel, potrivit adresei nr. 2593/_, emisă de Patriarhia R. - Mitropolia C. ului, M. și Sălajului - Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și
C. ului, în P. O. B. V. din cartierul I. din municipiul C. -N., sunt arondați un număr de 3342 credincioși, iar serviciile religioase sunt oficiate în Biserica P. lă situată pe str. Puieților nr. 2 (f. 39-40), în timp ce, potrivit adresei nr. 898/_, întocmită de Episcopia R. U. cu R. G. -catolică de
C. - Gherla, coroborată cu adeverința nr. 834/_, emisă tot de Episcopia R.
U. cu R. G. -catolică de C. - Gherla, P. R. U. cu R. G. -catolică I.
, reînființată la data de_, avea la data înființării sale un număr de 58 de credincioși (f. 41-43).
Deși pentru fiecare din cele două culte, în cartierul I. din municipiul C. există mai multe parohii, instanța va lua în considerare doar numărul de credincioși arondați Parohiei Române Ortodoxe B. V. I., respectiv, Parohiei Române Unite cu R. G. -C. I., celelalte parohii, din Valea Chintăului, Valea Fânațelor, etc, neprezentând relevanță din perspectiva îndrumărilor deciziei de casare.
Potrivit adresei nr. 2593/_, emisă de Patriarhia R. - Mitropolia C. ului, M. și Sălajului - Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și C. ului, la data promovării cereri de chemare în judecată de către reclamantă, respectiv,_, pârâta P. O. R. B. V. I. C. -N. avea arondați un număr de 2403 familii de credincioși ortodocși, iar la momentul actual, aceasta are arondați un număr de 3342 credincioși (1089 de familii) (f. 40).
Din adeverința nr. 877/_, emisă de Episcopia R. U. cu R. G. - catolică de C. - Gherla, în anul 2008, reclamanta P. română U. cu R. G.
-catolică I. C. -N. a avut un număr de 204 credincioși, iar actualmente are un număr de 217 credincioși (f. 44).
La dosarul cauzei au fost depuse tabele centralizatoare cu credincioșii celor două părți (f. 48-63, 66-70, 73-75, 78-82, 85-87, 226-246, 308-334 - tabele
centralizatoare cu credincioși aparținând reclamantei; f. 102-117, 119-191, 194-
198, 201-211, 275-307 - tabele centralizatoare cu credincioșii aparținând pârâtei), tabele centralizatoare menite să susțină și să facă dovada veridicității mențiunilor cuprinse în adresele și adeverințele anterior menționate.
Din coroborarea tuturor acestor tabele centralizatoare, cu tabelele depuse și în dosarul instanței de recurs (f. 70-182 dosar recurs), precum și cu mențiunile inserate în adeverințele și adresele anterior citate, rezultă faptul că numărul credincioșilor ortodocși arondați Parohiei Ortodoxe Române B. V. I., este cu mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici arondați Parohiei Române Unite cu R. G. -Catolice I. C., respectiv de peste 10 ori mai mare.
Așa fiind, în raport și de îndrumările din decizia de casare, Curtea constată că în interpretarea art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 - interpretare care a fost deja făcută de Instanța Supremă prin decizia de casare, instanța de rejudecare fiind ținută de această interpretare a textului legal invocat -, numărul credincioșilor ortodocși, fiind mult mai mare decât numărul credincioșilor greco- catolici, se impune a se ține seama cu prioritate de acest criteriu al "dorinței credincioșilor";, respectiv, de criteriul opțiunii majorității enoriașilor.
Dacă nu s-ar ține seama de acest criteriu, în sensul stabilit și impus prin decizia de casare, s-ar ajunge la situația în care să se repare o nedreptate cu o altă nedreptate, un abuz cu un alt abuz, aducându-se astfel atingere stabilității și securității raporturilor juridice.
Deși s-ar părea că textul art. 3 alin. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 are în vedere strict "dorința credincioșilor";, în realitate, singura manieră posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor aparținând cultelor ce își dispută un anume lăcaș de cult, respectiv, așa cum a statuat Instanța Supremă în decizia de casare, "criteriul opțiunii majorității enoriașilor";.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul - lege nr. 126/1990, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de care se ține seama cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și ca caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu R. (greco-catolică) și care au fost preluate de Biserica O. R. .
Conform celor statuate în decizia de casare, de acest criteriu trebuie să țină seama și instanța de rejudecare în prezentul litigiu.
Potrivit celor anterior arătate, din probațiunea administrată în cauză încă de la instanța de fond și completată apoi în recurs și ulterior și în prezenta rejudecare, a rezultat că numărul credincioșilor ortodocși este semnificativ mai mare decât cel al credincioșilor greco-catolici.
Este adevărat că între cuvintele "număr"; (al credincioșilor - n.r.) și
"dorință"; (a credincioșilor -n.r.), nu se poate pune semnul egalității, acestea desemnând noțiuni diferite.
Fără a pune un astfel de semn al egalității, Curtea apreciază că în interpretarea art. 3 alin. 1 din Decretul - lege nr. 126/1990 numărul credincioșilor aparținând unui anumit cult este egal cu numărul dorințelor (credincioșilor - n.n.) potrivit cărora, un anumit locaș de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia.
Această prezumție derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin Constituție - art. 29, lege - art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 și Tratatele internaționale la care România este parte.
Această libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană își poate alege religia și își poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de vedere al dreptului laic.
În aceste condiții, este evident că o persoană având libertatea să adere la orice religie dorește, va opta, va alege și va dori ca bunurile care servesc la practicarea și exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deținute de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată practica (dacă, și în limitele în care dorește, aceasta fiind o altă conotație a noțiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparținând unui anumit cult religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să și practice acel cult).
Prin Decretul - lege nr. nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica R.
U. cu R. (greco-catolică), de la această dată credincioșii ortodocși din P. I. având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.
Nefăcând această opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și totodată că, dorința lor actuală în ceea ce privește apartenența lăcașului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox.
Textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 66/_ respingând, "ca vădit nefondate, excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia R. U. cu R. (greco-catolica) din C. -N.
, cu sediul în C. -N., S. Moților nr. 26, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei C. -N. și de către Episcopia R. U. cu R. (greco-catolica) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. Ion P. Bănățeanu nr. 10, în Dosarul nr. 64C/1993 al T. ului Județean Timiș";.
La soluționarea acestei excepții, Curtea Constituțională a avut în vedere, în esență, următoarele considerente :
" Textul invocat ca neconstituțional - art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990
- prevede ca: "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolica) și au fost preluate de Biserica O. R. se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor doua culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".
Întrucât ne aflam în prezenta unor dispoziții legale anterioare Constituției, despre care se susține ca sunt contrare acesteia, trebuie soluționat
conflictul legilor în timp, în funcție de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.
În principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii anterioare nu poate fi desființat de legea posterioară, deoarece aceasta ar implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.
Deci, legea noua poate doar, spre a evita retroactivitatea, sa reconstituie dreptul anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc fiind în prezenta unui nou drept ce se naște în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire.
În cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub regimul vechii reglementări, a Decretului nr. 358/1948.
Fata de cele arătate, rezulta ca noua lege nu poate desființa acest drept, ci numai reglementa modalitățile de reconstituire a dreptului de proprietate ce apartinuse, inițial, Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolica).
Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica R. U. cu R. (greco-catolica) este recunoscuta oficial. Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat și aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepția moșiilor), conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bisericii greco-catolice.
Aceasta prevedere legală s-a concretizat în Hotărârea Guvernului nr. 466 din 19 august 1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăți ale Bisericii R. ne Unite cu R. (greco-catolice), și predarea acestora către aceasta, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992.
Hotărârea menționată aproba lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii R. ne Unite cu R., pe baza de protocol între actualii deținători și reprezentanții bisericii greco-catolice.
Prin urmare, legiuitorul a înțeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioșilor, sa se reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii R. ne Unite cu R., prin modalitatea restituirii lor. O situație similară a reglementat și Legea nr. 18/1991 în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate al țăranilor.
În ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate și anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanții clericali ai cultului care a deținut aceste bunuri până în 1948 și, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opțiunile credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferita de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, aceasta reconstituire este în dăuna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de alta parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase.
Prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt o dezvoltare fireasca a Decretului-lege nr. 9/1989, exprimând, sub aspectul semnificației juridice, o unitate conceptuala ce intra în sfera actelor normative prin care se înlătura, după decembrie 1989, nedreptățile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste. Ca atare, calificările pe care
Decretul-lege nr. 9/1989 le face Decretului nr. 358/1948 sunt preluate și de Decretul-lege nr. 126/1990, care a fost adoptat tocmai pentru a înlătura urmările actului discriminator din 1948. În consecință, nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu răspunde ideii de înlăturare a consecințelor "persecuției religioase instaurate de regimul totalitar".
Nu se poate spune, în mod rezonabil, ca reglementările postrevoluționare au numai caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susține dacă aceste reglementări se rezumau numai la Decretul-lege nr. 9/1989, dar în condițiile Decretului-lege nr. 126/1990 o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.
Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă prevederile constituționale, dimpotrivă, respecta principiul general înscris în art. 1 din Constituție, conform căruia statul roman este un "stat ... democratic..." și principiul art. 29 alin. (3) al libertății cultelor religioase.
Democrația, concept și fenomen integrator, presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" rezulta chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor. După cum rezulta din datele oficiale privind Recensământul populației din 7 ianuarie 1992, în județul C. sunt 70,1% credincioși ortodocsi și 5,1% credincioși greco-catolici, iar în municipiul C. -N., 65,91% credincioși ortodocsi și 6,64% credincioși greco-catolici; de asemenea, din același recensământ rezulta ca în județul Timiș sunt 78,2% credincioși ortodocsi și 1,2% credincioși greco-catolici, iar în municipiul Lugoj, 75,91% sunt credincioși ortodocsi și 1,79% credincioși greco-catolici.
Libertatea cultelor religioase implica nu numai autonomia lor fata de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași comunitate locală exista credincioși ortodocsi și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritara a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna ca, în mod nejustificat, credincioșii ortodocsi majoritari sa fie împiedicați sa-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsura luată împotriva voinței lor. Un asemenea punct de vedere este contrar dispozițiilor art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie sa-și exercite drepturile și libertățile cu buna- credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți. Este de la sine înțeles ca în ipoteza reconstituirii proprietății, făcându-se abstracție de opțiunea majorității, ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale. O asemenea măsura ar încălca și prevederile art. 29 din Constituție, care consacra libertatea cultelor religioase, cu cele doua accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat. Mai mult, o asemenea măsura ar nesocoti și prevederile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie sa se manifeste în spirit de toleranta și de respect reciproc"
- și alin. (4) al aceluiași articol - "în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât este de natura sa impună majorității voința unei minorități. În schimb, soluția legală, potrivit căreia situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale se stabilește de o comisie mixtă a reprezentanților clericali ai celor doua culte religioase, tine cont de egalitatea cultelor și de spiritul de toleranta religioasă ce trebuie sa domine relațiile dintre ele, iar criteriul social al voinței majoritare a credincioșilor
corespunde unui principiu democratic al soluționării unui conflict de interese ce privește o comunitate în funcție de voința majoritara în cadrul acesteia.
De principiu, o măsura abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.
Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situații anterioare, ci numai în concret, ținând seama de voința credincioșilor majoritari în prezent.
Numai în felul acesta soluția este morala și juridică.
Cât privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, de asemenea, nu se poate retine o contradicție în privința art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fata de pactele internaționale. Constituția României, prin art. 20, asigura receptarea în dreptul intern a normelor internaționale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decât se pune norma interna în consonanta cu normele internaționale care consacra principiul libertății omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul tolerantei între culte, interzicând statului sa exercite orice acțiuni de natura a îngrădi libertatea omului la religie.
Dacă statul ar fi dat o norma imperativa, atribuind lăcașurile de cult și casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, aceasta soluție ar fi constituit o presiune inadmisibila la adresa credincioșilor, care fac parte din biserica astfel expropriata, de trecere la biserica reîmpropriată.
Pe de alta parte, susținerea ca art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o jurisdicție sui generis, străină principiilor de drept, este evident neîntemeiată. Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 3 la care ne referim, a consacrat, atunci, un principiu de ordin constituțional, autonomia cultelor fata de stat, pregătindu-se terenul pentru viitoarea Constituție. De vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susține ca o norma stabilită de stat - care, în virtutea dreptului sau regalian, putea sa stabilească la acea data orice, nefiind
îngrădit de Constituție - ce da în competenta unei comisii mixte, formată din reprezentanții cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi "străină principiilor de drept". Dimpotrivă, aceasta soluție este evident conformă principiilor constituționale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, respectiv la raporturile dintre culte și stat. Ea nu îngrădește posibilitatea cultelor de a se adresa justiției, cum ar fi în ipoteza în care nu se respecta opțiunea majorității credincioșilor.
Importanta textului de lege ce face obiectul excepției consta tocmai în grija statului de a nu exercita un arbitraj sau o coercițiune de vreun fel și de a lăsa deplina libertate celor doua culte sa hotărască, ținând seama de "dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".
Fata de cele arătate, rezulta, de asemenea, ca soluționarea excepției referitoare la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esențială pentru rezolvarea cauzei, și deci obiecția Episcopiei R. ne Unite cu R. (greco-catolica) din C. -N. ca nu ar avea incidenta este nejustificată";.
În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 29 septembrie 1995.
Cu pr iv ire l a excepț iil e invoc ate de p âr âta apel an tă
.
Deși prin memoriul inițial de "recurs";, recalificat ulterior în apel, pârâta apelantă nu a invocat niciuna dintre excepțiile anterior menționate, acestea fiind invocate doar ulterior închiderii dezbaterilor în faza de judecată a apelului în primul ciclu procesual, prin concluzii scrise, sau, mai apoi, prin precizarea motivelor de apel făcute în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, sau, ulterior,
prin recursul promovat de pârâtă, Curtea constată că este obligată să analizeze aceste excepții, dat fiind că această obligație i-a fost impusă prin îndrumarul deciziei de casare.
Cu pr iv ire l a excepț ia l ipse i c al ităț ii proces u ale ac tive a recl ama n te i
.
În ceea ce privește incidența acestei excepții, pe motiv că reclamanta nu este continuatoarea fostei proprietare tabulare a imobilului din CF nr. 1658 C., nr. top inițial 7257, nr. ser. A + 1, Curtea constată că aceasta este nefondată, motivat pe următoarele considerente:
Din xerocopia cărții funciare nr. 16581 C., nr. top inițial 7257, nr. ser. A+1, aflată la fila 5 din primul dosar de fond, imobil dezmembrat ulterior în trei imobile cu nr. top noi, 7257/1, A+2, reprezentând casă parohială și 107 stj.p., teren; 7257/2, A+3 reprezentând teren de 30 stj.p.; 7257/3, A+4, reprezentând loc de casă în str. Răsboieni nr. 21, azi str. Puieților nr. 2, în suprafață de 721 stj.p., rezultă faptul că asupra acestor imobile, sub B.1, s-a întabulat la data de_ Biserica G. -C. din C. .
Este adevărat că denumirea proprietarei tabulare înscrisă sub B.1 în CF 16581 C. diferă de denumirea actualei reclamante, dar nu este mai puțin adevărat că, potrivit adeverinței nr. 1339/_, emisă de Episcopia R. U. cu R. G. -catolică de C. - Gherla - adeverință care nu a fost contestată sub aspectul conținutului și a veridicității sale prin procedura înscrierii în fals -,
"reclamanta P. R. U. cu R. G. -C. I. C. -N., este continuatoarea legală a Parohiei Române Unite cu R. G. -C. I. C., din Protopopiatul C. din 1948, cu toate drepturile avute atunci și acum"; (f. 18 dosar nr._ al Judecătoriei C. -N. ).
Drept urmare, Curtea constată că nu poate fi reținută în cauză incidența excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei pentru acest motiv.
Referitor la incidența aceleiași excepții, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C.civ., pe motiv că reclamanta nu este proprietara tabulară a imobilului revendicat, Curtea constată că aceasta nu este fondată, având în vedere că prezenta acțiune nu este una tipică în revendicare pe dreptul comun, respectiv, întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 480 C.civ., ci este o acțiune în revendicare specială, întemeiată pe Legea specială, respectiv pe dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările și completările aduse prin Ordonanța nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, în acest sens, statuând și Instanța Supremă prin decizia de casare.
Prin urmare, eventuala calitate procesuală activă a reclamantei trebuie analizată strict prin raportare la prevederilor legii speciale, iar nu la prevederile de drept comun conținute în art. 480 C.civ.
Pe cale de consecință, Curtea constată că, și din această perspectivă, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei este neîntemeiată, impunându-se a fi respinsă ca atare.
Cu pr iv ire l a excepț ia in ad mis ib il ităț ii petitului privind anularea încheierii de
CF.
Prin cererea înregistrată sub nr._, la data de_, pe rolul
Judecătoriei C. -N., reclamanta P. R. U. cu R. G. -C. I. C., în contradictoriu cu pârâta P. O. R. "B. V. "; I. C., a solicitat
instanței să pronunțe o hotărâre prin care să oblige pârâta să îi predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință imobilele înscrise în CF nr. 16581 nr. top_ /2, 7257/3; să dispună anularea încheierii de întabulare nr. 2310/_, prin care pârâta și-a înscris în CF nr. 16581 C. dreptul de proprietate asupra imobilelor de sub A 2- A 4, în baza Decretului nr. 358/1948; cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.
Prin prisma art. 129 alin. final C. proc. civ., instanța este ținută să se pronunțe strict asupra petitelor cu care a fost învestită, prin analizarea fiecăreia dintre acestea raportat la pretenția concretă formulară, la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile în materie.
Acțiunea reclamantei nu a fost chiar riguros formulată din punct de vedere al acurateței juridice, însă, invocarea de către aceasta a prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, (modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005), conduc indubitabil la concluzia că este vorba despre o acțiune în revendicare de drept comun, însă cu particularitățile impuse de legea specială (potrivit celor statuate prin decizia de casare, conform celor anterior arătate).
Fiind o acțiune în revendicare, chiar caracterizată prin particularitățile speciale impuse de legea specială, este evident că pentru justa soluționare a acesteia este necesar, în prealabil, ca instanța să verifice temeinicia, valabilitatea ori nevalabilitatea, existența ori inexistența titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară și, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară.
Așadar, prioritar este a se stabili dacă titlul în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF a fost unul legal, valabil și dacă, într-adevăr, a existat un titlu, susceptibil de a transfera proprietatea în favoarea pârâtei, și care să servească drept temei al întabulării pârâtei în CF.
Or, reclamanta nu a învestit instanța cu un petit prin care să solicite acesteia să constate nulitatea ori nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta și-a întabulat dreptul de proprietate în CF.
Este știut faptul că acțiunea în rectificare de carte funciară este o acțiune subsidiară, subsecventă și accesorie, care se grefează întotdeauna pe o acțiune principală, acțiunea principală putând avea ca obiect constatarea valabilității/nevalabilității titlului în baza căruia s-a întabulat dreptul a cărui rectificare se solicită.
Anularea unei încheieri de carte funciară, cererea care ar putea fi asimilată unei cereri de rectificare a cărții funciare, implică cu necesitate prealabila constatarea a nulități ori nevalabilității titlului în baza căruia s-a întabulat dreptul a cărui rectificare se solicită, știut fiind că orice anulare a unei încheieri de CF presupune o nevalabilitate a acelei înscrieri în CF, nevalabilitate care ar decurge din nulitatea titlului care a stat la baza acelei înscrieri.
Acțiunea în rectificare de CF este o acțiune subsidiară, care, poate să fie promovată fie odată cu acțiunea de fond, fie în mod separat, însă, dacă a fost promovată pe cale separată, ea este întotdeauna subsecventă și subsidiară acțiuni de fond.
Or, în speță, lipsește această acțiune de fond, respectiv, lipsește un petit prin care să se solicite instanței să constate nulitatea ori nevalabilitatea titlului în baza căruia pârâta și-a înscris dreptul de proprietate în CF.
Drept urmare, simplul petit de anulare a încheierii de CF apare ca inadmisibil.
Pe cale de consecință, Curtea constată că este întemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâtă.
Cu pr iv ire l a excepț ia uzuc ap iun ii
.
Abia în recurs pârâta a invocat excepția prescripției achizitive cu privire la imobilul litigios, susținând că ar fi incidente în privința sa dispozițiile uzucapiunii tabulare, întemeiate pe dispozițiile art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938.
Curtea constată că, potrivit acestui text legal, pot fi dobândite prin uzucapiune, drepturi reale care s-au înscris în cartea funciară fără cauză legitimă
- desigur, este vorba despre drepturi reale care pot fi dobândite pe calea uzucapiunii -, cu condiția ca titularul dreptului astfel înscris să fi posedat imobilul cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani.
În speță, este de discutat dacă sunt întrunite acest condiții, în raport de împrejurarea că pârâta a susținut în mod constant că și-a întabulat dreptul de proprietate în CF printr-un titlu valabil, respectiv, Decretul nr. 358/1948, adică, printr-o cauză legitimă.
Drept urmare, nu este îndeplinită cerința înscrierii dreptului fără cauză legitimă.
Apoi, în cauză nu este întrunită nici cea de-a doua condiție, respectiv, o posesie utilă, exercitată cu bună credință, în condițiile în care preluarea abuzivă a imobilelor aparținând comunităților religioase, de către statul comunist, a fost lipsită de totală bună credință, această preluare abuzivă excluzând de plano caracterul bunei credințe a posesiei.
Pe cale de consecință, Curtea constată că excepția uzucapiuni nu este fondată.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse, și având în vedere îndrumarul precis stabilit prin decizia de casare, obligatoriu pentru instanța de rejudecare, în temeiul art. 315 C.pr.civ., art. 295, art. 296 C.pr.civ., coroborat cu art. 3 alin. 1 teza finală din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Ordonanța nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, Curtea va admite în parte apelul pârâtei, conform dispozitivului prezentei decizii.
În temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ., coroborat cu art. 1169 C.civ., Curtea va dispune obligarea reclamantei intimate, față de căderea sa în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei apelante, în fond, apel și recurs, în toate etapele procesuale, în sumă totală de 59.305 lei, justificată prin chitanțele, facturile și bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei, după cum urmează: 300 lei onorariu avocațial avocat P. scu G. - f. 127 primul dosar de fond; 2.480 lei onorariu avocațial avocat Ghidro Stanca I. - f. 85-86 primul dosar apel; 1.500 lei onorariu avocațial avocat Varga A. Georgia, f. 31+f. 65 primul dosar de recurs; 3.500 lei onorariu avocațial avocat Ghidro Stanca I., f. 32-33, 63 primul dosar recurs; 17.320 lei onorariu avocațial avocat Ghidro Stanca I., aferent susținerii recursului, f. 66-70 primul dosar recurs; 5.000 lei onorariu avocațial avocat Varga A. Georgia, f. 37 al doilea dosar apel; 18.600 lei onorariu avocațial avocat Ghidro Stanca I., f. 38-40 al doilea dosar apel; 545 lei contravaloare transport pentru avocat Ghidro Stanca I., f. 45 al doilea dosar recurs; 500 lei și 8.800 lei onorarii avocațiale pentru avocat Ghidro Stanca I., f. 51, 52, 53 al doilea dosar recurs; 760 lei contravaloare transport pentru avocat Ghidro Stanca I., f. 55 al doilea dosar recurs; 620 lei, onorariu avocațial avocat Ghidro Stanca I., f. 11, 12 al treilea dosar apel; 500 lei onorariu avocațial avocat Varga A. Georgia, f. 13-15 al treilea dosar apel.
PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite în parte apelul declarat de pârâta P. O. R. "B. V. " I.
C. împotriva sentinței civile nr. 326/F din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o schimbă, astfel:
Respinge excepțiile: lipsei calității procesuale active a reclamantei și a uzucapiunii, invocate de pârâtă.
Admite excepția inadmisibilității petitului privind anularea încheierii de CF, invocată de pârâtă.
Respinge cererea formulată de reclamanta P. R. U. cu R. G. - C.
C., în contradictoriu cu pârâta P. O. R. "B. V. " I. C., pentru revendicare și anulare încheiere de CF.
Obligă pe intimata P. R. U. cu R. G. - C. I. C. să plătească apelantei suma de 59.305 lei, cheltuieli de judecată în apel, în fond și în recurs, în toate etapele procesuale.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 octombrie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTOR
C.
-M. CONȚ
M.
C.
V.
GREFIER
A. M.
Red.CMC/dact.MS 6 ex./_
Jud.fond: A.S.Seleșiu
| ← Decizia civilă nr. 44/2013. Revendicare imobiliară | Decizia civilă nr. 483/2013. Revendicare imobiliară → |
|---|
