Decizia civilă nr. 138/2013. Pretenții
| Comentarii |
|
Dosar nr._ R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
Cod operator de date cu caracter personal 3184
DECIZIA CIVILĂ Nr. 138/R/2013
Ședința publică din 13 Februarie 2013 Completul constituit din: PREȘEDINTE: ANA-SS JUDECĂTOR: D. T.
JUDECĂTOR: E. L. GREFIER: G. -C. Ț.
Pe rol fiind judecarea recursului promovat de pârâta recurentă SC B.
P. SA - S. D. - reprezentată convențional prin K. S. P. împotriva Sentinței civile nr. 682/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei D., privind și pe intimat M. M. -A., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
Se constată că dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 30 ianuarie 2013, când părțile au pus concluzii conform încheierii din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T. UL
Asupra cauzei de față, reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 682/_ peronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei D., s-a admis acțiunea formulată de de către reclamanta M.
M. A., personal și în calitate de reprezentant al reclamantei minorei Samuil D. T., împotriva pârâtei S.C. B. post S.A. - prin S. D., și în consecință: a obligat pârâta să plătească suma de 10.000 euro echivalentă în lei pentru reclamanta de rd.1 și suma de 15.000 euro echivalentă în lei pentru reclamanta minoră, cu titlu despăgubiri, a obligat pârâta să plătească reclamantei de rd.1 suma de 3.628,7 lei cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 3.808,88 lei în favoarea Municipiului D., cu titlu de taxă judiciară de timbru.
Pentru a pronunța această sentință judecătoria a reținut următoarele:
În aplicarea dispozițiilor art.1000 alin.3 din vechiul cod civil comitentul răspunde de prejudiciul cauzat de prepusul său, în funcția ce i s- a încredințat, regulă generală prevăzută și de art.393 alin.1 Cod comercial, în sensul că "Patronul răspunde de faptele prepusului... în limitele însărcinării ce i s-a dat";.
Prin acțiunea de față, reclamantele au solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri invocându-se în drept dispozițiile art.1000 alin.3 coroborat cu art.998,999 din vechiul Cod civil, în conformitate cu care comitentul răspunde de prejudiciul cauzat de prepusul său în funcția ce i s-a încredințat, atunci când în persoana acestuia din urmă sunt întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, trebuind deci să fie dovedite existența unei pagube, fapta ilicită a prepusului și raportul de cauzalitate
dintre fapta ilicită și prejudiciu, ca elemente obiective, precum și vina prepusului în comiterea faptei ilicite.
Totodată, se cere să existe o legătură vădită între funcția încredințată și acțiunea păgubitoare, un raport cauzal direct sau de o asemenea conexiune încât exercitarea funcției încredințate prepusului să fi ocazionat în mod hotărâtor comiterea faptei.
În speță, probele administrate confirmă susținerile din acțiune, relativ la faptele ilicite săvârșite în mod culpabil de către angajații băncii antrenați în activitatea de recuperare a creanțelor de la debitori, săvârșite la adresa reclamantelor, constând, pe de o parte, în demersul de înscriere a reclamantei de rd.1 în baza de date a Biroului de Credit cu informații negative despre restanțe inexistente, mai întâi la data de_ și ulterior la data de_ (adresă birou, f.306), iar pe de altă parte, în telefoanele date în mod repetat cel puțin din luna martie 2010, pe numărul fix și de mobil al reclamantei de rd.1, dar și pe numărul fix de acasă, unde răspundea de regulă reclamanta minoră de rd.2, tot pe linia recuperării acelorași datorii inexistente, aspecte recunoscute prin întâmpinare (f.28,39) și la interogatoriu (f.245 și urm.), confirmate prin depozițiile martorilor audiați în cauză, chiar dacă la mijloc s-a dovedit a fi o eroare în sistemul informativ al pârâtei, precum s-a menționat de către bancă în mod repetat prin răspunsurile la interogatoriu.
Astfel, prin contractul nr.67/_ (f.30 și urm.), pârâta i-a acordat reclamantei de rd.1 un card de credit în lei, tip VISA Briliant, în sumă de
2.100 lei RON, cu obligația de rambursare la scadența din 15 ale fiecărei luni cel puțin a sumei minime de plată comunicată de bancă prin extrasul de cont, de regulă cuprinsă între 320 și 350 lei RON.
În cursul lunii martie 2009, emite o scrisoare (f.34) cu privire la modificările aduse produsului bancar și invitația reclamantei de a semna un act adițional până la data de_, în caz contrar contractul urmând să-și înceteze efectele în data de_, cu acordarea unei perioade de 6 luni pentru rambursarea în tranșe lunare egale a datoriei acumulate.
Deși pârâta a negat la interogatoriu încheierea în luna iulie 2009 a unui act adițional de prelungire a convenției pe durata a încă unui an, acreditând ideea banca a operat la data de_ închiderea cardului, instanța a constatat că reclamanta de rd.1 a beneficiat în continuare de același produs bancar fără alte modificări, existând în acest sens dovada operațiunilor de cont făcute cu același card, ca de exemplu cele aferente lunii decembrie 2009 (f.152 și urm.), când se atestă folosirea cardului la cumpărarea de produse de la diferiți comercianți, inclusiv retrageri de numerar de la bancomat. În mod firesc, un card închis nu mai poate fi utilizat la retrageri și plăți.
Așa fiind, se constată că scrisoarea de înștiințare cu privire la datorie, pentru care nu s-a făcut dovada că a fost primită de către reclamanta de rd.1 (adresa menționată fiind de altfel diferită de cea a reclamantei conform
C.I. fila 18 dosar), nu a fost urmată de închiderea cardului și deci de lichidarea creditului în tranșe lunare egale. Reclamanta a constatat doar cu prilejul comunicării extraselor de cont aferente lunii ianuarie 2010, primite în luna februarie a aceluiași an (f.147 bis), faptul că suma minimă de plată, în loc să fie cuprinsă între cca.320 -350 lei, cum s-a întâmplat până atunci, era de 1.720,17 lei, fiind trecut la restanță întregul credit, ceea ce echivala practic cu închiderea cardului din punctul de vedere al băncii pârâte. Așadar contractul și-a produs efectele până la finele anului 2010.
Dacă la data de_ datoria se ridica la nivelul sumei de 1.270,46 lei RON, la data de_ debitul a ajuns să fie de 1.397,17 lei RON, astfel cum reiese din scrisoarea emisă sub nr. intern 72.7/256/_ (f.11), ca răspuns la sesizarea reclamantei înregistrată sub nr.778776/_ . Prin această scrisoare, banca pârâtă arată între altele că regretă sentimentul de disconfort creat reclamantei cu înștiințările de plată și cu apelurile telefonice efectuate de către operatorul băncii, care ar fi avut doar un rol informativ, de reamintire a prevederilor contractuale.
Însă, banca recunoaște că tot în data de_ între părți s-a încheiat și un acord de plată (f.8) prin care s-a convenit achitarea întregului debit de 1.397,17 lei RON în patru tranșe lunare, prima scadență fiind stabilită pentru data de_ (f.8), fapt confirmat de către pârâtă prin întâmpinare și interogatoriu (f.127, întrebarea nr.4). Încheierea acordului s-a făcut ca urmare a acceptării ofertei făcută în acest sens de către bancă, ce se regăsește și în scrisoarea cu nr. intern 72.7/256/_ .
Reclamanta a achitat prima rată la data de_, chiar anterior scadenței, însă, cu toate acestea, în aceeași zi a fost înscrisă de către pârâtă cu informații negative la Biroul de Credit privind o datorie de 1.083 lei RON, după care, prin intermediul angajaților în funcția de ofițer colectare debite (dintre care au fost amintiți la interogatoriu numiții Tertisco G., A. G. și Octaviana Burlacu), banca a început să o contacteze telefonic pe reclamantă, sunând-o atât pe numărul de mobil și cel de fix de acasă, cât și pe numerele de telefon ale băncii unde aceasta lucrează (B.C.R. D. ), tracasând-o pe motiv că figurează cu restanțe de plată. (interogatoriu pârâtă, întrebările 5,6 și 7). Mai mult, la data de_ pârâta o înregistrează pe reclamantă din nou cu restanțe de plată la Biroul de Credit (f.308), pentru ca la data de_, conștientizând greșeala, banca să șteargă toate informațiile negative, nefiind o coincidență faptul că în aceeași zi reclamanta s-a plâns Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorului - Cluj, care, prin procesul-verbal seria XXX nr.0270749/_ a luat măsura
sancționării pârâtei cu amendă în sumă de 5.000 lei pentru comiterea contravenției prev. de art.9 coroborat cu art.50 alin.1 lit.c) din O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorului, măsură rămasă definitivă prin respingerea plângerii contravenționale formulată în fața instanțe-lor de judecată (f.234).
În tot acest context, pârâta confirmă că s-a discutat telefonic și cu reclamanta minoră, însă fără să-i ofere acesteia informații confidențiale și fără să folosească un ton amenințător ( interogatoriu, întrebarea 8). Însă, instanța a observat că banca, prin scrisoarea mai sus arătată, a precizat că telefoanele aveau menirea de a informa și reaminti prevederile contractuale, ceea ce înseamnă că se purtau discuții în care angajații băncii făceau trimitere în mod cert la clauzele din contract, făcând mențiune și despre dispozițiile legale privind executarea silită, așa cum de altfel se recunoaște prin întâmpinare.
Martora Kis A. (f.252), colegă și prietenă de serviciu cu reclamanta, lucrând la B.C.R.- S. D., a arătat că aceasta era interesată de accesarea unui credit, iar cu ocazia instrumentării dosarului a constatat că figurează înregistrată cu informații negative la Biroul Român de Credite din partea pârâtei, privind întârzieri la plată mai mari de 90 de zile. Știindu-se la zi cu plățile, i-a contactat pe consilierul de credite și pe directorul sucursalei locale a băncii pârâte, care, văzând chitanțele de plată, au asigurat-o pe reclamantă de faptul că situația este în regulă. Însă, atât anterior, cât și după această vizită la bancă, a continuat să primească telefoane din partea
angajaților pârâtei, care-i solicitau să-și achite restanțele. Reclamanta a luat din nou legătura cu reprezentanții locali ai băncii pârâte, directorul asigurând-o de această dată că se vor face verificări. Dacă până atunci telefoanele erau la serviciu și pe mobilul reclamantei, ulterior aceasta i s-a plâns martorei că nu mai știe ce să facă întrucât angajații pârâtei au început să o sune și pe fixul de acasă, unde, ea fiind la serviciu, răspundea în timpul zilei fetița sa cea mare, reclamanta minoră Samuil D. T., care, aflând de situație a devenit îngrijorată, spunându-i mamei sale să meargă și să rezolve situația, căci altfel pot ajunge să-și piardă casa. Minora plângea, era agitată și neliniștită în discuțiile cu mama sa, martora văzând că reclamanta de rd.1 era șocată de faptul ca s-a ajuns la așa ceva, că se pot purta astfel de discuții de către o bancă cu copiii. Din câte cunoaște, au fost trei sau patru astfel de telefoane în care angajații pârâtei au vorbit cu fetița, martora sugerându-i reclamantei să facă psihoterapie cu copilul pentru a depăși momentul, sfat urmat de altfel, partea apelând la serviciile unui specialist.
Astfel, evaluarea psihologică (f.142) a relevat că reclamanta minoră, în vârstă de 11 ani pe atunci, prezenta gânduri anxinogene foarte puternice pe care nu le putea controla. Era îngrijorată, avea gânduri ruminative de intensitate crescută, abilitate psiho-afectivă și tulburări de somn, tablou anxios completat cu distimie, fatigabilitate crescută, scăderea randamentului funcțiilor mnestice și dificultăți de concentrare. Anamnestic, a reieșit că reacția anxioasă a fost generată de o situație existențială cu care fetița a fost confruntată - telefoane insistente primite în perioada respectivă
- concluzia fiind aceea ca suferă de un dezechilibru afectiv reactiv cu elemente anxioase.
Despre această situație a ajuns să afle și fostul soț al reclamantei de rd.1, martorul Samuil V., tatăl minorei reclamante, care a văzut notificările trimise de banca pârâtă la adresa de domiciliu. Dacă inițial nu a dat importanță acestui aspect, deoarece reclamanta de rd.1 l-a asigurat că totul este în regulă, ulterior a fost și el contactat de către bancă, al cărei reprezentant i-a comunicat faptul că fosta soție are o restanță pe care trebuie să o plătească. Reclamanta de rd.1 i-a spus însă că și ea a fost sunată, a luat legătura cu banca, iar la mijloc nu este vorba decât o eroare în baza lor de date. Martorul a asistat la unul dintre aceste apelurile telefonice la care a răspuns minora, când reprezentantul pârâtei i-a spus acesteia că banca va recurge la toate metodele sa-și recupereze creanțele. A ajuns să asculte la telefon deoarece fiica sa a început să plângă. Nu a intervenit, așteptând să vadă ce poate să vorbească reprezentantul băncii cu un copil de 10 ani, existând întrebări de genul, dacă fiica sa este singură acasă, unde este mama ei și de ce nu vrea să răspundă la telefon. Deoarece i s-a părut un interogatoriu fără rost, a luat telefonul și a discutat cu reprezentantul băncii, spunându-i acestuia, în esență, că problema trebuie rezolvată cu reclamanta de rd.1. Cu fosta soție a ajuns să se certe din acest motiv, întrucât nu i se părea normal ca fiica lor să tresară atunci când sună telefonul, ajungând să fie traumatizată. (f.251).
Martorul Trif A. (f.285) a asistat la una dintre convorbirile băncii cu reclamanta de rd.1, care, fiind sunată acasă, a comutat discuția telefonică pe difuzor, spunându-i că vorbește cu o angajată a pârâtei. Mai întâi a rulat un mesaj despre înregistrarea convorbirii de către bancă, iar apoi discuția propriu-zisă, pentru început reclamanta de rd.1 fiind înștiințată că figurează în baza de date a băncii cu o datorie. Deoarece se știa cu plata la zi, după câteva minute de verificare, angajata băncii și-a cerut scuze pe motiv că există mai multe baze de date și că, într-adevăr, nu există vreo restanță de
plată, astfel că pe viitor nu se va mai întâmpla asa ceva. Ulterior însă, martorul a aflat de la reclamantă că a mai fost sunată de către bancă și de fiecare dată era o altă persoană care-i solicita să-și plătească datoria, urmând aceeași discuție.
Probatoriul administrat relevă univoc întrunirea cumulativă a condițiilor angajării răspunderii pârâtei, în calitate de comitent, pentru prejudiciul de ordin moral cauzat reclamantelor prin activitatea ilicită a angajaților săi, prepușii însărcinați cu evidența creditelor și colectarea debitelor restante, care, pe de o parte, au făcut demersuri de înscriere a reclamantei de rd.1 în baza de date a Biroului de Credit cu informații negative, în două rânduri, la_ și_, banca recunoscând ulterior că totul s-a datorat unor erori informatice în sistemul ei de date, afirmație rămasă nedovedită, greșeală pe care însă trebuie să și-o asume, iar pe de altă parte, în acțiunea de a da telefoane în mod repetat pe numărul fix și de mobil al reclamantei de rd.1, dar și pe numărul fix de acasă, cu același scop, ocazie cu care s-au purtat discuții inclusiv cu reclamanta minoră, copil care s-a dovedit că a avut de suferit de pe urma acestor apeluri telefonice și a situației conflictuale ivite în familia sa din pricina atitudinii angajaților băncii.
Desfășurarea evenimentelor prezentată de reclamanta de rd.1 este veridică și a fost probată prin însăși faptul că pârâta nu a negat prin întâmpinare cele întâmplate, punând cele întâmplate pe seama unei erori în sistemul său de date, în încercarea de circumstanțiere a conduitei angajaților implicați și-n același timp de atenuare a consecințele produse.
În mod neîndoios, activitatea culpabilă de imputare sistematică a unor datorii bancare, devenită cu adevărat șicanatoare la adresa reclamantei de rd.1, combinată cu înscrierea de informații negative pe seama acesteia în evidența Biroului de Credit în baza unor date incorecte ale pârâtei, conduită ilicită constatată de altfel de către organele cu atribuții în domeniul protecției consumatorului, a ajuns să lezeze, atât sentimentul intern de prețuire, cât și aprecierea, stima și respectul, într-un cuvânt, demnitatea reclamantei de rd.1 în plan social, la locul de muncă și în familie, dreptul la propria imagine, dând naștere în același timp la o traumă psihică, totul ca rezultat al unor afirmații necorespunzătoare adevărului, de natură să atragă nemeritat și o lipsă de considerație din partea celor ce mai înainte îi prețuiau persoana.
Pe de altă parte, șocul emoțional prin care a trecut reclamanta de rd.1 a fost amplificat de suferința sufletească a fiicei sale minore produsă de interpelările telefonice din partea angajaților băncii.
Spre acest sfârșit, este evidentă puternica traumă psihică încercată și de către minora reclamantă de rd.2, un copil pe atunci în vârstă de 10 ani a cărui viață sufletească a fost zdruncinată grav în perioada în care angajații pârâtei au insistat în permanență cu telefoane, discutând inclusiv cu fetița despre așa zisele datorii ale mamei către bancă, emoțiile trăite afectându-i în mod negativ participarea la viața socială și de familie, întrucât în mod cert nu s-a putut bucura de activitățile și realizările specifice vârstei, ci dimpotrivă, atât din partea sa, cât și a mamei, a fost necesar un efort psihic suplimentar în raport de situația anterioară, pentru a trece împreună peste problema ivită fortuit în viața lor privată și de familie.
Din aceste motive se impune repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de către reclamante, fapt realizabil prin plata unui echivalent pecuniar.
Raportat la cele expuse, instanța a considerat că prejudiciul moral încercat poate fi reparat integral prin plata sumei de 10.000 euro echivalentă în lei pentru reclamanta de rd.1 și a sumei de 15.000 euro echivalentă în lei pentru reclamanta minoră, ca o despăgubire justă și suficientă pentru paguba produsă cu acest titlu, evaluare ce ține seama, pe de o parte, de gravitatea concretă a încălcării drepturilor subiective privind imaginea publică, viața privată și de familie, după caz, la modul explicitat mai sus, iar pe de altă parte, de funcția compensatorie și de satisfacția pe care prejudiciul o are în cazurile de acest gen, motiv de admitere a acțiunii.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de la nivelul sumei de 3.628,7 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Întrucât reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de plata restului de taxă judiciară de timbru însumând 3.808,88 lei, cheltuieli care potrivit art.18 din O.G. nr.51/2008 sunt puse în sarcina părții căzute în pretenții, obligată să le plătească statului, s-a impus ca pârâta să achite în favoarea municipiului D., ca unitate administrativ- teritorială în a cărei rază își are domiciliul reclamanta - cea care trebuia să plătească taxa pentru acțiune (art.19 din Legea taxelor judiciare de timbru nr.146/1997) - diferența de 3.808,88 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC B. P. SA
- S. D.
, solicitând instanței admiterea recursului, în principal, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de obligare la plata de daune morale în cuantum de 10.000 Euro în echivalent lei către intimata -reclamanta M. M. A., respectiv 15.000 Euro în echivalent lei și către intimata - reclamantă Samuil D. T. . În subsidiar solicită modificarea sentinței atacate în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate intimatelor - reclamante la cel mult 1.000 lei către reclamanta M. M. A., respectiv 1.500 lei către reclamanta Samuil D.
T., cu obligarea intimatelor - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivare recurenta pârâtă arată faptul că instanța de fond a reținut greșit situația de fapt si a interpretat si aplicat greșit dispozițiile legale incidente.
Așa cum rezultă din motivarea în drept a cererii promovate de intimatele-reclamante acțiunea acesteia este motivată pe temeiuri de răspundere civilă delictuală.
Din prevederile art. 998, potrivit unei doctrine și jurisprudențe constante în materie, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții, respectiv existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.
Instanța de fond a interpretat greșit situația de fapt și a aplicat greșit dispozițiile legale mai sus menționate atunci când a reținut îndeplinirea acestor condiții așa cum va demonstra în cele ce urmează.
Arată recurenta pârâtă în privința faptei ilicite, ca nu există o acțiune sau inacțiune din partea angajaților băncii care să poată fi astfel calificată. Sub acest aspect se impune precizarea că fapta ilicită a fost definită ca acțiune sau omisiune prin care se încalcă normele imperative ale legii.
Din acest punct de vedere trebuie observat că, în contradicție cu cele reținute de instanța de fond, acțiunile băncii în raporturile cu intimata- reclamantă s-au circumscris dispozițiilor legale și contractuale incidente.
Astfel, așa cum a arătat în partea introductivă, la data de_ reclamanta figura în evidențele băncii cu o datorie egală cu întreaga valoare a creditului acordat.
Având în vedere existență debitului restant cu care figura intimata- reclamantă în evidențele băncii, apreciază că nu constituie o faptă ilicită raportarea acesteia la Biroul de Credite. Această raportare s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 5 din Decizia nr. 105/20071 a Autorității Naționale de Supraveghere a prelucrării datelor cu caracter personal, potrivit căruia "Datele negative"; se transmit către sistemele de evidență de tipul birourilor de credit după 30 de zile de la data scadenței."
Or, în speța de fata, intimata-reclamanta figura cu debite restante, de mai mult de 30 de zile, astfel încât sesizarea Biroului de Credit s-a făcut în mod corect, cu respectarea dispozițiilor legale relevante în această materie. Mai mult decât atât, dispozițiile art. 8 alin. 2 din aceeași Decizie prevăd posibilitatea înștiințării, în scris, telefonic, SMS sau e-mail a persoanei vizate cu privire la existența unei întârzieri la plată.
Or, așa cum s-a reținut în doctrina de specialitate, "deși de natură a aduce anumite prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu va avea caracter ilicit și deci nu se va pune problema angajării unei răspunderi civile, atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.
Cât privește pretinsele discuții purtate de către angajații băncii cu fiica minoră a intimatei-reclamante, precizează că intimata-reclamanta a fost contactată de către angajații băncii, folosind datele de contact indicate de clientă în formularul de contractare.
În mod eronat instanța a reținut că banca ar fi recunoscut prin întâmpinare și la interogatoriu faptul că ar fi fost discutată problema recuperării creditului restant cu fiica minoră a intimate-reclamante. Inexistența acestei pretinse recunoașteri poate fi ușor constatată din simpla lectură a întâmpinării precum și din răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu în care s-a arătat că "angajații băncii au discutat cu o persoană care s-a recomandat fiica reclamantei căreia i s-au lăsat două mesaje cu numărul acestei instituții de telefon și cu rugămintea de a-i transmite titularei să îi contacteze ori să meargă la cea mai apropiată unitate
B. post pentru informații"
Susținerile instanței de fond conform cărora s-ar fi purtat discuții cu fiica minoră a reclamantei "cu privire la clauzele din contract, făcând mențiune și despre dispozițiile legale privind executarea silită" sunt simple speculații care nu rezultă din nici una dintre probele administrate.
Depoziția martorei Kis A. invocată de către instanța de fond nu poate fi luată în considerare, dat fiind faptul că martora nu a audiat discuțiile dintre angajații băncii și intimata-reclamanta sau dintre aceștia și fiica sa minoră, ci cunoaște toate aspectele asupra cărora a depus mărturie chiar de la intimata-reclamanta (pagina 5. paragraful 3 din Sentință) cu care era prietenă si colegă de serviciu, aspecte care însă nu au fost avut în vedere de instanța de fond la evaluarea credibilității mărturiei.
De altfel, singurul martor care susține că a audiat o convorbire purtată de intimata-reclamantă (si nu de către fiica sa minoră) cu angajați ai băncii menționează că "după câteva minute de verificare, angajata băncii și-a cerut
scuze pe motiv că există mai multe baze de date și că într-adevăr, nu există vreo restanță de plată, astfel că pe viitor nu se va mai întâmpla așa ceva."
Cât privește evaluarea psihologică a intimate-reclamante minore luată în considerare de către instanța de fond pentru a concluziona în sensul existenței unei traume psihică încercate de către aceasta, are cel mult caracterul unei expertize extrajudiciare și trebuia; privită de către instanța de fond cu mult mai multă reținere, mai cu seamă că specialistul care a efectuat această evaluare a fost contactat la recomandarea martorei Kis A.
, colegă și prietenă a intimatei-reclamante. De altfel, instanța de fond ar fi avut posibilitatea să dispună o evaluare psihologică a intimatei-reclamante minore chiar în cadrul procesului, evaluare care să fie efectuată de către un expert independent atestat de. Ministerul Justiției.
Având în vedere cele de mai sus, este evident că probele administrate în fața instanței de fond nu dovedesc existența unei fapte ilicite .
În ceea ce privește condiția prejudiciului suferit de intimatele- reclamante ca urmare a unor pretinse fapte ilicite săvârșite de angajații băncii, nici aceasta nu este îndeplinită.
Cu privire la acest aspect, apreciază recurenta că inexistența prejudiciului rezultă în primul rând din inexistența faptei ilicite, așa cum a demonstrat la punctul anterior. Este evident că în lipsa unei acțiuni sau inacțiuni din partea angajaților băncii care să încalce dispozițiile legale sau contractuale care reglementau raporturile cu intimata-reclamantă, nu se poate pune problema provocării unui prejudiciu în sensul cerut de condițiile răspunderii civile delictuale.
Este eronată analiza pe care instanța de fond o face cu privire la prejudiciul de imagine creat intimatei-reclamante prin înscrierea acesteia la Biroul de Credit, atât timp cât, pe de o parte, raportarea acesteia la Biroul de Credit s-a efectuat în condițiile în care intimata-reclamantă avea într-adevăr un debit restant față de bancă, iar, pe de altă parte, după reglementarea situației dintre bancă și intimata-reclamantă, banca a luat măsurile necesare în vederea radierii acesteia din evidențele biroului.
Cât privește cuantificarea prejudiciului moral pretins suferit de către intimata-reclamantă, respectiv de fiica minoră a acestei, soluția instanței de fond este de asemenea eronată.
Cu privire la cuantumul prejudiciului moral trebuie făcută precizarea că, în practica judiciară, s-a reținut că pentru acordarea daunelor morale este nevoie de existența unor probatorii adecvate, care să permită instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora nefiind suficientă libera apreciere a instanței de judecată.
Tot sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lefare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.
De asemenea, se impune a fi amintită cauza Ernestina Zullo c. Italia, în care instanța de la Strasbourg, constatând violarea art. 6 din Convenție cu privire la durata procedurii judiciare interne (9 ani), în hotărârea pronunțată a indicat câteva criterii de stabilire a daunelor morale.
În speța de față, sumele solicitate de către intimatele-reclamante au un caracter cu totul aleatoriu și au fost acordate de instanță în integralitate, fără a fi aplicate nici un fel de criterii în vederea stabilirii întinderii pretinsului prejudiciu moral invocat.
Caracterul exagerat al sumelor acordate cu titlu de daune morale rezultă fără îndoială dintr-o simplă analiză comparativă a unor soluții pronunțate în jurisprudența internă în materie, dar și prin raportarea la
jurisprudența CEDO.7.
Prin nerespectarea nici unui criteriu de individualizare a sumei acordate cu titlu de daune morale instanța de judecată a încălcat dispozițiile legale în materia răspunderii civile delictuale și mai mult decât atât, a creat premisele unei îmbogățiri fără justă cauză în patrimoniul intimatelor - reclamante.
Ca atare, solicită recurenta pârâtă ca, în situația în care instanța de recurs va trece peste argumentele acesteia privind inexistența condițiilor răspunderii civile delictuale, aceasta să procedeze la o justă evaluare a prejudiciului moral pretins suferit de către intimatele-reclamante, care, în opinia ei, nu poate fi cuantificat la o suma mai mare de 1000 lei pentru intimata-reclamantă M. M. A., respectiv 1500 lei pentru intimata- reclamantă Samuil D. T. .
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, apreciază recurenta că nici această condiție nu este îndeplinită în speța de față. Consideră că inexistența legăturii de cauzalitate rezultă per se, din inexistența faptei ilicite și a prejudiciului, aspecte asupra cărora s-a oprit în cele de mai sus.
În ceea ce privește vinovăția, apreciază că nici această condiție nu este îndeplinită în condițiile în care așa cum a arătat nu a fost săvârșită o
încălcare a dispozițiilor legale sau contractuale care reglementau raporturile acesteia cu reclamanta.
Având în vedere cele de mai sus și precum și practica recentă a înaltei Curți de Casație și Justiție care impune cu titlu de principiu ca, pentru obținerea daunelor morale, partea care le solicită să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, solicită admiterea prezentului recurs și modificarea hotărârii instanței de fond, în principal în sensul respingerii în totalitate a cererii privind obligarea acesteia la plata de daune morale către intimatele-reclamante, iar în subsidiar, reducerea acestora conform celor precizate.
Drept consecință a admiterii recursului solicită și respingerea cererii de obligarea a acesteia la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocațial, respectiv taxă de timbru. În privința taxei de timbru netemeinicia obligării acesteia la achitarea ei rezultă și din faptul că potrivit dispozițiilor art.15 litera f1 din Legea 146/1997, acțiunea intimatelor - reclamante era scutită de plata taxei de timbru.
La data de_ intimata reclamantă a deus la dosar întâmpinare
, solicitând instanței respingerea ca nefondat al recursului, cu cheltuieli de judecată.
În motivare intimata reclamantă arată faptul că recurenta pune la indoiala si o hotărâre judecătoreasca irevocabila prin care i-a fost respinsa plângerea prin care urmarea anularea acelui proces-verbal lucru de neacceptat, in contextul in care acea hotărâre judecătoreasca se bucura de putere de lucru judecat. Este o atitudine cel puțin neobișnuita.
Precizează ca aceasta apărare este una lipsita de suport probator si, de asemenea, este total lipsita de relevanță. Ar fi putut avea relevanță aceasta apărare doar in situația in care conduita salariaților recurentei ar fi fost una conforma legii si chiar si unei educații minime, insa nu si in ipoteza pe care a retinut-o instanța de fond. De asemenea, nici faptul ca salariații B. post au încercat sa ia legătura cu aceasta prin - telefonul fix indicat de ea nu
poate fi o justificare pentru toate cele comise de aceștia in exercitarea atribuțiilor de serviciu. Prin toate acestea s-a creat o stare de presiune extraordinara asupra unei copile, aceasta fiind confirmata prin înscrisul care vorbește de existenta unei trauma psihice.
Recurenta apreciază ca nu exista o fapta ilicita iar faptul ca salariații recurentei îi spuneau fiicei sale minore ca va ramane fara casa si ca va fi evacuate in curând nu presupune încălcarea nici unei norme legale. De asemenea, faptul ca ea figura ca datornic la Biroul de Credite fara sa fi fost datoare nu incalca norme de drept.
Este lipsit de relevanta faptul ca A. Kis este doar un martor indirect atât timp cat cele declarate de aceasta se coroborează cu cele declarate de martorul Samuil care a asistat la discuțiile telefonice dintre salariații recurentei si fiica sa minora. Mărturia acestuia este una directa si greu de cenzurat. Pe de alta parte, daca recurenta are atât de multe indoieli in ceea ce privește declarația martorei Kis este surprinzător ca nu intelege sa formuleze o plângere penala. Ceea ce spunea aceasta se corobora cu declarația martorului Samuil, cu adeverința medicala care atesta existenta unor stări cum nu se poate de dăunătoare pentru psihicul unui copil si, nu in ultimul rând, cu răspunsul dat la interogatoriu de recurenta. Pe de alta parte, menționează reclamanta intimată ca recurenta se afla intr-o eroare: nu a fost audiat un martor cu numele de Trif asa cum susține la p.5 a recursului.
Referitor la criticile aduse sentinței recurate in ceea ce privește faptul ca instanța de fond a apreciat ca evaluarea psihologica este o proba care dovedește cele susținute in acțiunea introductiva de instanța apreciază ca acestea sunt neintemeiate. Mai întâi, la fondul cauzei apărătorul ales al recurentei nu s-a opus administrării acestei probe. Acum, in recurs, toate rezervele si criticile aduse sunt tardive.
Nici susținerea recurentei privind obligația instanței de fond de a dispune efectuarea unei expertize de specialitate nu este una care sa poată fi primita având în vedere faptul că se respectase de către reclamante obligația de a propune o proba pentru a dovedi cele susținute; proba contrara ar fi trebuit sa fie solicitata de recurenta, asa cum rezulta din dispozițiile art. 167 CPC; instanta de judecata nu avea obligația de a dispune efectuarea unei expertize decât daca nu se considera lămurită ( acest lucru rezulta din interpretarea art. 129 alin.5CPC), discutia pe care o propune recurenta este inutila in condițiile art. 129 alin.5 indice 1 CPC pentru ca nu a cerut adminsitrarea unei expertize de specialitate inaintea instanței de fond, lucru admis implicit si de recurenta intrucat nu a cerut in tertio si o eventuala casare cu trimitere spre rejudecare.
Condiția existentei prejudiciului a fost analizata de instanța de fond in mod temeinic si legal. Susținerile recurentei sunt eronate, prejudiciul de imagine fiind unul real, mai ales in condițiile in care si ea personal lucrează la o banca .
Aserțiunea potrivit căreia trebuie administrate "probatorii serioase" este contrazisa de următoarea opinie: "Însă, datorită împrejurării că un astfel de prejudiciu nu poate fi evaluat direct în bani și că legiuitorul nu a fixat niște limite sau criterii orientative, în practică judecătorul nu poate recurge la probe, astfel încât va trebui să acorde victimei o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciului moral suferit";.
Arată reclamanta intimată faptul că recurenta nu va contrazice opinia experiența de autorii C. Stănescu și C. Birsan, mai ale în condițiile în care în motivarea recursului său a apelat la opiniile acestora.
De asemenea, una este expunerea persoanei fizice la o desonsiderare sau la stările prin care a trecut minora, si alta este neplacarea provocata de judecarea lenta a unui proces. Putem afirma ca umilirea unui om este cu mult mai grava cu mult decât o judecata lenta.
De asemenea, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciul produs au fost dovedite, precum si vinovăția. Este cel puțin bizar ca recurenta chiar poate susține ca salariații sai au dreptul sa nu radieze din Biroul de Credite persoane care nu au datorii fata de recurenta si ca pot aborda subiecte de genul celor dezbătute cu fiica mea minora. Simplul fapt ca aveau numărul de telefon al subsemnatei in baza de date nu le permitea sa aibă conduita reținuta de instanța de fond.
Analizând recursului, prin prisma motivelor invocate și a celor de ordine publică, îl va admite în limitele arătate pentru următoarele considerente:
Starea de fapt decurgând din existența unui contract de credit, respectiv executarea acestuia, precum și înscrierea realizată de către recurentă, a reclamantei, în evidențele Biroului de Credit nu a fost contestată.
Criticile hotărârii sunt în sensul inexistenței unui răspunderi delictuale civile a recurentei pentru fapta prepusului său, apreciind că în speță condițiile prevăzute de art. 998 C. proc. civ. nu sunrt probate.
Cu privire la conținutul noțiunii de faptă ilicită, trebuie reținut că chiar autorii doctrinari la care recurenții fac trimitere ( nota 3 din subsolul paginii 4 al motivelor de recurs) definesc fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale ca fiind orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. Se recunoște mai mult că noțiunea de faptă ilicită are în general o sferă mult mai largă, cuprinzând orice abatere de la normele legale și de la normele de conviețuire socială.
Ceea ce invocă recurenta este o cauză de înlăturare al caracterului ilicit al faptei când face trimitere la cele reținute în doctrina de specialitate.
Este fără dubiu că în baza raporturilor contractuale generate de încheierea unui contract de credit în anul 2004, recurenta a dispus înscrierea reclamantei în bazele de date ale biroului de credit.
Executarea acestui contract a presupus mai multe etape, părțile încheind și un acord de plată prin care debitorul s-a angajat să achite integral debitul în cuantum de 1397,17 lei ( fila 8 dosar fond) stabilindu-se și graficul de plată.
În răspunsul la interogatoriu, la întrebarea 4, se recunoaște de către recurentă realizarea plăților la termenele stabilite. În aceste împrejurări este evident că reclamanta și-a executat obligațiile contractuale asumate, astfel încât înscrierea acesteia în evidențele Biroului de Credite, percum și contactarea sa, ori a membrilor familiei sale nu a avut nici o justificare legală.
În cuprinsul întâmpinării (fila 29, exemplar corectat, dar și în cel aflat la fila 49) se recunoaște că dintr-o eroare informatică reclamanta a apărut în evidențele ținute de bancă cu o sumă restantă de 65 lei. A fost sunată de către angajații băncii să plătească această sumă cu toate că nu o datora.
În răspunsul comunicat reclamantei ( fila 309) se recunoaște existența unei sume de 63,49 lei, sumă cu care reclamanta era înregistrată ca fiind restantă. Această poziție justifică susținerile părții cum că din culpa recurentei ea a fost înscrisă în evidențele Biroului de Credite și raportat la
normele interne ale recurentei, reclamanta a fost contactată de reprezentanții băncii.
Din această perspectivă apărarea cuprinsă în motivele de recurs prin trimitere la dispozițiile Deciziei 105/2007 a Autorității Naționale de Supraveghere în justificarea îndeplinirii unei activități impuse de lege ca și cauză de înlăturare a caracterului ilicit la faptei nu poate fi primită întrucât transmiterea acestor date s-a făcut în baza unor erori înregistrate în evidențele recurentei, erori care însă nu justifică această atitudine.
Mai mult referirea la art. 8 alin. 2 din aceeași decizie, primește din partea recurentei o interpretare eronată scoasă din contextul avut în vedere de legiuitor. Astfel, înștiințarea prin modalitățile enumerate este o activitate anterioară înscrierii în evidențele Biroului de Credit, în cauza de față contactarea reclamantei fiind realizată nu pentru evitarea acestei înscrieri, ci pentru presupusele creanțe existente și avute în vedere pentru executare.
Existența convorbirilor telefonice atât cu reclamanta cât și cu fiica acesteia sunt probate, prin probele testimoniale administrate în fața instanței de fond iar depozițiile martorilor nu pot fi înlăturate de plano ca fiind subiective, raportat la calitățile terților.
Este îndeobște cunoscut că astfel de discuții se poartă într-un mediu restrâns, apropiat și de regulă familial, iar a pune în sarcina reclamantei în lipsa unor elemente obiective ale lipsei credibilității martorilor probarea cererilor făcute în alte modalități este de natură a crea o obligație disproporționată în probarea pretențiilor.
În legătură cu prejudiciul suferit în condițiile existenței faptei ilicite, contrar celor afirmate de recurentă, trebuie arătat că analiza de principiu a instanței de fond este corectă și completă, răspunzând exigențelor unei motivări în sensul art. 261 C. proc. civ. .
În această materie un astfel de prejudiciu nu poate fi evaluat direct în bani și legea nu a determinat limite sau criterii orientative. În orice situație concretă judecătorul nu poate recurge la probe sau criterii strict determinate, astfel încât va trebui să acorde victimei o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciului moral suferit. Judecătorul este obligat ca in situațiile concrete să individualize urmările vătămătoare susceptibile a fi reparate și astfel să stabilească sumele menite a repara prejudiciul.
Trimiterea la jurisprudența CEDO indicată în motivele de recurs, constatată în diverse hotărâri pronunțate, nu poate fi aplicată în cauză întrucât prejudiciul constatat în respectivele hotărâri a avut în vedere durata excesivă a unei proceduri judiciare și nu efectiv vătămările aduse ca urmare a unei fapte ilicite asupra unor persoane fizice.
Criticile referitoare la lipsa prejudiciului în ceea ce o privește pe minoră nu poate fi primită întrucât evaluarea psihologică a acesteia nu a fost contestată și pusă în discuție în fața instanței de fond.
Această evaluare psihologică întocmită de un medic specialist nu poate fi pusă sub semnul îndoielii doar din perspectiva faptului că instanța ar fi avut posibilitatea evaluării psihologice a intimatei, evaluarea care să fie efectuată de către un expert independent.
În condițiile în art. 129 C. proc. civ. așa cum a fost modificat în baza Legii 202/2010 nu se mai poate imputa lipsa rolului activ al instanței în calea de atac cu atât mai mult cu cât și în fața instanței de fond recurenta a beneficiat de asistență juridică de specialitate.
În ceea ce privește cuantumul prejudiciului însă trebuie avut în vedere că cererea de chemare în judecată a fost modificată în temeiul art. 132 alin.
2 pct. 2 C. proc. civ. de reclamantă ( fila 45), solicitându-se pentru M. A. suma de 2000 Euro echivalent în lei și pentru Samuil M. T. suma de 3000 Euro echivalent în lei.
Reclamantul este cel care în virtutea principiului disponibilității investește instanța, instanță în temeiul art. 129 C. proc. civ. fiind datoare să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Față de această modificare de acțiune, instanța este legată și nu poate să pronunțe o altă hotărâre fără încălcarea acestor limite.
Însă în recurs acest motiv prev. de art.304 pct. 6 C.pr.civ. nu a fost invocat și nici nu se circumscrie motivelor de ordine publică prev de art. 306 alin. 2 C.pr.civ.
Totuși în aceste limite reclamanta a apreciat că se impune repararea prejudiciului și instanța nu avea niciun motiv să nu țină seama de voința părții. Respectând principiul disponibilității se poate aprecia că în ceea ce o privește pe reclamanta M. în limitele cu care reclamanta a investit instanța, suma de 2000 Euro, echivalent în lei și în ceea ce o privește pe Samuil D. T., suma de 2500 Euro, echivalent în lei este în măsură să
înlăture consecințele acestui prejudiciu.
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu există, prejudiciul fiind o consecință a faptei. În ceea ce o privește pe minoră ea este probată cu prisosință inclusiv prin evaluarea realizată, dar și prin probele testimoniale administrate, mai ales declarația martorului Samuil V., care a constatat personal starea de tulburare produsă minorei, urmare a telefoanelor primite.
Vinovăția recurentei raportat la probele administrate nu mai poate fi pusă în discuție atât timp cât aceasta a recunoscut erorile săvârșite în derularea convenției care au determinat înscrierea reclamantei în evidențele Biroului de Credite.
Din răspunsul comunicat de această instituție, rezultă că reclamanta a fost înscrisă la solicitarea recurentei, după cum s-a probat, ca fiind fără nici un temei, afirmațiile recurentei cum să oricum reclamanta figura înscrisă în aceste evidențe în baza unei alte solicitări. În acest sens este și răspunsul comunicat de o altă societate bancară ( fila 268, 287).
În cuprinsul concluziilor scrise depuse de către recurentă acestea practic conțin argumente și motive noi față de declarația de recurs, argumente care nu mai pot fi luate în seamă întrucât au fost depuse cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ. .
Din această perspectivă nu se impune a fi analizată critica referitoare la declarația martorului Samuil V. și a celor arătate în complinirea lipsurilor raportului de evaluare psihică. Pentru aceleași motive nu se poate avea în vedere nici practica judiciară depusă în susținerea cuantumului daunelor morale acordate în alte situații.
Față de întâmpinarea depusă recurenta este în drept să răspundă însă ea nu este abilitată să realizeze practic o modificare a motivelor de recurs sub forma unor concluzii scrise.
Pentru aceste considerente în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de SC B. P. SA S. D. împotriva Sentinței civile nr. 682/2012, pronunțată de judecătoria D. în dosarul nr._, pe care o va modifica în sensul că va admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M. A. M. personal și în calitate de reprezentant al reclamantei Samuil D. T. în contradictoriu cu B. P. SA prin S. D. și în consecință va obliga pârâta să plătească suma de 2000 euro echivalent în lei pentru reclamanta M. A. M. și
suma de 2500 euro echivalent în lei pentru reclamanta Samuil D. T., cu titlu de despăgubiri.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate de către instanța de fond, în fața instanței de fond reclamanta a justificat cheltuieli cu plata unui avocat ( f. 319-320) și parte din taxa de timbru datorată ( f. 52-58) în cuantum de 1400 lei și timbru judiciar în valoare de 12 lei.
Având în vedere faptul că pretențiile au fost admise în parte, în limita a ceea ce s-a admis se impune ca în sarcina pârâtei să fie pusă obligația de a achita cheltuieli de judecată, motiv pentru care în temeiul art. 274 și 277 C. proc. civ. va obliga pârâta să plătească reclamantei M. A. M. suma de 350 lei cheltuieli de judecată parțiale.
Instanța a avut în vedere și taxa de timbru achitată nu și suma față de care s-a admis cererea de ajutor judiciar întrucât niciuna din părți nu a formulat cerere de reexaminare, acesta fiind mijlocul procesual prin care partea nemulțumită se poate plânge de modalitate de rezolvare a acestui aspect din partea instanței.
Întrucât cererea a fost admisă în parte, iar cererea de ajutor judiciar a avut în vedere sumele ce exced cuantumul solicitat prin precizarea de acțiune pretenții care au fost timbrate, acestea sume, ca urmare a respingerii acțiunii, se impun a fi lăsate în sarcina statului în temeiul art 19 din OUG 51/2008 mod, motiv pentru care va înlătura obligația de plată a pârâtei la plata în favoarea Municipiului D. a sumei de 3808,88 lei cu titlu de taxa judiciara de timbru.
Criticile referitoare la înlăturarea obligației de plată a taxei de timbru nu pot fi primite întrucât și la îndemâna pârâtei există posibilitatea formulării unei cereri de reexaminare, recunoașterea calității sale procesuale fiind determinată tocmai de posibilitatea punerii în sarcina sa a unor asemenea cheltuieli, la rândul ei pârâta fiind în acest sens interesată în stabilirea corectă a obligațiilor de plată.
În fața instanței de recurs ambele părți au făcut cheltuieli de judecată cu angajarea unui apărător, precum și cu plata taxelor de timbru.
Deși recurenta a afirmat că este scutită de plata taxelor de timbru, aceasta ulterior punerii în sarcina sa a acestei obligații nu a formulat cerere de reexaminare în condițiile art. 18 din Legea 146/1997, executând în fapt această obligație prin depunerea chitanței care atestă plata.
Obligarea unei părți, la plata cheltuielilor de judecată, se circumscrie culpei sale procesuale. Este adevărat, că una dintre părțile procesului, căreia i s-au respins pretențiile, este considerată în culpă procesuală.
Însă și dreptul de a cere cheltuieli de judecată ca și orice alt drept, trebuie exercitat cu bună credință, astfel încât exercitarea acestuia să nu fie de natură a crea părții adverse un prejudiciu, susceptibil de a fi reparat pe cale a răspunderii civile delictuale.
De aceea, în fiecare caz în parte, este necesar a se evalua, raportat la toate elementele și circumstanțele speței, culpa procesuală a părții căzute în pretenție, prin prisma cererii de obligare la cheltuieli de judecată.
În fiecare caz în parte trebuie verificat cât reprezintă un cuantum rezonabil și necesar pentru sancționarea culpei procesuale, pentru stabilirea sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu.
Este real că art.274 al.3 C.pr.c. conferă posibilitatea cenzurării onorariului de avocat, însă aceasta se poate face doar în condițiile arătate mai sus, prin raportare la culpa procesuală a unei din părți.
Pentru aceste considerente, tribunalul apreciază că un onorariu de 2000 lei, este suficient și rezonabil, pentru a sancționa culpa procesuală a
recurentului. Întrucât intimatele au făcut la rândul lor astfel de cheltuielii parte din onorariul recurentei se impune a fi compensat.
În ceea ce privește taxa de timbru aceasta se impune a fi suportată de intimate în limitele admiterii recursului.
Pentru aceste considerente în baza art. 274 și 277 C.pr.civ. va obligă intimatele M. M. A. și Samuil D. T. să plătească recurentei suma de 2407 lei cheltuieli de judecată parțiale respingând alte pretenții și compensând în parte pretenții de această natură.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC B. P. SA S. D. împotriva Sentinței civile nr. 682/2012, pronunțată de judecătoria D. în dosarul nr._, pe care o modifică în sensul că admite în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta M. A. M. personal și în calitate de reprezentant al reclamantei Samuil D. T. în contradictoriu cu B. P. SA prin S. D. și în consecință obligă pârâta să plătească suma de 2000 euro echivalent în lei pentru reclamanta M. A. M. și suma de 2500 euro echivalent în lei pentru reclamanta Samuil D. T., cu titlu de despăgubiri.
Obligă pârâta să plătească reclamantei M. A. M. suma de 350 lei cheltuieli de judecată parțiale.
Înlătură obligația de plată a pârâtei la plata în favoarea Municipiului
D. a sumei de 3808,88 lei cu titlu de taxa judiciara de timbru.
Obligă intimatele M. M. A. și Samuil D. T. să plătească recurentei suma de 2407 lei cheltuieli de judecată parțial respingând alte pretenții și compensând în parte pretenții de această natură.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 Februarie 2013.
Președinte, Ana-SS | Judecător, D. T. | Judecător, E. L. |
Grefier, G. -C. Ț. |
RED./DACT./DT/CȘ_ /2 ex.
Jud. fond . I. corin G.
| ← Decizia civilă nr. 73/2013. Pretenții | Încheierea civilă nr. 42/2013. Pretenții → |
|---|
