Decizia civilă nr. 1827/2013. Legea 10/2001
| Comentarii |
|
ROMÂNIA CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 1827/R/2013
Ședința publică din data de 16 aprilie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: C. -M. CONȚ
Judecători: D. -L. B. - vicepreședinte al Curții de Apel C.
A. C.
Grefier: S. -D. G.
S-a luat în examinare, în | vederea | pronunțării, recursul declarat de |
reclamanții U. Z., U. A., V. | A. | , S. U. E. precum și recursul |
declarat de pârâtul recurent P. | M. | C. -N. împotriva deciziei civile |
nr.499/A din 25 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. _
, privind și pârâtul M. C. -N. PRIN P., având ca obiect Legea nr. 10/2001.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 9 aprilie 2013, când reprezentantul reclamanților recurenți a pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin cererea înregistrată la data de 12 iulie 2010 pe rolul Judecătoriei C. -N.
,reclamanții U. Z., U. A., V. A. și S. - U. E. au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâții P. M. C. - N. și M. C. - N., prin primar, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâții la plata în solidar în favoarea lor, cu titlu de despăgubiri, a sumelor, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentelor 1 și 2 și a terenului restituite prin Dispoziția nr. 4709 din 9 noiembrie 2009, respectiv 635.036,86 lei, la plata contravalorii chiriei de piata pentru terenul în suprafața de 492 mp, aferenta perioadei 12 septembrie 2003 - 9 noiembrie 2009, actualizata cu rata inflației, în sumă de 81.972,29 lei; la plata contravalorii chiriei de piața pentru apartamentul nr.1, aferenta perioadei 12 septembrie 2003 - 9 noiembrie 2009, actualizata cu rata inflației în sumă de 335.459,20 lei, la plata contravaloarea chiriei de piața pentru apartamentul nr.2, aferenta perioadei 15 octombrie 2003 - 9 noiembrie 2009, actualizata cu rata inflației 85.846,50 lei, la plata dobânzii legale aferenta sumelor de la pct. 1.1. 1.2 și 1.3 de mai sus, calculata pentru chiria fiecărei luni în parte, din ultima zi a lunii respective și pană la data redactării prezentei cereri, respectiv suma 31.758,87 lei, să oblige pârâții la plata în solidar a tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin Sentința civilă nr. 13531/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a M.
C. -N. prin P. ca neîntemeiată.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții U. Z., U. A., V.
A., S. - U. E., în contradictoriu cu pârâții P. M. C. -N. și M.
C. -N. prin P., și în consecință:
Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 167.563,76 lei reprezentând contravaloarea chiriilor lunare actualizate cu indicele
de inflație pentru perioada_ -_, cu dobânda legală calculată asupra debitului datorat de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv_ și până la achitarea integrală a debitului datorat.
Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 6435 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
M. C. N., instanța a apreciat că este neîntemeiată întrucât calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana chemată în judecată și cea obligată în cadrul raportului juridic dedus judecății, față de care poate fi opus dreptul solicitat pe calea acțiunii în justiție. În cauză nu s-a contestat vreun moment, de către nici una din părți, faptul că pârâtul M. C. N. prin P.
, a avut calitatea de administrator al imobilului situat în C. N., str.G.Coșbuc nr.6, jud.C., proprietatea tabulară a antecesorilor reclamanților. Față de obiectul acțiunii, respectiv contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada cât pârâtul a avut calitatea de administrator al acestuia, respectiv _
-_, instanța a reținut că acest pârât are calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei instanța a reținut că, imobilul situat din punct de vedere administrativ în C. N., str.G.Coșbuc nr.6, jud.C., compus din casă și grădină, identificat în CF 8719 C. N., nr.topo 11.126, a fost proprietatea tabulară a numiților Logothetti Z. și Logothetti E., antecesorii reclamanților.
Din probatoriul administrat în cauză rezultă că, în baza Deciziilor nr.58582/1949 și nr.69102/1949 ale M. ui Finanțelor, date în urma avizului Comisiei de lichidare CASBI, imobilul a fost preluat de stat. După preluare, construcția a fost dezmembrată în 3 apartamente, apartamentul nr.1 fiind înscris în CF ind.1. C. N., iar apartamentul nr.2 în CF ind.20936 C. - N. .
Apartamentele nr.1 și 2 au fost înstrăinate chiriașilor Mărincuș Dorel și soția Mărincuș Florica, respectiv Tăuțan V. în baza Legii nr.112/1995, însă prin Decizia civilă nr.1816/_ a Curții de Apel C. pronunțată în dosar nr.3870/2003, respectiv Decizia civilă nr.2405/_, pronunțată în dosar nr.6180/2003 a Curții de Apel C. s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare a acestor două apartamente, reținându-se preluarea fără titlu a imobilului de către Statul Român.
Deși hotărârile judecătorești mai sus enunțate au intrat în puterea lucrului judecat, prin Dispoziția nr.2182/_, notificarea reclamanților prin care aceștia au solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr.1 și 2 cu terenul aferent și despăgubiri pentru apartamentul nr.3, cu terenul aferent a fost respinsă, cu motivația că imobilul a fost preluat anterior anului 1945, nefăcând obiectul Legii nr.10/2001.
Prin Sentința civilă nr.340/2007, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._, irevocabilă prin Decizia nr.921/_ a ÎCCJ (f.14-18, 24-29), s-a admis acțiunea formulată de petiționarii U. Z., U. A., S. U. E., S. Istvan împotriva intimatului P. municipiului C. N. și în consecință a fost anulată Dispoziția nr.2182/_, fiind obligat intimatul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură către petiționari a părților rămase neînstrăinate din imobilul înscris în CF 8719 C. nr.topo 11126, respectiv terenul de 492 mp rămas înscris în CF 8719 C., precum și apartamentele nr.1 și 2 prev. cu nr.topo 11126/1/I și 11126/1/II înscrise în CF ind.1. ,respectiv 1., iar pentru apartamentul nr.3 prev. cu nr.topo 11126/1/III și terenul aferent acestuia să le facă petiționarilor propunere pentru acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Prin Dispoziția de restituire și propunerea privind acordarea de despăgubiri nr.4709/_ (f.30-31), P. municipiului C. N. a dispus restituirea în natură către reclamanți, a terenului în suprafață de 492 mp, precum și a apartamentelor nr.1și 2, situate în C. N., str.C.Coșbuc nr.6, jud.C. . S-a făcut totodată propunerea pentru acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr.3.
Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanții, în calitate de moștenitori ai proprietarilor tabulari, au solicitat instanței obligarea pârâților la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului preluat abuziv de Statul Român, pe perioada 12 septembrie 2003-9 noiembrie 2009, indicând ca temei de drept dispozițiile Legii n r.10/2001 și ale art.998 - 999 Cod civil, cel din urmă text reprezentând tocmai dispoziția legală care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Totodată, în probațiune reclamanții au solicitat instanței, efectuarea unei expertize contabile, prin care să se stabilească în concret, contravaloarea chiriei de piață pentru imobilul compus din cele 2 apartamente și terenul în suprafață de 492 mp, actualizată cu indicele de inflație, precum și dobânda aferentă acestei sume.
În ceea ce privește perioada pentru care reclamanții au solicitat obligarea pârâților la contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, prin încheierea civilă din data de 31 martie 2011 instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada_ -_, raportat la dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958.
În ceea ce privește dovedirea pretențiilor instanța a reținut că, prin hotărârile judecătorești mai sus enunțate s-a reținut cu putere de lucru judecat faptul că imobilul situat în C. - N., str.G.Coșbuc nr.6 a fost preluat de la antecesorii reclamanților, fără titlu valabil.
În drept, potrivit art.998 din vechiul Cod civil, " orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greșeală s-a ocazionat, a-l repara";, iar potrivit art.999 " omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și pe acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa.";
Din textele de lege enunțate rezultă că aplicarea efectelor răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între primele două și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prejudiciul reclamanților constă în lipsirea acestora de exercițiul concret al dreptului de folosință pentru apartamentele nr.1 și 2 și terenul în suprafață de
492 mp, preluate abuziv de stat și restituite abia în anul 2009. În acest sens instanța a reținut că, atâta vreme cât s-a statuat prin hotărâri judecătorești irevocabile că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, în perioada de la preluarea imobilului de către stat și până la emiterea dispoziției de restituire nr.4709/9 noiembrie 2009, reclamanții pot justifica în patrimoniul lor existența unui drept de proprietate a cărui exercitare a fost îngrădită, cu rea credință de către pârâți, cu consecința nașterii unui drept de despăgubire, în speță, evident cu respectarea termenului de prescripție, de 3 ani, în care se pot formula astfel de pretenții.
Instanța a apreciat că o despăgubire echitabilă pentru lipsa de folosință o reprezintă chiria existentă pe piața liberă, actualizată cu rata inflației.În acest sens instanța nu a luat în considerare apărarea pârâților în sensul că aceștia pot fi obligați eventual la chiria practicată de aceste instituții, având în vedere că dreptul reclamanților la despăgubiri nu poate fi limitat la chiria practicată de
pârâți, aceștia fiind în drept la despăgubiri ce acoperă lipsa de folosință a imobilului.
De asemenea, nu poate fi reținută apărarea pârâților în sensul că pe perioada solicitată de reclamanți pârâții nu au încasat chirie, având în vedere că, deși instanțele de judecată s-au pronunțat în sensul nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru imobilul în litigiu încă din anul 2003, aceștia au continuat să dețină apartamentele nr.1 și 2 și terenul de 492 mp, tergiversând ani de zile emiterea dispoziției de restituire. Or, obligația deținătorului de a achita proprietarului despăgubiri vine în concordanță cu prevederile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în lipsa acestei plăți operând, practic, o expropriere de fapt, incompatibilă cu principiul respectării dreptului de proprietate.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară efectuată în cauză de expert Cazac M. (f.153-182), suma totală actualizată a chiriilor pentru perioada_ -_, aferentă apartamentelor nr.1, 2 și terenului în suprafață de 492 mp este de 167.563,76 lei (25.776,72 lei pentru terenul în suprafață de 492 mp, 112.686,09 lei pentru apartamentul nr.1 și 29.100,95 lei pentru apartamentul nr.2).
În ceea ce privește dobânda legală pentru cuantumurile chiriilor aferente imobilului mai sus menționat, instanța a reținut că, în condițiile OG nr.9/2000, plata dobânzii se poate acorda începând cu data introducerii acțiunii, nu de la data când s-a calculat prejudiciul, deoarece astfel de sume nu sunt purtătoare de dobânzi, de drept.
Fapta ilicită a pârâților constă în deținerea și după anul 2003 a apartamentelor nr.1 și 2 și a terenului în suprafață de 492 mp, preluate abuziv de stat, și în exercitarea în ceea ce privește acest imobil a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv al celui de folosință, deși aceștia aveau cunoștință că, prin Decizia civilă nr.1816/2003 a Curții de Apel C. s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate pentru apartamentele în discuție.
Că pârâții au fost de rea-credință în restituirea imobilelor către reclamanți, rezultă din împrejurarea că deși încă din luna septembrie 2003, instanțele de judecată au statuat că antecesoarea reclamanților are dreptul la restituirea în natură a apartamentelor nr.1 și 2 și a terenului în suprafață de 492 mp, aceștia au încălcat cu bună știință dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001,în forma actuală, emițând dispoziția de restituire în natură abia în anul 2009. De asemenea, pârâții trebuiau să fie deplin conștienți asupra consecințelor juridice, dar și faptice, ale deținerii imobilului, deși acesta a fost pretins și restituit prin hotărâri judecătorești irevocabile de persoana care a fost adevărata proprietară asupra imobilului, respectiv antecesoarea reclamanților.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu produs aceasta este evidentă. Astfel, omisiunea pârâților de a răspunde la notificarea reclamanților în termenul legal de 60 de zile, corelată cu menținerea imobilului acestora pe o perioadă de mai bine de 6 ani, au generat lipsirea reclamanților de exercițiul folosirii bunului lor, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului și anume dreptul acestuia de a închiria bunul contra unei sume de bani.
În considerarea celor enunțate, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 167.563,76 lei reprezentând contravaloarea chiriilor lunare actualizate cu indicele de inflație pentru perioada_ -_, cu dobânda legală calculată asupra debitului datorat de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv_ și
până la achitarea integrală a debitului datorat. Fiind în culpă procesuală, în temeiul art.274 C.p.c. pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 6435 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamanților.
Prin Încheierea ședinței publice din data de 31 martie 2012, pronunțată în acest dosar, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada_ -_, invocată din oficiu, pentru următoarele considerente:
Reclamanții prin reprezentant, in susținerea cererii privind respingerea excepției invocate de instanță susține că drepturile lor patrimoniale au fost afectate de o condiție suspensivă, aceea a obținerii deciziei de restituire a imobilului in natură. Raportat la apărarea reclamanților instanța a reținut că, potrivit art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958 "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau termen suspensiv, prescripția incepe să curgă de la data când s-a implinit condiția sau a expirat termenul";.
Această regulă este consacrată și in Codul Civil, prin art.1885 alin.1, conform căruia "Prescripția unei creanțe condiționate sau cu termen nu poate incepe decât in momentul când s-a implinit condiția sau a expirat termenul";.
In cauza de față instanța a apreciat că dreptul la despăgubiri al reclamanților constând in lipsa de folosință a imobilului restituit acestora in temeiul Legii nr.10/2001 nu este suspus unei condiții suspensive.
Faptul că dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială in materie de restituiri imobile, prevede obligativitatea emiterii dispoziției de restituire a imobilului solicitat de către foștii proprietari intr-un anumit termen de la data depunerii cererii, nu constituie cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, neinstituind nici o excepție de la principiul curgerii de drept a prescripției extinctive.
Pe de altă parte, chiar dacă dreptul de creanță ar fi afectat de o condiție suspensivă aceasta nu are influență asupra începutului, duratei și împlinirii termenului de prescripție, astfel cum prevăd dispozițiile art.1 și 3 din decretul nr.167/1958. Ori, reclamanții se plâng de încălcarea drepturilor patrimoniale asupra imobilului proprietatea lor, preluat in mod abuziv de Statul R. . Cum este vorba de încălcarea unor drepturi patrimoniale, dreptul la acțiune se prescrie in termen de 3 ani, conform art.1 și art.3 din Decretul nr.167/1958 și se calculează de la data formulării acțiunii, respectiv 12 iulie 2010.
Prin decizia civilă nr. 499/A din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._ s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Mun.
C. -N. prin P. .
S-a admis apelul declarat de pârâtul M. C. -N. prin P. împotriva Sentinței civile nr. 13531/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei
C. -N., pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acțiunea împotriva pârâtului Mun. C. -N. prin P., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.
S-au respins apelurile declarate de reclamanții U. Z., U. A., V. A.
, S. -U. E. și de pârâtul P. mun. C. -N. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
În ce privește apelul declarat de reclamanții U. Soltan, U. A., V. A. și S. -U. E. s-a reținut că aceștia au criticat soluția primei instanțe numai din perspectiva admiterii, prin încheierea civilă din data de_, a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru prejudiciile produse anterior datei de_ și a soluției de respingere a pretențiilor pentru această perioadă, prin sentința civilă nr.13531/_ .
În temeiul dispozițiilor art.282 al.2 C.pr.civ. încheierile prin care instanța se pronunță asupra excepțiilor sunt, în orice caz, susceptibile de a fi atacate cu apel numai odată cu hotărarea, cată vreme sunt încheieri care nu întrerup cursul judecății,așa cum este situația dată.
Reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în pretenții, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, invocand în drept, prevederile art.998-999 C.civ., solicitand obligarea paraților la plata de despăgubiri reprezentand contravaloarea lipsei de folosință a apartamentelor 1 și 2 și a terenului restituite prin Dispoziția nr.4709/_ emisă de P. municipiului C. -N., respectiv pentru apartamentul nr.1 și teren pentru perioada_ -_, iar pentru apartamentul nr.2 pentru perioada_ -_, plus dobanda legală aferentă.
Potrivit art. 1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție stabilit de art. 3 fiind de trei ani.
În privința acțiunilor avand ca obiect repararea pagubelor izvorate din fapte ilicite, termenul de prescripție începe să curgă, în conformitate cu prevederile art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data cand păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atat paguba cat și pe cel care răspunde de ea.
Din această perspectivă, în litigiul dedus judecății, este fără relevanță momentul emiterii Dispoziției nr.4709/_ a P. ui municipiului C. -N., semnificație avand data la care persoana păgubită, în speță reclamanții, au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba și persoana răspunzătoare de producerea acesteia.
Ori, reclamanții aveau această posibilitate încă din anul 2003, odată cu pronunțarea Deciziei civile nr.1816/_ a Curții de Apel C. în dosarul nr.3870/2003 și respectiv a Deciziei civile nr. 2405/_ a Curții de Apel C. în dosarul civil nr. 6180/2003.
Astfel, prin aceste hotărari judecătorești, instanțele au stabilit în mod irevocabil, împrejurarea că imobilele în litigiu au fost preluate de stat în mod abuziv, și că ele au fost revendicate de către succesorii foștilor proprietari, reținandu-se totodată incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Ca atare, din acel moment reclamanții, care formulaseră în termen notificarea prevăzută de art.22 al.1 din Legea nr.10/2001, erau îndreptățiți să se adreseze instanțelor de judecată și să solicite obligarea paratului la restituirea în natură a imobilelor, precum și eventuale despăgubiri pentru lipsa de folosință a acestora, întrucat aveau posibilitatea să cunoască atat pe autorul faptei ilicite, cat și paguba produsă.
Din această perspectivă nu este întemeiată nici susținerea apelanților reclamanți în sensul că dreptul lor la acțiune ar fi fost afectat de condiția suspensivă a emiterii dispoziției favorabile de restituire în natură a imobilelor, deoarece, așa cum s-a arătat, în cazul acțiunilor în răspundere civilă delictuală, ca cea în speță, interesează cunoașterea sau posibilitatea cunoașterii autorului faptei și a prejudiciului produs. Ori, aceste elemente sunt independente de momentul emiterii dispoziției amintite.
Așa fiind, față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 296 C.pr.civ. tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții U. Z.
, U. A., V. A., S. -U. E. împotriva Sentinței civile nr. 13531/_ și a încheierii civile din data de_, pronunțate în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. .
Asupra apelului declarat de paratul M. C. -N., s-a reținut că prima critică formulată vizează greșita soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui parat.
Calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului chemat în judecată și persoana celui despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății. În speță, raportul juridic îl reprezintă acela rezultat în urma unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu imputată de reclamanți pârâților, constand în aceea că nu au soluționat în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 notificarea pe care au formulat-o în vederea restituirii în natură a imobilului.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor deținute de unitățile administrativ teritoriale, restituirea în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, iar potrivit 26 alin. 3 din același act normativ, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare, conform prevederilor alin. 4, entitatea investită cu soluționarea notificării urmând a adopta o poziție procesuală în cauză.
Analizând conținutul textelor legale menționate, s-a constatat că obligația a cărei neîndeplinire se pretinde, de soluționare a notificării prin emiterea dispoziției prevăzută de art.21 al.4 din Legea nr.10/2001, revine primarului, în calitatea sa de reprezentant al unității administrativ-teritoriale și nicidecum apelantului M. C. -N. .
Așa fiind, tribunalul a apreciat, contrar celor statuate de prima instanță, că excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului M. C. -N. este întemeiată și a admis-o, cu consecința admiterii apelului promovat de acesta împotriva Sentinței civile nr. 13531/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Mun. C. -N. prin P., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ce privește apelul declarat de pârâtul P. mun. C. -N., tribunalul a apreciat că acesta este nefondat pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Instanța de fond a făcut o corectă apreciere a stării de fapt, întemeiată pe probatoriul administrat în cauză, precum și o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie, reținand în mod justificat, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale prev. de art.998-999 C.civ.
Sub aspectul faptei ilicite, reclamanții au precizat în acțiunea introductivă, că aceasta constă în nesoluționarea în termenul legal a notificării pe care ei au formulat-o în temeiul Legii nr.10/2001.
Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
În urma demersurilor judiciare ale reclamanților efectuate în vederea restituirii imobilului situa în C. -N., str. G.Coșbuc nr.6, jud. C., casă și grădină, înscris în CF 8719 C. -N., nr. top.11126 ce a aparținut antecesorilor lor, prin Decizia civilă nr.1816/2003 a Curții de Apel C., irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vanzare-cumpărare nr.30128/_ încheiat între Consiliul local a M. C. -N., pe de o parte, și Mărincuș Dorel și Mărincuș Florica, pe de altă parte, în privința apartamentului nr.1 din imobilul anterior descris.
Prin Decizia civilă nr.2405/2003 a Curții de Apel C. pronunțată în dosar nr.6180/2003 de asemenea irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vanzare-cumpărare nr.30128/_ încheiat între SC
Constructardealul SA C. -N., pe de o parte, și Tăuțan V., și Vușcan N. pe de altă parte, în privința apartamentului nr.2 din același imobil.
Din considerentele acestor hotărari judecătorești rezultă cu prisosință că instanțele au stabilit cu putere de lucru judecat ,împrejurarea că imobilul ce a aparținut antecesoorilor reclamanților a fost preluat în mod abuziv, și că a fost solicitat a fi restituit în procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 de către moștenitorii foștilor proprietari tabulari. De asemenea, aceste hotărari au fost unanime în a constata că imobilul face obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 fiind preluat de către stat în baza Decretului nr.228/_, așadar în perioada de referință a acestei legi.
Cu alte cuvinte, instanțele au statuat asupra îndeplinirii condițiilor esențiale, prevăzute de dispozițiile Legii nr.10/2001, pentru soluționarea favorabilă a notificării formulate de reclamanți în temeiul acestui act normativ.
În contradicție flagrantă cu hotărarile judecătorești irevocabile menționate, prin Dispoziția nr.2182/2006 a P. ui M. C. -N., a fost respinsă notificarea reclamanților pe motiv că imobilul revendicat nu face obiectul Legii nr.10/2001, fiind preluat anterior anului 1945.
Ca urmare, reclamanții au fost nevoiți să inițieze un nou demers judiciar pentru ca finalmente, la data de_ să fie emisă Dispoziția de restituire nr 4709/2009 a P. ui M. C. -N. .
Ignorând hotărarile judecătorești irevocabile prin care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, încă din cursul anului 2003, că imobilul revendicat de reclamanți cade sub incidența dispozițiilor Legii nr.10/2001, paratul P. mun.
C. -N., a emis Dispoziția nr.2182/2006 de respingere a notificării.
În condițiile în care existau aceste hotărari judecătorești, care statuau asupra dispozițiilor legale incidente în privința situației juridice a imobilului, nu pot fi primite justificările apelantului referitoare la aplicarea unor texte legale în sens contrar celor stabilite de instanțele judecătorești. Ca atare, nu a existat nici un argument pentru care, deși anulate contractele de vanzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, imobilul a rămas în patrimoniul statului, și nu a fost soluționată notificarea reclamanților o perioadă atat de îndelungată de timp.
Sub aspectul prejudiciul creat, este evident că reclamanții au fost privați de folosința imobilului, pană la momentul emiterii Dispoziției de restituire nr 4709/2009 a P. ui M. C. -N., privațiune care a fost cauzată de fapta ilicită a paratului.
În mod corect la stabilirea cuantumului prejudiciului, prima instanță a dat eficiență probei cu expertiza tehnică judiciară administrată prin raportare la nivelul chiriilor pe piața liberă pentru perioada vizată, chirii pe care reclamanții le-ar fi putut obține dacă s-ar fi aflat în posesia imobilului întrucat aceasta este pierderea patrimonială efectivă suferită de aceștia produsă de deținerea bunurilor de către pârât.
Prin folosirea în continuare a imobilului, după data ramânerii definitive a hotărarilor judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vanzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași, paratul a produs reclamanților un prejudiciu reprezentat de beneficiul nerealizat, respectiv chiria pe care aceasta ar fi putut să o perceapă din închirierea imobilului.
Din această perspectivă nu poate fi primită critica apelantului în sensul că lipsa de folosință trebuia raportată la sumele pe care el le-ar fi încasat cu titlu de chirie, deoarece nu există nicio justificare pentru o astfel de limitare, interesând prejudiciul efectiv produs reclamanților.
În ce privește raportul de cauzalitate, existența acestuia este de necontestat, în condițiile în care, paguba suferită de reclamanți se datorează faptei ilicite a
apelantului care nu a soluționat în termen legal notificarea reclamanților, și vreme de peste 6 ani a beneficiat de imobilul revendicat, răstimp în care reclamanții au fost împiedicați să obțină vreun beneficiu din folosința imobilului, cum ar fi acela de a încasa chiria.
Referitor la cel de-al patrulea element al răspunderii civile delictuale, și anume vinovăția, tribunalul a reținut că autorul faptei ilicite este ținut să răspundă și pentru culpa cea mai ușoară.
Așa cum s-a arătat la analizarea condiției faptei ilicite, încă din anul 2003 instanțele judecătorești au decis în mod irevocabil asupra incidenței, în ce privește imobilul revendicat de reclamanți, a dispozițiilor Legii nr.10/2001.Cu toate acestea, la trei ani de la finalizarea respectivelor proceduri, apelantul a emis Dispoziția nr. 2182/2006 de respingere a notificării, cu o motivație care în mod flagrant este în contradicție cu statuările instanțelor, intrate în puterea lucrului judecat.
Această conduită culpabilă a generat apoi alte litigii finalizate irevocabil doar în cursul anului 2009, ulterior fiind emisă Dispoziția nr.4709/2009 privind restituirea imobilului.
Este fără relevanță critica apelantului referitoare lipsa întabulării dreptului de proprietate al reclamanților în cartea funciară, ținand seama de obiectul prezentului litigiu, care vizează angajarea răspunderii delictuale a paraților, și față de împrejurarea că aceștia nu își pot invoca propria culpă, respectiv nesoluționarea notificării prin emiterea dispoziției, în scopul de a obține un beneficiu.
Avand în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 C.pr.civ. tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de paratul P. municipiului C. -N. împotriva Sentinței civile nr. 13531/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N. .
Raportat la soluția adoptată asupra apelurilor declarate, nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții U. Z., U. A. ,
A., S. U. E. precum și pârâtul P. M. C. -N. .
Prin recursul declarat de reclamanții U. Z., U. A., V. A., S.
U. E. s-a solicitat modificarea în parte a deciziei civile nr. 499/2012 a T. ului
C. în ceea ce privește soluția de respingere a apelului reclamanților și respingere a cererii cu privire la cheltuielile de judecată, admițându-se apelul reclamanților și modificându-se încheierea interlocutorie pronunțată în ședința publică din_ de către Judecătoria Cluj-Napoca, respectiv sentința civilă nr. 13531/2012 a Judecătoriei C. -N. în sensul admiterii în totalitate a acțiunii.
În motivare, după redarea stării de fapt și a parcursului procesual al cauzei s-a arătat că decizia atacată este nelegală în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune.
S-a făcut interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 998-999 cod civil raportat la Decretul nr. 168/1958, fiind incident art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Dreptul la despăgubiri nu era unul pur și simplu ci afectat de o condiție, sens în care cursul prescripției nu a început să curgă decât la momentul restituirii în natură. Dreptul reclamanților la despăgubiri s-a născut în anul 2001, la momentul formulării notificării privind revendicarea imobilului, dar într- o formă incipientă supusă confirmării sau infirmării prin dispoziția P. ui municipiului C. -N. .
Până la momentul emiterii dispoziției de restituire în natură de către P. municipiului C. -N. reclamanții au avut doar o speranță legitimă ca bunul solicitat a fi restituit să fie dobândit în deplină proprietate o dată cu anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Statul Român și chiriașii
imobilelor. Consolidarea acestei speranțe legitime în drept de proprietate s-a realizat numai cu privire la o parte din apartamentele din imobilul revendicat și abia în momentul emiterii dispoziției nr. 4709/2009, cu efecte retroactive de la data formulării notificării potrivit prevederilor art. 21 alin. 1 și 4 din Legea nr. 10/2001.
În lipsa restituirii în natură dreptul la despăgubiri nu ar mai exista ceea ce face incidente prevederile art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, termenul de prescripție începând să curgă la momentul emiterii dispoziției -_ .
S-a mai arătat că situația din cauză este similară cu cea în care s-ar solicita Statului Român despăgubiri pentru durata excesivă a unei proceduri judiciare, situație în care termenul de prescripție ar începe să curgă de la data pronunțării hotărârii irevocabile prin care s-a consolidat efectul retroactiv dreptul dedus judecății.
Anterior momentului emiterii dispoziției,_, orice acțiune în instanță de obligare a P. ui municipiului C. -N. la plata contravalorii lipsei de folosință a apartamentelor și a terenului ar fi putut fi respinsă ca fiind formulată de persoane care nu au calitate procesuală activă.
Conform raționamentului din decizia recurată dreptul de a solicita contravaloarea lipsei de folosință pentru anii 2003-2006 s-a prescris chiar anterior momentului nașterii dreptului la acțiune, aspect care nu poate fi acceptabil având în vedere prevederile art. 7 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 157/1958.
Au fost expuse și argumentele pentru care celelalte aspecte din decizie sunt legale, în eventualitatea declarării unui recurs de către pârât.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., art. 998-999 Cod civil, Decretul nr. 167/1958, art. 274 C.pr.civ.
Prin recursul declarat de pârâtul P. M. C. -N. s-a solicitat modificarea deciziei în principal în sensul respingerii în întregime a acțiunii, iar în subsidiar în sensul respingerii în parte, în sensul modificării cuantumului sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și a sumei reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că în primul rând este criticabilă reținerea instanței conform căreia în cauză sunt îndeplinite cele 4 condiții necesare antrenării răspunderii civile delictuale, existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența vinovăției.
Așa cum s-a arătat și înaintea instanțelor de fond, până la soluționarea acțiunii având ca obiect anularea contractelor de vânzare-cumpărare, conform prevederilor Legii nr. 10/2001 trebuia suspendată soluționarea notificării pe cale administrativă, această acțiune fiind definitivată la data de_ . Anterior acestei date nu se putea emite o dispoziție de soluționare a cererii de revendicare. În ceea ce privește termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr.
10/2001, acesta nu este unul imperativ, astfel cum rezultă din chiar conținutul textului de lege.
Pentru a justifica lipsa culpei în soluționarea notificării, contrar celor reținute de către instanța de apel, se impune a se preciza că prin hotărârile pronunțate în anul 2003 în litigiile având ca obiect imobilul în speță nu s-a dispus obligarea la emiterea unei dispoziții în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind doar anulate contractele de vânzare-cumpărare cu privire la două apartamente, nestatuându-se că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001.
În anul 2006 a fost emisă dispoziția primarului de respingere a notificării deoarece imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 10/2001, fiind avute în vedere normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă instanța de judecată a anulat ulterior dispoziția emisă în anul 2006 este de notorietate că s-au dat interpretări diferite de către instanțele de
judecată în cazul preluărilor CASVI, în aceste condiții neexistând o faptă ilicită în sensul art. 998-999 Cod civil. Nesoluționarea favorabilă a cererii de revendicare nu poate fi considerată ca fapt ilicit.
Perioada în care s-a soluționat dosarul aflat pe rolul instanțelor de judecată, având ca obiect anularea dispoziției de respingere, nu poate fi imputată, fiind vorba despre o procedură jurisdicțională parcursă în considerarea dreptului la un proces echitabil și a accesului liber la justiție.
Referitor la prejudiciu s-a arătat că valoarea solicitată de către reclamanți nu poate fi asimilată noțiunii de prejudiciu cert, lichid și exigibil.
Nu se poate reține nici existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu raportat la cele reținute mai sus.
În altă ordine de idei s-a învederat că pentru a se putea solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului era necesar ca reclamanții să facă dovada calității de proprietari pentru perioada pentru care se solicită pretențiile respective, drept de proprietate care este opozabil terților numai din momentul înscrierii în cartea funciară.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată s-a arătat că acestea au fost acordate într-un cuantum nejustificat de mare, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului impunându-se acordarea acestora în măsura în care constituie cheltuieli necesare și au un cuantum rezonabil.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ.
Analizând recursul declarat de reclamanții U. Z., U. A., V. A., S.
U. E. precum cel declarat de către pârâtul P. M. C. -N. împotriva deciziei civile nr. 499/A din_ a T. ului C., Curtea reține următoarele:
Având în vedere că prin recursul declarat de pârât s-a solicitat în principal respingerea acțiunii formulate ca nefondate, recursul declarat de pârâți privind doar modul de soluționare al excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de_, se impune a se analiza cu precădere dacă acțiunea reclamanților, astfel cum a fost formulată, a fost intentată în termenul de prescripție prevăzut de lege, și apoi dacă este întemeiată sau nu.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată de către reclamanți rezultă că aceștia au solicitat obligarea pârâților P. municipiului C. -N. și
M. C. -N., în solidar, la plata unor sume de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a apartamentelor și terenului restituite prin dispoziția nr.4709/2009 emisă de către P. municipiului C. -N. începând cu anul 2003 și până la momentul emiterii dispoziției.
Temeiul de drept al acțiunii a fost indicat ca fiind art.998, art.999 C.civ, indicându-se ca și faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, omisiunea pârâtului de a soluționa notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 în termenul de 60 de zile prevăzut de art.23(art.25 în actuala formă a legii), termen care a început să curgă de la momentul pronunțării în anul 2003 a deciziilor civile nr.1816, respectiv 2405 de către Curtea de Apel C., decizii prin care s-a tranșat irevocabil faptul că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr.10/2001, calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și preluarea fără titlu a acestuia de către regimul comunist.
Deși reclamanții au arătat în mod clar care este în accepțiunea lor fapta ilicită a pârâtului, prima instanță a admis în parte acțiunea formulată, reținând că fapta ilicită a pârâților constă în deținerea după anul 2003 a apartamentelor
nr.1 și 2 și a terenului în suprafață de 492 m.p., preluate abuziv de către stat și în exercitarea în ceea ce privește acest imobil a tuturor atributelor dreptului de proprietate, inclusiv al celui de folosință.
Instanța de apel, menținând soluția pronunțată de către judecătorie în ceea ce îl privește pe pârâtul P. municipiului C. -N., a arătat că fapta ilicită a pârâtului constă în nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege, dispoziția emisă în anul 2006 fiind în contradicție flagrantă cu hotărârile judecătorești prin care s-a statuat că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr.10/2001.
În cazul în care fapta ilicită săvârșită de către pârât este nesoluționarea în termen legal a notificării, aceasta a încetat în momentul emiterii în anul 2006 a dispoziției prin care a fost soluționată notificarea, chiar dacă în sensul respingerii acesteia, ulterior acestei date reclamanții nemaiputând invoca această faptă ilicită ca fiind cauzatoare de prejudicii. În condițiile în care nu a fost invocată și
săvârșirea unei alte fapte ilicite de către pârât, ulterior soluționării notificării, în ceea ce privește neîndeplinirea obligației de soluționare în termen legal a notificării, dreptul la acțiune în ceea ce privește perioada 2003-2006 apare ca fiind prescris raportat la momentul formulării acțiunii,_, fiind în mod cert aplicabile prevederile art.3 alin.1 coroborat cu art.8 alin1 din Decretul nr.167/1958, respectiv termenul general de prescripție de 3 ani.
Reclamanții nu au reușit deci să facă dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii raportat la care să fi fost exercitată o acțiune civilă în răspundere civilă delictuală în termenul de prescripție prevăzut de lege în acest sens.
Din considerentele arătate mai sus, referitoare la fapta ilicită invocată ca fiind săvârșită de către pârât, rezultă că nu poate fi luată în considerare teza propusă de către aceștia în cererea de recurs în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, conform prevederilor art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958.
În subsidiar se impune a se arăta că referitor la chestiunea admisibilității și temeiniciei unei astfel de cereri de chemare în judecată, elocventă este decizia civilă nr.31/2012 a Curții de Apel C., menținută prin decizia civilă nr.7688/2012 a Înaltei Curți de C. și Justiție, pronunțată într-o speță similară.
Prin această decizie s-a arătat că Legea nr.10/2001 nu prevede și nu permite acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință, decât în ipoteza prevăzută la art.25 alin.5 din Legea nr.10/2001, ipoteză care nu este aplicabilă în cauză.
Invocându-se jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie(cauzele Ernewein și alții împotriva Germaniei, Klaus și Iouri Kiladze împotriva Georgiei, Van der Mussele împotriva Belgiei, Slivenko împotriva Letoniei, Andrejeva împotriva Letoniei, Kopecky împotriva Slovaciei, Jantner împotriva Slovaciei, Bergauer împotriva Cehiei) s-a arătat că instanța europeană a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista o obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari.
Acțiunea pusă la îndemâna reclamanților în cazul în care notificarea nu a fost soluționată în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001 era aceea de a solicita instanței soluționarea notificării, nepunându-se problema, în lipsa unei prevederi exprese în acest sens, a unui drept la despăgubiri.
Până la data restituirii persoana îndreptățită nu are nici un drept, abia de la acea dată născându-se dreptul care poate fi exercitat în plenitudinea sa.
Neexistând un drept nu există temei pentru a se solicita despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Făcându-se trimitere și la cauza M. Atanasiu și alții împotriva României s-a mai arătat că prin aceasta s-a menționat că statul trebuie să aibă la dispoziție timpul necesar punerii în aplicare a legii, chiar dacă este constatată o lentoare a procedurilor, ori a afirma că timpul pentru care nu s-a beneficiat de despăgubiri trebuie compensat în bani reprezintă tocmai o negare a acestei marje de timp acordată statului.
Prin decizia civilă nr.7688/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că o astfel de acțiune nu apare ca fiind inadmisibilă, doar pentru că în corpul legii speciale aplicabile nu este edictată o dispoziție expresă în acest sens, reclamanții având dreptul de a se prevala de dispozițiile art.998, 999 C.civ., dispoziții de drept comun care generează o acțiune personală, patrimonială, susceptibilă de exercitare în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Raportat însă la prevederile art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001 decizia sau dispoziția de aprobare a restituirii în natură face dovada proprietății persoanei îndreptățite împotriva acestuia, având forța probantă a unui înscris autentic și constituind titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea
formalităților de publicitate imobiliară. Dispoziția de restituire nu operează retroactiv, doar la data emiterii acesteia reactivându-se în patrimoniul reclamantului calitatea de proprietar, pentru perioada anterioară emiterii dispoziției de restituire în natură și a punerii ei în executare reclamanții neputându-se prevala de prerogativa dreptului de proprietate, necuvenindu-li-se deci despăgubiri pentru lipsa de folosință.
Raționamentul este aplicabil și în cauza dedusă judecății, chiar dacă prin dispoziția emisă de primar în anul 2006 s-a respins notificarea formulată de către reclamanți, aceștia devenind proprietari asupra imobilelor în litigiu în urma emiterii dispoziției nr.4709/_ de către P. municipiului C. -N., dispoziție emisă în baza sentinței civile nr.340/2007 a T. ului C., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.921/2009 a Înaltei Curți de C. și Justiție.
Referitor la sumele solicitate cu titlu de despăgubiri se constată că s-au solicitat și acordat cu acest titlu sume reprezentând cuantumul chiriilor care ar fi putut fi obținute pentru aceste imobile, astfel cum acestea au fost calculate prin expertizele judiciare efectuate în cauză. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat asupra acestui aspect în hotărârile pronunțate în cauzele R. împotriva României și Buzatu contra României, în sensul că problema daunelor nu se pune, restituirea în natură și o indemnizație pentru prejudiciul moral fiind cea mai bună formă de reparare, acordarea unei sume pentru nefolosința apartamentului, calculată în funcție de prețul de locație al bunului ascunzând un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei locații fiind în funcție de mai multe variabile.
În ceea ce privește calea pusă la dispoziție persoanelor cărora nu li s-a soluționat notificarea în termenul prevăzut de lege, cea ce se invocă și de către reclamanți în cauză, astfel cum s-a arătat și în decizia menționată mai sus aceștia aveau posibilitatea de a solicita în instanță soluționarea notificării, instanța urmând a soluționa notificarea pe fond( astfel cum s-a stabilit prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție) sau în cazul în care se solicită numai obligarea unității deținătoare să o soluționeze, urmând a dispune în acest sens. În acest din urmă caz devin aplicabile și prevederile art.5803C.pr.civ., text de lege care la alin.2 permite inclusiv acoperirea prejudiciilor cauzate pentru neîndeplinirea obligației de a face stabilită în sarcina debitorului.
Prin urmare, în temeiul art.312 alin.3 C.pr.civ Curtea va admite în parte recursul declarat de pârâtul P. M. C. -N. împotriva deciziei civile nr. 499/A din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o va modifica în parte, admițând în temeiul art.296 C.pr.civ. în parte apelul declarat de pârâtul P. M. C. -N., în contra sentinței civile nr. 13531/_ a Judecătoriei C. -N., pronunțată în dosar civil nr._ .
Sentința va fi schimbată în sensul că se va respinge în întregime cererea formulată de reclamanții U. Z., U. A., V. A., S. U. E. în contradictoriu cu pârâtul P. M. C. -N. .
Se va înlătura din decizia recurată dispoziția privitoare la menținerea restului sentinței apelate, menținându-se restul dispozițiilor din aceasta.
Recursul declarat de reclamanții U. Z., U. A., V. A. și S.
E., în contra aceleiași decizii va fi respins ca nefondat în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite în parte recursul declarat de pârâtul P. M. C. -N. împotriva deciziei civile nr. 499/A din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte, astfel:
Admite în parte apelul declarat de pârâtul P. M. C. -N., în contra sentinței civile nr. 13531/_ a Judecătoriei C. -N., pronunțată în dosar civil nr._, pe care o schimbă, în sensul că, respinge în întregime cererea formulată de reclamanții U. Z., U. A., V. A., S. U. E., în contradictoriu cu pârâtul P. M. C. -N. .
Înlătură din decizia recurată dispoziția privitoare la menținerea restului sentinței apelate.
Menține restul dispozițiilor din decizia recurată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții U. Z., U. A. ,
A. și S. U. E., în contra aceleiași decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTOR, | JUDECĂTOR, | ||
C. | -M. CONȚ D. | -L. | B. A. C. |
Grefier,
S. -D. G.
Red.A.C./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.apel: M. Oncică-S., D.I. Tașcă Jud.fond: E. Pădurariu
| ← Încheierea civilă nr. 274/2013. Legea 10/2001 | Sentința civilă nr. 154/2013. Legea 10/2001 → |
|---|
