Decizia civilă nr. 2367/2013. Legea 10/2001
| Comentarii |
|
R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 2367/R/2013
Ședința publică din 16 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. A. C. JUDECĂTOR: ANA I. JUDECĂTOR: C. -M. V. GREFIER: C. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâții S. ROMÂN PRIN
LOCAL AL M. UI C. -N., M. C. -N. PRIN P. împotriva deciziei civile nr. 45/A din 1 februarie 2013 a T. ului C., pronunțată în dosarul nr._, privind și pe intimații LUPUȘOR S. ,
G. A F. P. A J. C. și A. F. A J. C., având ca obiect acțiune în baza Legii 10/2001.
La apelul nominal făcut în cauză, se prezintă reprezentanta reclamantei intimate Lupușor S., avocat Clejan L., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că, la data de 24 aprilie 2013, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantei intimate Lupușor S., întâmpinare, prin care solicită respingerea recursurilor formulate de către pârâții recurenți.
Reprezentanta reclamantei intimate arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind alte excepții sau cereri, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei intimate solicită, în principal, constatarea nulității recursului, pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosar. Susține că aceste motive de recurs nu sunt întemeiate în drept și că, din dezvoltarea memoriului de recurs, nu este posibilă încadrarea lor într- unul din motivele prevăzute de art. 304 C.proc. civ.
În subsidiar, solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțată în apel, cu cheltuieli de judecată.
C U R T E A
Judecata în primă instanță
Prin sentința civilă nr. 9830/_, pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost respinsă excepția inadmisibilității formulării acțiunii, invocată de pârâți, ca nefondată.
A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanta Lupușor S., în contradictoriu cu pârâții S. R. - prin C. Local al Mun. C. -N. si M. C. -N. - prin P. . In baza art. 246 alin. 1 si 2 C.proc.civ., s-a luat act de renunțarea la judecarea cererii față de
pârâții D. | G. | a F. | P. | a jud. C. | si A. | F. | P. | a |
mun. C. -N. | . |
S-a constatat caracterul abuziv al trecerii în proprietatea S. ui R. a imobilului situat in mun. C. -N., str. Aron Densușianu nr. 57, jud. C., înscris în CF nr. 22961 C. -N., nr. top. 2926/2.
Au fost obligați pârâții să restituie reclamantei imobilul situat in mun.
C. -N., str. Aron Densușianu nr. 57, jud. C., înscris în CF nr. 22961 C.
-N., nr. top. 2926/2, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare imobiliară.
S-a dispus rectificarea cuprinsului CF nr. 22961 C. -N., nr. top. 2926/2, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea S. ui
R. în administrarea operativă a G.I.G.C.L. C. -N. .
S-a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului amintit in favoarea reclamantei. S-a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Considerente
Reclamanta tinde a obține restituirea bunului imobil, situat în mun.
C. -N., str. Aron Densusianu, nr. 57, jud. C., înscris în CF nr. 22961 C.
-N., nr. top. 2926/2, înscris în favoarea S. ui R. - în administrarea operativă a G.I.G.C.L. C. -N., în temeiul Legii nr. 18/1968.
Reclamanta se prevalează în cauză de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 raportat la art. 480-481 C. civ. anterior, motivând că trecerea în proprietatea statului a imobilului îmbracă caracter abuziv, ținând seama că, la baza dispoziției de confiscare a imobilului, nu a stat o condamnare penală, iar reclamanta a fost supusă unor proceduri de investigare a modului de dobândire a averii, conform Legii nr. 18/1968, fiind forțată de statul totalitar comunist - prin organele abilitate să dovedească/justifice proveniența averii pentru un interval de 15 ani.
În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ- teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului";. Prin urmare, trebuie stabilit, pe de-o parte, dacă bunul imobil face obiectul unei legi speciale de reparație, iar, pe de altă parte, dacă bunul a fost
preluat de stat cu titlu valabil sau fără titlu valabil.
În ceea ce privește primul aspect, respectiv dacă imobilul în litigiu face obiectul unei legi speciale de reparație, prima instanță reținut că acesta a fost tranșat în paragrafele de mai-sus, cu ocazia analizării excepției inadmisibilității.
Legat de valabilitatea titlului de trecere a imobilului în litigiu în proprietatea statului, se impun câteva observații.
În primul rând, este de observat că trecerea propriu-zisă a imobilului în patrimoniul statului s-a realizat prin confiscare în temeiul unei hotărâri judecătorești, și anume Decizia civilă nr. 814/1984 a T. ului Județean C.
, pronunțată în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 18/1968, privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobândite în mod licit. Așadar, se poate pune problema dacă instanța de față, procedând conform art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, ar aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă în discuție, prin care s-a
dispus confiscarea imobilului și trecerea acestuia în proprietatea statului. Această problema se pune, mai cu seama, pentru că, la baza dispoziției de preluare emise de instanță a stat un control judecătoresc asupra temeiurilor care au fundamentat o astfel de măsură, cu asigurarea unor garanții judiciare și legale familiei reclamantei în procedura instrumentată.
Această problematică este rezolvată parțial chiar de textul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, ce stabilește că pot fi revendicate acele imobile trecute în proprietatea statului "preluate fără un titlu valabil";. Ca atare, legiuitorul nu face nicio distincție în ceea ce privește modurile concrete de preluare a imobilului de către stat. Ca atare, termenul de "preluare"; din textul art. 6 alin. 2 este folosit în mod generic, incluzând toate modalitățile prin care bunurile au intrat în patrimoniul statului, inclusiv "confiscarea"; în baza unei hotărâri judecătorești. Legiuitorul nu face nicio distincție între diferitele moduri în care bunurile, obiect al art. 6 alin. 2, au fost preluate, iar potrivit principiului de interpretare a normelor juridice, unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. În consecință, o eventuală excepție a autorității de lucru judecat nu poate fi opusă față de Decizia civilă nr. 814/1984 a T. ului Județean C. . Problema a fost tratată în mod asemănător și în cazul aplicării de către instanțele judecătorești a OUG nr. 190/2000, modificată prin Legea nr. 591/2004, referitor la restituirile bunurilor (metale prețioase) preluate în mod abuziv de către stat.
Așadar, instanța a reținut că este posibilă, ca atare, verificarea de către instanță a valabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu. Sub acest aspect, reclamanta a argumentat că trecerea imobilului în proprietatea statului a fost una abuzivă, marcată de condițiile sistemului comunist, iar Legea nr. 18/1968 contravine dispozițiilor constituționale - art. 41 si art.
135 din Constituția României, texte constituționale care consacră inviolabilitatea dreptului de proprietate și prezumția dobândirii cu bună- credință a averii, deci a caracterului licit al acesteia. În cadrul procedurii judiciare, ce s-a finalizat cu pronunțarea Deciziei Civile nr. 814/1984 a T. ului Județean C., instanța a soluționat cauza pornindu-se de la prezumția caracterului ilicit al averii în măsura în care nu este dovedită proveniența licită a acesteia. În acest sens, reclamanta nu s-a bucurat de garanții minime pentru a beneficia de un proces echitabil, mai ales referitor la sarcina probațiunii, fiind pusă în situația de a produce dovezi scriptice cu privire la sursa dobândirii bunurilor și a cheltuielilor efectuate pentru un
interval de 15 ani, iar depozițiile martorilor propuși în apărare și audiați de instanță, deși au confirmat apărările reclamantei, au fost înlăturate din ansamblul materialului probator, în considerarea faptului că nu au fost depuse înscrisuri în sensul apărărilor formulate.
În cauză, nu se tinde la înfrângerea autorității de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 814/1984, întrucât, formal, aceasta nu a fost desființată prin exercitarea unei căi extraordinare sau în alt mod. În aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, ce nu face distincție între modurile efective de "preluare"; a bunurilor de către stat, trebuie verificat dacă ansamblul condițiilor, în care s-a produs deposedarea proprietarului bunului, a fost de natură să confere statului un titlu valabil de preluare, cu consecința excluderii de la aplicare a textului normativ amintit.
În cauza în care a fost pronunțată Decizia nr. 814/1984, instanța s-a mărginit la verificarea întrunirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 18/1968, fără a statua în mod definitiv cu privire la sursa licită sau ilicită a provenienței bunurilor, operându-se cu prezumțiile instituite de art. 2 alin. 2
din acest act normativ. În măsura în care persoana cercetată, în speță reclamanta, nu reușea să probeze în mod riguros veniturile și cheltuielile aferente unui interval de 15 ani, se proceda la confiscarea activului patrimonial nejustificat, determinat prin calcule matematice. Prin urmare, se impune a fi analizată intervenția S. ui R., în perioada comunistă, totalitară, asupra dreptului de proprietate al reclamantei din perspectiva caracterului justificat al imixtiunii, proporțional, potrivit Legii nr. 18/1968, ținând seama de prevederea constituțională a art. 36 alin. 1 din Constituția României din anul 1965, ce ocrotea proprietatea personală. Conformitatea Legii nr. 18/1968 cu prevederile constituționale trebuie verificată, pentru că, în măsura în care acest act normativ contravine Constituției, el trebuie înlăturat de la aplicare, cu consecința lipsei unui titlu valabil în favoarea statului de trecere a imobilului în proprietatea sa. Însă, contrar alegațiilor reclamantei, conformitatea acestui act normativ trebuia raportată la Constituția României ce era in vigoare la data instrumentării cauzei în dosar nr. 687/1984 și în baza Legii nr. 18/1968 (f. 102).
În acest sens, este relevantă Decizia nr. 64/_ a Curții Constituționale a României, prin care instanța de contencios constituțional a reținut că Legea nr. 18/1968, deși este un act normativ anterior Constituției României din 1991, Curtea este competentă să analizeze constituționalitatea unor texte legale din acest act normativ, conform art. 26 alin. 3 teza I din Legea nr. 47/1992, întrucât pe baza acestuia s-au stabilit raporturi juridice după intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991. Astfel, s-a reținut că Legea nr. 18/_, privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit, republicată în anul 1983 și modificată prin art. III din Legea nr. 45/_, privind modificarea unor dispoziții referitoare la activitatea de judecată, nu este neconstituțională în întregul ei, deoarece Constituția, potrivit art. 41 alin. 7 si art. 54 (în forma anterioară republicării Constituției în anul 2003), ocrotește averea dobândită în mod licit și cetățenii români trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Prin controlul de constituționalitate efectuat, Curtea a reținut că legea în discuție cuprinde exprimări care nu mai corespund actualelor realități sociale, economice și politice și dispoziții care trebuie revăzute în lumina Constituției. În soluționarea excepției de neconstituționalitate cu care a fost investită, instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968, care stabilesc ca "prin justificarea provenienței bunurilor se înțelege obligația persoanei în cauză de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor";, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. 7 teza a II-a din Constituție, care instituie prezumția caracterului licit al dobândirii bunurilor. Astfel, s-a constatat că textul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968 a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991.
În alte cuvinte, conform statuărilor Curții Constituționale, Legea nr. 18/1968 nu a fost abrogată explicit după anul 1990, motiv pentru care este posibilă analizarea conformității acestui act normativ raportat la Constituția României din anul 1991, iar în măsura în care se constată că anumite texte de lege sunt neconforme față de legea fundamentală, ele sunt abrogate implicit prin intrarea în vigoare a noii Constituții. De remarcat faptul că Legea nr. 18/1968 nu a fost privită de Curtea Constituțională ca fiind neconstituțională în întregul ei. Or, se observă că instanța constituțională nu a analizat excepția de neconstituționalitate cu care a fost investită prin
raportare la Constituția României anterioară, din anul 1965, pentru că în acest mod și-ar fi extins competențele, lucru de nepermis, ținând seama că, în baza Constituției României din anul 1991, s-a organizat și funcționează actuala Curte Constituțională.
Prin urmare, se pune problema dacă instanțele naționale, investite cu o acțiune în revendicare de drept comun, conform art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rap. la art. 480-481 C.civ. anterior, are posibilitatea de a analiza, pe cale incidentală, conformitatea unui act normativ, anterior Constituției României din anul 1991 (acte cu privire Curtea Constituțională nu are abilitarea de a le analiza), cu Constituția României în vigoare la data emiterii actului.
În speță, trebuie stabilit dacă s-a procedat la o trecere valabilă a imobilului în litigiu în patrimoniul statului în baza unei măsuri de confiscare dispuse în aplicarea Legii nr. 18/1968. Practica judiciară a confirmat constant posibilitatea pentru instanțele naționale de a stabili dacă un act normativ anterior Constituției României din anul 1991 a fost conform, în tot sau doar unele prevederi ale acestuia, dispozițiilor constituționale în vigoare la data emiterii și aplicării acestuia.
Așa cum s-a arătat anterior, în ansamblul reglementării Legii nr. 18/1968, în vigoare la data soluționării dosarului nr. 687/1984, în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 814/1984 a T. ului Județean C., art. 2 alin. 2 impunea în sarcina persoanei cercetate obligația de a dovedi "caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobândirea sau sporirea bunurilor";, pornindu-se, astfel, de la prezumția caracterului ilicit al averii, în măsura în care nu era justificată în mod riguros sursa provenienței bunurilor. Constituția României din anul 1965, în vigoare la data soluționării dosarului nr. 814/1984 și aplicării Legii nr. 18/1968, deși nu consacră in terminis prezumția caracterului licit al averii, instituia principiul ocrotirii dreptului de proprietate personală, conform art. 36 alin. 1. Astfel, instituirea unei astfel de garanții nu poate constitui, chiar în ansamblul reglementării de la acea dată, ocazia edictării unor acte normative menite să înfrângă și să golească de conținut prevederea art. 36 alin. 1 din Constituție.
Perioada dintre anii 1952 - 1965 se caracterizează prin extinderea proprietății de stat și cooperatiste și restrângerea radicală a proprietății private. Astfel, Constituția din 1952 prevedea în art. 12, cuprins în Capitolul I - Orânduirea socială - că "dreptul de proprietate personală a cetățenilor Republicii P. ulare Române asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare de lângă casă, asupra obiectelor casnice și de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege";.
Pe aceeași linie de reglementare, Constituția din 1965 introduce dreptul de proprietate în Titlul II - Drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, stabilind, în art. 36, că "Dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.";
Sub imperiul acestei Constituții a fost adoptată Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice, care nu au fost dobândite în mod licit. Ulterior, elaborarea Constituției din 1991 a răspuns cerințelor de realizare a unui cadru juridic democratic și a fundamentelor statului de drept. În materie de proprietate, experiența aplicării reglementărilor adoptate în perioada comunistă, în contextul unei
lungi perioade în care dreptul de proprietate privată a fost aproape lipsit de conținut, a determinat ca unul dintre principalele puncte ale dezbaterilor din Adunarea Constituantă asupra Tezelor proiectului de Constituție să îl constituie reglementarea garanțiilor acestui drept fundamental, în principal a prezumției dobândirii licite a averii. De altfel, așa cum s-a arătat în paragrafele ce preced, dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968 au fost considerate abrogate implicit, prin intrarea în vigoare a Constituției României din anul 1991. Prin introducerea prezumției caracterului licit al averii în Constituția României din anul 1991, se reflectă evoluția socio- istorică specifică statului român. Însă, referitor la modul de reglementare a dreptului de proprietate personală în ansamblul Constituției din anul 1965, nu se poate primi argumentarea conform căreia, prin acte normative
inferioare, există posibilitatea restrângerii dreptului de proprietate, de așa natură, încât acesta să fie total golit de conținut. O astfel de abordare nu poate fi primită, chiar văzând condițiile socio-economice și politice ale vremii, în contextul în care legea fundamentală a României edictată în anul 1965 stabilea, în mod neechivoc, principiul ocrotirii proprietății private. Ca orice drept subiectiv, și acesta era susceptibil de limitări, însă acestea trebuiau să se circumscrie unei limite rezonabile, proporționale și, mai ales, justificate de considerente de ordin public.
În acest sens, faptul că nu erau instituite alte garanții constituționale în ocrotirea dreptului de proprietate privată, precum prezumția caracterului licit al dobândirii averii, nu poate conduce la ideea că nu era operant principiul ocrotirii proprietății private. Trebuie avut în vedere că, de cele mai multe ori, intervențiile abuzive din partea statului se realizau în contextul unui climat politic și economic, prin instituțiile statale și în edictarea și aplicarea unor acte normative menite să restrângă voința individuală. Însă această realitate nu impietează asupra comandamentului constituțional, instituit prin art. 36 alin. 1. De aceea, se pune problema reală a conformității unui act normativ menit să restrângă dreptul de proprietate, în speță, Legea nr. 18/1968, cu textul constituțional amintit.
Pe aceasta linie de gândire, este de notat și faptul că alte Constituții europene nu consacră și nici nu au consacrat această prezumție, însă această împrejurare nu are vreo relevanță specială, și nu poate susține vreo eventuală afirmație în sensul că, sub acest aspect, Constituția României din anul 1991 (in cuprinsul căreia s-a introdus prezumția caracterului licit al averii) ar da o reglementare mai adecvată sau mai puțin adecvată garanțiilor dreptului de proprietate privată. În acest context socio-istoric specific, reglementarea prezumției în discuție de către legiuitorul constituant din anul 1991 a fost apreciată ca fiind absolut necesară pentru definirea noului regim juridic al proprietății private, corespunzător cadrului juridic democratic instituit prin Constituția din 1991. Ca atare, rațiunea instituirii prezumției prin însăși prevederile Constituției a constituit-o asigurarea securității juridice a dreptului de proprietate, ca o garanție împotriva adoptării de reglementări asemănătoare celor care, în perioada anterioară Constituției din 1991, au permis abuzuri și încălcări flagrante ale dreptului de proprietate privata.
Necesitatea acestei consacrări constituționale, aproape unică la nivel european, a fost demonstrată de-a lungul timpului prin protecția reală pe care a asigurat-o securității juridice a dreptului de proprietate. Această protecție s-a concretizat în înlăturarea, ca fiind neconstituționale, a acelor reglementări care, adesea prin modul defectuos de redactare și utilizarea de formule imprecis determinate, au constituit o încălcare a securității juridice
a dreptului de proprietate. În ceea ce privește Legea nr. 16/1968, în temeiul căruia a fost instrumentată cauză ce a atras preluarea bunului de către stat, instanța a reținut că acest act normativ este de natură să contravină dispozițiilor art. 36 alin. 1 din Constituția României din anul 1965, ce instituția principiul ocrotirii proprietății private. Limitările aduse dreptului de proprietate prin Legea nr. 18/1968, prin obligațiile fixate în sarcina persoanei cercetate, pornind de la perioada de timp verificată (15 ani), regulile probațiunii (prezumția caracterului ilicit al averii, ce atrăgea sarcina probei către persoana supusă cercetării; aprecierea probelor), modul de valorificare a dreptului la apărare, constituie o sarcină excesivă, menită să înfrângă și să golească de conținut dreptul de proprietate al particularului, precum și să suprime garanția constituțională oferită proprietății private prin textul art. 36 alin. 1. Sub acest aspect, este de observat că, ulterior apariției Constituției României din anul 1991, textul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 18/1968 a fost văzut de Curtea Constituțională ca fiind abrogat implicit.
Așa fiind, cercetarea judecătorească realizată în temeiul actului normativ - Legea nr. 18/1968, neconform în prevederile sale (art. 2 alin. 2) cu textul art. 36 alin. 1 din Constituția României din anul 1965, nu a fost de natură să atribuie S. ui Român un titlu valabil cu privire la bunul imobil în litigiu. Prin urmare, intrarea imobilului în proprietatea statului are caracter abuziv, ceea ce atrage incidența în speță a prevederilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, cu privire la posibilitatea reală a proprietarului deposedat de a recurge la concursul instanței pentru restituirea acestuia.
Referitor la acțiunea în revendicare promovată de către reclamantă, prima instanță a reținut că se impune verificarea, în speță a titlului părților asupra bunului imobil în litigiu, conform art. 480-481 C.civ. anterior. Anterior trecerii bunului în proprietatea statului, prin confiscare în temeiul Legii nr. 18/1968, reclamanta a deținut, sub nume de proprietar, bunul imobil în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 4940/_
, înscris sub B.8-9 in CF nr. 22961 C. -N. (f. 159-161), înscriere ce a avut efect constitutiv, potrivit art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 (text ce instituia prezumția absolută a caracterului real al înscrierii). Titlul de proprietate de care se prevalează statul este dat, așa cum s-a arătat, de deposedarea abuzivă a proprietarului prin efectul confiscării în baza Legii nr. 18/1968.
Astfel, instanța a reținut că titlul reclamantei este preferabil, reținând, totodată, că bunul imobil în discuție nu a intrat în mod valabil în domeniul privat al statului, conform art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, întrucât titlul acestuia a fost obținut cu nerespectarea Constituției din anul 1965, în vigoare la data preluării bunului de către stat. În consecință, dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, rămânând în continuare în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia bunului în cauză. Astfel, dacă foștii proprietari ai bunului preluat de stat nu au pierdut niciodată dreptul lor valabil constituit în favoarea statului, legiuitorul a prevăzut în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 că bunul va putea fi revendicat, iar, in alin. 3, s-a recunoscut competența instanțelor de a verifica valabilitatea titlului.
Procedând la compararea titlurilor părților, instanța a avut în vedere înscrisurile deja menționate din care rezultă că ambele părți exhibă titluri, pe care le-au invocat ca temei al dreptului de proprietate și care se referă la același imobil. Insă, în acord cu considerentele expuse mai-sus, doar reclamanta a fost în măsură să producă în cauză un titlu valabil, fiind de netăgăduit faptul că mult mai bine caracterizat este titlul reclamantei, motiv
pentru care, în baza art. 480-481 Codul civil anterior, art. 6 alin. 1-3 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, potrivit cărora dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu care conferă titularului, exercițiul liber și nestingherit al tuturor prerogativelor sale - posesia, folosința și dispoziția -, instanța a admis cererea de chemare in judecata formulata si precizată de reclamanta, cu consecința obligării pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat in mun. C.
-N., str. Aron Densușianu nr. 57, jud. C., înscris in CF nr. 22961 C. -N.
, nr. top. 2926/2. In baza art. 33-34 din Legea nr. 7/1996, a cadastrului și publicității imobiliare, a dispus rectificarea cuprinsului CF nr. 22961 C. -N.
, nr. top. 2926/2, in sensul radierii dreptului de proprietate înscris in favoarea S. ui R. in administrarea operativa a G.I.G.C.L. C. -N., înscris sub B.10-11. In baza art. 20 din același act normativ, instanța a dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului amintit în favoarea reclamantei.
Văzând si dispozițiile art. 274 C.proc.civ., a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Apelul
Prin decizia civilă nr. 45 din_ a T. ului C., a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român prin C. local al mun. C. -N. .
A fost respins ca nefondat apelul declarat de S. Român prin C. local al mun. C. -N. și M. C. -N. prin P. împotriva Sentinței civile nr. 9830/_, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul civil nr._, ce a fost păstrată în întregime.
Apelanții au fost obligați să plătească fiecare câte 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei Lupusor S. .
În considerentele deciziei, se reține, cu privire la primul motiv de apel, care vizează lipsa calității procesuale pasive a S. ui Român prin C. local al municipiului C. -N. , că acesta este nefondat.
Potrivit copiei CF C. 22961 imobilul cu nr. top 2926/2 constând din loc de casă în str. Aron Densușeanu, nr.57,casă din cărămidă pe fundație din beton, acoperită cu țiglă, compusă din 2 camere, bucătărie, antreu, cămară de alimente, loc de baie și terasă deschisă, iar la subsol pivniță a constituit proprietatea numiților Lupusor V. și Lupusor S. . La 6 septembrie 1984, în baza procesului verbal din 28 iulie 1984 al Judecătoriei
C. -N. în dosar civil nr.1508/1984 imobilul a trecut în proprietatea S. ui Român în administrarea operativă a G.I.C.L, în bata Legii nr.18/1968. În baza încheierii CF nr.17877 din 1411.2000, în baza documentației tehnice imobilul a fost transcris în CF C. 1. în favoarea S. ui Român în administrarea operativă a C. ui local.
În prezent, imobilul este deținut, așa cum corect a reținut și prima instanță de către reclamantă în calitate de chiriaș. Potrivit contractului de închiriere nr.48190 din_, C. local al municipiului C. -N. în calitate de proprietar al imobilului situat în C. -N. str. Aron Densușeanu, nr.57, jud.
C. a închiriat acest imobil reclamantei Lupusor S. . În contract s-a menționat faptul că închirierea s-a definitivat în baza unei sentințe judecătorești, Ulterior, contractul a fost prelungit succesiv, la dosar fiind depus actul adițional nr. 1 din_ .
Față de înscrierea dreptului de proprietate în CF în favoarea S. ui Român și în administrarea C. ui local, tribunalul apreciază că S. Român prin C. local are calitate procesuală pasivă în cauză. Citarea în
calitate de reprezentant al S. ui Român a M. ui F. publice are loc doar în cazurile expres prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 (1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul.
(2) Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există. Prezumția absolută a caracterului real al înscrierii impunea citarea celui înscris ca proprietar în CF prin C. local care administra bunul și nu prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind în prezența unei excepții de la regula instituită de art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
per a contrario, apelantul trebuia să facă dovada că imobilul face parte din domeniul public prin depunerea copiei HG sau HCL în baza căruia acesta a fost trecut în inventarul bunurilor din domeniul public, pentru a se putea discuta de cine este reprezentat S. Român. Aceasta deoarece imobilul în cauză nu se încadrează în categoria bunurilor care alcătuiesc domeniul public cuprinse în lista din anexa la Legea nr. 213/1998 sau în art. 5 din Legea nr. 18/1991. Contrar susținerilor apelantului S. Român prin C. local al municipiului C. -N., există identitate între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății.
În ceea ce privește al doilea motiv de apel, care vizează excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei este, de asemenea neîntemeiat. Așa cum reiese din probatoriul administrat în cauză, reclamanta a recurs la procedura administrativă, depunând, în baza Legii nr. 10/2001, Notificarea nr. 1460 din 27 martie 2001 înregistrată prin BEJ. În data de 18 octombrie 2001, în urma analizării acesteia și a documentelor depuse la dosarul de revendicare a fost emisă de către P. ul M. ui C. -N. în calitate de reprezentant al unității administrativ teritoriale, Dispoziția nr. 2677 prin care revendicatorilor Lupusor S., s.a. le-a fost respinsă cererea de
revendicare având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în C. -
N., str. Aron Densușianu nr. 57, înscris in C.F. nr. 22961, nr. top.2926/2, casă și teren în suprafața de 87 stjp, întrucât titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Este real că, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, dispoziția de respingere a notificării putea fi atacată de către persoana care se pretindea îndreptățită la restituire, însă acest text de lege prevede un drept, o posibilitate sau o facultate și nu o obligație. Prin urmare pentru a formula o acțiune în revendicare pe dreptul comun, reclamanta nu era obligată să uzeze de căile de atac împotriva acelei dispoziții.
În condițiile în care M. C. -N. prin primar a emis dispoziția nr. 2677/ 2001 și a apreciat că imobilul în cauză nu face obiectul Legii nr. 10/2011, nu poate veni în prezent și să susțină că, de fapt, imobilul se încadrează în dispozițiile acestei legi și că reclamanta avea obligația de a ataca dispoziția, întrucât în acest fel își invocă propria culpă, propria greșeală în calificarea situației juridice a imobilului. Or, atâta timp cât acesta a statuat că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar dispoziția emisă a rămas irevocabilă prin neatacare, cele statuate prin dispoziție îi sunt opozabile și obligatorii.
Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea
consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Prin urmare, în condițiile în care staul prin reprezentanții săi a apreciat că imobilul nu face obiectul legii speciale de reparație, reclamanta avea la îndemână calea dreptului comun, respectiv dispozițiile art. 480-481 Cod civil. Această concluzie se desprinde Decizia de recurs în interesul Legii nr.33/2008 pronunțată de I. în care se reafirmă principiul potrivit căruia concursul dintre legea generală și cea specială se rezolvă în favoarea legii speciale. În consecință,atâta timp cât bunul imobil în cauză nu face obiectul legii nr. 10/2001 sau a altei legi speciale de reparație, reclamanta are la îndemână calea dreptului comun.
Întrucât prim motivele de apel sau invocat doar cele două aspecte, chestiunile legate de caracterul abuziv al preluării nu s-au impus a fi analizate.
Recursul
Împotriva acestei decizii, au declarat în termen legal recurs pârâții, reiterând, parțial, motivele invocate în apel, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a S. ui Român prin C. Local al municipiului C. -N.
, precum și la acea a inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun, pe motiv că preluarea a fost una cu titlu.
Este adevărat că se invocă și motive prin care se încearcă dovedirea împrejurării că preluarea imobilului de către stat nu a fost una abuzivă, deci nu s-ar încadra în disp. Legii nr.10/2001, însă aceste motive sunt invocate omisso medio, în apel susținându-se, dimpotrivă, că reclamanta trebuia să urmeze calea Legii nr.10/2001 și să atace dispoziția primarului prin care s-a respins notificarea formulată de aceasta în baza legii speciale de reparație.
Instanța de apel chiar reține că nu a mai cercetat caracterul preluării, limitându-se la motivele invocate în apel de către pârâți, care se referă doar la cele două excepții, respectiv a lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității.
Pârâții formulează critici și cu privire la stabilirea cheltuielilor de judecată, solicitând instanței de recurs să le cenzureze.
Întâmpinarea din recurs
Reclamanta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată în recurs, arătând că nu i se poate imputa faptul că a încercat toate mijloacele prevăzute de lege pentru a reintra în posesia imobilului ce a fost proprietatea sa, dorind inclusiv să-l cumpere, însă toate cererile sale în acest sens au fost refuzate.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la disp. art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., în care acestea pot fi încadrate, curtea apreciază că acesta nu este fondat, din considerentele ce urmează a fi expuse.
Astfel, așa cum s-a arătat deja, unele motive exced celor formulate în apel, formularea lor direct în recurs, omisso medio, nefiind admisibilă.
În ceea ce privește cele două excepții, S. Român prin C. Local al municipiului C. -N. are calitate procesuală pasivă pentru că este în continuare proprietar tabular al imobilului, iar acțiunea este una în revendicare prin comparare de titluri, reclamanta aflându-se în posesie, impunându-se chemarea în judecată a celui care figurează în cartea funciară ca fiind proprietar, ca și a celui care este proprietar extratabular, în cazul în care, ca în situația în speță, situația de carte funciară ar putea
să nu mai fie corespunzătoare situației juridice reale a imobilului, acesta nefiind de interes național și constituind domeniul privat al unității administrativ teritoriale.
Excepția de inadmisibilitate este nefondată, în condițiile în care reclamanta a urmat calea legii speciale, iar cererea sa a fost respinsă pe considerentul că nu face obiectul acestei legi, rămânându-i, astfel, așa cum corect au reținut instanțele de fond, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun, așa cu prevede art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, acestea sunt justificate raportat la valoarea obiectului litigiului și munca depusă de avocat, care a formulat întâmpinare și s-a prezentat în fața instanței pentru a formula și concluzii orale, aceleași considerente aplicându-se și în ceea ce privește cheltuielile de judecată din recurs, constând în onorariu avocațial de 1000 lei, dovedit prin chitanța de la f. 19, care, în temeiul art. 274 alin. 1 Cod proc. civ, vor fi acordate în totalitate.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. Român prin
C. Local al municipiului C. -N. împotriva deciziei civile nr. 45 din 1 februarie 2013 a T. ului C., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Obligă recurenții să-i plătească intimatei LUPUȘOR S. suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 mai 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | GREFIER | |||
A. A. C. | ANA I. | C. | M. V. C. | B. |
Red. CAA dact. GC 2 ex/_
Jud. apel: A. S. Seleșiu, O. R. Ghișoiu
| ← Încheierea civilă nr. 156/2013. Legea 10/2001 | Sentința civilă nr. 314/2013. Legea 10/2001 → |
|---|
