Decizia civilă nr. 2374/2013. Revendicare imobiliară
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 2374/R/2013
Ședința publică din 17 mai 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. -D. C. JUDECĂTORI: A. -A. P.
C. -M. CONȚ GREFIER: A. -A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții B. B. și B. S.
I. împotriva deciziei civile nr. 16/A/din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, privind și pe pârâții intimați M. C. -N., PRIN P., M.
I., M. V. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin D.G.F.P. a JUD. C.
, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta pârâților intimați M. I. și M. V., doamna avocat
O. Ș. S., cu împuternicire avocațială pentru redactarea și susținerea întâmpinării la recurs în prezentul dosar, lipsă fiind reclamanții recurenți personal, pârâții intimați M. I. și M. V. personal, reprezentantul pârâtului intimat M. C. -N., prin P. și reprezentantul pârâtului
intimat Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a jud. C. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanții B. B. și B. S. I. a fost motivat, a fost comunicat părților adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că prin memoriul de recurs (f. 13 din dosar), reclamanții recurenți au solicitat judecarea cauzei și în lipsa lor de la dezbateri.
De asemenea, Curtea constată că la data de_, pârâții intimați M. I. și M. V., prin intermediul doamnei avocat O. Ș. S., au înregistrat la dosar o întâmpinare, în 4 exemplare, prin care se solicită respingerea recursului declarat de reclamanții B. B. și B. S. I., ca fiind nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Totodată, Curtea constată că la data de_, pârâtul intimat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. a jud. C. a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care se solicită respingerea recursului declarat de reclamanții B. B. și B. S. I. și menținerea deciziei atacate, ca fiind legală și temeinică. De asemenea, constată că la data de_, doamna avocat O. Ș. S. a înregistrat la dosar
împuternicirea avocațială, care atestă împrejurarea că a fost angajată de către pârâții intimați M. I. și M. V. pentru redactarea și susținerea
întâmpinării în dosarul nr._ al Curții de Apel C. .
De asemenea, Curtea constată că la data de_, a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, care a fost formulată și expediată prin poștă, de către pârâtul intimat M. C. -N., reprezentat prin P., în 2 exemplare, prin
care se solicită respingerea recursului, în principal, în temeiul excepțiilor invocate, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.
R. a pârâților intimați M. I. și M. V. arată că prin întâmpinarea depusă la dosar a invocat excepția netimbrării recursului.
Curtea aduce la cunoștința reprezentantei pârâților intimați M. I. și M.
V. că recursul declarat de reclamanții B. B. și B. S. I. este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, în temeiul art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
La întrebarea instanței, adresată reprezentantei pârâților intimați M. I. și M. V., referitoare la împrejurarea dacă a studiat întâmpinările formulate de pârâții intimați Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. a jud. C. și M. C. -N., reprezentat prin P., aceasta arată că a lecturat cele două întâmpinări de la dosar.
Curtea aduce la cunoștința reprezentantei pârâților intimați M. I. și M.
V., împrejurarea că prin recursul pe care l-au formulat, respectiv la f. 2 din recurs, reclamanții recurenți B. B. și B. S. I. au solicitat restituirea taxei judiciare de timbru, în cuantum de 6731 lei, pe care au achitat-o la fondul cauzei, conform chitanței care se află la f. 108 din dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., precum și împrejurarea că potrivit art. 23 alin. 4 din Legea nr. 146/1997, cererea prin care se solicită restituirea taxei judiciare de timbru trebuie formulată în fața instanței unde s-a achitat taxa judiciară de timbru, astfel încât, în prezenta cauză se impune disjungerea cererii formulată de reclamanții recurenți B. B. și B. S. I., având ca obiect restituirea taxei
judiciare de timbru achitată pentru fondul cauzei și formarea unui dosar nou.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 23 alin. 4 din Legea nr. 146/1997, invocă și pune în discuție excepția necompetenței materiale a Curții de Apel C. în soluționarea cererii formulată de reclamanții recurenți B. B. și B. S. I.
, având ca obiect restituirea taxei judiciare de timbru, în cuantum de 6731 lei, pe care au achitat-o la fondul cauzei și disjungerea acestei cereri de recursul declarat.
R. a pârâților intimați M. I. și M. V. arată că este de acord cu disjungerea cererii formulată de reclamanții recurenți B. B. și B. S. I., având ca obiect restituirea taxei judiciare de timbru, în cuantum de 6731 lei, pe care au achitat-o la fondul cauzei și formarea unui dosar nou. De asemenea, arată că este de acord cu admiterea excepției necompetenței materiale a Curții de Apel C. în soluționarea cererii arătată anterior, excepție invocată, din oficiu, de către Curte.
Curtea va reține cererea disjunsă, formulată de reclamanții recurenți B. B. și B. S. I., având ca obiect restituirea taxei judiciare de timbru achitată la fondul cauzei, în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Curții de Apel C. .
Instanța înmânează reprezentantei pârâților intimați M. I. și M. V. un exemplar din întâmpinarea pârâtului intimat M. C. -N., reprezentat prin P. .
La întrebarea instanței, adresată reprezentantei pârâților intimați M. I. și M. V., referitoare la împrejurarea dacă mai are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat cu privire la recursul declarat de reclamanții B.
B. și B. S. I., aceasta arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat cu privire la recurs.
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei pârâților intimați M.
I. | și M. | V. | asupra recursului declarat de reclamanții B. | B. | și B. | S. |
I. | . |
R. a pârâților intimați M. I. și M. V. solicită respingerea recursului declarat de reclamanții B. B. și B. S. I., ca fiind nefondat, pentru motivele arătate prin întâmpinarea depusă la dosar.
R. a pârâților intimați M. I. și M. V. arată că primul motiv de recurs este vădit nefondat, întrucât atât instanța de fond, cât și instanța de apel nu au analizat acțiunea promovată de reclamanți în raport de prevederile dreptului comun invocate de către aceștia și în nici un caz prin prisma dispozițiilor Legii speciale nr. 10/2001, așa cum eronat susțin recurenții. Totodată, arată că instanța de fond și cea de apel au făcut doar o apreciere cu privire la încadrarea imobilului revendicat în prevederile Legii nr. 10/2001 și nicidecum a încadrării juridice a acțiunii reclamanților. De asemenea, arată că din moment ce recurenții au uzat de prevederile legii speciale pentru a-și valorifica dreptul asupra imobilului în litigiu, valorificarea dreptului nu se poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare de revendicare, promovată în condițiile dreptului comun.
În ceea ce privește aspectul criticat prin recurs, care vizează faptul că instanța nu a analizat efectul autorității de lucru judecat cu privire la sentința civilă nr._ pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, reprezentanta pârâților intimați M. I. și M. V. arată că acest aspect nu a fost analizat pentru că acțiunea reclamanților a fost respinsă pe cale de excepție, respectiv instanța de fond a admis excepția inadmisibilității invocată de către pârâții M. I. și M. V. și chiar dacă s-ar fi analizat de către instanță excepția autorității de lucru judecat, aceasta nu ar fi fost admisă pentru că în prezentul dosar și în dosarul anterior menționat nu există identitate de părți, obiect și cauză.
În ceea ce privește temeiul de drept al promovării acțiunii, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Csație și Justiție, reprezentanta pârâților intimați
M. I. și M. V. arată că susținerea reclamanților recurenți este total eronată și nu este în favoarea acestora, ci în favoarea clienților săi, având în vedere că reclamanții recurenți au fost obligați să uzeze mai întâi de dispozițiile Legii nr. 10/2001, pentru a se putea identifica în concret neconcordanța dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, însă reclamanții recurenți nu au urmat procedura administrativă prevăzută de legea specială, neformulând o notificare prin executor judecătoresc așa cum este prevăzut în lege. De asemenea, arată că reclamanții recurenți nu au invocat nici un motiv care să poată să pună la îndoială vreo neconcordanță între prevederile legii speciale și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În concluzie, reprezentanta pârâților intimați M. I. și M. V. solicită respingerea recursului declarat de reclamanții B. B. și B. S. I., ca fiind nefondat, pentru motivele arătate prin întâmpinarea depusă la dosar, fără cheltuieli de judecată.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 17.779 din_ a Judecătoriei C. -N., pronunțată în dosar nr._
, s-a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâții M.
V., M. I. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și s-a respins cererea de chemare in judecată formulată de reclamanții B. B. și B. SUSANE I., in contradictoriu cu pârâții M. C. -N. prin P., M. F. P., M.
I. și M. V. A, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că după cum s-a arătat in cererea de chemare în judecată precizată în ceea ce privește temeiul juridic la termenul din data de_, obiectul principal al prezentei cauze îl constituie revendicarea imobilului apartament nr. 4 situat in C. -N. str. P. nr. 9-13 care, potrivit susținerilor reclamanților ar fi fost preluat abuziv de Statul Român.
Conform înscrierilor din cartea funciară nr. 30011 C. de sub B4,6, imobilul a fost preluat de către Statul Român in baza deciziilor nr. 618/1979 respectiv nr. 209/1980, în temeiul Decretului nr. 223/1974 de la proprietarii B. Balaj si B. Zsuzsanne I. .
Având in vedere că imobilul solicitat de reclamanți a fost preluat in temeiul decretului nr. 223/1974 si susținerile reclamanților referitoare la neconstituționalitatea acestui act normativ, față de dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamanți intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Reclamanții nu au negat niciodată acest lucru, dimpotrivă, au recunoscut că s-au judecat pentru acest imobil in temeiul Legii nr. 10/2001.
Instanța de fond a mai reținut că prin dispoziția primarului s-a respins cererea de reconstituire înregistrata sub nr. 2850/2001 de către reclamanți, pe motiv că nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Reclamanții s-au adresat și instanței de judecată solicitând in temeiul Legii nr. 10/2001 să se constate preluarea abuzivă a apartamentului nr. 4 din imobilul situat in C. -N.
, str. P. nr. 9-13.
Prin sentința civilă nr. 9207/2003 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca in dosarul nr. 8321/2003 s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanți. Soluția a fost menținută de instanța de apel prin Decizia nr. 134/A/2005 pronunțată în dosarul nr. 225/2004 si a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1855/R/2005 a Curtii de Apel C. . S-a reținut de către instanțele de judecată că solicitarea reclamanților având ca obiect restituirea imobilului in temeiul Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă deoarece notificarea nu s-a efectuat in forma prevăzută de art. 21 al. 1-3 (in forma inițială, anterior republicării Legii nr. 10/2001), respectiv prin intermediul unui executor judecătoresc. Se rețin considerentele instanței de recurs, intrate in puterea lucrului judecat, conform cărora normele care reglementează forma notificării in baza Legii nr. 10/2001 sunt norme imperative si ocrotesc un interes general. Se mai reține că reclamanții nu au respectat art. 21 al. 1-3 din Legea nr. 10/2001 (in redactarea anterioara republicării, in prezent art. 22 ) si acesta a fost motivul pentru care cererea lor de restituire a imobilului apartament nr. 4 din C. -N. str. P. nr. 9-13 a fost respinsă.
Conform Deciziei nr. 33/_ pronunțată ca urmarea soluționării recursului in interesul legii de Î. Curte de C. si Justiție - "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.";
In prezenta cauză nu se poate vorbi de o neconcordanță dintre legea specială si Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Conduita reclamanților care nu au înțeles să îndeplinească formalitățile necesare conform Legii nr. 10/2001 nu poate justifica admisibilitatea acțiunii în temeiul dreptului comun, reprezentat de art. 480 C.civ. (vechi). În motivarea acțiunii, reclamanții invocă
prioritatea Convenției si fac referire Protocolul nr. 1, respectiv la faptul că, față de caracterul abuziv al preluării nu ar fi pierdut niciodată calitatea de proprietari,
Acest susțineri nu sunt întemeiate. Conform jurisprudenței constante a Curtii EDO, la care se face referire si in decizia nr. 33/2008 a Inaltei Curti de C. si Justitie, Protocolul nr. 1 al Convenției nu poate fi interpretat în sensul in care ar avea ca efect restrângerea libertății statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Exigențele impuse statelor de Conventie vizează aplicarea corectă și coerentă a soluțiilor adoptate in vederea restituirii bunurilor confiscate anterior ratificării convenției. In cazul reclamanților, cerința de formă a notificării inserată in Legea nr. 10/2001, se încadrează in măsurile pe care Statul Român a înțeles să le pretindă in procedura restituirii imobilelor, in virtutea marjei de apreciere de care beneficiază în acest domeniu.
Conduita reclamanților care nu au ințeles să respecte cerințele legii speciale in domeniu, nu poate avea ca efect admisibilitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun. Decizia nr. 33/2008 data de I. Curte de C. si Justitie este explicită sub acest aspect. Astfel, in speță, deoarece imobilul solicitat intra in domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, reclamanții erau datori să acționeze doar in temeiul acestei legi, conform principiului specialia generalibus derogant.
Îndreptățirea reclamanților la formularea unei noi acțiuni întemeiată dreptul comun - acțiune in revendicare -, după 6 ani de la respingerea cu caracter irevocabil a cererii întemeiate pe legea specială, ar aduce atingere securității circuitului civil și dreptului de proprietate de care beneficiază pârâții
M., care sunt titularii unui "bun"; in accepțiunea dată acestei noțiuni de jurisprudența CEDO referitoare la art. 1 din Protocolul 1 CEDO . Pârâții M. au dobândit in proprietate imobilul solicitat de reclamanți prin contractul nr. 30656/_ si sunt înscriși in cartea funciară in calitate de proprietari din_ (f. 11).
Pentru considerentele mai sus expuse, in temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 3304 C.pr.civ si a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de I., instanța de fond a reținut că excepția inadmisibilității este întemeiată.
Deoarece acțiunea în revendicare este cererea principală din acțiunea formulată de reclamanți, soluția dată se impune si cu privire la cererile subsidiare si accesorii ale acțiunii, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 30656/_ încheiat cu pârâții M., restituirea in natura a imobilului respectiv efectuarea rectificărilor in cartea funciară.
Prin urmare instanța de fond a respins în întregime ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanții B. B. și B. Susane I. in contradictoriu cu pârâții M. C. -N. Prin P., M. F. P., M. I. și M. V. .
Prin decizia civilă nr. 16/A/din_ a T. ului C., pronunțată în dosarul nr._
, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții B. B., B.
I., împotriva sentinței civile nr. 17.779 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care a menținut-o în totul.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că pentru început se impune a se constata că primul motiv de apel este vădit nefondat, întrucât, prima instanță a analizat acțiunea promovată de reclamanți în raport de prevederile dreptului comun invocate de aceștia și în niciun caz prin prisma dispozițiilor legii speciale nr.10/2001, așa cum eronat susțin apelanții.
De asemenea nu poate fi reținut nici motivul de apel referitor la necunoașterea legislației romane, apelanții neputându-se prevala de acesta, conform pricipiului nemo ignorare legem censetur.
Reclamanții -apelanți au uzat de procedura speciala instituită de Legea 10/2001 formulând o cerere în temeiul acesteia în sensul restituirii in natura a imobilului in cauza.
Prin dispoziția primarului s-a respins cererea de reconstituire înregistrata sub nr. 2850/2001 de către reclamanți, pe motiv că nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Contestația apelanților împotriva acestei soluții a fost respinsă în mod irevocabil, prin sentința civilă nr. 9207/2003 a Judecătoriei C. -N. pronunțată în dosarul nr. 8321/2003, menținută prin Decizia nr. 134/A/2005 pronunțată în dosarul nr. 225/2004 și apoi prin decizia nr. 1855/R/2005 a Curții de Apel C. .
Imobilul în cauză situat in C. -N., str. P. nr. 9-13, ap.4, a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre Statul R. prin Consiliul Local al M. ui C. -N. - prin mandatarul sau - SC Construct Ardealul SA și intimații M. I. și M. V. la data de_ in baza Legii 112/1995, contractul nefiind desființat prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă.
Din starea de fapt reținută de instanța de fond, rezultă că, bunul imobil din litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, și că, cu privire la acest imobil, a fost urmată de către reclamanții apelanți procedura specială instituită de acest act normativ special de reparație.
Sub acest aspect, este de menționat că, Legea nr. 102001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.
Or, în aceste condiții în care reclamanții apelanți au uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le are asupra imobilului în litigiu, tribunalul a apreciat, în acord cu prima instanță, că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare de revendicare promovată în condițiile reglementate de dreptul comun.
S-a reținut, sub acest aspect, că, atâta timp cât reclamanții au ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la momentul revendicării, aceștia trebuie să respecte toate condițiile impuse de aceasta, inclusiv cele referitoare la formularea notificării prin intermediul executorului judecătoresc.
Statuările instanței supreme făcute prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2009, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, ele se impun instanțelor judecătorești, conform art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Or, prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2009, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, I. a stabilit următoarele:
``În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,
întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.``
În mod corect a apreciat prima instanță că în speță nu se pune problema unei neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, se reține că apelanții au avut posibilitatea și chiar au uzat de procedura instituită de Legea nr.10/2001, însă nu au respectat anumite cerințe de formă care au condus la respingerea demersului lor.
Ori, din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că dreptul la justiție nu este unul absolut, el putând fi supus unor limitări din partea S., acesta beneficiind de o anumită marjă de apreciere. În acest sens, s-a arătat că nu este exclusă, pentru buna administrare a justiției și respectarea principiului siguranței juridice, impunerea unor termene, formalități sau condiții pentru exercitarea drepturilor părților. Ori, condiția notificării în modalitatea prevăzută de Legea nr.10/2001 în forma în vigoare la momentul solicitării formulate de reclamanții apelanți, este o astfel de măsură, care se circumscrie marjei de apreciere a statului, recunoscută și acceptată de practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
ul a reținut de asemenea că nu sunt întemeiate susținerile apelanților referitoare la deținerea de către aceștia a unui bun, în înțelesul Protocolului nr.1 al CEDO, prin faptul că, preluarea având caracter abuziv, ei nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari.
Sub acest aspect, practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în sensul că, speranța de a se recunoaște reclamanților un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat "un bun"; în
înțelesul art.1 din Protocolul nr.1 și aceeași este situația în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției.
Ca atare, în speță, nu s-a putut reține că apelanții dețin un astfel de bun, spre deosebire de intimații M., care beneficiază de "un bun";, în accepțiunea jurisprudenței CEDO, fiind proprietarii tabulari ai imobilului în litigiu, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 30656/1996.
Față de cele anterior expuse, tribunalul a apreciat că apelanții nu se pot prevala de calea dreptului comun pentru a înlătura prevederile Legii 10/2001, aplicabilă prioritar și, astfel să eludeze legea specială prin aplicarea regulilor din materia revendicării imobiliare.
În plus, dreptul de proprietate al cumparatorilor, recunoscut implicit prin hotărârile judecătorești anterioare, nu mai poate fi repus in discuție fără a proceda astfel la nesocotirea procedurii instituite pentru această analiză.
În caz contrar, s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al cumparatorilor si principiului securității raporturilor juridice aspect nepermis, fiind de neconceput ca aceștia din urma sa suporte sancțiuni legate de pierderea unui drept de proprietate a cărui contestare nu a fost făcută potrivit legii.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că soluția adoptată de prima instanță asupra excepției inadmisibilității este corectă, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte argumente vizând cererile subsidiare petitului principal de revendicare și nici cele privitoare la fondul cauzei, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 296 c.pr.civ., a respins ca nefondat apelul declarat și pe cale de consecință a menținut ca temeinică și legală sentința atacată.
Împotriva acestei decizii, reclamanții B. B. și B. S. I. au declarat recurs
, în termen legal, solicitând instanței admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu exonerarea reclamanților de la plata taxei de timbru prin restituirea sumei de 6.731 lei, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și, în consecință, admiterea acțiunii civile astfel cum a fost formulată, iar în cazul în care imobilul în litigiu nu se poate restitui în natură, obligarea pârâtului Mun. C. -N. la acordarea de despăgubiri, precum și obligarea
intimaților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanța de apel nu a analizat efectul autorității de lucru judecat cu privire la sentința civilă nr. 5533/2006 a Judecătoriei C. -N., pronunțată în dosarul nr. 9259/2002, prin care s-a constatat că partea de proprietate a reclamantei a fost preluată în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără titlu valabil, de către Statul Român.
În mod eronat instanța de apel a reținut faptul că reclamanții nu pot promova o acțiune de drept comun pentru revendicarea unui imobil preluat abuziv de către Statul Român, invocând Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J.
În opinia reclamanților recurenți aceștia nu au pierdut niciodată calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, fiind incidente cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., iar Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. recomandă ca fiind necesară analizarea privării de un bun în absența oricărei despăgubiri, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei.
În speță, instanța de fond nu a analizat în concret neconcordanțele dintre legea specială și Convenție, astfel încât reclamanții sunt în imposibilitatea de a se adresa unei instanței judecătorești, fiind privați de un imobil care le aparține. În acest sens se invocă hotărârile pronunțate de C.E.D.O. în cauzele Faimblat C. c. României și M. Atanasiu și alții împotriva României.
Pe fondul cauzei, reclamanții artă că titlul de preluare a cotei de ½ parte din apartament de către Statul Român, respectiv Decizia nr. 618/1979 a Consiliului P. ular al Jud. C., este lovit de nulitate absolută deoarece decizia nu a fost comunicată reclamantului, comunicarea fiind o condiție esențială a valabilității ei.
Prin urmare, titlul de preluare al S. Român nu este valabil raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece la data apariției Decretului nr. 223/1974 erau în vigoare prevederile art. 480 cod civil care garantau dreptul de proprietate al persoanei coroborat cu dispozițiile Constituției din anul 1965.
Același decret contravenea și Codului civil dar și Declarației Universale a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.
Efectele nulității acestei decizii sunt repunerea părților în situația anterioară, considerându-se că reclamanții nu au fost lipsiți niciodată de proprietatea lor.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, Î.C.C.J. prin Decizia în interesul legii nr. 5/2000 a statuat că, persoanele care în perioada _
-_, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare recunoașterea dreptului lor de proprietate și restituirea bunului lor.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtul Statul Român și pârâții M. este lovit de nulitate, fiind subsecvent preluării abuzive, în condițiile în care pârâții știau, din datele de carte funciară, faptul că imobilul a fost preluat de către stat printr-un decret cu o valabilitate legală foarte discutabilă, asumându-și riscul dobândirii unei astfel de proprietăți cu o situație juridică viitoare incertă.
Petitul de rectificare a înscrierilor de carte funciară este întemeiat pe art. 34 din Legea nr. 7/1996 întrucât apartamentul nu a fost dobândit în mod legal de către pârâți.
Referitor la petitul de restituire a taxei judiciare de timbru achitată de reclamanți, aceștia arată că cererea de chemare în judecată vizează restituirea unui imobil preluat abuziv de către Statul Român în perioada_ -_, situație în care acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru în temeiul art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997.
Fiind scutite de la plata taxei judiciare de timbru, reclamanții solicită restituirea taxei plătită în prezentul dosar.
În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 3 și alin. 5 C.pr.civ.
Pârâții intimați M. V. și M. I. au formulat întâmpinare
prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată (f.20-24).
În susținerea poziției procesuale pârâții intimați au arătat că în mod corect instanțele de fond au stabilit că acțiunea reclamanților este inadmisibilă din moment ce aceștia au uzat de prevederile legii speciale pentru a-și valorifica dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că valorificarea acestui drept nu se poate realiza pe calea unei acțiuni ulterioare de revendicare, promovată în condițiile dreptului comun.
Autoritatea de lucru judecat invocată de recurenți a vizat unul din petitele subsidiare cererii principale de revendicare, iar excepția nu întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, în cele două cauze neexistând identitate de părți, cauză și obiect.
Reclamanții trebuiau să uzeze de dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru a se putea identifica în concret neconcordanța dintre legea specială și C.E.D.O. În aceste condiții, neformulând notificarea prevăzută de legea specială în termen legal, ei nu se mai pot prevala de existența în patrimoniul lor a unui bun, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, motiv pentru care jurisprudența
C.E.D.O. invocată nu este relevantă.
Pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (f.25).
În susținerea poziției procesuale, pârâtul intimat a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în acțiunea având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul preluat abuziv, îndreptată direct împotriva S. Român.
Pe de altă parte, există puterea de lucru judecat raportat la sentința civilă nr._ a Judecătoriei C. -N., dosar nr. 8321/2003, prin care s-a statut că aceștia nu au urmat procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acțiunea acestora este inadmisibilă.
Pârâtul intimat M. C. -N. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat instanței respingerea recursului ca nefondat (f.27-30).
În susținerea poziției procesuale pârâtul intimat a arătat că cererea de chemare în judecată în mod corect a fost respinsă ca inadmisibilă raportat la prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Î.C.C.J.
Pe fondul cauzei, pârâtul arată că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil, iar contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții M. s-a realizat cu respectarea prevederilor legale.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele
:
Prin cererea de chemare în judecată precizată și extinsă, înregistrată în prezenta cauză, reclamanții B. B., B. SUSANE I., au solicitat in contradictoriu cu pârâții M. C. -N., M. I., M. V. și Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al S. Român, următoarele: 1) sa se constate ca apartamentul nr.4, situat in C. -N., str. P. nr. 9-13, jud. C., înscris in CF nr. 250.344-C1-U23 provenit din CF nr. 30011 C., A+1, nr. top (cadastral) 23159/S/IV, proprietatea comuna a reclamanților a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român; 2) sa se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 618/1979 emisă de Consiliul popular al județului C. -N. in baza Decretului nr. 223/1974 prin care s-a preluat cota de ½-a parte din apartamentul sus- menționat; 3) sa se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare încheiat cu nr. 30656/_ încheiat intre pârâtul Statul Român și
familia M. I. si soția V. prin SC Constructardealul S.A.; 4) sa se dispună
restituirea in natură a apartamentului din litigiu; 5) sa se dispună rectificarea cărții funciare nr. 30011 C. in sensul radierii înscrierilor de sub B 4-10 restabilind situația anterioara prin reînscrierea reclamanților; 6) sa se dispună rectificarea prenumelor reclamanților in CF nr. 30011 C., A+1, nr. top 23159/S/IV conform actelor de stare civila. In subsidiar, în cazul in care nu se poate restitui in natură apartamentul din litigiu, s-a solicitat obligarea S. Român prin pârâtul M. C. N. să acorde reclamanților despăgubiri pentru imobilului din litigiu, in echivalentul valorii lui de circulație, respectiv pentru apartamentul situat in C. -N., str. P. nr. 9-13, ap. 4, jud. C., înscris in CF nr. 30011 C. .
În drept, reclamanții si-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, Protocolul 1 al Convenției, art.480 C.civ., Legea nr.213/1998, Legea nr.10/2001.
În ședința publică din_, instanța de fond a solicitat reprezentantei reclamanților să precizeze temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, mai precis să arate dacă prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 sau pe dispozițiile dreptului comun, art.480 C.civ. R. a reclamanților a arătat că reclamanții s-au judecat deja conform prevederilor Legii nr.10/2001, iar prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile de drept comun, art.480 C.civ., obiectul principal fiind acțiunea în revendicarea imobilului apartament nr. 4 situat in C. -N., str. P. nr. 9-13 (f.79-80 dosar fond).
Conform înscrierilor din CF nr. 30011 C., asupra imobilului apartamentul nr.4, situat in C. -N., str. P. nr. 9-13, A+1, nr.top.23159/S/IV, a fost întabulat sub B1,2 dreptul de proprietate al reclamanților B. B., B. SUSANE I., cu titlu de drept construcție, ca bun comun, prin încheierea de cf nr.573-652/_ (f.10-12 dosar fond).
În baza deciziei nr.618/1979 a Consiliului popular al jud.C., asupra ½ parte din imobilul de mai sus, porțiunea de sub B1 a reclamantului B. B., s- a întabulat dreptul de proprietate, cu titlul de drept lege, Decretul nr.223/1975, în favoarea S. Român, în administrarea operativă a GIGCL a jud. C. .
Ulterior, în baza deciziei nr.209/_ a Consiliului popular al jud. C., asupra ½ parte din imobilul de mai sus, porțiunea de sub B2 a reclamantei B. SUSANE I., s-a întabulat dreptul de proprietate, cu titlul de drept lege, Decretul nr.223/1975, în favoarea S. Român, în administrarea operativă a GIGCL a jud. C. .
Imobilul în litigiu situat in C. -N., str. P. nr. 9-13, ap.4, a fost înstrăinat ulterior, la data de_, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre Statul R. prin Consiliul Local al M. ui C. -N. - prin mandatarul sau - SC Construct Ardealul SA cu pârâții intimați M. I. și M. V. in baza Legii 112/1995, contractul nefiind desființat prin hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă.
Reclamanții urmăresc prin formularea acțiunii în revendicare întoarcerea bunului imobil mai sus descris în patrimoniul lor.
Până la apariția Legii nr.10/2001, reclamanții ar fi avut posibilitatea să recurgă la posibilitatea contestării valabilității titlului S. Român în condițiile prevăzute de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Astfel, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevedea următoarele:
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului";.
Deci, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să introducă acțiune în condițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, prin care să conteste valabilitatea titlului S., posibilitate de care reclamanții nu au înțeles să uzeze.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau deschisă calea acestei legi, lege care în art. 2 alin. 1 lit. h și i prezuma caracterul abuziv al preluării imobilelor de către Stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit în art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, precum și al imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, art. 1.4 lit. B din H.G. nr. 250/2007 prezumând că preluările preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 au fost abuzive, atât în situația în care trecerea imobilului în proprietatea S. s-a făcut fără plată, cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenul stabilit pentru înapoierea în țară, cât și în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către Stat.
Prin urmare, aprecierea caracterului abuziv al preluării imobilului în litigiu de către Stat se poate face doar din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 2 din Legea nr.10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se înțelege: lit.h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, cu modificările si completările ulterioare.
Având in vedere că imobilul revendicat solicitat de reclamanți a fost preluat in temeiul Decretului nr. 223/1974, precum și susținerile reclamanților referitoare la neconstituționalitatea acestui act normativ, față de dispozițiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, în mod legal instanțele de fond au statuat că imobilul pretins de reclamanți intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001. Reclamanții nu au negat niciodată acest lucru, dimpotrivă, au recunoscut, așa cum s-a arătat anterior, că s-au judecat pentru acest imobil in temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin Dispoziția nr.1908/_ a P. ului Mun. C. N. s-a respins cererea înregistrata sub nr. 2850/2001 de către reclamanți, deoarece nu îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, nefiind depusă prin intermediul executorului judecătoresc (f.17 dosar fond).
Ulterior, reclamanții s-au adresat și instanței de judecată solicitând in temeiul Legii nr. 10/2001 să se constate preluarea abuzivă, fără titlu, a apartamentului nr. 4 din imobilul situat in C. -N., str. P. nr. 9-13 și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâții M. I. și M. V. având ca obiect acest imobil.
Prin sentința civilă nr. 9207/_ a Judecătoriei C. -N., pronunțată în dosarul nr. 8321/2003, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanți (f.28-29 dosar fond). Soluția a fost menținută de instanța de apel prin decizia nr. 134/A/_ a Curții de Apel C., pronunțată în dosarul nr. 225/2004 si a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1855/R/_ a Curții de Apel
C. pronunțată în dosarul nr._ (f.30-31, f.33-35 dosar fond).
În considerentele acestor hotărâri judecătorești s-a reținut că solicitarea reclamanților având ca obiect restituirea imobilului in temeiul Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă deoarece notificarea nu s-a efectuat in forma prevăzută de art. 21 alin. 1-3 (in forma inițială, anterior republicării Legii nr. 10/2001), respectiv prin intermediul unui executor judecătoresc. Se statuează în considerentele instanței de recurs, intrate in puterea lucrului judecat, că normele care reglementează forma notificării in baza Legii nr. 10/2001 sunt norme imperative si ocrotesc un interes general. Reclamanții nu au respectat art. 21 alin. 1-3 din Legea nr. 10/2001 (in redactarea anterioara republicării, in prezent art. 22 ) si acesta a fost motivul pentru care cererea lor de restituire a imobilului apartament nr. 4 din C. -N. str. P. nr. 9-13 a fost respinsă.
Critica recurenților privitoare la faptul că în mod greșit tribunalul a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun prin aplicarea Deciziei nr.33/2008 a ÎCCJ este apreciată de Curte ca fiind neîntemeiată.
Astfel, prin Decizia nr. 33/_ a Înaltei Curți de C. și Justiție, privind examinarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a statuat următoarele:
"Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice";.
Această decizie în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 108/_, dată de la care ea a devenit obligatorie pentru instanțele de judecată în privința dezlegării date problemelor de drept judecate, în conformitate cu art. 3307alin.4 C.pr.civ. astfel încât, atât la momentul pronunțării hotărârii primei instanțe, cât și la momentul pronunțării deciziei din apel, instanțele de fond trebuiau să se raporteze la cele statuate în cuprinsul său.
O primă problemă care se impune a fi soluționată este aceea a existenței unei opțiuni a reclamanților între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil.
În opinia recurenților, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cererile în revendicare de drept comun nu pot fi paralizate prin norme speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărărilor dreptului de proprietate. Codul civil și Legea nr. 10/2001, nu au câmpuri de reglementare suprapuse, iar acțiunea în revendicare și procedura inițiată în temeiul Legii nr. 10/2001 au fundamente diferite. În timp ce ultima este o lege de reparație care repară prejudiciul creat de preluările abuzive efectuate de către statul comunist, respectiv repară paguba produsă printr-un fapt ilicit, acțiunea în revendicare este o acțiune reală imobiliară petitorie care protejează dreptul de proprietate și prin care se tinde la stabilirea titularului dreptului real, iar în consecință, o asemenea acțiune nu este inadmisibilă.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia
generalibus derogant
și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, așa cum este și imobilul din litigiu, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul recurenților în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 194522 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față:
"Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În speță, reclamanții, deși nu au fost exceptați de la procedura de restituire a imobilului litigios preluat în mod abuziv, nu au înțeles să utilizeze această procedură în forma legală stabilită de legea specială.
Recurenții nu se găsesc în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenției, iar accesul lor la justiție ar fi fost asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat notificarea cu respectarea dispozițiilor legale.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri imobile preluate de stat în mod abuziv.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum sunt de altfel și recurenții, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil.
O altă problemă care se impune a fi rezolvată în prezentul litigiu este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În opinia recurenților respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun și intentată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar echivala cu privarea reclamanților de accesul la justiție, prin încălcarea art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea constată că acest punct de vedere nu poate fi absolutizat pentru următoarele argumente.
Astfel, art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de L. htenstein contra Germaniei).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis constant în jurisprudența sa că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor
.
Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001- prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Așa cum s-a arătat, imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv în baza Decretului nr.223/1974 astfel încât pentru restituirea în natura a acestuia recurenții, în calitatea lor de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, aveau obligația de a urma procedura instituită de legea specială de reparație prevăzută de Legea 10/2001.
Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, ori în speță reclamanții au uzat de reglementarea specială existentă cu privire la dreptul de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia fiindu-le respectat dreptul de acces la un tribunal garantat de art.6 par.1 din Convenție.
Contrar susținerilor reclamanților, în prezenta cauză nu se poate vorbi de o neconcordanță dintre legea specială si Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale deoarece, așa cum s-a arătat anterior, reclamanții, prin reprezentantul lor, au menționat expres că prezenta cerere este întemeiată pe dispozițiile de drept comun, art.480 C.civ., obiectul principal fiind acțiunea în revendicarea imobilului apartament nr. 4 situat in C. -N., str. P. nr. 9-13. Reclamanții au uzat de prevederile legii speciale, Legea nr.10/2001, iar împrejurarea că nu au înțeles să îndeplinească formalitățile necesare conform Legii nr.10/2001 nu poate justifica admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reprezentat de art.480 C.civ.
În motivarea recursului reclamanții invocă prioritatea Convenției si fac referire Protocolul nr. 1, respectiv la faptul că, față de caracterul abuziv al preluării nu ar fi pierdut niciodată calitatea de proprietari însă aceste susțineri nu sunt întemeiate.
Conform jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, la care se face referire si in Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de C. si Justiție, Protocolul nr. 1 al Convenției nu poate fi interpretat în sensul in care ar avea ca efect restrângerea libertății statelor contractante de a alege condițiile în
care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Exigențele impuse statelor de Convenție vizează aplicarea corectă și coerentă a soluțiilor adoptate in vederea restituirii bunurilor confiscate anterior ratificării convenției. In cazul reclamanților, cerința de formă a notificării
inserată in Legea nr. 10/2001, se încadrează in măsurile pe care Statul Român a înțeles să le pretindă in procedura restituirii imobilelor, in virtutea marjei de apreciere de care beneficiază în acest domeniu.
Conduita reclamanților care nu au înțeles să respecte cerințele legii speciale in domeniu, nu poate avea ca efect admisibilitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun. Decizia nr. 33/2008 data de Î. Curte de C. si Justiție este explicită sub acest aspect. Astfel, in speță, deoarece imobilul solicitat intra in domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, reclamanții erau datori să acționeze doar in temeiul acestei legi, conform principiului specialia generalibus derogant.
Critica recurenților referitoare la faptul că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă întrucât instanțele de fond ar fi trebuit să procedeze la analizarea în concret a circumstanțelor cauzei, reclamanții având un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, care se aplică cu prioritate față de prevederile Legii nr. 10/2001 este apreciată de Curte ca fiind neîntemeiată.
Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
În urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României (cauzele: Brumărescu, Raicu, Străin, Rățeanu, Păduraru, Faimblat etc. ) se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al dobânditorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
În mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea
statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate. Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001
, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol
adițional la Convenț ie
, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În condițiile în care recurenții nu au uzat cu succes de procedura instituită de legea specială, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Prin urmare, legea internă specială nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului iar în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare a recurenților s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate aparținând pârâților
M. I. și M. V. dobândit cu titlu de cumpărare, de asemenea ocrotit, precum și securității raporturilor juridice.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-au arătat următoarele: "Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim _; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bunăcredință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României)";.
Este adevărat că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, prin Decizia nr.33 din 09 iunie 2008, Î. Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Contrar susținerilor recurenților, prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, în jurisprudența sa, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici această critică a recurenților nu subzistă.
Prin urmare, Decizia nr.33/2008 dată de ÎCCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de apel, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Critica reclamanților recurenți referitoare la incidența excepției autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr.5533/2006 a Judecătoriei C. N.
, în opinia Curții, nu este întemeiată pentru următoarele argumente.
Astfel, potrivit art.1201 C.civ. "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate";.
Prin sentința civilă nr.5533/_ a Judecătoriei C. N., pronunțată în dosarul nr.9259/2002, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.1359/2008 conform mențiunilor de pe hotărâre, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată extinsă și precizată introdusă de reclamanții B. B., B.
S. I. și Kolcsar M. împotriva pârâților Cazacu V. C., Cazacu Zita și SC AT Prestige SRL în calitate de lichidator al SC Construct Ardealul și, printre altele, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.209/_ emisă de Comitetul executiv al Consiliului popular al jud. C. ; s-a constatat preluarea fără titlu valabil de către Statul Român a cotei de 33/128 parte din imobilul înscris în CF nr.8317 C., nr.top.12218/1/1 situat în C. N., str. Hașdeu nr.74, jud. C.
; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.33704/_ încheiat între pârâții Cazacu V. C., Cazacu Zita și SC Construct Ardealul,în calitate de reprezentant al S. Român (f.13-16 dosar fond).
Dat fiind natura procesuală a puterii lucrului judecat, efectul negativ al acestei instituții dobândește concretețe în cursul unei judecăți ulterioare doar dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art.1201 C.civ., respectiv existența triplei identități de cauză, obiect și de părți, aceleași elemente care configurează cererea de chemare în judecată, condiții care în mod evident nu sunt îndeplinite în speță.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleași părți sunt dezbătute consecințe juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranșată irevocabil printr-o hotărâre anterioară.
Sub aspect subiectiv, efectul pozitiv al lucrului judecat presupune în toate cazurile, fără excepție, condiția identității de părți între cele două pricini, în timp ce sub aspect obiectiv, identitatea de obiect și identitatea de cauză între cele două cereri nu pot fi reținute.
Esențială este constatarea jurisdicțională înfăptuită într-o cauză purtând între aceleași părți, invocată într-un nou proces între aceleași părți, având un obiect sau/și o cauză deosebită, dar conexă cu problema litigioasă dezlegată, în sensul că rezolvarea dată prin hotărârea înzestrată cu puterea lucrului judecat este determinantă în soluționarea celei de-a doua cereri.
Prin urmare, în prezenta cauză nu se poate reține ca fiind incident efectul pozitiv al lucrului judecat raportat la hotărârea judecătorească mai sus menționată deoarece din considerentele sentinței rezultă în mod expres că nulitatea absolută a deciziei nr.209/_ emisă de Comitetul executiv al Consiliului popular al jud. C. s-a constatat doar prin prisma preluării fără titlu valabil de către Statul Român a cotei de 33/128 parte din imobilul înscris în CF nr.8317 C., nr.top.12218/1/1 situat în C. N., str. Hașdeu nr.74, jud. C., astfel că această nulitate nu produce efecte juridice și asupra imobilului în litigiu situat în C. N., str. P. nr. 9-13, ap.4, iar aceste condiții reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
În consecință, Curtea apreciază că soluția adoptată de tribunal asupra motivului de apel care vizează modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii pendinte este legală, motiv pentru care nu se mai impune analizarea celorlalte motive de recurs referitoare la cererile subsidiare petitului principal de revendicare și nici cele privitoare la fondul cauzei.
Pentru aceste considerente, în speță nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs invocate Curtea, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. B. și B. S. I. împotriva deciziei civile nr. 16/A/din_ a T. ului C., pronunțată în dosarul nr. _
, pe care o menține ca fiind legală.
Deși pârâții intimați M. I. și M. V. au solicitat, prin întâmpinare, obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, aceștia nu au dovedit existența cheltuielilor iar reprezentanta acestora, av. O. Ș. S. a arătat, în ședința publică din_, cu ocazia punerii concluziilor asupra recursului, că nu le mai solicită motiv pentru care Curtea nu le-a acordat.
PENTRU ACESTE M. IVE, IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B. B. și B. S.
împotriva deciziei civile nr. 16/A/din_ a T. ului C., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 17 mai 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. -D. C.
A. -A.
P.
C.
-M. CONȚ
GREFIER,
-A. M.
Red.A.A.P./_ .
Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: D.V.P. ;
Jud.tribunal: D.Tatu; M.O.S. .
| ← Decizia civilă nr. 434/2013. Revendicare imobiliară | Decizia civilă nr. 192/2013. Revendicare imobiliară → |
|---|
