Decizia civilă nr. 2383/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 2383/R/2013

Ședința publică din 17 mai 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. -D. C. JUDECĂTORI: A. -A. P.

C. -M. CONȚ

G.: A. -A. M.

P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, reprezentat prin procuror: A. S.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantele A. I. și P.

A. -T., împotriva sentinței civile nr. 335 din_ a T. ui M. pronunțată în dosar nr._, privind și pe pârâtul intimat S. ROMÂN, PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin D.G.F.P. A JUD. M.

, având ca obiect despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentantul reclamantelor recurente, domnul avocat Ș. C. A.

, care depune la dosar împuternicire avocațială de reprezentare și reprezentanta

P. ui de pe lângă C. de A. C., doamna procuror SA, lipsă fiind reclamantele recurente personal și reprezentantul pârâtului intimat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul declarat de reclamantele A. I. și P. A. -T., a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 5 alin. 3 din Legea nr. 221/2009.

S-a făcut referatul cauzei după care, C. constată că la data de_, pârâtul intimat S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin

D.G.F.P. a jud. M., a înregistrat la dosar o întâmpinare, în 2 exemplare, prin care solicită respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și menținerea hotărârii atacate ca fiind vădit temeinică și esențial legală.

Reprezentantul reclamantelor recurente și reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C. arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

C., din oficiu, invocă și pune în discuție excepția inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a acțiunii, prin invocarea pentru prima dată în recurs a discriminării, temei de drept care nu a fost invocat în fața instanței de fond.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul reprezentantului reclamantelor recurente în susținerea recursului și reprezentantei P. ui de pe lângă C. de A. C. pentru a pune concluzii asupra recursului care formează obiectul prezentului dosar și, totodată, pune în vedere acestora ca odată cu concluziile pe fond să se refere și la excepția invocată, din oficiu, de către Curte.

Reprezentantul reclamantelor recurente solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza pe fond, să se dispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, să se constate, în temeiul art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al deportării antecesorului reclamantelor, P. Alexandru, în fosta U.R.S.S. ca și prizonier de război pentru perioada_ -_ în Lagărul nr. 7099, iar pentru perioada_ -_, pârâtul intimat să fie obligat la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri, pentru motivele arătate pe larg în memoriul de recurs și obligarea pârâtului intimat la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la criteriul discriminării, arată că l-a invocat, întrucât a avut în vedere împrejurarea că unele persoane care au fost condamnate politic au putut beneficia de prevederile Legii nr. 221/2009, iar altele nu, deoarece prin Deciziile Curții Constituționale, Legea nr. 221/2009 a suferit modificări.

Reprezentanta P. ui de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea excepției inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice pentru prima dată în recurs invocată, din oficiu, de către Curte. De asemenea, arată că în materia Legii nr. 221/2009 a existat o practică neunitară, iar prin Decizia nr. 15/2012 pronunțată de către I. Curte de C. și Justiție a fost soluționat un recurs în interesul legii referitor la problema de drept din prezenta cauză, astfel încât, solicită instanței să aibă în vedere această decizie și, totodată, solicită respingerea recursului declarat de reclamantele A. I. și P. A. -T., ca fiind nefondat.

C. reține cauza în pronunțare.

C U R T E A :

Prin sentința civilă nr. 335 din_ a T. ui M., pronunțată în dosar nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele A. I. și P. A.

T., în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul procesual ales la D. G. A F. P. A J. M.

S-a respins cererea pârâtului de obligare la cheltuieli.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că Legea nr. 221/2009 definește prin dispozițiile art. 3 măsurile administrative cu caracter politic, incluzând în sfera acestei noțiuni orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din actele normative enumerate expres de lege. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 4 din același act normativ, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Pe cale de consecință, este admisibilă constatarea caracterului politic și al altor măsuri administrative decât cele expres enumerate de lege, cu condiția ca persoanele vizate prin respectivele măsuri să fi comis fapte prin care s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, respectiv: "exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta;

acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnarea prin forță a regimului comunist, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială";.

T. a reținut că Legea nr. 221/2009 are un caracter reparator și compensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, concluzie ce își are fundamentul în chiar titlul legii.

Tatăl respectiv bunicul reclamantelor, P. Alexandru, a fost prizonier de război în U.R.S.S. în perioada_ -_, în Lagărul nr. 7099, după cum relevă certificatul nr. C.T. 1713 din_ și nr. P.32 din_, eliberate de M. Apărării Naționale, Unitatea Militară 02405 Pitești. Așadar măsura deportării, invocată de reclamante, s-a luat anterior perioadei vizate de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Având în vedere și dispozițiile OUG nr. 214/1999 care instituie un sistem de drepturi pentru cei care în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989 au fost condamnați pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, se concluzionează că situația constând în prizonierat (invocată de reclamante), nu creează vocație la drepturile prevăzute de Legea nr. 221/2009 deoarece voința legiuitorului a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. Român și autoritățile sale după 6 martie 1945, iar nu de a repara și consecințele cauzate de abuzurile armatei sovietice.

Este irelevant faptul că măsura dispusă înainte de 6 martie 1945 s-a prelungit după această dată, atâta timp cât legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv posterior acestui moment.

Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 trebuie să fie ale S. ui Român, iar nu consecința politicii duse de alte state. Din perspectivă istorică, se reține că în 22 iunie 1941 unități ale armatei germane și române au început campania din est împotriva Uniunii Sovietice. În anii 1941 și 1942 unitățile române, sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, Cotul Donului și Stalingrad. În februarie 1943 armatele române au fost trimise în țară pentru refacere. În 1944 acestea au participat la lupte purtate inclusiv pe teritoriul României, până la 23 august 1944 când mareșalul Antonescu a fost destituit. La 12 septembrie 1944 România a semnat Armistițiul cu Națiunile Unite, participarea la războiul antihitlerist încheindu-se la 12 mai 1945. Convenția de armistițiu a reprezentat un moment al legalizării dominației sovietice în Europa de Est.

Din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a, b și c din Legea nr. 221/2009 rezultă că în ipoteza de aplicare a dispozițiilor literei a, legiuitorul a înțeles să limiteze cazurile în care se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral doar la acele situații în care acest prejudiciu a fost suferit "prin condamnare";, fiind adoptată o delimitare clară între persoanele condamnate politic și persoanele care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic. Așadar, de dreptul prevăzut la lit. a) putea beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic; de dreptul prevăzut la lit. b) poate beneficia atât cel care a suferit o condamnare cu caracter politic, cât și cel care a fost victima unei măsuri administrative cu caracter politic; iar de dreptul prevăzut la lit. c) poate beneficia doar cel care a suferit o condamnare cu caracter politic. Prin urmare, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare presupune existența unei hotărâri judecătorești de condamnare, ceea ce nu este cazul în speță.

De asemenea, tribunalul a mai reținut că prin Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 761 din data de 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale întrucât dispozițiile legale criticate aduc atingere valorii supreme de dreptate, care este una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. C. a remarcat un paralelism de reglementare, în sensul că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate au același scop cu indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că despăgubirile morale prevăzute de textul legal supus examinării nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. În conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept.

Prevederile art. 31 alin. 1 și alin. 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, stabilesc caracterul definitiv și obligatoriu al deciziei prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, respectivele dispoziții încetându-și efectele la 45 de zile de la publicare. Având în vedere declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. 5 alin. 1 litera a din Legea nr. 221/2009, în conformitate cu dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 alin. 1 și 3 din Legea nr. 47/1992 republicată, se constată că în prezent nu mai există nici un temei juridic reglementat de Legea nr. 221/2009 care să permită acordarea de daune morale.

În mod constant jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a relevat că nu există o obligație a statelor de a acorda despăgubiri pentru abuzurile săvârșite de regimurile politice anterioare, dar dacă aleg să acorde despăgubiri, această reparație trebuie să fie efectivă. Așadar statele au drept de opțiune în problematica despăgubirilor pentru înlăturarea sau compensarea efectelor respectivelor măsuri.

Prin decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a arătat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Primul articol din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza Van der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).

De asemenea, Curtea Constituțională a arătat că prevederile art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 nu au generat o speranță legitimă la acordarea despăgubirilor morale, deoarece atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (cauza Pincova și Pinc contra Cehiei), iar speranța legitimă în dobândirea proprietății nu subzistă dacă există o dispută asupra corectei aplicări

a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțe naționale. S-a mai reținut că prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.

De asemenea, tribunalul a mai reținut că prin decizia nr. 15 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 837 din 12 decembrie 2012, s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. Decizia este obligatorie, potrivit prevederilor art. 330 indice 7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că Legea nr. 221/2009 reprezintă un act normativ ce vine în completarea celorlalte acte normative emise în scopul înlăturării consecințelor condamnărilor și măsurilor administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Atât deportarea, cât și prizonieratul au fost consecințe ale războiului și ale poziției asumate de statul român la acel moment istoric, preexistente apariției statului comunist, dar menținute de acesta. Este adevărat că atât Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s- au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Or, C. a arătat că aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a

Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

Î. Curte a mai relevat că așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței constituționale, legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite să beneficieze de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării penale sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar. Momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar data de 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste. De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.

Raportat la toate aceste considerente, cererea reclamantelor a fost respinsă.

De asemenea, s-a respins solicitarea pârâtului de obligare a reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, raportat la împrejurarea că nu s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, în condițiile art. 274 Cod procedură civilă și ale art. 1169 din Codul civil de la 1864.

Împotriva acestei sentințe reclamantele A. I. și P. A. -T. au declarat recurs, în termen legal, solicitând instanței admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și rejudecând pe fond, admiterea acțiunii civile așa cum a fost formulată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, reclamantele au arătat că era firesc să se constate caracterul politic al măsurii deportării numitului P. Alexandru, cel puțin după data de_ și până la data de_, dată la care acesta a fost pus în libertate din lagărul de muncă nr. 7.099 din fosta U.R.S.S.

Dacă inițial antecesorul reclamantelor a fost prizonier de război, ulterior datei de_, dată la care România a devenit aliata marilor puteri care au luptat împotriva regimului nazist, era firesc ca orie măsură represivă luată împotriva cetățenilor săi să înceteze de îndată.

În acest context, menținerea antecesorului reclamantelor pentru o perioadă de peste 3 ani în lagăr constituie o adevărată împotrivire față de regimul totalitar comunist.

Condițiile de detenție, de umilințe fizice și psihice, munca forțată au condus la o degradare evidentă a personalității antecesorului reclamantelor, motiv pentru care s-a solicitat despăgubiri morale.

Recurentele sunt discriminate în raport cu persoanele care au câștigat prin hotărâri definitive și irevocabile dreptul la acordarea despăgubirilor anterior pronunțării deciziilor nr. 1358/2010, nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale și nr. 12/2011 a Î.C.C.J.

În drept, se invocă prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Pârâtul intimat S. ROMÂN, reprezentat prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D.G.F.P. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată (f.10-13).

În susținerea poziției procesuale, intimatul a arătat că în mod corect instanța de fond a constatat că starea de prizonierat în U.R.S.S. luată față de antecesorul reclamantelor nu creează o vocație la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009, fiind nerelevant faptul că măsura luată s-a prelungit după data de_ .

Pe de altă parte, deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale sunt obligatorii în prezenta cauză față de toate părțile împrocesuate, inclusiv pentru instanța de judecată.

Analizând sentința criticată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, C., în temeiul art. 304¹C.pr.civ., reține următoarele:

Tatăl, respectiv, bunicul reclamantelor, P. Alexandru, a fost prizonier de război în U.R.S.S. în perioada_ -_, în Lagărul nr. 7099, după cum relevă certificatul nr. C.T. 1713 din_ și nr. P.32 din_, eliberate de M. Apărării Naționale, Unitatea Militară 02405 Pitești și actele de stare civilă depuse la dosar.

În ședința publică din_ C., din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. raportat la art. 294 alin.1 C.pr.civ. a invocat excepția inadmisibilității schimbării parțiale a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, pentru prima dată în calea de atac extraordinară a recursului vizând temeiul juridic nou invocat și anume cel referitor la încălcarea principiului nediscriminării, prevăzut de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Conform art. 316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Art. 294 alin.1 C.pr.civ. prevede că, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Este adevărat că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de_ reclamantele au solicitat instanței să constate caracterul politic al măsurii administrative a deportării antecesorului lor, P. Alexandru, în perioada _

-_ în fosta Uniune Sovietică și să dispună obligarea pârâtului S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 euro reprezentând despăgubiri morale, cererea fiind întemeiată în drept pe prevederile Legii nr.221/2009.

Pentru prima dată, prin cererea de recurs, reclamantele au completat temeiul de drept al cererii lor ca fiind principiului interzicerii discriminării menționat de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ceea ce semnifică schimbarea parțială a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată care este inadmisibilă în recurs, potrivit textelor legale mai sus citate.

Cu privire la petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării antecesorului reclamantelor în fosta U.R.S.S. în perioada_ -_ C. constată că Legea nr. 221/2009, așa cum o spune chiar titulatura sa, are ca obiect condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada de referință reglementată de lege, respectiv, 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Pentru ca o condamnare sau o măsură administrativă să facă obiect al Legii nr. 221/2009 este necesar să întrunească o dublă cerință, pe de o parte, să aibă caracter politic - să fie vorba despre o manifestare ca formă de opoziție față de sistemul totalitar comunist -, în înțelesul pe care Legea nr. 221/2009 îl dă acestei noțiuni, iar pe de altă parte, respectiva condamnare sau măsură administrativă să fi fost dispusă de către organele fostei miliții sau securități înăuntrul perioadei de referință a legii, în termenul cuprins între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin Legea nr.221/2009 legiuitorul a stabilit un nou cadru juridic pentru recunoașterea unor drepturi persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ nu înlocuiește reglementările anterioare prin care s-a constituit un sistem de reparații pentru nedreptățile istorice săvârșite în perioada regimului comunist, ci se adiționează acestora, fiind expresia voinței noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și condamna faptele regimului comunist, în considerarea și a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr._ ) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; și nr. 1481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist";.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ, sub aspectul limitelor temporale cărora le sunt circumscrise diferitele forme ale represiunii comuniste este indicat riguros juridic în însuși titlul legii, precum și în dispozițiile art. 1 alin.(1) și art. 4 alin. (1), în care este indicată perioada istorică vizată de legiuitor -

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În doctrină s-a constatat că reglementarea analizată face o distincție foarte clară între planul persoanelor care au constituit obiect al condamnărilor politice, de drept și al măsurilor administrative asimilate acestora, pe de o parte și planul persoanelor condamnate pentru orice alte fapte penale săvârșite în scopul combaterii dictaturii comuniste [alte fapte penale decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2) lit. a) -j) din lege] sau supuse oricăror altor măsuri administrative, decât cele arătate la art. 3 din lege.

Dihotomia introdusă de legiuitor și în privința măsurilor administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009 rezultă cu evidență din conținutul reglementărilor cuprinse în art. 3 și art. 4 alin. (2) din lege.

Bunăoară, în cuprinsul art. 3 al legii sunt indicate acele măsuri administrative care au de drept caracterul politic, determinarea acestora realizându-se prin raportare la trei criterii cumulative:

organul care a luat măsura (fosta miliție ori securitatea);
obiectul măsurii (dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu;
temeiul măsurii care trebuie să fie reprezentat de unul sau mai multe dintre actele normative indicate limitativ în enumerarea conținută de art. 3 lit. a) -

din lege.
În privința altor măsuri administrative, decât cele prevăzute de art. 3 din lege, prin art. 4 alin. (2) s-a prevăzut obligativitatea constatării caracterului politic în urma unei proceduri judiciare, inițiată de persoana care a făcut obiectul măsurii, iar după decesul acesteia, de orice persoană fizică sau juridică interesată sau din oficiu, de parchet.
Determinarea caracterului politic al acestor din urmă măsuri administrative se realizează prin aplicarea coroborată a dispozițiilor art.1 alin. (3) din lege, la care prevederile art.4 alin. (2) teza a II-a fac trimitere și care se aplică în mod corespunzător, cu prevederile art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Din interpretarea logico-sistematică a dispozițiilor legale enunțate anterior, rezultă că se poate constata caracterul politic al unor măsuri administrative luate în perioada regimului comunist dacă sunt întrunite următoarele condiții cumulative:
1. măsura a fost luată de organele fostei miliții sau securități;
2. măsura a fost dispusă în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;
3. măsura a fost urmarea unei fapte săvârșite de persoana persecutată al cărei scop consta într-o împotrivire față de regimul totalitar, instituit la 6 martie 1945.

Analizând cele două măsuri administrative în discuție, din perspectiva circumstanțelor istorice în care ele au fost luate, se constată că, atât deportarea pentru munca în reconstrucția U.R.S.S, cât și prizonieratul de război în fosta Uniune Sovietică se plasează temporal anterior momentului instaurării regimului comunist în România și nu au fost luate de organele fostei miliții sau securități.

De asemenea, circumstanțele istorice în care aceste măsuri abuzive au fost luate aparțin contextului participării României la cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, deportările etnicilor germani, cetățeni români, în U.R.S.S. pentru muncă de reconstrucție a fost dispusă de statul sovietic, ca stat de ocupație la

aceea vreme.

Bunăoară, Convenția de armistițiu semnată la 12 septembrie 1944 între Guvernul român și Guvernele statelor aliate nu stipula despăgubiri sub forma muncii în reconstrucție. Totuși, prin Ordinul nr.1761 din 16 decembrie 1944, semnat de I.V.Stalin s-a prevăzut mobilizarea și internarea tuturor etnicilor

germani, capabili de muncă (bărbați în vârstă de 17-45 ani și femei în vârstă de 18-30 ani), aflați pe teritorii eliberate de Armata Roșie din România, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia și Bulgaria și trimiterea lor la muncă în URSS.

Eliberarea din lagărele de muncă din URSS a civililor germani din România a avut loc la finele anului 1949.

Se poate concluziona astfel că, deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, modificată și completată, cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art.2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică.

De asemenea și prizonieratul a fost o consecință a participării României în cel de-al Doilea Război Mondial, neavând legătură cu exprimarea protestului față de regimul politic instaurat după data de 6 martie 1945.

Starea de prizonierat într-o altă țară nu se încadrează în niciuna din cerințele prevăzute de dispozițiile Legii nr.221/2009, modificată și completată, în sensul că această măsură nu a fost dispusă de S. român și nici nu a fost rezultatul unei atitudini ce a avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat.

Legea nr.221/2009, modificată și completată, a urmărit să repare prejudiciile produse odată cu instaurarea regimului totalitar comunist și nu prejudicii care își au originea în fapte petrecute anterior datei de 6 martie 1945, moment care marchează, din punct de vedere istoric, instaurarea dictaturii comuniste.

Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional.

Norma de trimitere la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, conținută de art.5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 nu are semnificația unei extinderi a sferei de aplicare a acestui din urmă act normativ persoanelor deportate în URSS la muncă în reconstrucția URSS și prizonierilor de război.

Astfel, din interpretarea gramaticală a normei evocate, rezultă că aplicarea Legii nr. 221/2009 persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, este condiționată de încadrarea acestora în prevederile art.1, art.3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009.

Recunoașterea drepturilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, republicat, prin acte administrative sau judiciare anterioare, consolidate nu determină ipso facto încadrarea și în prevederile Legii nr. 221/2009, astfel încât, chiar dacă acest din urmă act normativ are un caracter de complinire a sistemului reparator instituit prin acte normative anterioare, acest caracter devine efectiv în cadrul limitelor defipte de noul act normativ.

De asemenea, din interpretarea sistematică a tuturor alineatelor art.5 din Legea nr. 221/2009, rezultă că norma analizată are semnificația reparării integrale a prejudiciului suferit printr-o condamnare politică sau măsură administrativă cu caracter politic.

În aceste condiții, voința legiuitorului, așa cum rezultă din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecințele măsurilor represive dispuse de S. Român și autoritățile sale, iar nu de a repara și consecințele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest ori luate de fosta putere sovietică față de foștii aliați ai Germaniei.

De asemenea, Curtea Constituțională a constatat că legiuitorul este liber să opteze atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament

juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. Criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie pentru a se constata caracterul politic al condamnării sau al măsurii administrative asimilate acesteia este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar.

De asemenea, și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s- a arătat, în mod constant, că în acord cu regulile generale de drept internațional, prevederile Convenției nu obligă niciun stat contractant cu privire la un act sau fapt ori o situație care s-a petrecut înainte de intrarea sa în vigoare, aplicarea Convenției fiind incompatibilă rationae temporis în aceste privințe.

Tot astfel, C. a afirmat, în mod constant, că prin Convenție nu se impune statelor o obligație generală de a repara nedreptățile făcute de regimurile politice trecute, cu atât mai mult cu cât este vorba despre nedreptățile comise de un stat de ocupație.

Atunci când un stat decide să repare vechile nedreptăți pentru care el nu are nicio responsabilitate, dispune de o marjă de apreciere în stabilirea beneficiarilor, a modalităților de reparare, iar C. a declarat că respectă această marjă și modul în care statele concep imperativele «utilității publice», cu excepția cazului în care aprecierea lor se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.

De asemenea, C. a observat că nu intră în sfera de protecție a Convenției simplele speranțe de recompensare, iar "speranța legitimă"; ca noțiune autonomă a Convenției, trebuie să aibă o natură mult mai concretă și să se bazeze pe o prevedere legală sau pe o practică judiciară constantă a instanțelor naționale.

Or, astfel cum s-a demonstrat anterior, Legea nr. 221/2009 nu constituie o bază suficientă pentru recunoașterea caracterului politic al celor două măsuri administrative analizate, iar jurisprudența instanțelor naționale asupra acestui aspect este neunitară.

În plus, răspunderea asumată de S. Român prin edictarea acestui act normativ este o răspundere obiectivă, îndeplinind o funcție reparatorie, iar analiza culpei autorităților diferitelor regimuri politice instaurate în România în perioadele istorice anterioare datei de 6 martie 1645 este străină atât naturii cât și esenței instituției juridice incidente.

În concluzie, situațiile de prizonier de război și de deportare în fosta

U.R.S.S. pe motive etnice ca urmare a participării României la cel de al doilea Război Mondial nu pot fi circumscrise unor măsuri administrative în sensul Legii nr.221/2009, modificată și completată, deoarece pe de o parte, aceste măsuri nu au fost dispuse de S. român și nici nu se încadrează sub aspect temporal, în perioada premisă a legii.

Nu prezintă relevanță dacă cele două măsuri s-au întins ca durată în timp pe parcursul unor perioade ce au depășit data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele legii mai sus invocate se referă la momentul dispunerii acestora și nu la durata lor.

Prin urmare, chiar dacă reclamantele au dovedit că antecesorul lor a fost deportat în fosta U.R.S.S. - începutul deportării situându-se în perioada în care cel de-al doilea război mondial era încă în curs de desfășurare -, pe de o parte, nu constituie o măsură administrativă cu caracter politic, luată față de antecesorul reclamantelor ca o consecință a faptelor săvârșite de aceasta ca formă de manifestare a opoziției sale față de regimul totalitar comunist instaurat în România după 6 martie 1945, iar pe de altă parte, nu a fost luată în perioada de referință a Legii nr. 221/2009, respectiv, în termenul 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către S. Român așa cum în mod corect a statuat instanța de fond.

Statutul de deportat, ca urmare a consecințelor celui de-al doilea război mondial, nu se circumscrie noțiunii de măsură administrativă cu caracter politic luată față de respectiva persoană ca urmare a faptelor săvârșite de aceasta ca o formă de manifestare a opoziției sale față de regimul totalitar comunist instaurat în România postbelică.

Așa fiind, C. constată că presupusa măsură a deportării din perioada 1945 - 1948, la care a fost supus antecesoarea reclamantei, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și, în consecință, nu face obiectul acestei legi.

Pe cale de consecință, C. constată că în mod corect prima instanță a respins petitul având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării antecesorului reclamantului în fosta U.R.S.S.

Nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/2009 și nici ale Decretului-lege nr. 118/1990, câtă vreme, presupusa situația particulară a antecesorului reclamantelor, aceea de deportat în fosta U.R.S.S., nu se circumscrie nici dispozițiilor Legii nr. 221/2009 și nici dispozițiilor anterior invocate.

De altfel, prin Decizia nr. 15 din 12 noiembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 837 din 12 decembrie 2012, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009. Decizia este obligatorie, potrivit prevederilor art. 3307alin. 4 din Codul de procedură civilă.

cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, au fost completate în sensul extinderii prevederilor respective și asupra persoanelor deportate în străinătate, după 23 august 1944, pentru motive politice, fiind incluși în aceeași categorie și prizonierii de război. Norma de trimitere din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, ce vizează aplicarea prevederilor acestei legi și persoanelor cărora li s- au recunoscut anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare [art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare] este însă de strictă interpretare și condiționează această aplicare de încadrarea în prevederile art. 1, 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare.

Or, C. a arătat că aceasta înseamnă că legiuitorul a optat pentru completarea măsurilor reparatorii acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, numai pentru persoanele care au fost condamnate politic sau cărora li s-a aplicat o măsură administrativă asimilată unei condamnări politice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, de către fosta miliție sau securitate, condamnare sau măsură al cărei caracter politic fie rezultă ope legis, conform art. 1 alin. (2) și art. 3 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, fie trebuie constatat de o instanță judecătorească, cu aplicarea corespunzătoare a art. 1 alin. (4) din aceeași lege. Aceasta înseamnă că acea condamnare sau măsură trebuie să fi fost pronunțată, respectiv luată în perioada de referință a legii (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) pentru fapte prin săvârșirea cărora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.

De altfel, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că egalitatea nu este sinonimă cu uniformitatea, astfel încât, dimpotrivă, situațiilor diferite, justificate obiectiv și rațional, trebuie să le corespundă un tratament juridic diferit.

Pentru aceste considerente de fapt și de drept C., în temeiul art.312 alin.1 coroborat cu art.304¹C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A. I. și P. A. -T. împotriva sentinței civile nr. 335 din 27 februarie 2013 a T. ui M., pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

IN NUMELE LEGII D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A. I. și P.

-T. împotriva sentinței civile nr. 335 din 27 februarie 2013 a T. ui M.
, pronunțată în dosarul nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 17 mai 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I.
-D. C.
A.
-A.
P.
C.
-M. CONȚ
G. ,
1. -A. M.

Red.A.A.P./_ .

Dact.H.C./2 ex. Jud.fond: A.S.T. ;

← Sentința civilă nr. 112/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009		Decizia civilă nr. 1860/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009 →

Decizia civilă nr. 2383/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 2383/2013. Despagubiri Legea nr.221/2009