Decizia civilă nr. 246/2013. Anulare act
| Comentarii |
|
ROMÂNIA TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ cod operator 4204
DECIZIA CIVILĂ NR. 246/A
Ședința publică din data de 13 noiembrie 2013 Instanța constituită din: Președinte: P. M. B.
J. ecător: C. V. - Președinte Secția I civilă
G. ier: Bud M.
Pe rol este pronunțarea asupra apelului civil formulat de reclamanții H. V. și H. M., cu domiciliul procesual ales în localitatea S. M., str. Birtiu Dancus Traian, nr. 38, județul M., împotriva sentinței civile nr. 3156 din_ pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, în dosarul nr._, având ca obiect anulare act.
Dezbaterile asupra recursului și susținerile orale ale părților au avut loc la data de 23 octombrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța în aceeași constituire, în baza art. 146, 260 raportat la art. 298, 316 Cod procedură civilă a amânat pronunțarea soluției la data de 30 octombrie 2013, 6 noiembrie 2013 și 13 noiembrie 2013, când a decis următoarele:
T.
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 3156 din_ pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației s-a respins acțiunea civilă promovată de reclamanții H. V. și H. M.
, în contradictoriu cu pârâții M. S. M. prin primar, Z. K. B. și
Z. A., ca nefondată.
S-a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâta Z.
K. B. .
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâta Z. K. B., este neîntemeiată.
S-a considerat că în speță, instanța trebuie să se pronunțe asupra solicitării de a se constata nulitatea contractului de vânzare cumpărare nr. 239 din_, încheiat cu numiții Z. A. și Z. Gizella M., părinții pârâtei Z. K. B. .
Instanța a constatat că Z. Gizella M. a decedat la_, dezbaterea succesiunii realizându-se prin emiterea certificatului de moștenitor nr. 235 din _
eliberat de BNP Bledea Steluța, în cadrul căruia se atestă drept unică moștenitoare a cotei de 1/2 din imobilul, obiect al litigiului pârâta Z. K. B., în calitate de fiică, cealaltă cotă de 1/2 aparținând pârâtului Z. A. .
Raportat la conținutul certificatului de moștenitor mai sus menționat, instanța a apreciat că pârâții au calitate procesuală pasivă, Z. A., în calitate de parte în contractul de vânzare cumpărare atacat, iar Z. K. B., în calitate de moștenitoare a mamei sale, preluând nu numai drepturile, dar și obligațiile patrimoniale ale autoarei sale.
În privința fondului litigiului dedus judecății instanța a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu prin contractul de vânzare cumpărare nr. 132 din_ încheiat cu Statul Român reprezentat prin Primăria municipiului S. M., fiind achitat prețul de 76.000 lei.
Prin părăsirea Statului Român de către reclamanți în anul 1976 a devenit aplicabil Decretul nr. 223/1974 și pe cale de consecință, în temeiul Deciziilor nr. 85 și 86 emise de fostul Comitet Executiv al Consiliului P. ular al județului M. la data de_, apartamentul în litigiu a trecut în patrimoniul statului.
Imobilul mai sus identificat a făcut obiectul contractului de închiriere încheiat la data de_ între M. S. M. (în reprezentarea statului român) și numiții Z.
A. și Z. Gizella M. .
S-a constatat că reclamanții au formulat o notificare de retrocedare asupra imobilului ulterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită, la data de 31 iulie 2001.
Decizia nr. 85 din 18 februarie 1976 a fostului Comitet executiv al Consiliului popular al județului M. a probat în mod incontestabil că reclamanții au beneficiat de despăgubiri, în cuantum de 19.215 lei, pentru cota de 1/2 parte din imobilul din litigiu, în timp ce Hotărârea nr. 269 eliberată la data de 12 februarie 1997 de Consiliul
J. ețean M., Comisia pentru aplicarea legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare atestă plata despăgubirilor pentru cealaltă cotă de 1/2 parte din imobil.
Reclamanții nu au înțeles să atace această ultimă hotărâre, consimțând tacit la efectele acesteia.
S-a precizat de către reclamanți că, suma de 37.606,736 lei, plătită cu titlu de despăgubiri, a fost efectiv remisă către numitul S. V., care s-a folosit de o procură ce nu poartă nicio semnătură, iar în lipsa acesteia, procura nu produce niciun efect juridic, neputând antrena răspunderea persoanelor pretins emitente.
Instanța a reținut că prin ordinul de plată nr. 1171 din_, a fost plătită suma menționată în contul beneficiarului S. V. . S-a mai constatat că reclamanții nu au negat primirea sumelor de bani cu titlu de despăgubire, ci doar au invocat nevalabilitatea mandatului pentru lipsa semnăturii, fără însă a se face referire la o eventuală acțiune în justiție privind acțiunile întreprinse de un mandatar fără o împuternicire valabilă.
S-a mai reținut de către instanță că la dosarul cauzei se află o traducere a conținutului procurii contestate, ce poartă ștampila unui notar, prin care se atestă faptul că, reclamanții au semnat în prezența sa (exitând mențiune expresă în acest sens, în limba germană- "die obige unterschrift in meiner gegenwart angebracht hat";).
Chiar dacă s-a susținut lipsa semnăturii, nu s-a contestat de către reclamanți primirea banilor, aspect calificat de instanță ca fiind ratificarea ulterioară a mandatului, acest fapt producând efecte retroactive.
Pe de altă parte, nu s-a mai invocat nevalabilitatea mandatului (recunoscându-se indirect eficiența acestuia), atunci când reclamanții se prevalează de o notificare din data de_, notificare însușită, prin semnătură, nu de către reclamanți, ci de mandatarul acestora, S. V. .
Instanța a reținut că prin contractul de închiriere nr. 741 din_ a operat o reînnoire pe o perioadă de 5 ani a contractului încheiat inițial nr. 1285 din_, ceea ce a făcut posibilă încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 293 din _
, anterior aplicabilității legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare.
Prin Dispoziția nr. 1061/2009 emisă de Primăria S. M. a fost respinsă notificarea nr. 65/2001 înregistrată la Primăria municipiului S. M. sub nr. 19521/2001 prin care reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului, reprezentând apartament situat în localitatea S. M., str. 1 Mai, bloc 5, ap. 5, înscris în cartea funciară nr. 8479.
Cât privește cererea ce poartă data de_, invocată de reclamanți ca având natura unei notificări de retrocedare a imoblului din litigiu, instanța constată că această nu prezintă într-o modalitate lizibilă și vizibilă instuția la care acest înscris a fost înregistrat.
Pe de altă parte, în ipoteza formulării unei cereri de retrocedare la data de_ nu își mai găsește rațiunea întocmirea unei noi notificări înregistrată la Primăria S.
M. în data de 31 iulie 2001.
Reclamanții au făcut referire pe parcursul acțiunii promovate și ulterior completate la ipoteza comparării titlurilor, situație care ar conduce la preferarea titlului numiților H. M. și H. V., fără însă ca instanța să fie sesizată în mod concret cu un petit având ca obiect verificarea valabilității titlului statului și compararea titlurilor de care se prevalează părțile din proces. Posibilitatea analizei titlurilor este avută în vedere în cadrul descrierii argumentelor pe care se sprijină acțiunea, fiind prezentată la modul condițional "dacă prin absurd s-ar conchide că titlul pârâților persoane fizice ar fi fost valabil, prin compararea sa cu titlul nostru rezultatul este același-restituirea către noi în natură a imobilului";.
S-a mai menționat că valabilitatea titlului statului este contestată atunci când se dezvoltă motivele care au generat promovarea acțiunii, fără însă să fie formulat un capăt de cerere privitoare la valabilitatea acestui titu.
În altă ordine de idei și titlul de proprietate al pârâților se bucură se ocrotire legală, în lumina art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din protocolul nr. 1.
Deposedarea subdobânditorilor de proprietatea obținută ulterior apariției Legii nr. 112/1995 este condiționată de răsturnarea prezumției de bună credință instituită în favoarea lor, impunându-se a se stabili dacă aceștia au fost sau nu de bună credință la momentul încheierii actului atacat.
În conformitate cu prevederile art. 25 alin. 1 teza primă coroborate cu prevederile art. 30 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, cu modificările ulterioare, înscrierea dreptului de proprietate devine opozabilă de la data formulării cererii și că atâta timp
cât în cartea funciară este înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în favoarea sa, dacă a fost dobândit cu bună credință. Mai departe, art. 31 alin. 2 din aceeși lege arată că este considerat de bună credință cel care, la data înregistrării cererii în folosul său, nu avea opusă prin notare nicio acțiune prin care să se conteste conținutul acesteia (în speța dedusă judecății neprobându-se existența unei notări în cartea funciară a imobilului).
Instanța a constatat că pârâții, în calitate de chiriași nu au fost notificați cu privire la o eventuală cerere a foștilor proprietari referitoare la acest imobil, în cartea funciară la data încheierii contractului de vânzare cumpărare figurând Statul roman, o acțiune în revendicare sau cerere în retrocedare exercitată de reclamanți nefiind notată în cartea funciară, cuprinsul ei prezumându-se că exprimă realitatea.
Prezumția bunei credințe a cumpărătorilor s-a considerat că rezultă din dispozițile art. 1198 Codul civil, care nu a fost astfel, răsturnată de reclamanți, înlăturând efectul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis al nulității. De altfel, această prezumție a fost sprijinită și întărită și prin faptul că, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se cere, s-a procedat la solicitarea de relații către Judecătoria Sighetu Marmației, care prin adeverința nr. 344/26/A din 23 martie 1999 (fila 29), a atestat că pe rolul instanțelor nu au fost înregistrate dosare pe numele reclamanților având ca obiect plângere la legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, pentru apartamentul în litigiu.
Instanța a reținut că în cauza "Penția contra României";, Curtea a reiterat principiul că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care actele de care se plânge se raportau la bunuri în sensul acestor dispoziții. Potrivit jurisprudenței constante a Curții în acest sens, noțiunea de "bun"; poate cuprinde atât "bunurile existente"; cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă"; de a le vedea concretizate. În sens contrar, nu vor fi considerate, "bunuri"; în sensul articolului sus menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condiționată care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (Malhous c. Republica Cehă (decizie) [GC], nr. 33071/96, 13 decembrie 2000
; Kopecký c. Slovaciei [GC], nr. 44912/98, par. 35, CEDH 2004-IX).
În speță, instanța a apreciat că reclamanții nu beneficiază de o dispoziție legală sau de un act juridic, precum o decizie judiciară, susceptibilă de a constitui o speranță legitimă, aceștia fiind simpli petenți care urmăresc restituirea în natură a imobilului, nedispunând de un bun la momentul introducerii prezentei acțiuni.
Conform jurisprudenței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 Protocol 1 dacă fostul proprietar avea o hotărâre împotriva statului prin care se constata preluarea abuzivă sau prin care statul era obligat la restituirea bunului, acesta fiind totuși înstrăinat, condiții ce nu au fost îndeplinite în prezenta speță.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs H. M. și H. V., solicitând admiterea recursului așa cum a fost fomulat, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii introductive de instanța, așa cum a fost completată.
În motivarea recursului se arată că, prin hotarirea criticata a fost respinsa ca nefondata acțiunea prin care recurenții au solicitat, în contradictoriu cu M. S.
M., prin primar și Z. K. Bernadette și Z. A., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâții persoane fizice au dobândit imobilul situat în S. M., Cartierul 1 Mai, bl. 5, ap. 5, județul M., înscris în cartea funciară nr. 8479 și să se dispună restituirea în natură a acestuia către recurenți.
S-a menționat că instanța de fond a reținut, în esență, faptul că actul juridic atacat a fost încheiat de părți cu bună-credință și cu respectarea integrală a dispozițiilor legale în materie și că, drept consecință, titlul de proprietate al soților Z. beneficiază de protecția legii, urmând a fi menținut ca atare și preferat titlului recurenților. J. ecătoria a mai reținut ca nu li se poate retroceda bunul proprietatea recurenților, deoarece aceștia ar fi primit despăgubiri bănești în schimbul său și nu au înțeles să conteste actul administrativ prin care se dispusese aceasta măsura.
Consideră că hotărârea instanței de fond a ignorat atât situația de fapt din speța, cât și efectele aplicării asupra sa a prevederilor legale în materie.
Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 239/2000, privitor la imobilul în litigiu, din probele administrate în cauză rezultă că acesta a fost încheiat prin încălcarea prevederilor legale în materie, a fost rezultatul unei fraude la lege și a avut o cauza ilicită, iar pe de alta parte, acest act juridic a fost perfectat de către părți cu rea-credință.
În primul rând, la data încheierii contractului recurenții s-au adresat deja pârâtului M. S. M. solicitând restituirea în natură a imobilului de care fuseseră deposedați în mod abuziv. Actul translativ de proprietate poartă data de _
, ulterioară cu 4 (patru) ani primei lor cereri scrise de restituire, înregistrată la Primăria Sighetu Marmatiei la_ . Au depus la dosar cererea la care se referă, care poartă ștampila de primire, cu număr și data, la aceasta primărie. Actul la care se referă nu a fost contestat de nici una din părțile adverse, aserțiunile redactorului sentinței privitoare la pretinsa sa ilizibilitate neavând nici o bază. Pe de alta parte, dacă judecătorul fondului ar fi simțit nevoia unor clarificări cu privire la instituția căreia i-a fost adresata cererea, ar fi fost obligat, conform principiului rolului activ al instanței, să solicite relații în acest sens de la pârâtul M. S. M. . Aceasta cu atit mai mult cu cât, în răspunsurile sale la interogatoriu, pârâta a evitat sistematic să clarifice exact acest aspect.
Recurenții fac aceste susțineri exclusiv din rațiuni de rigoare juridică întrucât, din cuprinsul înscrisului analizat, rezulta fără dubiu că el reprezinta o cerere expresă de retrocedare a imobilului, adresată către și înregistrată la data arătata la Primăria Sighetu Marmatiei.
Este de neacceptat ca în considerentele unei hotărâri judecătorești să se facă referiri la conținutul neclar al unor probe, iar asemenea referiri să stea la baza soluției pronunțate de instanța.
În situația descrisă (și probată), pârâtului M. S. M., ca reprezentant al Statului Roman, îi era interzisă cu desavârșire orice operațiune translativă de proprietate. Prevederile Legii nr. 112/1995, în temeiul cărora a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, sunt fără echivoc. Înfrângerea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995 se plasează dincolo de orice indoială, iar frauda la lege urmează a fi constatata și sancționată ca atare.
Același act normativ a fost încălcat și în ceea ce privește persoanele îndreptățite a cumpăra o locuința aflată în fondul gestionat de Stat.
Deși titularul contractului de închiriere era Z. A., calitatea de cumpărător a avut-o Z. Gisella M. . O asemenea "permutare" nu poate fi consacrată printr-o hotărâre judecătoreasca, dispozițiile legii speciale citate nedând loc la interpretări. Contractul atacat a fost perfectat de ambele sale părți cu rea- credință, cu efectul nulității sale absolute.
După cum este bine știut, în materia guvernată de Legea nr. 112/1995, înlăturarea prezumției de bună-credință este supusă unor criterii precise. Vânzătorul, Statul Roman (reprezentat în speță de M. S. M. ), a fost considerat a fi de bună credință atât timp cât imobilul pe care îl vinde nu face obiectul unei proceduri administrative sau judiciare de retrocedare. Ori, contractul a privit un apartament a cărui restituire în natură fusese cerută pe cale administrativa in terminis de către recurenți.
Cu referire la cumpărători, aceștia erau obligați sa intreprindă minime verificări ale situației juridice a imobilului, care ar fi arătat că acesta făcea obiectul unei proceduri administrative de retrocedare. Practica judiciara este unanimă în acest sens. Drept consecință, contractul de vânzare-cumpărare nr. 293/2000 nu poate beneficia de protecția legii speciale, care ocrotește numai actele juridice translative de
proprietate încheiate cu bună-credință.
La același rezultat ar conduce și aplicarea normelor dreptului comun în domeniu, deși aceasta incidența este înlăturată de existența legii speciale.
Un alt motiv de nulitate a contractului constă în cauza sa ilicită. Este cunoscut că un act juridic, pentru a-și putea produce pe deplin efectele și a se bucura de protecția legii, trebuie să aibă o cauză licită, respectiv să urmărească și să realizeze îndeplinirea unor drepturi și interese legitime. În caz contrar, actul este lovit de nulitate absolută.
În cauză, data la care a fost încheiat contractul de închiriere ce a stat la baza celui de vânzare-cumpărare și ignorarea procedurii administrative de retrocedare și a faptului ca Statul preluase și deținea apartamentul fără titlu dovedesc că intenția explicită a ambelor părți contractante a fost de a-i priva de un bun care, din punct de vedere juridic, nu ieșise niciodată din proprietatea recurenților (Decretul nr. 223/1974, a cărui aplicare a condus la deposedare apelanților de apartament, nu este considerat de lege ca și titlu).
Contractul de închiriere a fost perfectat în 1999 (deci la trei ani după prima cerere de retrocedare a recurenților) și a fost urmat, practic imediat, de cel de vânzare- cumpărare.
A consființi printr-o hotărâre judecătoreasca o asemenea "permutare" echivalează cu nesocotirea principiilor fundamentale ale statului de drept, în care justiția este menită să vegheze la respectarea literei și a spiritului legii, iar nu să-și dea girul unor manopere ce au ca scop privarea cetățenilor de drepturile care le revin.
În cazul în care, nu ar fi avute în vedere argumentele expuse mai sus și s-ar conchide că titlul pârâților persoane fizice este valabil, compararea sa cu titlul recurenților conduce inevitabil la concluzia preeminenței acestuia din urmă.
Cu privire la titlul recurenților, acesta datează din anul 1970 și s-a conformat reglementarilor în materie în vigoare la acea epocă. Recurenții au încheiat un contract de construire, dublat de un contract de împrumut la CEC și, în final, au achitat în întregime prețul locuinței. Reiterează că recurenții au devenit astfel proprietarii de drept ai apartamentului, calitate pe care, potrivit legislației în materie, nu au pierdut-o niciodată. Statul Roman, prin preluarea abuziva a acestui bun imobil, a devenit un simplu detentor precar.
În consecință, el nu putea să incheie în mod valabil un act translativ de proprietate, potrivit principiului ca nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuși .
Contractul invocat de către pârâții Z. drept titlu de proprietate nu poate avea un asemenea caracter, în postura de vânzător fiind nu un proprietar, ci un detentor precar.
În plus, acest contract a fost perfectat după trecerea a 3 (trei) decenii de la emiterea titlului recurenților de proprietate,titlu ce nu a fost anterior desfințat. Au făcut aceste susțineri în acțiunea introductiva de instanța, concluzia din sentința potrivit căreia recurenții ar fi acceptat implicit valabilitatea titlului Statului necorespunzând realității.
Refuzul autorităților administrative competente de a le retroceda imobilul - deși aceasta era perfect posibil și legal la data la care au cerut-o nu a fost niciodată acceptat de recurenți.
Recurenții au atacat hotărârea prin care li se respingea solicitarea și se propunea acordarea de despăgubiri, cauza facind obiectul unui dosar al Judecătoriei S. l M. .
Mai mult, ulterior apariției Legii nr. 10/2001, s-au adresat cu o nouă notificare, formulată în cadrul creat de acest act normativ, în speranța rezolvării doleanței lor legitime. Abordarea și a acestei noi proceduri administrative a fost necesitată de refuzul constant căruia au fost supuși, iar nu unei pretinse inacțiuni până la acea data. Afirmațiile redactorului sentinței cu privire la acest aspect nu au nici un suport si constituie simple speculații menite a justifica soluția pronunțată.
Instanța de fond a mai încearcat să acrediteze ideea ca recurenții ar fi încasat o sumă de bani ca despăgubiri pentru apartamentul luat pe nedrept.
Însă, acest lucru nu a fost afirmat direct ci, similar cu întreaga sentința, este
"sugerat" printr-o serie întreagă de argumente.
Procedeul este justificat pe deplin și de acestă dată, probele administrate infirmind concluzia judecătorului fondului. Acesta din urma face trimitere la o procură pretins data de recurenți numitului S. V. și în baza căreia s-ar fi primit banii. Ori, acest act (aflat in copie la dosarul administrativ întocmit potrivit Legii nr. 112/1995 si înaintat judecătoriei de catre primărie) este un simplu text inserís pe o foaie de hârtie si care este nesemnat. Regulile elementare din materia contractului de mandat nu permit a se da eficienta unui asemenea inscris. Orice alte considerații legate de pretinsa încasare de către reclamanți a despăgubirilor bănești sunt irelevante.
De altfel, o eventuală acordare de despăgubiri nu i-ar fi putut impiedica să ceară, și să obțină, restitutio in integrum prin exercitarea dreptului de liber acces la
justiție. Aplicarea prevederilor legale incidente, confirmata de practica judiciara românescă și europeană, a condus la această concluzie.
Pe de alta parte, nu se poate face confuzie (așa cum a încercat redactorul sentinței) între cererea de retrocedare a apartamentului și pretinsul mandat acordat pentru încasarea de despăgubiri.
Probele administrate în cauză au demonstrat justețea punctului recurenților de vedere, ceea ce ar fi condus, în mod normal, la admiterea acțiunii.
Astfel, așa dupa cum au arătat, la dosar se află înscrisurile doveditoare ale calității recurenților de proprietari ai imobilului, ale deposedării acestora abuzive de către Stat, ale demersurilor interprinse pentru redobândirea bunului, ale posibilității juridice de soluționare a cererii lor, ale înstrăinării ilegale a locuinței.
De asemenea, la dosar se găsește răspunsul dat de M. S. M. la interogatoriul propus de recurenți și care a dovedit încălcarea legii de către ambele părți contractante prin încheierea actului juridic atacat de recurenți, împreuna cu încercările de a o ascunde.
Jurisprudența CEDO în materie este exact în sensul opus soluției adoptate de judecătorie, susținerile redactorului sentinței cu privire la protejarea drepturilor cumpărătorilor ignorind vădit protecția pe care instanța europeană o dă proprietarilor de drept.
Recurenții mai menționează că, hotărârea criticată reține în mod greșit că recurenții ar fi simpli petenți care încearcă să obțină restituirea unui bun deși, așa după cum s-a arătat, operațiunile juridice cărora a fost supus apartamentul demonstrează că dreptul de proprietate asupra sa nu a ieșit niciodată din patrimoniul recurenților. Legislația și practica judiciară în materie sunt univoce în acest sens.
Intimații Z. K. B. și Z. A. prin întâmpinarea formulată au solicitat respingerea recursului și păstrarea sentinței civile nr. 3156 din 30 noiembrie 2011 a Judecătoriei S. l M. ca fiind legală și temeinică.
În motivarea întâmpinării au arătat că, recurenții-reclamanți au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/_ prin care intimatul și fosta sa soție Z. Gisella M. au dobândit apartamentul nr. 5 din
S. l M., str. 1 Mai, bl. 5, precum și restituirea în natură a acestui imobil pe seama lor, în deplină proprietate și liniștită posesie, susținând că ar fi fost deposedați în mod abuziv.
Atât în acțiunea introductivă de instanța, cât și în completarea acesteia, precum și în motivele de recurs, s-a invocat nulitatea absolută în sensul că actul juridic atacat a avut la baza o cauză ilicită, că a fost încheiat printr-o evidentă fraudă la lege, cu toate consecințele pe care le atrage aceasta.
Este un aspect necontestat ca recurenții au părăsit țara în anul 1976 și că, potrivit prevederilor legale aplicabile în acea perioadă-Decretul nr. 223/1974, apartamentul a trecut în proprietate Statului Roman, fără plată pentru cota de 1/2 parte proprietatea recurentului H. V. (care a părăsit țara ilegal, refuzând să se înapoieze) și cu acordarea de despăgubiri pentru recurenta H. M. pentru cota sa de 1/2 parte din apartament, care a făcut cerere de plecare definitivă din țară, înregistrată sub nr. 1744 din 10 februarie 1976 la fostul Consiliu P. ular al J. ețului M.
. Prin Decizia nr. 85 din 18 februarie 1976 a fostului Comitet executiv al Consiliului
popular județean M. aceasta a primit pentru cota sa de proprietate suma de 19.215 lei cu titlu de despăgubiri.
Având în vedere că apartamentul a trecut în întregime în proprietatea Statului Român și în administrarea directă a întreprinderii județene de gospodărire comunală și locativă M., a fost legală închirierea apartamentului intimatului Z. A. și fostei sale soții, defuncta Z. Gizella M., prin contractul de Închiriere nr. 1285/21 decembrie 1988.
Așadar, data la care intimatul și soția sa au devenit chiriași ai apartamentului în litigiu este 21 decembrie 1988 și nu_, când, prin contractul de închiriere nr.741/_, de fapt, a fost reînnoit pe o perioada de 5 ani contractul nr. 1285/_
, contractele de închiriere a locuințelor fiind încheiate pe o perioada de 5 ani.
Nu se poate susține că au încheiat contractul de închiriere nr. 741/_ "pro causa";, deoarece sunt două mențiuni în acest act care nu dau loc de interpretare în sensul precizat de recurenți, contractul este încheiat pe o perioada de 5 (cinci) ani și este, de fapt, o transcriere a contractului de închiriere nr. 1285/21 decembrie 1988, pentru același spațiu de locuit.
În ceea ce privește compararea titlurilor invocată de recurenți, titlul intimaților, bazat pe un act cu cauza ilicita, născut prin frauda la lege și încheiat cu un neproprietar și titlul lor bazat pe un contract de construire perfect valabil dublat de un contract de împrumut la CEC, s-a arătat că recurenții și-au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului, acest drept trecând asupra Statului Roman pentru că recurenta H. M. a primit suma de 19.215 lei cu titlu de despăgubiri, prin Decizia nr.85/_ a fostului C. Ex. al C.P.J. M., pentru cota sa de 1/2 parte din apartament, iar pentru cealaltă cotă de 1/2 parte din apartament, proprietatea recurentului H. V., au fost acordate despăgubiri prin Hotărârea nr.269/1997, în baza Legii nr. 112/1995.
Așadar, titlul de proprietate al reclamanților nu mai exista, nefiind valorificat în baza legilor de restituire a proprietății în sensul restituirii acestuia în natură, care, ca legi speciale, au prioritate fata de dispozițiile dreptului comun.
Chiar dacă Decretul nr.223/1974 nu este considerat titlu și chiar dacă titlul recurenților este anterior cu 30 de ani titlului intimaților, trecerea nelegală a apartamentului în proprietatea statului putea fi analizată în procedurile speciale ale legilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat, la care, de altfel, recurenții au și apelat, atât la Legea nr. 112/1995, cât și la Legea nr. 10/2001 pronunțându-se hotărâre, respectiv dispoziție, ambele neatacate.
Titlul intimaților de proprietate a fost consolidat prin respectarea procedurii de vânzare a imobilelor stabilita de Legea nr. 112/1995, fiind un titlu valabil, întrucât au fost cumpărători de buna credință.
Consideră că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 293/2000 au fost respectate toate dispozițiile legale în materie, neexistând nici un motiv pentru anularea acestuia.
În dosarul nr. 217/10 ianuarie 1997 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 M. a fost emisa Hotărârea nr. 269/1997 prin care s-au acordat despăgubiri reclamanților-recurenți H. V. și M. pentru cota de 1/2 parte din apartamentul în litigiu care a fost trecută la stat fără plată, în sumă de 97.389 lei. Deci,
cererea făcuta de recurenți în baza Legii nr. 112/1995 a fost soluționată de comisia de specialitate, decizia pronunțată de aceasta devenind irevocabilă, întrucât reclamanții nu au atacat-o la J. ecătoria S. M., de unde se poate trage concluzia că au acceptat-o.
Susținerea recurenților că instanța de fond nu a luat în considerare cererea de restituire pe care au adresat-o Primăriei S. M., înregistrata la data de_, a rămas fără acoperire, atâta timp cât s-a dovedit că această cerere a fost soluționata irevocabil prin hotărârea menționată mai sus. De altfel, înainte de a se proceda la încheierea contractului de vânzare între Primăria S. l M. și intimat, au fost solicitate relații de către Comisia de Lege 112/1995 de la J. ecătoria S. M., care, prin adeverința cu nr. 344/26/A din 23 martie 1999, a confirmat că pe rolul acestei instanțe nu exista înregistrat nici un dosar pe numele H. V. si H. M., având ca obiect plângere la Legea nr. 112/1995. În aceste condiții nu se poate afirma ca Primăriei S. M. îi era interzisă cu desăvârșire orice operațiune translativă de proprietate cu privire la apartament.
Afirmația recurenților că vânzarea imobilului s-ar fi făcut în timp ce se derula procedura de restituire pe seama lor, conform Legii nr. 112/1995, este lipsită, astfel, de orice suport, întrucât Hotărârea nr. 269/1997 nu a fost niciodată contestată de recurenți, rămânând definitiva prin neatacare, procedura prevăzuta de Legea nr. 112/1995 fiind finalizată.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 293/2001 al cărui nulitate absolută se solicita, a fost încheiat la data de_, deci anterior apariției Legii nr. 10/2001, motiv pentru care prevederile acestei legi nu se aplică imobilului în litigiu, întrucât fusese vândut după soluționarea dosarului de Lege 112/1995. Acesta a și fost considerentul pentru care prin Dispoziția nr. 1061/2009, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 S. M. a respins notificarea făcuta de reclamanți. Nici Dispoziția nr. 1061/2009, menționată mai sus, nu a fost atacată de către recurenții-reclamanți în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, așa încât este mai mult decât evident ca apartamentul nu a putut face obiectul cererii lor de restituire în natură, acordându-li- se, în schimb, despăgubirile bănești legale.
Susținerile recurenților-reclamanți că despăgubirile modice acordate pentru apartamentul proprietatea lor nu au fost actualizate și nici achitate, ceea ce i-ar îndreptăți să solicite restituirea în natură a bunului sunt nefondate și, de altfel, nu le sunt imputabile intimaților, fiind probleme care nu pot fi rezolvate într-o acțiune ca aceea promovata de recurenți. Recurenții-reclamanți ar fi putut uzita de prevederile Legii nr. 10/2001, conform procedurii speciale instituite de această lege, în măsura în care ar fi fost nemulțumiți cu cuantumul despăgubirilor acordate, dacă ar fi restituit despăgubirile primite, actualizate ca valoare, și ar fi solicitat acordarea despăgubirilor după o reevaluare a apartamentului la prețul pieții.
La termenul de judecată din data de_, instanța a recalificat cauza din recurs în apel, raportat la valoarea obiectului cererii.
De asemenea apelanții au precizat că temeiul de drept al acțiunii formulate nu îl constituie Legea 112/1995 și nici Legea 10/2001 ori Legea 247/2005 ci prevederile art. 480 C.civ. și ale dreptului comun aplicabil speței deduse judecății.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, în baza dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul reține următoarele:
Obiectul prezentului dosar, astfel cum acesta a fost precizat, îl constituie solicitarea reclamanților de a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare- cumpărare nr. 293/2000 încheiat între M. S. M., în calitate de vânzător și
Z. A. și Z. Gizella-M. (înscrisul constatator a fost depus la fila 27 din dosarul Judecătoriei S. M. ) și restituirea către reclamanți în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în S. M. cartierul 1 Mai bl. 5 ap.5. Bunul solicitat a fi restituit a fost evaluat de reclamanți la valoarea de 120.000 lei.
Se reține că apartamentul menționat a aparținut reclamanților H. V. și H.
M. . Acest fapt rezultă atât din susținerile părților cât și din cuprinsul extrasului de CF 8479 S. M. (f.71 din dosarul de la fond), unde sub înscrierea din partea a II-a privind înscrierile drepturilor reale dobândite, la B1, respectiv B2, H. V. și soția H. M. sunt menționați proprietari pe întreg imobilul ap nr. 5 situat la etajul I sc. A compus din 3 camere, dependințe și boxă, cu titlu de drept cumpărare.
Prin Decizia nr. 86 din data de 18 februarie 1976 a Consiliului P. ular al J. ețului M. -Comitetul executiv, cota de ½ parte din dreptul de proprietate deținut de
H. V. din apartamentul înscris în CF 8479 S. M., nr. topo 1335/4 a fost preluat de Statul Român fără plata unei sume de bani, constatându-se că proprietarul
H. V. a părăsit în anul 1973, în mod fraudulos țara. Această hotărâre se află la fila 6 din dosarul constituit ca urmare a cererii formulate la legea 10/2001 apelanții- reclamanți H. V. și H. M., dosar atașat prezentului dosar.
La aceeași dată, prin Decizia nr. 85 a Consiliului P. ular al J. ețului M. - Comitetul executiv, constatându-se faptul că H. M. proprietarul cotei de ½ din apartamentul arătat mai sus a depus cerere de plecare definitivă din țară, având în vedere evaluarea efectuată, precum și faptul că a fost rambursat creditul luat de la CEC, cota deținută de reclamanta H. M. a fost preluată de Stat, reclamanta primind suma de 19.215 lei. Decizia nr. 85/1976 se află depusă la fila 26 din prezentul dosar.
Potrivit înscrisului aflat la fila 65 din dosarul de fond, la data de 21 decembrie 1988, apartamentul situat în cartierul 1 Mai bloc 5 ap. 5 din localitatea S. M. a fost închiriat familiei Zborovszky. Acesta contract transcris și înregistrat sub nr. 741 din data de_ se află la filele 65-66.
La data de 16 mai 2000 Z. A. și soția sa, Gizella M. au încheiat cu Primăria M. ui S. M. contractul de vânzare-cumpărare având ca și obiect apartamentul situat în cartierul 1Mai nr. 5/5 din S. M. .
Prin Adeverința nr. 344/26/A din 23 martie 1999 se atestă de către Judecătoria Sighetu Marmației faptul că pe rolul acestei instanțe de judecată nu există înregistrat pe numele H. V. și H. M. dosar având ca și obiect restituirea în natură a apartamentului situat în S. M. str. 1 Mai bl. 5/5, nefiind formulată contestație la Legea 112/1995.
În privința demersurilor efectuate de apelanții-reclamanți H. V. și H. M.
, instanța constată că la data de 22 martie 1996 aceștia au formulat cerere prin care au arătat că "revendică apartamentul"; care face obiectul prezentului dosar. Dosarul constituit ca urmare a cererii formulate a fost soluționat, reclamanții fiind propuși
pentru plata de despăgubiri. Despăgubirile calculate de Comisia de aplicare a legii 112/1995 au fost achitate persoanei care a susținut că este reprezentantul reclamanților, respectiv lui S. V. . Acest fapt rezultă din cuprinsul Hotărârii nr. 269/1997 (fila 25 din dosarul de la fond), respectiv din ordinul de plată nr. 1171 din 24 decembrie 1997, suma fiind plătită persoanei care a susținut că este împuternicitul reclamanților potrivit înscrisului aflat la fila 84 din dosar.
Reclamanții nu au contestat faptul că procedura reglementată de legea 112/1995 nu ar fi fost finalizată și nici faptul că în cadrul acestei proceduri s-ar fi stabilit dreptul de a încasa despăgubiri pentru bunul preluat. Singurul aspect contestat a fost acela că persoana care a pretins că este reprezentantul reclamanților nu a deținut niciodată un astfel de mandat. În acest sens au fost depuse la dosarul cauzei plângerile penale formulate împotriva pretinsului mandatar și soluțiile pronunțate de instanța penală.
Instanța mai reține că urmare a apariției legii 10/2001, reclamanții au formulat cerere de restituire a bunului preluat de stat. Prin Dispoziția nr. 1061 din 2009 a P. ului M. ui S. M. a fost respinsă notificarea nr. 65/2001 înregistrată la Primăria S. M. sub nr. 19521/2001 pentru restituirea apartamentului situat în Cartierul 1 Mai nr. 5 ap. 5. din S. M. . Reclamanții nu au formulat plângere împotriva Dispoziției P. ului prin care să conteste actul administrativ prin care li s-a respins cererea de restituire a bunului preluat de stat.
Prezenta cerere are ca obiect, în fapt revendicarea pe calea dreptului comun a bunului preluat de stat anterior, invocându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de Primăria M. ui S. M. cu persoanele care aveau calitatea de chiriași.
Solicitarea de a se constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 239/2000 nu poate fi considerată fondată. Instanța constată că în privința acestui act au fost respectate dispozițiile procedurii stabilite în cuprinsul legii 112/1995.
Potrivit art. 1 din Legea 112/1995 (forma în vigoare la data întocmirii contractului de vânzare cumpărare, dată la care urmează a fi analizate și îndeplinirea condițiilor de valabilitate ale actului juridic) de prevederile acestui act normativ beneficiază foștii proprietari cărora li s-au preluat de către stat locuințele deținute. Persoanele îndreptățite la reconstituire sau la acordarea de despăgubiri pentru a beneficia de prevederile legii 112/1995 urmau să formuleze cerere în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Potrivit art. 2 din același act normativ, restituirea imobilului în natură se putea realiza în măsura în care foștii proprietari aveau și calitatea de chiriași sau dacă locuința era liberă la momentul respectiv. Oricum, în măsura în care Statul, la momentul preluării bunului ar fi acordat despăgubiri, restituirea bunului în natură era condiționat de restituirea de către fostul proprietar a despăgubirii încasate.
Apelanții-reclamanți din prezenta cauză au formulat cerere, acesta fiind depusă la Primăria S. M. la data de 22 martie 1996 (cu respectarea termenului de 6 luni).
Cererea formulată a făcut obiectul Dosarului nr. 217/10 ianuarie 1997 și a fost soluționată prin emiterea Hotărârii nr. 269/1997 hotărâre prin care au fost stabilite
despăgubirile acordate pentru cota de ½ din imobil pentru care statul nu a acordat despăgubiri.
Se constată că imobilul respectiv nu era liber la momentul formulării cererii de restituire. Pentru cota de ½ din bun Statul Român a acordat la momentul preluării bunului despăgubiri, iar suma de bani acordată (sumă ce urma să fie actualizată) nu a fost restituită de beneficiarul despăgubirii, iar pentru diferența de ½ au fost calculate și plătite de Statul Român despăgubirile în sumă de 37.607.736 ROL în anul 1997 (ordinul de plată nr. 1171/_ depus la fila 83 din dosarul Judecătoriei).
Apelanții reclamanți H. V. și H. M. au depus la dosarul cauzei, la fila 77 contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 269/_ solicitând anularea acesteia în sensul restituirii imobilului în natură sau a acordării despăgubirii potrivit prețului de circulație al imobilului. Cererea a făcut obiectul dosarului nr. 74/1997 al Judecătoriei S. M. . Contestația a fost formulată de persoana împuternicită de apelanții-reclamanți H. V. și H. M., respectiv S. V. .
Împuternicirea pentru formularea contestației nu a fost contestată de apelanții- recurenți, iar pe cererea de restituire în natură a imobilului s-a făcut mențiunea calității de reprezentant a numitului S. V. . În cuprinsul plângerii penale formulate împotriva făptuitorului S. V. (fostul cumnat al apelanților-reclamanți) se menționează că acesta anterior zilei de_ a confecționat o ștampilă aparținând notarului cantonului Lucerna pe care a aplicat-o pe o împuternicire solicitând DGFP
M. plata sumei de 37.607.736 lei ce reprezintă echivalentul despăgubirilor acordate în baza Legii 112/1995 pentru apartamentul din S. M. Cartier 1 Mai.
Deși în prezentul dosar se constată că nu s-a depus hotărârea judecătorească prin care a fost soluționat dosarul nr. 74/1997 al Judecătoriei S. M., persoana împuternicită de apelanții-reclamanți H. V. și H. M. pentru depunerea contestației amintite, a încasat suma stabilită prin Hotărârea nr. 269/1997, iar plata s- a realizat prin Ordinul de plată nr. 1171 din_ .
Apelanții-recurenți nu au contestat plata efectuată de Statul Român, plângerea fiind formulată împotriva persoanei care a încasat suma de bani, pretinzând că această persoană nu ar fi fost împuternicită să încaseze suma de bani, însă nu a solicitat efectuarea din nou a plății care ar fi fost efectuată în alte condiții decât cele prevăzute de art. 1096 C.civ.. De asemenea, se constată că nu s-a făcut dovada că Hotărârea nr. 269/1997 a fost modifică sau anulată în procedura judecătorească.
Reținând aspectele de mai sus, se constată că procedura prevăzută de Legea 112/1995 a fost parcursă de apelanții-reclamanți, iar la data la care s-a întocmit contractul de vânzare-cumpărare, procedura era finalizată, iar despăgubirile stabilite de Comisia prevăzute de legea 112/1995 erau plătite.
Din acest punct de vedere nu se poate reține că vânzătorul, M. S. M., respectiv cumpărătorii soții, Z. au fost de rea-credință. În dosarul întocmit la momentul înstrăinării apartamentului în care cumpărătorii aveau calitatea de chiriași a fost depusă și Adeverința potrivit căreia pe rolul Judecătoriei S. M. nu exista nici un dosar care să aibă ca și obiect contestație formulată în baza Legii 112/1995 de către apelanții-reclamanți.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că vânzătorul (din punctul său de vedere cererea formulată de reclamanții-apelanți era deja soluționată, fiind
achitate despăgubirile stabilite) și nici cumpărătorii (aceștia efectuând verificări din care rezultă că nu exista dosar în temeiul legii 112/1995 pe rolul instanței de judecată) ar fi fost de rea-credință.
În privința încălcării prevederilor care dau dreptul chiriașilor să cumpere locuințele în care locuiesc, se constată că nici acest motiv de apel nu poate fi reținut. Potrivit art. 9 din legea 112/1995 chiriașii, în măsura în care locuința nu era restituită în natură aveau posibilitatea ca după expirarea termenului de 6 luni să cumpere locuința închiriată.
Analizând contractul de închiriere depus la filele 65-66 din dosarul Judecătoriei că acesta reprezintă transcrierea contractului nr. 1285/_ . Pe de altă parte se constată că în cuprinsul contractului de închiriere, Z. A. are domiciliul în respectivul imobil, potrivit actului de identitate întocmit la_ de Poliția S., astfel că și anterior datei de_ acesta avea "domiciliul"; în apartamentul care face obiectul prezentului dosar.
În ceea ce privește "translația"; contractului de închiriere, se reține că Z. A. este titularul contractului de închiriere, soția sa, Z. Gizella M. și Z. K. fiind menționate ca persoane din cadrul familiei locatarului. Faptul că actul de înstrăinare se întocmește pe numele celor doi soți Z. nu poate duce la nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, deoarece Z. A., cel puțin, avea dreptul de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, iar nulitatea invocată nu poate fi decât una relativă, iar nu una absolută.
Nu poate fi reținută nici susținerea că actul juridic încheiat la data de_ are o cauză ilicită deoarece vânzătorul nu era titularul dreptului de proprietate, deținând bunul fără titlu, iar interesele părților nu sunt unele legitime. Se constată că la momentul la care a fost finalizată procedura prevăzută de legea 112/1995 prin plata sumei datorate cu titlu de despăgubiri, Statul achitând respectiva sumă, locuința a intrat în patrimoniul vânzătorului acesta având posibilitatea de a dispune de acesta în limitele prevăzute de lege.
În privința comparării titlurilor deținute de părți, în cadrul unei proceduri de drept comun se constată că apelanții-recurenți au formulat cerere de reconstituire atât în temeiul legii 112/1995, cât și a legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, această din urmă normă acoperind sfera tuturor modalităților de preluare de către stat a bunurilor imobile, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.
Se mai reține că nici una dintre procedurile urmate de apelanții-reclamanți nu au dus la stabilirea dreptului de reconstituire în natură a dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu. Dacă la procedura prevăzută de legea 112/1995 au fost stabilite despăgubiri, în procedura urmată în baza legii 10/2001 cererea a fost respinsă.
Instanța supremă, prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2008, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat asupra aspecte care se impun instanțelor judecătorești, conform art. 329 din codul de procedură civilă arătând că acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, trebuie aplicate astfel: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
De altfel, această soluție pronunțată de Î.C.C.J. a fost consacrată și legislativ prin dispozițiile art. 46 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 (introdus de pct. 13 al art. I din Legea nr. 1/2009, publicată în M.O. nr. 63/_ ), conform cărora "Persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate";.
Apelanții-reclamanți au urmat procedura prevăzută de legea 10/2001, cererea lor de restituire în natură a bunului fiind respinsă în procedura administrativă, însă fiind acceptată prin neexercitarea dreptului de a formula plângere împotriva Dispoziției P. ului.
Prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ÎCCJ a stabilit următoarele: "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice";.
În prezenta cauză, instanța constată că nu se poate reține că apelații H. V. și H. M. dețin un titlu în baza căruia să poată revendica imobilul în litigiu deoarece demersurile efectuate în baza legilor speciale de restituire a proprietăților preluate de stat cu, sau fără titlu valabil au fost finalizate prin respingerea solicitării de restituire în natură a imobilului.
Reținând aspectele arătate mai sus nu poate fi reținută nici susținerea apelanților că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor, deoarece chiar și din manifestările de voință ale apelanților care au făcut cereri de restituire în natură a apartamentului aceștia au acceptat că imobilul nu le aparține fiind preluat de stat.
Susținerea de la acest moment că apartamentul ar fi trebuit restituit vechilor proprietari, în condițiile în care nu a fost admisă cererea lor de restituire în natură ci s-a recunoscut doar vocația la despăgubiri nu poate duce la anularea contractului de vânzare-cumpărare și nici la admiterea acțiunii reale în revendicare.
Având în vedere aceste aspecte, constatând că în prezenta cauză acțiunea formulată nu poate fi admisă, reținând faptul că reclamanții-apelanți nu dețin un bun și nici o speranță legitimă în accepțiunea CEDO, precum și faptul că nu s-a constatat existența unui caz de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, iar cererea în revendicare nu îndeplinește condițiile legale pentru a fi admisă, se apreciază că în mod corect a fost respinsă de Judecătoria Sighetu Marmației cererea formulată, astfel că apelul declarat este nefondat, acesta urmând să fie respins.
În privința cheltuielilor de judecată solicitate de părți, instanța constată că potrivit art. 298 raportat la prevederile art. 274 C.proc.civ., partea care cade în pretenții poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Apelanții-reclamanți sunt
cei care au căzut în pretenții, astfel că aceștia vor fi obligați la plata în favoarea intimatului Z. A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 lei reprezentând onorariul avocațial dovedit cu chitanța nr. 0. .
În privința cheltuielilor de transport, instanța nu va acorda astfel de cheltuieli având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada efectuării acestora și nici cuantumul lor.
Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art. 296 C.proc.civ., instanța va respinge apelul declarat de apelanții-reclamanți H. V. și H. M., aceștia urmând a fi obligați și la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului Z.
A. .
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de H. V. și H. M., cu domiciliul procesual ales în S. M., str. Birtiu Dancus Traian, nr. 38, județul M. la S. Lidia, împotriva Sentinței civile nr. 3156 pronunțată la data de_ de Judecătoria Sighetu Marmației, în dosarul nr._ .
Obligă apelanții H. V. și H. M. la plata sumei de 1500 lei în favoarea intimatului Zborovzki A. reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi, 13 noiembrie 2013.
Președinte | J. ecător | G. ier | |||
P. M. B. , | C. | V. | , | Bud M. |
Red. /dact./P.M.B.._ /verificat_ Dact. B.M./2014
Ex. 7, com. 5 ex./
J. ecător fond: P. M. R.
| ← Decizia civilă nr. 104/2013. Anulare act | Încheierea civilă nr. 136/2013. Anulare act → |
|---|
