Decizia civilă nr. 35/3. Fond funciar

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A TRIBUNALUL B. -N. SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr. _

DECIZIA CIVILĂ NR.35 3/R/2013 Ședința publică din data de 19 septembrie 2013 Tribunalul constituit din:

PREȘEDINTE: C. N. ,judecător

JUDECĂTOR: I. S. JUDECĂTOR: M. L. B.

GREFIER: V. V.

S-a luat în examinare recursul civil declarat de reclamanta F. C. E. D.

R. împotriva sentinței civile nr.12051/2012 pronunțată la data de_, având ca obiect fond funciar .

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurenta F. C.

E. din R. avocat Filipoaia Mihai, consilier juridic Pascu E. pentru pârâtul-intimat C.

J. B. -N., cu delegație de reprezentare la dosar, reprezentantul pârâtei intimate L.

F., avocat Kocsiș Tibor Jeno, cu delegație la dosar, pârâtul intimat M. I. A., asistat de avocat P. L. I., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind pârâții intimați I.

P. J. B. -N., M. B. -prin primar, L. F. și P. R. . Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, după care:

Tribunalul statuează că recursul este în termen legal declarat, motivat, comunicat și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Reprezentantul pârâtei intimate L. F. depune la dosar Sentința civilă nr.3527 din 7 iunie 1995 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul civil nr.3228/1995 și Sentința civilă nr.8925 din 19 septembrie 2012 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr._, pe care le comunică și cu reprezentanții părților adverse. Arată că nu are alte cereri de formulat în cauză.

Reprezentantul recurentei arată că nu formulează cereri prealabile soluționării recursului.

Reprezentanții pârâților intimați P. R., M. I. A. și C. J. B. -N.

, la fel, arată că nu formulează cereri prealabile soluționării recursului.

Nemaifiind alte chestiuni prealabile, tribunalul declară închisă faza de cercetare judecătorească și acordă cuvântul reprezentanților părților pentru dezbaterea recursului.

Reprezentantul recurentei, avocat Filipoaia Mihai, solicită admiterea recursului și, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra fondului cauzei, iar, în subsidiar, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii introductive precizate și completate pentru motivele invocate pe larg în cererea de recurs, fără cheltuieli de judecată. În ceea ce privește hotărârile judecătorești comunicate în ședința publică de astăzi de către reprezentantul pârâtei intimate

L. F., apreciază că acestea nu sunt relevante în cauză, întrucât privesc o altă situație tabulară.

Reprezentantul pârâtei intimate L. F., avocat Kocsiș Tibor Jeno, solicită respingerea recursului ca nefiind fondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, potrivit concluziilor scrise pe care le depune la dosar, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței anexate concluziilor scrise.

Reprezentantul pârâților intimați P. R. și M. I. A., avocat P. L. I., solicită respingerea recursului ca nefiind fondat, menținerea ca fiind legală și temeinică a sentinței atacate, fiind dată în concordanță cu dispozițiilor legale incidente în materia analizată și cu situația de fapt demonstrată în speță prin probele administrate, potrivit concluziilor scrise pe care le depune la dosarul cauzei, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată conform dovezilor atașate la concluziile scrise.

Reprezentantul pârâtei intimate C. J. B. -N., consilier juridic Pascu E., solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate potrivit apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă la dosar și ale concluziilor scrise depuse de reprezentantul pârâților intimați P. R. și M. I. A., pe care le însușește și ea în totalitate.

T R I B U N A L U L

Deliberând, constată:

Prin sentința civilă nr.12051/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._

, s-au admis excepțiile invocate de pârâții I. P. J. B. -N., C. J. B.

-N., M. B., prin P., L. F., M. I. A., și P. R. în contradictoriu cu reclamanta F. C. E. D. R., cu sediul în B., str. Sf. V., nr. 9-11, în sensul că: s-a constatat ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamantei F. C. E. din R. în ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității deciziilor nr. 225/_

, emise de fostul Consiliu P. ular de Stat, nr. 30/1992, emise de Prefectul județului B. -N.

, în parte, și nr. 9/_, emisă de C. J. B. -N., în parte; s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta F. C. E. din R., modificată și extinsă, pentru lipsa interesului, respectiv a calității procesuale active a acesteia, având ca obiect acțiune în revendicare, fiind obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.193,59 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut următoarele:

În primul ciclu procesual, prin cererea înregistrată la această instanță sub numărul _

, reclamanta F. C. E. D. R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I. P. J. B. -N., C. J. B. -N., M. B., prin P., L. F., M. I. A.

și P. R., anularea în parte a Deciziilor nr. 9/_ a C. ui județean B. -N. și nr. 30/_ a Prefecturii B. -N., astfel: la poziția 10 - Pieptănar D. și Pieptănar A. ia, cu reducerea suprafeței de teren atribuită, de la 369 mp la 100 mp, iar la poziția 18 - M.

I. și M. M., cu reducerea suprafeței de teren atribuită de la 339 mp la 100 mp; și să se dispună radierea înscrierilor făcute în CF 5124 B., sub B14, B15, B16, în baza deciziilor contestate și revenirea la vechea situație de CF.

În motivare se arată că imobilul teren ce face obiectul dosarului este situat în B., str. G-ral G. B., nr. 68, înscris în CF 5l24 B., nr. top 392/l, 393/l, 394/l în suprafață totală de l.248 mp. Pe acest teren este edificată o construcție cu 6 camere, 2 bucătării, 2 cămări, debara, baie, curte și grădină. Prin contractul de vânzare-cumpărare autentic nr. 1150/_ numiții Pieptănar D. și Pieptănar A. ia au cumpărat apartamentul I din imobil, cu nr. top 392/l/I, 393/l/I și 394/l/I, compus din 2 camere, cămară și bucătărie. Odată cu încheierea contractului, terenul aferent de 369 mp. a trecut în proprietatea statului în temeiul prevederilor art. 30 alin. 3 din Legea nr. 58/1974, iar cumpărătorilor li s-a atribuit în folosință suprafața de 100 mp. Ulterior, prin Decizia nr. 30/1992, Prefectul județul B. -N. le-a atribuit acestora în proprietate întreaga suprafață de 369 mp. Prin contractul de vânzare- cumpărare autentic nr. 726/28.03.l988 numiții M. I. și M. M. au cumpărat apartamentul II din imobil, nr. top 393/l/II, 393/l/II și 394/l/II, compus din 2 camere, bucătărie, baie și debara, ocazie cu care terenul de 339 mp. a trecut în proprietatea statului în temeiul prevederilor art. 30 alin. 3 din Legea nr. 58/1974, iar cumpărătorilor li s-a atribuit în folosință suprafața de 100 mp. Ulterior, prin decizia nr. 9/1992 C. județean B. -N. le-a atribuit în proprietate întreaga suprafață de 339 mp. Parcelarea terenului în modul arătat

s-a făcut în baza autorizației pentru înstrăinare și împărțeală de teren cu construcții nr. 3592/1980.

În privința obiectului acțiunii s-a apreciat că de fapt reclamantul a învestit instanța de fond cu o acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun în materie. Prin decizia nr. 33/9 iunie 2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, în privința admisibilității acțiunilor întemeiate pe dreptul comun având că obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a statuat următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice";.

În considerentele acestei decizii s-a statuat în sensul că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil că reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, s-a subliniat că atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției europene, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

D. cuprinsul colii de carte funciară nr. 5124 B., nr. top 392/l, 393/l, 394/l rezultă că terenul în suprafață totală de 1.248 mp a aparținut reclamantei. Dreptul de proprietate asupra suprafeței de 708 mp teren, al reclamantei, a fost preluat la stat în baza art. 30 alin. 3 din Legea nr. 58/1974 fiind recunoscut pârâților un drept de folosință pe durata existenței construcțiilor asupra unei suprafețe de 100 mp. Nu există la dosarul cauzei nicio dovadă a plății de despăgubiri corespunzătoare valorii bunului în favoarea proprietarilor tabulari de la care s-a preluat imobilul, astfel încât preluarea unui bun fără justă despăgubire a avut un caracter abuziv.

Constituția din 1965, prin art. 36, reglementa faptul că dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege, astfel că se recunoștea și se garanta proprietatea particulară. Prin Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale s-a statuat că dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973. Dobânditorul construcției va primi din partea statului în folosință terenul necesar în limitele prevăzute de art. 8 și 17 din prezenta lege. Atribuirea se face pe durata existenței construcției, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr. 3.

Dispozițiile acestei legi încălcau Declarația Universală a Drepturilor Omului din decembrie 1948, care la art. 17 alin. (1) și alin. (2) prevedea că orice persoană are dreptul de proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Potrivit prevederilor art. 480 și 481 C. civ., rezultă că proprietatea este

dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, și că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, cu excepția cazurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. În ierarhia actelor normative, Codul civil reprezintă o lege organică, ce conține principii care nu pot fi încălcate prin acte normative inferioare ei. Trecerea în proprietatea statului, în temeiul Legii nr. 58/1974, s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale mai sus menționate, fără plata unei juste despăgubiri, conferind astfel caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul statului nu poate fi considerat valabil. Prin urmare, întrucât preluarea imobilelor de către stat s-a realizat cu încălcarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, a dispozițiilor Codului civil, dreptul de proprietate al persoanei de la care s-a preluat bunul nu a fost legal desființat, astfel că statul nu a putut devenit proprietar. În aceste condiții, în care titlul statului nu este valabil, dreptul de proprietate aparține de drept fostului proprietar nelegal deposedat. Că atare, reclamantul are un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția europeană.

Cât privește excepția prescrierii dreptului la acțiune raportat la dispozițiile art. III din OUG nr. 94/2000 care stipulează că ,,prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune prevăzut la art. 4¹alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, cu

modificările și completările ulterioare, se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi instanța a respins-o motivat de faptul că instanța constituțională, prin Decizia nr. 1352/2008, a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. III din titlul II al Legii nr. 247/2005, articol care se referă la - "Modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R. " din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al R. iei, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, și care vizează direct articolul menționat mai sus.

S-a reținut că în lumina dispozițiilor art. 11 și ale art. 20 alin. (2) din Constituție, acestea contravin dispozițiilor art. 6 paragraful 1 fraza întâi din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Pârâții nu au avut vreodată un drept de proprietate asupra terenului obiect al litigiului, fiind doar titularii unui drept de folosință și asupra unei suprafețe de 100 mp, drept care prin efectele Legii nr. 18/1991 s-a convertit în drept de proprietate. În aceste circumstanțe, acțiunea în revendicare a reclamantei a fost apreciată că întemeiată.

Cât privește petitul rectificării înscrierilor făcute în cartea funciară, s-au avut în vedere dispozițiile art. 34 din Legea nr. 7/1996, republicată, text care reglementează limitativ cazurile concrete de exercitare ale acțiunii în rectificare, prevăzându-se că orice persoană interesată poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară dacă nu mai sunt întrunite condițiile de existență ale dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Prin sentința civilă nr. 797/2010 pronunțată de Judecătoria Bistrița la data de 11 februarie 2010 s-au respins excepțiile prescripției și inadmisibilității acțiunii formulate de C.

J. B. -N. ; s-a admis acțiunea precizată formulată de petenta F. C. E. din R. în contradictoriu cu intimații I. P. J. B. -N., C. J. B.

-N., M. B. prin primar, L. F., M. I. A., P. R. și în consecință: s-a dispus anularea deciziei nr. 225/_ privind trecerea în proprietatea statului a terenului aferent construcțiilor înstrăinate numiților Pieptănar D. și A. ia și a deciziei de trecere în proprietatea statului a terenului aferent construcțiilor înstrăinate numiților M. I. și M. M.

; anularea în parte a deciziei nr. 9/_ a C. ui J. B. -N. poziția 18 M. I. și

M. M., reducând suprafața atribuită în proprietate de la 339 la 100 mp; anularea în parte a

deciziei nr. 30/_ la poziția 10 Pieptănar D. și Pieptănar A. ia reducând suprafața atribuită în proprietate de la 369 la 100 mp; s-a dispus rectificarea înscrierii în cartea funciară nr. CF 5124 B. prin reducerea suprafeței atribuite în proprietate numiților M. I. și M.

M. de la 339 la 100 mp, a celei atribuite numiților Pieptănar D. și A. ia de la 369 la 100 mp, cu revenirea la vechea situație de carte funciară.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs pârâții L. F., M.

I. A., P. R., M. B., prin P. . Prin recursurile declarate pârâții L. F., M.

I. A., P. R. (f. 2, 7 din dosarul nr._ ) s-a solicitat admiterea recursului, în principal modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantei, iar în subsidiar casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În motivare s-a arătat în esență faptul că instanța a schimbat obiectul acțiunii din fond funciar - nulitate act în revendicare, întemeindu-și soluția pe decizia în interesul legii nr. 33/2008. Prin modificarea obiectului s-a încălcat principiul disponibilității. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea expres pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 18/1991 și art. III din Legea nr. 169/1997. Respectarea principiului disponibilității obliga instanța să se pronunțe numai asupra obiectului cererii, așa cum a fost determinat de reclamant. Dacă se aprecia că sunt necesare explicații cu privire la starea de fapt și motivarea în drept, instanța de fond era obligată să pună în discuția părților orice împrejurări de fapt și de drept. Instanța de fond a încălcat și principiul legalității căilor de atac, deoarece s-a considerat sesizată cu o acțiune în revendicare, ce atrăgea o anumită cale de atac, apelul sau recursul în funcție de valoarea obiectului litigiului și nu recursul, cale specială în materia fondului funciar. Totodată, s-a relevat faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, este lipsită de temei legal, considerentele hotărârii nepermițând identificarea normelor juridice care susțin rezolvarea dată litigiului. Motivarea instanței are la bază decizia în interesul legii nr. 33/2008, care se referă la acțiunea în revendicare. Or, acțiunea în nulitate presupune analiza actelor atacate prin raportare la dispozițiile legale care au stat la baza emiterii lor. S-a subliniat faptul că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în nulitate, scopul său fiind acela de a obține restituirea suprafețelor de teren pretinse. Or, restituirea trebuie analizată în raport de legea specială, care în cazul cultelor religioase este OUG nr. 94/2000. Prin normele metodologice de aplicare a acestui act normativ s-a prevăzut un termen special de prescripție prelungit până la data de_ . Prin art. III al titlului II din Legea nr. 247/2005 s-a instituit un nou termen de prescripție, calculat de la intrarea în vigoare a acestei legi, în privința acestui termen și nu a celui inițial constatându-se neconstituționalitatea prin decizia nr. 1352/2008. În consecință, indiferent de cauza de nulitate, acțiunea în constatarea nulității se prescrie după expirarea termenului stabilit, ceea ce atrage stingerea dreptului subiectiv la acțiune. Acțiunea reclamantei, formulată ulterior datei de_, este prescrisă. Pe cale de excepție s-a invocat excepția lipsei de interes și a calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii, pe considerentul că scopul urmărit, acela de recuperare a imobilelor preluate nu poate fi atins în condițiile în care reclamanta nu a formulat nicio notificare în termenul prevăzut de lege, în baza legii reparatorii speciale. Pe fondul cauzei, s-a relevat faptul că recurenții sunt proprietari ai terenului în litigiu, astfel că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană. Actele atacate s-au încheiat cu respectarea dispozițiilor legale existente la momentul adoptării lor. În teoria și practica aplicării art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 se atribuie în proprietate terenul aferent construcției și nu cel necesar, deoarece prin legea fondului funciar s-a urmărit normalizarea unor situații, printre care și aceea a dobânditorilor de terenuri trecute în proprietatea statului. Că atare, dobânditorul construcției trebuie să primească în proprietate tot ceea ce a deținut că teren aferent casei și anexelor gospodărești, curtea și grădina din jurul acestora, adică tot ce s-a avut în vedere la încheierea convenției de vânzare-cumpărare. Terenul preluat în baza Legii nr. 58/1974 nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, iar prețul de vânzare plătit reclamantei cuprindea și contravaloarea terenului preluat la stat. În situația în care s-ar reține că reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în revendicare, s-a arătat că recurenții au un titlu valabil asupra terenului, au deci un bun în sensul convenției europene. În temeiul deciziei în interesul legii nr. 33/2008 trebuie acordată

prioritate legii speciale, OUG nr. 94/2000, reclamanta neavând drept de opțiune între calea prevăzută de legea specială și dreptul comun. În subsidiar, dacă s-ar recunoaște această opțiune, s-a relevat că titlul de proprietate al recurenților este preferabil.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 9 C.proc.civ.

Prin recursul declarat, pârâtul M. B. (f. 19 din dosarul nr._ ) a solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii că inadmisibilă în principal sau că neîntemeiată în subsidiar. În motivare s-a arătat că instanța a încălcat principiul disponibilității părților, schimbând obiectul acțiunii din acțiune în nulitate în acțiune în revendicare. Obiectul acțiunii introductive rezultă fără echivoc din acțiunea formulată și precizată, astfel că instanța trebuia să pună în discuția părților orice nelămuriri. S-a relevat faptul că reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci eventual de cele ale OUG nr. 94/2000, însă reclamanta nu a formulat nicio cerere de restituire în temeiul legii speciale. Existând o reglementare specială aceasta trebuie urmată, dispozițiile acesteia având caracter derogator. S-a subliniat și interpretarea eronată a deciziei nr. 1352/2008 a Curții Constituționale, care a avut în vedere alte aspecte decât cele reținute de instanța de fond.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 129 alin. 6, art. 304 pct. 6, 8, 9, art. 312 C.proc.civ., art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Intimata F. C. E. din R., legal citată, s-a prezentat în instanță prin reprezentant și s-a opus admiterii acțiunii fără a depune apărări scrise la dosar.

Intimatul C. județean B. -N., legal citat, s-a prezentat în instanță prin reprezentant și prin întâmpinarea depusă la dosar a fost de acord cu recursurile declarate, cu motivarea că reclamanta nu a solicitat restituirea în baza legii speciale reparatorii, că acțiunea sa în nulitate este prescrisă, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente, că principiul disponibilității părților a fost nesocotit.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 312 C.proc.civ.

Intimata I. prefectului județului B. -N., legal citată, nu s-a prezentat în instanță și nici nu a depus apărări scrise la dosar.

Prin concluziile scrise depuse la dosar de intimata reclamantă la data de 12 mai 2010 s-a solicitat respingerea recursurilor declarate și obligarea recurenților la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Sub aspectul încălcării principiului disponibilității s-a relevat faptul că prin răspunsul la întâmpinare reclamanta a învederat că nimic nu o împiedică să promoveze acțiunea în revendicare. Instanțele nu sunt ținute de forma sau denumirea pe care părțile o dau cererilor, ci de voința reală a acestora, de scopul urmărit prin actele depuse. Ori din cuprinsul capetelor de cerere și din toate scriptele depuse la dosar se poate trage cu ușurință concluzia că cererea reclamantei este o acțiune a proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Calificarea pe care instanța de fond a dat-o acțiunii este în concordanță cu voința reală a reclamantei. Cât privește temeiul juridic invocat, s-a relevat că în jurisprudență s-a stabilit că spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat sau depășit, temeiul juridic nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta părțile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată. În aceste condiții principiul disponibilității nu a fost încălcat și nu s-a nesocotit nici dreptul la apărare sau principiul contradictorialității. Atâta timp cât finalitatea acțiunii, scopul urmărit de reclamantă au fost cunoscute de pârâți, care și-au formulat apărări în cauză și au avut cunoștință de toate înscrisurile depuse la dosar, drepturile lor procesuale nu au fost vătămate. Că o consecință a calificării acțiunii că una în revendicare, în mod corect s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune. Pe fondul cauzei, s-a relevat că în mod corect s-a acordat prevalență prevederilor Convenției europene în raport de legile speciale interne, reclamanta având un bun în sensul Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Titlul statului nu este valabil, astfel că pârâții nu pot pretinde că au un bun în sensul convenției europene. Aplicarea OUG nr. 94/2000 ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil.Că atare, se impune respingerea excepției inadmisibilității. Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

incidente în cauză, întrucât acestea privesc actele de înstrăinare și nu de atribuire prin acte ale prefectului.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, precum și din oficiu, conform art. 304¹C.proc.civ., tribunalul a constat că prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală, încălcând principiul disponibilității părților în procesul civil și nesocotind astfel dreptul lor la apărare, prin Decizia civilă nr. 135/R/2010, pronunțată de Tribunalul B.

-N. în dosarul nr._, pentru considerentele care urmează a fi relevate.

Așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii introductive, instanța de fond a fost sesizată cu o acțiune în nulitate întemeiată pe dispozițiile legilor fondului funciar. În fapt, s-a solicitat anularea parțială a deciziilor de atribuire a terenului preluat de la reclamantă, în sensul reducerii suprafeței atribuite la 100 m.p. în favoarea proprietarilor construcțiilor. Ulterior, la data de 26 mai 2008 reclamanta modifică obiectul inițial solicitând constatarea nulității absolute a deciziilor de atribuire a terenului ce excede suprafeței de 100 m.p. (f. 36 din dosarul nr._ ). La data de_ acțiunea precizată este completată, solicitându-se și constatarea nulității absolute a deciziilor administrative în baza cărora terenul a trecut din proprietatea reclamantei în proprietatea statului. Pretențiile finale ale reclamantei, sunt relevate în cuprinsul actului intitulat "precizare de acțiune"; depus la dosar la data de 23 aprilie 2009 (f. 135 din dosarul nr._ ). Raportat la pretențiile formulate, la temeiul de drept invocat, în mod corect acțiunea a fost calificată că fiind o acțiune în nulitate întemeiată pe prevederile legilor fondului funciar. D. cuprinsul tuturor încheierilor de ședință rezultă că instanța a păstrat calificarea inițială a acțiunii aceea de "fond funciar";, acest obiect figurând inclusiv în practicaua hotărârii atacate. Cu toate acestea, fără a pune în discuția părților eventuala calificare a acțiunii că fiind una în revendicare, instanța a reținut în considerentele hotărârii faptul că reclamanta a înțeles să investească instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun. Procedeul instanței de a schimba obiectul acțiunii, fără a pune acest aspect în discuția contradictorie a părților, încalcă flagrant principiul contradictorialității, al disponibilității părților în procesul civil și aduce atingere dreptului la apărare al părților și la un proces echitabil. Ori de câte ori instanța dă o calificare juridică exactă acțiunii ea are obligația de a pune în prealabil în discuția părților temeiurile de fapt și de drept, aspect nesocotit de instanța de fond. Aceasta tocmai pentru că părțile să nu fie surprinse și să-și poată face o apărare corespunzătoare. Procesul echitabil presupune respectarea și aplicarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, iar judecătorul are conform art. 129 C.proc.civ. îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiul contradictorialității și celelalte principii care guvernează procesul civil. Respectarea de către judecători a obligației de a hotărî numai asupra obiectul cererii deduse judecății constituie garanția aplicării principiului disponibilității. În situația în care obiectul este determinat, instanța va judeca în limitele stabilite de reclamant. În cazul în care formulările reclamantului sunt neclare, confuze, de natură să împiedice determinarea cu exactitate a obiectului și temeiului juridic al cererii, instanța este obligată să solicite lămuriri și explicații, respectând regula dezbaterii contradictorii, în scopul de a determina obiectul cererii și temeiul său juridic, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar. Pentru asigurarea contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul. Încălcarea acestui principiu, care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare, atrage nulitatea hotărârii pronunțate. Faptul că prin răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă la termenul de judecată din data de 10 decembrie 2009 (f.

164 dosar fond) reclamanta se apără invocând caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare imobiliară nu este de natură să determine instanța să califice obiectul acțiunii că fiind în revendicare. Atâta timp cât reclamanta nu a solicitat prin acțiunea introductivă sau prin modificările și completările ulterioare de acțiune revendicarea bunului, neinvocând calitatea sa de proprietar al terenului, o simplă apărare întemeiată pe o acțiune de care în fapt nu a uzat reclamanta nu poate determina instanța să concluzioneze că voința reclamantei a fost alta decât cea exprimată, mai ales în condițiile în care aceasta a beneficiat de apărare calificată. În condițiile în care instanța de fond era sesizată cu o acțiune în revendicare

imobiliară întemeiată pe dreptul comun, se punea problema stabilirii valorii litigiului pentru determinarea competenței materiale, a naturii căii de atac, aspecte neanalizate de instanța de fond. D. cuprinsul întregii acțiuni a reclamantei rezultă fără îndoială că acesta a investit instanța cu o acțiune în nulitate, întemeiată pe dispozițiile legilor fondului funciar. Or, până la proba contrară, voința exprimată se prezumă a fi voința reală. Este de netăgăduit rolul activ pe care trebuie să îl aibă instanța în justa soluționare a unei cauze, însă este de subliniat că un asemenea rol este diminuat în condițiile în care partea beneficiază de asistență calificată. Pe de altă parte, ajutorul acordat de instanță părților în ocrotirea intereselor lor legitime nu poate transforma instanța într-un apărător al părților. Oricum, chiar dacă instanța de fond ar fi ajuns la concluzia că voința reclamantei ar fi fost aceea de a promova o acțiune în revendicare, că temeiul juridic al acțiunii este altul, exista obligația punerii acestor aspecte de fapt și de drept în dezbaterea contradictorie a părților.

În rejudecare, prin cererea înregistrată sub numărul_, precizată și extinsă la termenul din_, reclamanta F. C. E. D. R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I. P. J. B. -N., C. J. B. -N., M.

B., prin P., L. F., M. I. A. și P. R., admiterea acțiunii în nulitate a titlului de preluare a statului în temeiul Legii 58/1974 și a actelor ulterioare efectuate asupra terenului, respectiv a Deciziilor nr. 225/_, 30/_ și 9/_, pentru lipsa unei prealabile despăgubiri, precum și a acțiunii în revendicare întemeiată pe titlul de proprietate înscris în CF, așa cum s-a precizat prin scriptul intitulat "răspuns la întâmpinare"; depus la termenul din_ ; și rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierilor din CF 5124

B. .

Totodată, reclamanta a solicitat și împrocesuarea în calitate de pârât a S. ui R., prin M. B., prin P., având în vedere capătul de cerere privind nulitatea absolută a Deciziei nr. 255/_ întrucât acest capăt de cerere a fost formulat anterior (_ ), dată la care a fost citat pârâtul iar excepția tardivității ridicată de pârâți privind stabilirea obiectului acțiunii introductive a fost respinsă de instanță. În plus, M. B. figurează deja ca pârât în cauză ca emitent al deciziei atacate.

Reclamanta a invocat și excepția lipsei de interes a pârâților de a ridica excepția tardivității introducerii în cauză de către aceasta a altei persoane, atât timp cât capătul de cerere privitor la nulitatea deciziei contestate nu-i privește în mod direct și sunt terți față de acest act de putere.

În drept s-au invocat prevederile art. 36 din Constituția 1965, art. 17 alin. 1 DUDO, art. 480-481 Cod civil, art. 34 din Legea 7/1996 și art. 129-130 Cod procedură civilă.

În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 95-97).

Prin scriptul depus la dosarul cauzei la termenul din_ (f. 20-26), pârâții M. I.

, P. R. și L. F. au invocat, în primul rând, excepția decăderii reclamantei din dreptul de a-și modifica acțiunea, în temeiul art. 103 alin 1 Cod procedură civilă raportat la art. 315 alin.2 Cod procedură civilă coroborat cu art. 132 și art. 134 Cod procedură civilă. Conform principiului disponibilității, reclamanta a înțeles să sesizeze instanța de judecată cu o cerere în contradictoriu cu instituția P. J. B. - N., C. J. B., M.
, prin P., și persoane fizice, având că obiect nulitatea absolută a deciziilor administrative emise de Biroul Executiv al C. ui J. B. N. în anii 1981 și 1988 de trecere în proprietatea statului a terenului aferent construcțiilor înstrăinate prin contractele de vânzare - cumpărare către numiții Pieptănar și M., nulitatea parțială a deciziei nr. 9/1992 emisă de C. J. B. - N. și, respectiv decizia 30/1992 emisă de prefectura județului B. -N., și radierea înscrierilor făcute în CF 5124 B. în baza deciziilor atacate. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 35 din Legea 18/1991, art. III din legea 169/1997 (fără a preciza concret cazul de nulitate prevăzut de acest text de lege la care înțelege să se refere și art. 33 din Decretul 115/1938. Pârâții mai arată că, prin sentința civila nr. 797/2010, Judecătoria Bistrița a admis acțiunea reclamantei, considerându- se însă investită cu o acțiune în revendicare și făcând analiza specifică unei astfel de acțiuni. Decizia civila nr. 135/R/2010 a Tribunalului B. casează în întregime sentința nr.
797/2010, trimițând cauza spre rejudecare. Astfel, instanța de recurs retine "în terminis" următoarele: "în situația în care obiectul este determinat, instanța va judeca în limitele stabilite de reclamant";. Faptul că prin răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă la termenul de judecată din data de 10 decembrie 2009 (f.164 dosar fond) reclamanta se apară invocând caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare imobiliară nu este de natură să determine instanța să califice obiectul acțiunii că fiind revendicare. Atâta timp cât reclamanta nu a solicitat prin acțiunea introductivă sau prin modificările și completările ulterioare de acțiune revendicarea bunului, neinvocând calitatea sa de proprietar al terenului, o simplă apărare întemeiată pe o acțiune de care în fapt nu a uzat reclamanta nu poate determina instanța să concluzioneze că voința reclamantei a fost alta decât cea exprimată, mai ales în condițiile în care aceasta a beneficiat de apărare calificată. Analizând în mod corect aceste considerațiile deciziei de casare, obligatorii pentru instanța de fond, conform dispozițiilor art. 315 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă., urmează ca instanța de fond să stabilească momentul procesual în care se afla în rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere, față de decizia clară a instanței de recurs, pârâții susținând că judecata se reia din etapa în care s-a constatat neregularitatea, deci, în momentul imediat anterior pronunțării hotărârii de fond, adică în momentul dezbaterii pricinii și. în nici un caz, la momentul primei zile de înfățișare. Așa cum s-a reținut în teoria judiciara în materie, în aplicarea art. 315 alin.2 Cod procedură civilă. Indiferent de instanța care rejudecă, judecata se reia din etapa în care s-a constatat neregularitatea care a atras casarea sau modificarea hotărârii, aspect care rezulta din art. 315 alin.2 Cod procedură civilă, conform căruia când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat. Pârâții învederează că ceea ce s- a anulat în speță este hotărârea instanței de fond, instanța de recurs constatând că prin acest act și nu printr-unul anterior, instanța de fond a încălcat principiile menționate. În concluzie, în rejudecare, se pornește de la momentul imediat anterior pronunțării hotărârii de fond și nu de la prima zi de înfățișare. Precizarea obiectului cererii susținută de reclamanta îmbracă forma unei modificări a acțiunii introductive, așa cum se și specifica în finalul precizării depuse de aceasta, care, în niciun caz nu a fost făcuta în conformitate cu decizia de casare, așa cum se susține, care nu a dispus decât că instanța de fond să se pronunțe cu privire la obiectul acțiunii determinat prin cererea introductivă, modificatoare și completatoare. Față de momentul procesual, fiind depășită prima zi de înfățișare, pârâții susțin decăderea reclamantei din dreptul de a-și modifica acțiunea. Iar în ceea ce privește a doua chestiune, tot prin decizia instanței de recurs s-au stabilit aspectele ce urmează a fi puse în discuția părților, obiectul acțiunii, determinat conform acțiunii introductive, cererilor modificatoare și completatoare formulate de reclamantă la fondul cauzei înainte de casare și excepțiile și apărările formulate de pârâți. În situația respingerii excepției decăderii, pârâții solicită instanței să pună în vedere reclamantei să facă precizări cu privire la obiectul material al cererii deduse judecații, și evaluarea acestuia în conformitate cu dispozițiile art. 112 pct.3 Cod procedură civilă, motivele de nulitate și dezvoltarea acestora, dar și precizarea caracterului nulității solicitată de reclamantă, pentru toate actele la care face trimitere aceasta, în conformitate cu dispozițiile art. 112 pct. 4 Cod procedură civilă. Aceste precizări sunt necesare având în vedere, pe de o parte dispozițiile legale obligatorii menționate mai sus, dar și respectarea dreptului lor la apărare, prin posibilitatea de a-și formula apărările concrete și complete pe calea întâmpinării. Totodată, pârâții formulează și întâmpinare la cererea modificatoare a reclamantei în forma prezentară în "precizarea" depusă la dosar, prin care solicită respingerea acțiunii. Prima chestiune ce urmează a fi analizată este legea aplicabilă cererilor reclamantei. Scopul urmărit de reclamantă prin promovarea acestei acțiuni este restituirea suprafețelor de teren la care face trimitere. Or, având în vedere calitatea reclamantei, cât și regimul juridic al bunurilor pentru care se urmărește restituirea, susținem că actul normativ la care ne raportăm pentru a verifica condițiile concrete de reparație pentru aceste bunuri, în natură sau prin echivalent, este în mod obligatoriu legea specială OUG 94/2000. Plecând de la dispozițiile acestui act de reparație, pârâții invocă excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a nulității și excepția lipsei interesului și a calității procesual active a
reclamantei în promovarea acțiunii. Indiferent de soluția adoptata cu privire la aceste excepții, pe fondul cererilor reclamantei, pârâții arată că reclamanta încheie în anul 1981, cu fam. Pieptănar și în anul 1988 cu fam. M., contractele de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. 1150 și respectiv sub nr. 762. Ca urmare a vânzării construcțiilor, terenul aferent acestora, de 369 mp și respectiv, 339 mp trece în proprietatea S. ui, în temeiul legii 53/1974. Ceea ce trebuie subliniat în ceea ce privește preluarea terenurilor aferente construcțiilor vândute, în temeiul art. 30 din legea 58/1974, este faptul că această preluare este diferita de naționalizare sau confiscare. Aceasta întrucât, în materia art. 30 din legea 58/1974, S. nu prelua aceste terenuri decât în situația în care se vindeau construcțiile. Cu alte cuvinte, vânzătorul, fără să fie obligat să vândă, a luat această decizie, cunoscând că terenul aferent construcției vândute trecea în proprietatea S. ui. Deci, din punctul de vedere al pârâților, desesizarea vânzătorului de întreg imobilul - construcție și teren - a fost făcută în deplină cunoștință de cauza. În considerarea acestui aspect, prețul vânzării a inclus atât prețul construcției cât și pe cel al terenului, vânzătorul fiind astfel îndestulat, cei păgubit fiind în fapt cumpărătorul construcției, care dobândea în proprietate numai construcția, iar pentru teren i se recunoaște doar un drept de folosința. Acesta a fost și una dintre rațiunile pentru care Legea 18/1991 a rezolvat situația dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, aferente construcțiilor vândute în favoarea cumpărătorilor construcției și nu al înstrăinătorilor. În acest sens s-a pronunțat și decizia nr. 5/1993 a Curții Constituționale, rămasa definitiva prin Decizia nr. 24/1993, reținând argumentele de mai sus, în sprijinul respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. 3 și 4, art. 22 din Legea 18/1991 și art. 8 din Decretul-lege 42/1990. Aceleași argumente sunt reținute și în practica judiciară a instanțelor referitoare la această problemă. În condițiile arătate, pârâții sunt dobânditori de bună credință, cu respectarea Legii 18/1991 a terenurilor în discuție. Astfel, fam. Pieptănar D. și A. ia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Calea Armatei Roșii nr. 68 ( actual str. G-ral G. Baian nr. 10), prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1150/1981. Ca efect al dispozițiilor art. 30 din legea 58/1974, în vigoare la acea data, terenul aferent construcției, a trecut în proprietatea statului. Prețul vânzării a fost stabilit în considerarea întregului imobil (teren și construcție), la suma de 50.000 lei și achitat. Autorii pârâtei L. F. și apoi pârâta au folosit în mod continuu, netulburat și neîntrerupt terenul aferent construcției, în suprafața de 369 mp, încă de la data încheierii actului de vânzare - cumpărare. Prin decizia nr. 30/1992 s-a dispus, în temeiul art. 35 din Legea 18/1991, atribuirea în proprietatea fam. Pieptănar a suprafeței de teren de 369 mp, că teren aferent construcției cumpărate în anul 1981.Fam. M. I. și M. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Calea Armatei Roșii nr. 68 (actual str. G-ral G. B. nr. 10), prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 726/1988. Ca efect al dispozițiilor art. 30 din Legea 58/1974, în vigoare la acea dată, terenul aferent construcției, în suprafața de 339 mp, a trecut în proprietatea S. ui. Prețul vânzării a fost stabilit în considerarea întregului imobil (teren și construcție), la suma de 28.000 lei și achitat. Autorii pârâților M. și P., apoi pârâții, au folosit încă de la încheierea actului de vânzare - cumpărare întreaga suprafața de teren de 339 mp, aceasta fiind, de altfel, și delimitată de terenul reclamantei, neexistând niciun fel de tulburare împotriva lor în ceea ce privește această suprafață. Prin decizia 9/1992, s-a dispus atribuirea în proprietatea autorilor noștri a acestei suprafețe de teren, aferenta construcției cumpărate în anul 1988, prin constituire, conform art. 35 din legea 18/1991 (actual art. 36). Actele menționate sunt legale, fiind emise cu respectarea legii 18/1991. Această concluzie reiese cu prisosința din analiza coroborata a tuturor aspectelor învederate, anume: contractele de vânzare - cumpărare încheiate între părți, prețul stabilit și plătit de autorii pârâților, reprezentarea subiectiva a pârâților cu privire la înstrăinare, faptul că încă de la încheierea acestor contracte de vânzare - cumpărare autorii lor și apoi pârâții au stăpânit în mod continuu, netulburați și neîntrerupt terenurile aferente construcțiilor, de 369 mp și, respectiv 339 mp. În plus, nulitatea solicitată de reclamantă în ceea ce privește titlurile de proprietate nu poate fi reținută, fiind înlăturată și prin coroborarea unor principii fundamentale de drept precum cel al asigurării stabilității circuitului civil, cel al
ocrotirii bunei credințe și nu în ultimul rând, cel al validității aparentei în drept. În aceste condiții, fără a cunoaște motivele concrete de nulitate la care se referă reclamanta, pârâții susțin că această sancțiune nu poate fi aplicată, o soluție contrara încălcând flagrant nu numai dispozițiile legii 18/1991, dar și pe cele ale art. 44 din Constituție și an. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează dreptul lor de proprietate. Nu în ultimul rând ar fi grav înfrânt principiul securității raporturilor juridice, element esențial al preeminentei dreptului așa cum este aceasta statuată prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului. D. această perspectivă, pârâții apreciază și că nulitatea titlului de trecere în proprietatea S. ui a terenurilor aferente construcțiilor vândute, în temeiul legii 58/1974 solicitata de reclamanți este lipsita de interes, întrucât, cel puțin în raport cu ei ea nu poate conduce la obținerea niciunui folos material.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare, aceasta urmează a fi respinsa pentru următoarele argumente. În primul rând, aplicând și interpretând corect, prin similaritate, la datele spetei dedusa judecații, decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., dar și principiul securității raporturilor juridice, element al preeminentei dreptului consacrata de Convenția Europeana a Drepturilor Omului, acțiunea promovata de reclamantă este inadmisibilă. Pe fondul acțiunii în revendicare, reținându-se cele expuse anterior, referitor la problema nulității, urmează a se observa că pârâții sunt cei care justifică titluri de proprietate asupra terenurilor aferente construcțiilor. Așa cum au arătat, reclamanta, prin încheierea contractelor de vânzare- cumpărare s-a desesizat voluntar de proprietatea acestor bunuri, încasând și prețul aferent. Se constata deci, concordanța între titlurile pârâților și posesia efectivă a terenurilor. Adăugând la acest aspect buna credință a pârâților și respectarea legii în temeiul căreia au dobândit dreptul de proprietate, dar și aplicarea aceluiași principiu al securității raporturilor juridice menționat mai sus, acțiunea în revendicare urmează a fi respinsa, dându-se preferința dreptului de proprietate al acestora. Nu în ultimul rând, pârâții invocă, ca apărare subsidiară în acțiunea în revendicare, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente construcțiilor, de 369 mp și, respectiv, de 339 mp, prin uzucapiune, în ceea ce privește posesia, înțelegând să se prevaleze de joncțiunea posesiilor pârâților cu cea a autorilor lor. Capătul de cerere privind rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierilor în cartea funciară, urmează să fie respins ca urmare a respingerii celorlalte capete de cerere, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 34 din legea 7/1996.
În drept s-au invocat prevederile Codului de procedură civilă și Legea 7/1996.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din_, reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor formulate de pârâți. Cu privire la excepția decăderii, arătă faptul că în niciun caz nu s-ar putea aprecia că o modificare de acțiune, invocarea revendicării imobiliare la termenul din_ (f. 64 din dosarul de fond) deoarece nu s-a renunțat la capetele de cerere privind nulitatea, ci doar s-a invocat revendicarea imobiliară. De altfel, calitatea de proprietar a fost afirmată încă din acțiunea introductivă prin care s-a solicitat (petitul II) radierea înscrierilor și revenirea la situația anterioară de CF, unde apare ca proprietar Comunitatea Evreilor din R. . Elementele acțiunii în revendicare imobiliară, care este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, pot fi regăsite în chiar acțiunea introductivă, unde reclamanta a afirmat chiar de la început "Imobilul teren situat în B., str. Ge.Gr.B. nr.68, înscris în CF 5124, top 392/1, 393/1 și 393/1 în suprafață totală de 1.248 mp este proprietatea C. evreiești din R. ". Faptul că nu s-a solicitat expres, prin formule consacrate în practică un petit de revendicare imobiliară nu poate echivala cu lipsa intenției reclamantei de a redobândi posesia și proprietatea terenului în cauză. Reclamanta și-a afirmat de la bun început calitatea de proprietar în deplină opozabilitate cu pârâții care au avut cunoștință de intențiile reclamantei. Mai mult, prin scriptul "Răspuns la întâmpinare" reclamanta își precizează poziția în mod clar afirmând că "Termenul folosit de legiuitor este acela de a se uza cu prioritate de procedurile administrative reglementate și nicidecum acțiunea în revendicare nu este înlăturată" și "Câtă vreme pârâții nu contestă faptul că imobilele au fost proprietatea noastră, dreptul la acțiunea în revendicare nu poate fi paralizat de neîndeplinirea unor acte administrative...". De remarcat
că înșiși pârâții, în scriptul depus la termenul din_, pag. 4, afirmă că "scopul urmărit de reclamantă prin promovarea prezentei acțiuni este restituirea suprafețelor de teren la care face referire". Ori acesta este exact obiectul acțiunii în revendicare imobiliară. Trebuie observat și faptul că, până la acest moment după casarea cu trimitere în rejudecare, pârâții nu au invocat decăderea din dreptul la pretinsa modificare de acțiune. Această decădere ar fi trebuit invocată, în măsura în care se aprecia a fi o modificare, la termenul din_ sau la primul termen de judecată următor. Astfel, pârâții în mod greșit apreciază că precizarea depusă de subscrisa reclamantă după casare este o modificare de acțiune. Reclamanta susține că a repetat cele solicitate anterior, înainte de casare. Faptul că prima instanță de fond nu a pus în discuția contradictorie a părților, calificarea acțiunii ca și acțiune în revendicare a fost sancționat de instanța de casare, care a stabilit că, în rejudecare, instanța va pune în dezbaterea contradictorie a părților, obiectul concret al acțiunii, va stabili obiectul ținând seama de cuprinsul acțiunii introductive, modificatoare și completatoare, de apărările formulate de fiecare dintre părți în față instanței de fond. Astfel, contrar celor afirmate de pârâți prin scriptul depus la termenul din_, apreciază că judecata după casare trebuie să înceapă, așa cum dispune instanța de recurs, cu calificarea acțiunii în funcție de cuprinsul cererii introductive, modificatoare și completatoare, în funcție de care să se aprecieze timbrajul acțiunii precum și probatoriul care se impune a fi administrat. Pentru aceste motive, consideră că se impune respingerea excepției decăderii ridicată de pârâți și calificarea acțiunii în funcție de scriptele depuse la dosar de reclamanta anterior casării, ca fiind o dublă acțiune: în nulitatea actelor de preluare a terenului la S. R. și o acțiune în revendicare. Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanta solicită a fi respinsă având în vedere, pe de o parte, caracterul imprescriptibil al acțiunii în nulitate absolută ce afectează deciziile de preluare la statul român a terenului revendicat și, pe de altă parte, caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare imobiliară, deoarece pârâții nu au invocat nicăieri prescripția achizitivă. Cât privește excepția lipsei interesului și a calității procesual active a reclamantei, aceasta o consideră neîntemeiată întrucât se face referire de către pârâtă la valabilitatea titlului de preluare a terenului la stat cu ocazia înstrăinării construcțiilor, potrivit art.30 din Legea 58/1974, afirmându-se că vânzătorul nu a fost obligat să vândă, cunoscând faptul că terenul aferent construcției vândute trecea în proprietatea S. ui. Dar pârâții uită un aspect deosebit de important: art. 30 dispune că "terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri", iar neplata despăgubirii prevăzute de lege echivalează cu o expropriere fără dreaptă și prealabilă despăgubire, sancționată cu nulitatea absolută (art. 12 din Constituția de la 1974, care era în vigoare la data preluării). Având în vedere caracterul nelegal al preluării terenului, reclamanta consideră că are tot interesul și calitatea procesuală activă de a formula acțiunea pendinte.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din_, reclamanta a precizat caracterul nulității actelor de preluare la stat a terenului în cauză și al actelor ulterioare efectuate asupra terenurilor respective, precum și a obiectului material al acțiunii în revendicare. Aceasta susține că a invocat nulitatea absolută a actelor de preluare la stat și anume Decizia 255/_ privind trecerea în proprietatea statului și de atribuire în folosință a terenului aferent construcțiilor înstrăinate și a autorizației pentru înstrăinare a construcțiilor nr. 5508/_ emise de C. P. ular al M. ui B. privind pe Pieptănar D. și Pieptănar A. ia, pentru lipsa unei despăgubiri prealabile (art.30 ln-2 din Legea 58/1974 coroborat cu art.12 din Constituția R. iei în vigoare în 1974, cu art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.). Decizia nr. 30/1992 emisă de Prefectul J. B. -N., prin care s-a atribuit în proprietate numiților Pieptănar D. și Pieptănar A. ia suprafața de 369 mp, decizie nulă parțial pentru suprafața de 269 mp, care excede suprafeței de 100 mp, atribuită în folosință (art. III al. l din Legea 169/1997, raportat la art.36 alin.3 (fostul l35) din Legea 18/1991, modificată. Decizia administrativă privind trecerea în proprietatea statului și de atribuire în folosință a terenului aferent construcțiilor înstrăinate și a autorizației pentru înstrăinare a construcțiilor nr. 86/_ emise de C. P. ular al Mun. B. privind pe M. și M. M.
, pentru același motiv al lipsei unei despăgubiri prealabile (art.30 alin.2 16 Legea 58/1974
coroborat cu art.12 din Constituția R. iei în vigoare în 1974, cu art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.). Decizia nr. 9/_, emisă de Prefectul J. B. -N., prin care a atribuit în proprietate numiților M. I. și M. M., suprafața de 339 mp, decizie nulă parțial pentru suprafața de 239 mp, care excede suprafeței de 100 mp, atribuită în folosință (art. III al. l din Legea 169/1997, raportat la art.36 alin.3 (fostul art. 35) din Legea 18/1991, modificată).
Cât privește acțiunea în revendicare, aceasta are ca obiect evident suprafețele mai sus indicate: 269 mp, de la pârâta L. F. (moștenitoarea lui Pieptănar D. și Pieptănar A. ia) și 239 mp, de la pârâții M. I. A. și P. R. (moștenitorii lui M. I. și M. M. ), suprafețe care se află în folosința acestor pârâți. Reclamanta arată că aceste terenuri sunt situate în zona a II-a a M. ui B., iar valoarea lor taxabilă este de 190 lei/mp, de unde rezultă o valoare taxabilă totală de 96.520 lei. Reclamanta învederează că excepția prescripției dreptului la acțiune apare ca neîntemeiată având în vedere caracterul absolut al nulităților invocate, precum și caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare. Raportat la această prescripție, în finalul notelor pârâților, aceștia au invocat uzucapiunea, fără însă a motiva în vreun fel această cerere. Reclamanta consideră că excepția lipsei interesului și a calității procesuale active a reclamantei este de asemenea, neîntemeiată, potrivit argumentelor ce urmează. Se invocă faptul că preluarea terenului la stat, în temeiul art.30 din Legea 58/1074 este diferită de naționalizare, deoarece terenul trecea la stat doar în situația în care construcțiile se vindeau, iar vânzătorul care a cunoscut că terenul aferent construcției vândute trecea în proprietatea statului. Scopul dispoziției constituționale (atât cea din prezent cât și cea din 1974) era protejarea proprietății împotriva unor abuzuri - art.12 din Constituția în vigoare în 1974, I&44 lin.3 din Constituția actuală și nu în ultimul rând art. l din Protocolul 1 la CEDO). Astfel, sub aspectul efectelor asupra dreptului de proprietate, nu există nici o diferență între expropriere și preluarea la stat în temeiul art. 30 din Legea 58/1974, cu atât mai mult cu cât preluarea s-a făcut fără despăgubirea prevăzută expres de textul de lege (iar nu numai de textul constituțional). De asemenea, susținerile că prețul vânzării a fost stabilit în considerarea întregului (inclusiv terenul) nu au nici o susținere, legea stabilind în mod clar despăgubirea separat pentru teren. Reclamanta susține că este absurd a se susține că cumpărătorul construcției plătește și pentru terenul pe care statul l-a preluat, iar vânzătorul a fost îndestulat, atâta timp cât, chiar legea în vigoare la acea dată a fost încălcată flagrant, cu consecința încălcării evidente a atributelor dreptului de proprietate al vânzătorilor construcțiilor. Totuși, chiar dacă preluarea de către stat a acestor terenuri ar fi fost legală și despăgubirea legală s-ar fi plătit, deciziile nr. 30/_ și 9/_ nu pot să valideze o atribuire ilegală. Astfel, pârâții aveau în folosință, de la momentul cumpărării construcțiilor apartamente, câte 100 mp fiecare, ori prin deciziile atacate li s-a atribuit suprafețele de 369 mp, respectiv 339 mp, în condițiile în care art. 36 alin. 3 prevedea expres: "terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor". În consecință, tot ce depășește suprafața deținută cu titlu de folosință de proprietarii celor două apartamente, este atribuit în mod nelegal, iar sancțiunea este nulitatea absolută prevăzută de art. III din Legea 169/1997, modificată. Nici buna-credință, invocată de pârâți și nici principiile aparenței în drept ori al stabilității circuitului civil nu pot justifica o atribuire nelegală, pentru care legea prevede expres sancțiunea nulității absolute. Față de aceste aspecte, reclamanta, în calitate de proprietar tabular al acestor imobile terenuri, are interesul juridic și ca urmare calitatea procesuală activă de a formula atât acțiunea în declararea nulității absolute a actelor de preluare și deciziilor de atribuire nelegală cât și acțiunea în revendicare a acestor imobile.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din_ (f. 218-221), pârâții M. I. A., P. R. și L. F., având în vedere înscrisul depus de reclamantă, intitulat "extindere de acțiune", au invocat excepția decăderii reclamantei din dreptul de a-și completa acțiunea, în temeiul art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă, raportat la art. 315 Cod
procedură civilă și art. 132 și art. 134 Cod procedură civilă, arătând că este vorba de o cerere de completare a acțiunii inițiale, atât în ceea ce privește obiectul acesteia, cât și cu privire la părțile procesului aflat în derulare. Deci, dacă se admit aceste cereri, instanța va fi obligată să le soluționeze prin chiar dispozitivul hotărârii pe care o va pronunța. Pârâții apreciază că reclamanta este decăzută din dreptul de a formula aceste cereri, ele fiind tardiv solicitate întrucât litigiul se află în faza rejudecării pe fond, după casarea cu trimitere dispusă de Tribunalul B. prin decizia 135/R/2010. Conform dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, interpretate în mod corect chiar prin jurisprudența Î.C.C.J., în rejudecare nu se poate schimba cadrul procesual avut în vedere de instanța de casare: obiect și părți. În aceste condiții, în speța de față, la acest moment, nu se poate admite o "extindere", adică o completare a obiectului pricinii sau a cadrului procesual, decât printr-o încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă, aplicate coroborat cu cele ale art. 134 Cod procedură civilă, raportat la art. 132 Cod procedură civilă. Și dacă s-ar ignora argumentul prezentat mai sus, întemeiat pe dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă și s-ar admite teoria existenței unei prime zile de înfățișare ca moment procesual distinct în rejudecarea după casare, urmează a se da eficienta dispozițiilor art. 134 raportat la art. 132 Cod procedură civilă, în sensul constatării că, în speță, la data de_, este depășită prima zi de înfățișare. Astfel, numai până la acest moment procesual, prima zi de înfățișare, reclamanta își poate modifica/completa acțiunea. În ceea ce privește definirea acestei instituții, în teoria judiciara s-au stabilit,următoarele: "a putea pune concluzii, în sensul art. 134 Cod procedură civilă înseamnă că partea este în măsura să-și exprime poziția, punctul de vedere în legătura cu orice aspect din procesul respectiv. Altfel spus, a putea pune concluzii nu înseamnă a se pune efectiv concluzii, ci a avea posibilitatea sa se pună concluzii. Concluziile care pot fi puse la prima zi de înfățișare nu se identifică și nu se confundă cu concluziile în fond, finale, care se pun înainte de închiderea dezbaterilor". În consecință, și în situația în care, ignorându-se dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă și argumentele prezentate la mai sus, în legătura cu acest text de lege, pârâții apreciază că în această fază procesuală a rejudecării pe fond ar exista o alta prima zi de înfățișare. La data de_, litigiul, aflat în rejudecare, se afla în stadiul în care s-au administrat deja probele în cauză. Or, este evident că, față de dispozițiile legale menționate, cererile reclamantei sunt tardiv formulate, aceasta fiind decăzută din dreptul de a-și completa acțiunea cu privire la obiect și părți.
Prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei la termenul din_ (f. 224-225), reclamanta a arătat că se conformează dispozițiilor instanței cu privire la extinderea de acțiune formulată în dosar, raportat atât la disp. art. 112 alin. l pct.3 și 4 Cod procedură civilă, cât și la excepția decăderii din dreptul de a-și extinde acțiunea. Astfel, cât privește extinderea de acțiune având ca obiect chemarea în judecată a pârâților: L. I., Bere M. -D., L. D.
și L. Lavinia, reclamanta învederează că, potrivit constatărilor expertului, aceștia sunt proprietari tabulari ai suprafețelor de teren din care se revendică o parte. Ca urmare, aceștia au calitatea (scriptică) de proprietari tabulari, iar reclamanta pretinde calitatea de proprietar extratabular, deci aceeași calitate de proprietar asupra terenurilor în cauză. Potrivit art. 57 alin. l C.proc.civ. "oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul". De asemenea, conform art.57 alin. 3, cererea făcută de reclamant se depune cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanțe. Așa cum se arată în literatura juridică, uneori jurisprudența noastră a dat o interpretare extensivă art. 57 C.proc.civ., apreciind că în baza acestor dispoziții legale pot fi introduse în proces terțe persoane nu numai în calitate de reclamante (interveniente în interes propriu) ci și în calitate de pârâte. Situația este des întâlnită în regimul de carte funciară, când pe parcursul procesului și îndeosebi după administrarea probei cu expertiza topografică având ca obiectiv identificarea cu date de carte funciară, se constată că, cadrul procesual inițial al procesului nu este complet stabilit față de capetele de cerere formulate, deoarece dintre pârâți lipsesc chiar proprietarii tabulari. Cu atât mai mult cu cât de-a lungul timpului în cartea funciară au avut dezmembrări, uneori înscrise greșit. Este și situația din speță, întrucât expertul topograf a constatat o greșeală de înscriere în cartea funciară a unui act autentic de

dezmembrare (pct. 8 și 9 din concluziile raportului de expertiză întocmit de exp. Talpoș M.) și ca urmare dreptul de proprietate revendicat de subscrisa (respectiv 269 mp și 239 mp) reprezintă parte din dreptul de proprietate (1248 m,p) înscris în favoarea lui L. I., Bere M.

-D., L. D. C. și L. Lavinia. Necesitatea completării cadrului procesual a apărut pe parcursul procesului, independent de culpa procesuală a reclamantei și din cauza unei greșeli de înscriere în coala de carte funciară.

Raportat la solicitarea de ieșire din indiviziune față de pârâți, reclamanta arată faptul că, pe de o parte, potrivit art. 728 C.civ., nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune, iar pe de altă parte necesitatea formulării acestui capăt de cerere a reieșit tot din concluziile expertului care la pct. 26 din concluziile raportului de expertiză, apreciază că "nu se poate întocmi o propunere de restituire către reclamantă a terenurilor de 269 mp și 239 mp decât prin raportarea la suprafața de 1248 mp înscrisă în cartea funciară 55134 B. și nu la loturile de 369 mp și 339 mp, neînscrise în cartea funciară". Astfel, susține că nu are cunoștință că suprafețele revendicate de aceasta nu au fost desprinse în mod corect odată cu înscrierea în CF a schiței de dezmembrare la care face referire expertul (pct. 8 din raport). Ca atare, necesitatea formulării capătului de cerere privind parcelarea suprafețelor revendicate de reclamantă a reieșit din dezbateri, respectiv din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză și nu reprezintă o modificare de acțiune ci o completare raportat la situația de carte funciară a imobilelor terenuri revendicate. Aceasta mai arată că, în temeiul Legii 455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din R., prezenta acțiune în revendicare precum și capetele accesorii precum ieșirea din indiviziune sunt scutite de taxă de timbru și timbru judiciar.

În drept s-au invocat prevederile Codului de procedură civilă și Legea 455/2006. În probațiune s-au anexat înscrisuri (f. 226-249).

Prin concluziile depuse la dosarul cauzei la termenul din_ (f. 253-258), reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor invocate și unite cu fondul cauzei și admiterea cererii noastre astfel cum a fost precizată și în consecință: să constatați nulitatea absolută a titlului de trecere în proprietatea statului în ce privește suprafețele de 269 mp respectiv 339 mp, înscrise în CF 5124 B. (sub B7 respectiv B10) aferente apartamentelor nr. I și II înscrise în aceeași coală de CF, pentru lipsa unei despăgubiri prealabile, în baza art.30 alin.2 din Legea 58/1974 coroborat cu art.12 din Constituția R. iei în vigoare în 1974 și cu art.1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. (decizia 255/_ a C. ui P. ular al M. ui B. ); să se constate nulitatea absolută parțială a Deciziilor 30/_ și 9/_ emise de Prefectura J.

B. -N. privind atribuirea în proprietate a suprafețelor de 269 mp (din 369 mp) către Pieptănar D. și Pieptănar A. ia și a suprafeței de 239 mp (din totalul atribuit de 339 mp) către M. I. și M. M., raportat la disp.art.36 (fostul art.35) din Legea 18/1991, modificată; să fie obligați pârâții să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafețelor sus indicate de 269 mp respectiv 239 mp înscrise în CF 5124 B. nr. topo 392/1, 393/1 și 394/1, identificate de expert Talpoș M. prin expertiza efectuată la dosar și potrivit planului de situație din expertiză; și să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierilor de sub B7-B16 din CF 5124 B., potrivit capetelor de cerere sus indicate. Față de excepțiile ridicate în cauză și unite cu fondul, reclamanta arată că obiectul prezentei acțiuni îl constituie constatarea nulității absolute a preluării la stat în temeiul art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974 a imobilelor terenuri în suprafață de 269 mp respectiv 239 mp, anularea parțială a Deciziilor de atribuire în proprietate a suprafețelor care exced dispozițiilor art. 36 (fostul 35) din Legea 18/1991, prin care s-a atribuit nelegal pârâților suprafețe mai mari decât cele avute în folosință, dar și revendicarea suprafețelor deținute nelegal de către pârâți, cu rectificarea în cartea funciară a înscrierilor nelegale. În ce privește încercarea pârâților de a induce ideea că odată cu vânzarea celor două apartamente subscrisa am vândut și suprafețele de teren aferente, nu poate fi primită. În primul rând, potrivit disp. art. 30 al.2 din Legea 58/1974 dispune că ";În caz de înstrăinare a construcțiilor, terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973";, fapt consemnat și în contractele de

înstrăinare a celor două apartamente (Contract autentic 1150/_ și Contract autentic nr.726/_ autentificate de notariatul de Stat J. B. -N. ). Astfel, s-a vândut doar apartamentele construcții, iar terenul a trecut la S. R. . Această situație este confirmată și de înscrierile din CF 5124 B. de sub B7 și B10. Este evident că pârâții cumpărători ai apartamentelor nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenului aferent, primind doar o suprafață în folosință, respectiv câte 100 mp pentru fiecare din cele 2 apartamente, drepturi înscrise în foaia de sarcini a CF 5124 B. sub C2,3 și respectiv C 4,5. Apoi, după apariția Legii 18/1991, prin Deciziile 30/_ și 9/_ emise de Prefectura J. B. -

N., în temeiul art.35 (actual 36) din Legea 18/1991, li s-au atribuit pârâților proprietari ai apartamentelor II și III, suprafețele de 369 mp pentru soții Pieptănar, respectiv 339 mp soților

M. (înscrise sub B11 și B13 în CF 5124 B. ), așa cum reiese din anexele la cele două decizii (existente la dosarul cauzei), deși suprafața asupra cărora se putea atribui dreptul de proprietate era potrivit art. 35 din Legea 18/1991 cea primită în folosință pe durata existenței construcțiilor, adică 100 mp pentru fiecare apartament. Dar chiar dacă preluarea de către stat a acestor terenuri ar fi fost legală și despăgubirea legală s-ar fi plătit, deciziile nr. 30/_ și 9/_ nu pot să valideze o atribuire ilegală. Astfel, pârâții aveau în folosință (de la momentul cumpărării construcțiilor apartamente) câte 100 mp fiecare, ori prin deciziile atacate li s-a atribuit suprafețele de 369 mp, respectiv 339 mp, în condițiile în care art.36 alin.3 (fost 35 alin.3) prevedea expres: ";Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor."; În consecință, tot ce depășește suprafața deținută cu titlu de folosință de proprietarii celor două apartamente, este atribuit în mod nelegal, iar sancțiunea este nulitatea absolută prev. de art.III din Legea 169/1997, modificată. Ca urmare, cele două decizii de atribuire, nr. 30/_ și 9/_, sunt nule parțial în ce privește suprafețele care exced celei de 100 mp, adică 269 mp respectiv 239 mp. Astfel, consecință a constatării nulității absolute a trecerii la stat a suprafețelor de teren aferente celor două apartamente și apoi ca urmare a anulării parțiale a deciziilor de atribuire către Pieptănar și M., suprafețele de 269 mp respectiv 239 mp sunt și rămân în proprietatea subscrisei, proprietar tabular sub B1-4 în coala de carte funciară. Ca urmare, reclamanta consideră că are tot interesul de a promova prezenta acțiune și a revendica cele două suprafețe de teren de la posesorii neproprietari, pârâții din prezenta cauză, excepția lipsei de interes fiind neîntemeiată. Referitor la excepția inadmisibilității, reclamanta arată că, în ce privește incidența legilor reparatorii și prezenta acțiune în revendicare, problema de drept din speță constă în concursul dintre acțiunea în revendicare și acțiunea în justiție prevăzută de lege specială - OUG 94/2000 și Legea 10/2001. Aceasta problemă a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, de către instanța supremă, prin Decizia de îndrumare 33/2008 a I. și conformă cu art.1 din Protocolul 1 la CEDO precum și cu art.6 al.2 din CEDO. Ca urmare, apreciază că în speță prevalează dispozițiile Convenției față de cele ale legilor speciale (OUG 94/2000 și Legii 10/2001, care ar fi fost incidente). În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. Ca urmare, nici unul dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Astfel, amintita Decizie de îndrumare 33/2008 dispune: ";Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul...";. Analizând pe rând

calitatea de bun, în lumina art.1 din Protocolul 1 la CEDO, în cazul celor două părți, se poate observa că reclamanta, deposedată în mod nelegal de teren (s-a vândut construcția, iar terenul a fost trecut abuziv la stat), fără a beneficia de o ";dreaptă și prealabilă despăgubire"; și-a păstrat calitatea de proprietar și este fără îndoială proprietara unui ";bun"; în sensul art.1 din Protocolul 1 la CEDO. Pe de altă parte, Curtea arată în Cauza Porteanu contra R. iei - paragr. 34 că reglementarea specială nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri. În aceste condiții se poate trage concluzia că reclamanta a fost lipsită de proprietatea sa un timp îndelungat, proprietate înscrisă în CF 5124

B. . Pe de altă parte, pârâții recurenți - persoane fizice nu au beneficiat niciodată de un drept de proprietate, ci doar de un drept de folosință pe durata existenței construcțiilor asupra suprafeței de 100 mp. Emiterea, în mod nelegal, de către autorități a unor decizii de atribuire a terenului aferent construcțiilor nu poate valida o situație juridică anterioară contrară legilor în vigoare la data atribuirii în folosință a terenului. Astfel, este de observat că trecerea terenului aferent construcțiilor în proprietatea statului precum și atribuirea folosinței acestuia potrivit art. 8, 17 și 56 alin.2 din Legea 4/1973 este nelegală, legea încălcând art.17 alin.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, care prevedea că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, dar și prevederile Constituției R. iei în vigoare la acea dată, trecerea în proprietatea statului, în temeiul Legii 58/1974 făcându-se fără o justă și prealabilă despăgubire. Art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974 dispune că ";terenul aferent acestor construcții trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri";, iar neplata despăgubirii prevăzute de lege echivalează cu o expropriere fără dreaptă și prealabilă despăgubire, sancționată cu nulitatea absolută (art.12 din Constituția de la 1974, care era în vigoare la data preluării). Pentru aceste motive, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilității titlului statului, precum și a actelor subsecvente, iar pârâții - în calitate de subdobânditori, nu pot pretinde că au un bun în sensul convenției, deoarece titlul acestora - atribuirea nelegală de către o autoritate administrativă, nu poate constitui un bun în sensul convenției și al deciziei de îndrumare sus amintite. Se poate observa că pârâților nu li s-a recunoscut titlul de proprietate anterior printr-o hotărâre judecătorească, așa cum prevede Înalta Curte pentru ca titlul acestora să fie comparabil cu al reclamanților. Pretinsul lor drept rezultă din aplicarea Legii 18/1991 de către autorități, aplicare arbitrară, având în vedere lipsa valabilității titlului de preluare a statului dar și încălcarea directă a art. 36 alin.2 (fost 35 alin.2) din Legea 18/1991, modificată - atribuire cu depășirea suprafeței avute în folosință. Așadar, potrivit Deciziei de îndrumare 33/2008 a I., în situația din speță prevalează acțiunea în revendicare față de legea specială, acțiune care este admisibilă prin compararea titlului de proprietate al reclamantei cu titlul de proprietate al pârâților, iar interesul juridic al acesteia este evident atât în ce privește anularea actelor nelegale de preluare cât și în ce privește recunoașterea dreptului de proprietate asupra suprafeței deținute nelegal de către pârâți sau succesorii lor în drepturi. De altfel, această orientare a practicii judiciare a fost reconfirmată prin recenta Decizie 1108/_ pronunțată în recurs de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acțiune în revendicare. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că doar în câteva situații pot fi soluționate favorabil cererile de restituire întemeiate pe dreptul comun sau pe alte acte normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume: când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46); când imobilul a cărui retrocedare se solicită nu este deținut de una din entitățile menționate în art. 21 din lege (regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar majoritar, organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public); și în cazul preluărilor prin expropriere, în situația particulară prevăzută de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. Astfel, este evident că în speță este incident cazul al doilea deoarece imobilele terenuri revendicate se află în posesia unor persoane fizice, acțiunea în revendicare fiind admisibilă în raport cu legea specială (OUG 94/2000) de care reclamanta nu

a uzat. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanta învederează că, prin scriptele depuse la dosar am arătat caracterul absolut al nulității actelor de preluare la stat a terenului în cauză și al actelor ulterioare efectuate asupra terenurilor respective, caracterul absolut al nulității parțiale a Deciziilor nr. 30/_ și 9/_ emise de Prefectura J. B.

-N. de atribuire a întregii suprafețe aferente celor două apartamente, atât ca urmare a principiului anulării actului subsecvent dar și ca urmare a încălcării flagrante a art.36 (fost 35) din Legea 18/1991, deoarece s-a atribuit o suprafață mai mare decât cea avută în folosință, precum și caracterul imprescriptibil al acțiunii în revendicare în ce privește cele două suprafețe de teren 269 respectiv 239 mp. Având în vedere faptul că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, este evident că dreptul la acțiune al reclamnatei nu este prescris, motiv pentru care solicită respingerea excepției prescripției. De observat că în cuprinsul unor note depuse la dosar la_, pârâții au invocat uzucapiunea, fără însă a motiva în vreun fel această cerere și fără a mai insista asupra acestui aspect. În ce privește fondul cauzei, reclamanta solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și obligarea pârâților posesori ai suprafețelor de teren revendicate la recunoașterea dreptului său de proprietate cu consecința rectificării tabulare solicitate. Cât privește acțiunea în revendicare, aceasta are ca obiect evident suprafețele mai sus indicate: 269 mp, de la pârâta L. F. (moștenitoarea lui Pieptănar D. și Pieptănar A. ia) și 239 mp, de la pârâții M. I. A. și P. R. (moștenitorii lui M. I. și M. M. ), suprafețe care se află în folosința acestor pârâți. Prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de exp. Talpoș M., s-a constatat că o dată cu înscrierea în cartea funciară a actul intitulat ";Act de parcelare de teren, de împărțire pe apartamente și contract de vânzare cumpărare de apartament"; autentificat sub nr.1039/_ de Notariatul de Stat J. B. -N., s-a cenzurat acest act și s-a înscris greșit, în sensul că deși schița de dezmembrare prevedea formarea a 4 loturi distincte, printre care și cele două loturi de 369 respectiv 339 mp aferente apartamentelor I și II, prin înscrierea greșită în CF s-a perpetuat o stare de indiviziune a acestor două loturi (punctele 7,8, 9, 10 din concluziile raportului de expertiză). În același timp expertul constată că (pct.10 din expertiză) ";În fapt, fiecare din cele trei apartamente avea poziționat terenul aferent în proximitatea construcției, respectiv în fața construcției, pe latura care asigură accesul în apartament, fiind bine delimitate parcelele de 369 mp, 339 mp și 540 mp";. Astfel, acțiunea în revendicare, îndreptată împotriva posesorilor celor două loturi de 369mp (pentru 269mp) și 339 mp (pentru 239 mp) nu afectează cu nimic drepturile proprietarilor parcelei de 540 mp (L. I., Bere M. -D., L. D. C. și L. Lavinia, indicați de expert în raportul de expertiză și pentru care s-a respins introducerea în cauză), atâta timp cât dreptul acestora este stabilit clar pe cote părți iar folosința este foarte bine delimitată pe limitele prezentare de experți în Planul de situație a terenului revendicat de reclamantă - parte integrantă din expertiza efectuată în cauză. De altfel, potrivit art. 643 din Noul cod civil ";Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare."; Iar potrivit art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ";dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) din Codul civil se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil";, ori reclamanta susține că se află în primă instanță, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, iar sub acest aspect, acțiunea în revendicare este admisibilă în raport cu pârâții din prezenta cauză și fără introducerea în cauză a proprietarilor tabulari ai suprafeței de 540 mp, care completează suprafața de 1248 mp a topograficelor 392/1, 393/1 și 394/1. În ce privește onorariul solicitat de exp. Petre Ion, reclamanta apreciază că nu se impune a fi admis, având în vedere că expertiza întocmită nu a fost nici completă și nici utilă cauzei precum și faptul că a încasat avansul de onorariu stabilit de instanță.

Prin concluziile depuse la dosarul cauzei la termenul din_ (f. 266-278), pârâții

M. I. A., P. R. și L. F. au solicitat respingerea acțiunii reclamantei și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata, constând în cheltuieli de deplasare și onorariu de avocat pentru P. R., în suma totala de 6.375 lei, și în onorariu de avocat pentru L. F.

, conform dovezilor depuse la dosarul cauzei, având în vedere excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitate, excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active. Pârâții apreciază că în speța ar fi în prezenta unei preluări abuzive a bunurilor solicitate de reclamanta, ar determina necesitatea analizării cererilor reclamantei din perspectiva legislației speciale incidente în aceasta materie. Deci, pentru a verifica condițiile concrete aplicabile cererilor reclamantei, actul normativ la care se raportează este legea speciala, OUG 94 / 2000. Consecințele acestei concluzii ar fi următoarele: acțiunea în constatarea nulității promovate de reclamantă, indiferent de cauza de nulitate, este supusă unui termen special de prescripție, anume cel prevăzut de dispozițiile OUG 184/2002, aprobata cu modificări de Legea 48/2004, termen de prescripție care a expirat la data de_ . Astfel, așa cum este prevăzut și în cadrul normei metodologice de aplicare a OUG 94/2000 cu privire la art. 6 din OUG 94/2000, prin actele normative menționate mai sus, a fost instituit un termen de prescripție special, prelungit succesiv. Termenul inițial, de 6 luni, era instituit de OUG 184/2002, și expiră la data de_ . Prin Legea 48/2004, de aprobare a OUG 184/2002 a fost acordat un nou termen de 6 luni care a expirat la data de_ . Prin art. III al titlului II din Legea 247/2005 a fost acordat un nou termen de prescripție, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ. Cu privire la acest ultim text de lege invocat, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul neconstituționalității sale (Decizia 1352/2008 ), după cum urmează: "în aplicarea acestor dispoziții, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțata în Cazul Brumărescu contra R. iei, 1999, a statuat că "dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunța preeminența dreptului că element de patrimoniu comun al statelor contractante .Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care susține, între altele, că soluția definitiva a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză";. Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în privința prevederilor art. III din titlul II al Legii 247/2005, întrucât stabilesc un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementari anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și conceptului de <proces echitabil>, impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul Convenției";. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea dispoziției legale în discuție se refera tocmai la instituirea unui nou termen de prescripție, considerând că pentru aceste acțiuni, la care se referă, urmează să se aplice termenul de prescripție stabilit prin actele normative anterioare (OUG 184/2002 aprobata cu modificări prin legea 48/2004), termen care a expirat la data de_ . În consecința, indiferent de cauza de nulitate, acțiunea în constatarea nulității actelor de înstrăinare a unor bunuri ce fac obiectul OUG 94/2000, se prescrie după împlinirea termenului arătat mai sus, atrăgând stingerea dreptului subiectiv la acțiune pentru constatarea nulității actelor de înstrăinare, după împlinirea acestuia. Deci acțiunea reclamantei este prescrisă, aceasta fiind formulata după data de_ . Pârâții mai arată că o a doua consecința a celor arătate mai sus privește și lipsa interesului și a calității procesuale active a reclamantei. Atât excepția lipsei interesului, cât și cea a lipsei calității procesuale active sunt excepții de fond, peremptorii și absolute, putând fi puse în discuție în orice stare a litigiului. Argumentele în susținerea acestor excepții sunt legate de scopul promovării de către reclamanta a acestei acțiuni este recuperarea imobilelor ce au făcut obiectul actelor juridice pentru care se solicita constatarea nulității. Or, procedura de restituire (în natura sau prin echivalent) a acestor imobile, pentru reclamantă, este cea prevăzuta de OUG 94/2000. Atâta vreme cât aceasta nu a depus nici o notificare în termenul legal, care a expirat la data de_ (conform art. II al titlului II al legii 247/2005), în scopul obținerii de reparații pentru bunurile preluate abuziv de stat, orice nulitate a actelor de înstrăinare a imobilelor în discuție nu îi conferă nici un interes în promovarea unei astfel de acțiuni, întrucât nu atrage nici un folos practic prin admiterea ei. D. aceasta perspectiva, discutam, deci, de o lipsa a interesului reclamantei, ca și condiție de exercitare a oricărei acțiuni civile, în formularea acțiunii în

constatarea nulității. Legată de condiția interesului este și cea a calității procesuale active, în sensul că se recunoaște o asemenea calitate în declanșarea unei acțiuni, oricărei persoane care justifica un interes legitim. Lipsa interesului atrage, fără îndoiala și lipsa calității procesuale active a reclamantei în acțiunea formulata. În situația în care s-ar depăși excepțiile de mai sus, pe fondul chestiunilor puse în discuție, anume analiza valabilității actelor atacate în raport de actele normative în baza cărora au fost emise, pârâții învederează că sunt titularii unui drept de proprietate asupra terenurilor în discuție, în suprafața de 339 mp, conform deciziei nr. 9/1992, și respectiv, în suprafața de 369 mp, conform deciziei nr.30/1992, emise în temeiul legii 18 / 1991. Cu alte cuvinte, beneficiază de un "bun"; în accepțiunea art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Actele în discuție au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la momentul emiterii lor. Referitor la acestea, pârâții enumeră actele încheiate cu privire la terenurile ce fac obiectul acțiunii: prin "actul de parcelare de teren, de împărțire pe apartamente și contract de vânzare cumpărare de apartament"; autentificat sub nr. 1039/1981, imobilul aparținând reclamantei, constând în construcții și teren în suprafață totală de 2877 mp a fost dezmembrat în patru imobile distincte, astfel unul, compus din apartamentul nr. I și teren aferent de 369 mp, ce a fost vândut ulterior către fam. Pieptanar, al doilea compus din apartamentul nr. II și teren aferent de 339 mp, ce a fost vândut ulterior către fam. M., al treilea, compus din apartamentul nr. 3 și teren aferent de 540 mp, ce a fost vândut către fam. L. și al patrulea compus din gradina de 1629 mp și Sinagoga, ce a rămas în proprietatea reclamantei. Deci, încă de la acel moment a fost determinat, chiar prin voința reclamantei terenul aferent fiecărei construcții, în același act făcându-se mențiunea că cele patru imobile nu au părți comune. Reclamanta vinde în anul 1981, și, respectiv în anul 1988, construcțiile către fam. Pieptanar și fam. M. . Ca urmare a vânzării construcțiilor, terenul aferent acestora, de 369 mp și, respectiv, 339 mp trece în proprietatea S. ui, în temeiul legii 58/1974. Astfel, fam. Pieptanar D. și Pieptanar A. ia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Calea Armatei Roșii nr. 68 ( actual str. G-ral G. B. nr. 10), prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1150/1981. Că efect al dispozițiilor art. 30 din legea 58/1974, în vigoare la acea data, terenul aferent construcției, a trecut în proprietatea statului. Autorii pârâtei L. F. și apoi aceasta au folosit în mod continuu, netulburat și neîntrerupt suprafața de 369 mp, terenul aferent construcției, încă de la data încheierii actului de vânzare - cumpărare. Prin decizia nr. 30/1992 s-a dispus, în temeiul art. 35 din legea 18 / 1991, atribuirea în proprietatea fam. Pieptanar a suprafeței de teren de 369 mp, că teren aferent construcției cumpărate în anul 1981. Fam. M. I. și M. M. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B., Calea Armatei Roșii nr. 68 (actual str. G-ral G. B. nr. 10 ), prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 726/1988. Ca efect al dispozițiilor art.30 din legea 58/1974, în vigoare la acea data, terenul aferent construcției, în suprafața de 339 mp, a trecut în proprietatea statului. Autorii pârâților M. I. A. și P. R. și apoi aceștia au folosit încă de la încheierea actului de vânzare - cumpărare întreaga suprafața de teren de 339 mp, aceasta fiind, de altfel și delimitata de terenul reclamantei, neexistând nici un fel de tulburare împotriva lor în ceea ce privește această suprafața. Prin decizia 9/1992, s-a dispus atribuirea în proprietatea autorilor pârâților a acestei suprafețe de teren, aferenta construcției cumpărate în anul 1988, prin constituire, conform art. 35 din legea 18/1991 (actual art. 36). Actele menționate sunt legale, fiind emise cu respectarea actului normativ menționat, pârâții fiind dobânditori de bună credința, cu respectarea legii 18/1991, a terenurilor în discuție. Pârâții susține că, din punct de vedere juridic, analiza se circumscrie următoarelor coordonate: caracterul preluării și beneficiarul prevăzut de Legea 18/1991 al dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției vândute sub imperiul Legii 58/1974. Ceea ce trebuie subliniat în ceea ce privește preluarea terenurilor aferente construcțiilor vândute, în temeiul art. 30 din legea 58/1974, este faptul că aceasta preluare este diferita de naționalizare sau confiscare. Aceasta întrucât, în materia art. 30 din legea 58/1974, S. nu prelua aceste terenuri decât în situația în care se vindeau construcțiile. Cu alte cuvinte, vânzătorul, fără sa fie obligat sa vândă, lua aceasta decizie, cunoscând că terenul aferent construcției vândute era

preluat de Stat. Deci, desesizarea vânzătorului de întreg imobilul - construcție și teren - era făcuta în deplina cunoștința de cauza. În considerarea acestui aspect, prețul vânzării includea atât prețul construcției cât și pe cel al terenului, vânzătorul fiind astfel îndestulat, cel păgubit fiind în fapt comparatorul construcției, care dobândea în proprietate numai construcția, iar pentru teren i se recunoaște doar un drept de folosința. Acesta a fost și una dintre rațiunile pentru care, legea 18/1991 a rezolvat situația dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, aferente construcțiilor vândute în favoarea comparatorilor construcției și nu al înstreinatorilor. În acest sens s-a pronunțat și decizia nr. 5/1993 a Curții Constituționale, rămasa definitiva prin decizia nr. 24/1993, reținând argumentele de mai sus, în sprijinul respingerii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. 3 și 4, art. 22 din legea 18/1991 și art. 8 din Decretul - Lege 42/1990. În cuprinsul acestei decizii s-au reținut următoarele argumente: "Trebuie avut în vedere că sub imperiul art. 30 din Legea 58/1974, în cazul înstrăinării construcțiilor, cel care înstrăina știa că pierde și dreptul de proprietate asupra terenului, primind și o despăgubire, chiar dacă dreptul că atare nu trecea asupra celui căreia i se înstrăinase, ci el dobândea dreptul real de folosința. În orice caz, actul era făcut în cunoștința de cauza. Decretul - Lege 42/1990 și Legea 18/1991 nu au făcut altceva decât sa înlăture situația nefireasca că proprietarul locuinței, care, de cele mai multe ori o achiziționa și în vederea terenului, plătind și un preț ce reflecta, de regula, existenta terenului, sa fie doar titularul unui drept real, de folosința, și au transformat acest drept real de folosința, în drept de proprietate. Pe de alta parte, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie sa-și exercite drepturile și libertățile constituționale de buna- credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți. Constituția din 1991 ridica la rangul de principii constituționale buna credința și respectul drepturilor altuia. În acest context, nu rezulta că cel care înstrăinând construcția, sub imperiul Legii nr. 58/1974, și știind că prin aceasta pierde dreptul de proprietate asupra terenului, acționează cu buna-credința și cu respectul drepturilor celui căruia a înstrăinat sau este determinat în acțiunea sa numai de faptul că în prezent valoarea terenurilor a crescut. Un asemenea mod de a acționa nu poate fi insa ocrotit de lege, deoarece pune în pericol securitatea circuitului civil. Repunerea în discuție a unor drepturi subiective, care s-au constituit la un moment dat, nu poate duce decât la tulburarea raporturilor sociale."; Referitor la întinderea suprafeței de teren ce poate face obiectul constituirii dreptului de proprietate în condițiile aplicării Legii 18/1991, pârâții arată că reclamanta susține nulitatea deciziilor emise în baza Legii 18/1991, cu privire la suprafața de 239 mp și, respectiv la cea de 269 mp. În teoria și practica judiciara în ceea ce privește problema în dezbatere, în materia interpretării și aplicării art. 35 alin 3 din legea 18 / 1991 (actual art. 36 alin 3), opinia majoritara adoptata atât de teoreticieni, cât și de practicieni este aceea că, cumpărătorul construcției dobândește dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren aferenta construcției cumpărate și nu numai asupra celei date în folosința. În sprijinul acestei teze s-a reținut, în mod corect că, în acest caz cumpărătorul construcției dobândește suprafața de teren aferenta construcției cumpărate, așa cum este înregistrata în registrul de publicitate imobiliara, apreciindu-se că intenția legiuitorului a fost aceea de a se atribui în proprietatea celor îndreptățiți, în condițiile art. 36 alin.3, terenul aferent construcției, și nu terenul necesar, așa cum a fost stabilit prin art. 8 și art. 17 din legea 58 / 1974 și dat în folosința cumpărătorului. În situația în care, potrivit art. 35 alin. 3 din legea 18/1991 cererea de atribuire în proprietate o formulează cel care a cumpărat de la un vânzător ce nu era membru cooperator acesta dobândește un drept de proprietate asupra întregii suprafețe de teren aferenta construcției cumpărate, așa cum este înregistrata în registrul de publicitate imobiliara. Pârâții apreciază că ar fi excesiv sa se susțină că celui îndreptățit, potrivit art. 35 alin.3 din legea 18/1991 sa i se atribuie în proprietate numai suprafața ce a avut-o în folosința de la cumpărarea construcției de la vânzător ce nu era membru cooperator, respectiv 100 mp sau 250 mp după locul de situare a construcției vândută. Aceasta pentru că scopul urmărit de legiuitor, așa cum prevede art. 35 alin.3 a fost sa se atribuie în proprietate celor îndreptățiți, adică celor ce au cumpărat construcția, terenul aferent acesteia, și nu cel dat în folosința în condițiile legii 4/1973 și în acest mod sa se clarifice situația juridica a acestor terenuri. Cum

prin legea 18/1991 s-a urmărit atribuirea în proprietate a terenurilor aferente construcțiilor și nu a celor necesare pentru construirea unor locuințe, în accepțiunea legii nr. 58/1974, pârâții apreciază că celor îndreptățiți, potrivit art. 35 alin.3 din legea 18/1991 trebuie sa li se atribuie în proprietate terenul aferent construcției proprietatea lor și nu numai a terenului atribuit în folosința considerat la data atribuirii că teren necesar construirii unei locuințe";. Practica judiciara a validat același punct de vedere, stabilind prin numeroase decizii de speța, după cum urmează: "prin legea 18 / 1991, pe lângă masurile reparatorii, s-a urmărit sa se normalizeze o serie de situații, printre care și cea a destinatorilor de terenuri trecute în proprietatea statului că urmare a înstrăinării construcțiilor aflate pe ele, normalizare ce nu s-ar putea realiza prin atribuirea unor suprafețe de cel mult 100 mp, la oraș și 250 mp în mediul rural, căci de foarte multe ori, terenul ocupat de casa de locuit și anexele gospodărești depășește aceste suprafețe. Având în vedere spiritul legii, precum și conținutul dispozițiilor art. 35 alin.(4) din legea 18/1991, prin care se arata că dispozițiile art. 22 rămân aplicabile se impune concluzia că dobânditorul unei construcții trebuie sa primească în proprietate ceea ce a deținut ca teren aferent casei de locuit și anexelor gospodărești, precum și, dacă este cazul

, curtea și gradina din jurul acestora, adică tot ce s-a avut în vedere de părțile convenției de înstrăinare și ca urmare a acesteia a deținut în fapt dobânditorul…";. Or, este de observat că, în afara masurilor reparatorii pe care le-a adoptat, legea fondului funciar a urmărit normalizarea a o serie de situații disfuncționale, printre care și aceea a deținătorilor de terenuri trecute în proprietatea statului că urmare a înstrăinării construcțiilor. Mai este de relevat că, dacă legiuitorul ar fi urmărit acordarea unei suprafețe de teren restrânse, ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv dacă acesta rămâne în proprietatea statului și destinatorul îl poate cumpăra sau închiria, ori dacă se restituie vânzătorului."; De altfel, aceasta problema a făcut și obiectul unui recurs în interesul legii, soluționat de CSJ prin decizia nr. 1/1997, prin care s-a stabilit că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcții, dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii 58/1974 poate fi determinata prin deducerea intenției părților din convenție și din ansamblul probelor administrate. Pârâții mai învederează că suprafețele de teren aferente construcțiilor de autorii lor de la reclamanta au fost determinate de aceasta din urma încă din anul 1981, prin încheierea actului de parcelare de teren. Suprafețele au fost identificate atât prin actul de parcelare de teren, cât și prin contractele de vânzare - cumpărare, că teren aferent construcțiilor și au fost stăpânite de autorii lor și ulterior, de ei, încă de la momentul cumpărării construcțiilor, în mod continuu, nestingheriți și netulburați. D. analiza actelor menționate reiese clar intenția reclamantei care nu a înțeles sa păstreze niciun fel de drept asupra terenurilor aferente construcțiilor vândute, acestea fiindu-le în totalitate predate, și nu le-a contestat niciodată până la momentul promovării acțiunii de fond nici proprietatea și nici posesia acestor terenuri. A se observa în sprijinul celor arătate, adresa din anul 2006, din care reiese că reclamanta le recunoaște atât dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, cât și dreptul de servitute de trecere, dar și răspunsurile la interogatoriu ( întrebarea nr. 12), prin care recunoaște că până la momentul promovării acțiunii nu le-a contestat niciodată dreptul asupra terenurilor aferente construcțiilor, în suprafața de 339 mp și, respectiv 369 mp. În plus fața de cele arătate, pârâții susțin că nulitatea solicitata de reclamanta în ceea ce privește titlurile lor de proprietate nu poate fi reținuta, ea fiind înlăturata și prin coroborarea unor principii fundamentale de drept precum cel al asigurării stabilității circuitului civil, cel al ocrotirii bunei credințe și nu în ultimul rând, cel al validității aparentei în drept. În aceste condiții, aceasta sancțiune nu poate fi aplicata, o soluție contrara încălcând flagrant nu numai dispozițiile legii 18/1991, dar și pe cele ale art. 44 din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, care garantează dreptul lor de proprietate. Nu în ultimul rând ar fi grav înfrânt principiul securității raporturilor juridice, element esențial al preeminentei dreptului așa cum este aceasta statuata prin Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Referitor la acțiunea în revendicare, în primul rând, aplicând și interpretând corect, prin similaritate, la datele spetei dedusa judecații, decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J., dar și principiul securității raporturilor juridice, element al preeminentei dreptului consacrata de

Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pârâții susțin că acțiunea în revendicare promovata de reclamanta este inadmisibila. Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, pârâții beneficiem de un titlu de proprietate valabil asupra terenului în suprafața de 339 mp, și, respectiv, în suprafața de 369 mp, intrat în circuitul civil. Sunt, deci, titularii unui "bun " în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției. Decizia nr. 33/ 2008 statuează în mod cert că în acțiunile în revendicare introduse după apariția legii 10/2001, ( prin similitudine, raportat la speța de fața, OUG 94 / 2000 ), are prioritate aplicarea legii speciale. În acest sens

, în considerentele deciziei se stabilește astfel: "în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea speciala înlătura aplicarea dreptului comun, fără că prin aceasta sa fie nevoie că principiul sa fie incorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturata dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului . Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urma sunt contrare Convenției trebuie sa se facă fără a se aduce atingere drepturilor aparate de Convenție aparținând altor persoane";, iar în dispozitiv se stabilește că prioritatea Convenției " poate fi data în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor civile."; Plecând de la aceste considerații, obligatorii pentru instanțe, conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, pârâții susțin, în principal, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun, motivat de existenta legii speciale, care se aplica prioritar, cu dreptul de acces la justiție în formele prevăzute de acest act normativ. Aceasta soluție ar fi cea corecta având în vedere aceeași decizie nr. 33, în care se arata explicit că: " în consecința, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii 10 / 2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod Civil";. Analizând prin similitudine, cu legea 10/2001, situația de speța, în care este aplicabila că lege de reparație pentru imobile preluate abuziv cultelor religioase, OUG 94/2000, înseamnă că, odată cu apariția acestui act normativ de reparație, reclamanta nu mai are nici un drept de opțiune, ci este obligata a uza de legea speciala, legea generala fiind exclusa în temeiul principiului "specialia generalibus derogant";. Pe fondul acțiunii în revendicare, reținându-se cele expuse anterior, referitor la problema nulității, urmează a se observa că subsemnații suntem cei care justificam titluri de proprietate asupra terenurilor aferente construcțiilor. Așa cum am arătat, reclamanta, prin încheierea contractelor de vânzare - cumpărare s-a desesizat voluntar de proprietatea acestor bunuri, încasând și prețul aferent. Se constata deci, concordanta între titlurile noastre și posesia efectiva a terenurilor. Dacă se adaugă la acest aspect, buna credința a pârâților și respectarea legii în temeiul căreia au dobândit dreptul de proprietate, dar și aplicarea aceluiași principiu al securității raporturilor juridice menționat mai sus, acțiunea în revendicare urmează a fi respinsa, dându-se preferința dreptului nostru de proprietate. Nu în ultimul rând, în situația în care se vor înlătura argumentele noastre, prezentate mai sus, va solicitam sa aveți în vedere următoarele: așa cum am arătat, prin "actul de parcelare de teren, de împărțire pe apartamente și contract de vânzare cumpărare de apartament"; autentificat sub nr. 1039/1981, imobilul aparținând reclamantei, constând în construcții și teren în suprafața totala de 2877 mp a fost dezmembrat în patru imobile distincte, trei dintre ele fiind ulterior înstrăinate de reclamanta. Acest act, cât și cele ulterioare au fost înscrise în cartea funciară.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la termenul din_ (f. 283-287), pârâtul C. județean B. -N. a solicitat respingerea acțiunii civile formulate de către F.

C. E. din R. . În motivare se arată că, prin sentința civilă nr. 797/2010, pronunțată de Judecătoria Bistrița, în Dosar nr._, s-a admis acțiunea precizată formulată de către F. C. E. din R., în contradictoriu cu I. prefectului- județul B. -N., C. J. B. -N., M. B., prin primar, L. F., M. I.

A., P. R. și, prin urmare, s-a dispus anularea deciziei nr.255/_ privind trecerea în proprietatea statului a terenului aferent construcțiilor înstrăinate numiților Pieptănar D. și

ia și a deciziei de trecere în proprietatea statului a terenului aferent construcțiilor
înstrăinate numiților M. I. și M. M., anularea în parte a Deciziei nr. 9/_ a C. ui J. B. -N., poziția 18, M. I. și M. M., reducând suprafața atribuită în proprietate de la 339 mp la 100 mp și Deciziei nr. 30/_, poziția 10, Pieptănar D. și Pieptănar A. ia reducând suprafața atribuită în proprietate de la 369 mp la 100 mp, rectificarea înscrierii în cartea funciară nr. 5124 B., prin reducerea suprafeței atribuite în proprietate numiților M. I. și M. M. de la 339 la 100 mp și reducerea suprafeței atribuite în proprietate de la 369 la 100 mp numiților Pieptănar D. și A. ia și revenirea la vechea situație de carte funciară. Prin decizia civilă nr. 135/R/2010 pronunțată de Tribunalul
-N., Secția civilă, în Dosar nr._, se admit recursurile declarate de către pârâții

M. B., prin primar, L. F., M. I. A., P. R. împotriva sentinței civile nr. 797/2010, pronunțată de Judecătoria Bistrița, la data de 11 februarie 2010, casează, în tot, hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei B. . În considerentele acestei decizii se statuează următoarele: " Cu ocazia rejudecării instanța va pune în discuția contradictorie a părților obiectul concret al acțiunii, va stabili obiectul ținând seama de cuprinsul acțiunii introductive, modificatoare și completatoare, de apărările formulate de fiecare din părți în fata instanței de fond. Se vor analiza excepțiile invocate (a prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei de interes și a lipsei calității procesuale active) urmând ca, în funcție de modul de soluționare a acestora, prima instanță să examineze, sau nu, fondul cauzei ținând seama de argumentele tuturor părților. Prin Notele de ședință depuse la termenul din data de_, F. C. E. din R., în calitate de reclamantă și-a precizat caracterul nulității actelor de preluare la stat a terenului în cauză și al actelor ulterioare efectuate asupra terenurilor respective, după cum urmează: nulitatea absolută a Deciziei nr. 255/_, emisă de C. P. ular al M. ui B. ; Deciziei nr. 30/1992 emisă de Prefectul J. B. -N., parțial; Deciziei nr. 9/_, emisă de C. J. B.

-N., parțial, și acțiune în revendicare privind suprafața de 239 mp de la pârâta L. F. (moștenitoarea lui Pieptănar D. și Pieptănar A. ia și suprafața de 239 mp de la pârâții M.

I. A. și P. R. (moștenitorii lui M. I. și M. M. ). Cu privire la capătul de cerere privind nulitatea absolută a actelor administrative menționate mai sus ,s-au invocat în cauză, de către pârâți excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei interesului și a calității procesuale active a reclamantei. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, pârâtul invocă prevederile OUG nr. 184/12 decembrie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și a Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, art. VI ,alin.3, potrivit cărora "actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 94/2000 ,aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 201/2002 ,sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării "și prevederile alin.4";. Prin derogare de la dreptul comun ,indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgentă. Referitor la excepția lipsei interesului reclamantei și a calității procesuale active pentru formularea unor capete de cerere, de constatare a nulității absolute a actelor administrative menționate, pârâtul învederează instanței că reclamanta F.

C. E. din R., nu a formulat o Notificare pentru imobilele la care se refera aceste acte administrative, în temeiul art. l, alin 1 și alin.5 din OUG nr. 94/2000. Astfel, potrivit prevederilor art. l alin. l din OUG nr. 94/2000 " imobilele care au aparținut cultelor religioase din R. și au fost preluate în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, de statul roman altele decât lăcașele de cult, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgentă. De asemenea, prevederile alin.5 ale art. l din OUG nr. 94/2000, prevăd următoarele

:" În toate cazurile cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la art. l se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanță de urgentă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare. Reclamanta a depus doar o cerere nr.45/_, la Primăria municipiului B., înregistrată sub nr. 35393/_ prin care solicită retrocedarea

suprafeței de teren de 1248 mp, care a aparținut Sinagogii din anul 1981,respectiv 1988, care

,insă, pe de o parte ,nu are atribuții stabilite prin OUG nr.94/2002 în soluționarea notificărilor care privesc bunuri care au aparținut cultelor religioase ,iar pe de altă parte, nu a fost formulată în termenul legal prevăzut de legea specială. Pe fond, acțiunea reclamantei privind revendicarea imobilului teren în suprafață de 239 mp, atribuită lui M. I. și M. M. prin Decizia nr. 9/_, emisă de către C. J. B. -N., este inadmisibilă tocmai pornind de la calitatea pe care o are reclamanta, respectiv acea de cult religios, imobilele care au aparținut cultelor religioase putând fi solicitate numai în condițiile și în termenul prevăzut de către OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din R. . Aceeași concluzie se desprinde și din prevederile art.6, alin.2 ale Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit cărora :" bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesori acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Or, în speță, ne aflăm în situația în care există o lege specială de reparație, respectiv O.U.G nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002.

În drept s-au invocat prevederile art. 1 alin. l și alin.5 din O.U.G nr. 94/2000, art.6 din Legea nr. 213/1998, art.137 din Codul de procedură civilă.

Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la termenul_ (f. 288-289), pârâții

M. B., prin P., și S. R., au solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii precizate. În motivare se arată că reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a trei decizii de atribuire în proprietate a unei suprafețe de teren, respectiv de trecere în proprietatea statului a unei suprafețe de teren, radierea înscrierilor făcute în cartea funciară în baza acestor decizii, revenirea la vechea situație de C.F., ieșirea din indiviziune față de pârâți cu suprafețele revendicate din nr. top. 392/1, 393/1, 394/1 și întabularea dreptului de proprietate asupra terenurilor menționate. Regimul juridic al terenului în litigiu este, fără dubiu, reglementat de prevederile O.U.G. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R. . Însă, după cum arată chiar petenta, aceasta nu a formulat o cerere de revendicare în temeiul legii speciale. Nedepunerea unei cereri în temeiul O.U.G. 94/2000 de către reclamantă, face prezenta acțiune neîntemeiată și fără finalitate. Scopul urmărit de către reclamantă prin promovarea prezentei acțiuni este restituirea suprafețelor de teren aferente unor imobile construcții, atribuite legal pârâților. Or, așa cum s-a arătat deja, procedura de urmat ar fi trebuit să fi fost ceva prevăzută de către O.U.G. 94/2000. Pârâții au dobândit în mod legal dreptul de proprietate asupra terenului aferent apartamentelor cumpărate, și au întabulat acest drept în cartea funciară, intrând în circuitul civil și devenind opozabil erga omnes. În temeiul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în anul 1981, respectiv 1988 de către reclamantă, pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra a trei apartamente, terenul trecând în proprietatea S. ui român, conform prevederilor legale în vigoare la acea data. Ulterior, în temeiul prevederilor speciale ale art. 35 din Legea nr. 18/1991 ( forma în vigoare la acea dată ), pârâții au dobândit și dreptul de proprietate asupra unei cote de teren aferentă construcțiilor dobândite anterior. Prin acțiunea formulată, reclamanta nici nu arată care este în concret motivul de nulitate al deciziilor de atribuire, ci doar indică generic prevederile art. III din Legea nr. 169/1997. Pârâții mai arată că, pe rolul Judecătoriei B. a fost înregistrat dosarul civil nr._ având ca obiect anulare act (acțiune similară cu cea obiect al prezentului dosar), acțiunea fiind promovată tot de către reclamantă. Prin sentința civilă nr. 8925/2012 cererea de chemare în judecată a fost respinsă, constatându-se lipsa de interes și lipsa calității procesuale active a reclamantei.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probelor administrate și a temeiurilor juridice aplicabile, instanța de rejudecare a reținut următoarele :

Acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată (f. 98-99) este o acțiune în nulitatea absolută a actelor de preluare abuzivă a imobilelor din litigiu, de către S. R., în sensul în care, se invocă nulitatea absolută a deciziilor nr. 255/_, emise de fostul Consiliu P. ular de Stat, nr. 30/1992, emise de Prefectul județului B. -N. și nr. 9/_, emisă de C.

J. B. -N., și respectiv în restituirea suprafețelor de câte 239mp de la pârâta L. F., moștenitoare după defuncții Pieptănar D. și A. ia, respectiv de 239 mp de la pârâții M.

I. A. și P. R., moștenitori ai defuncților M. I. și M., în temeiul art. 480 și urm. Cod civil vechi (f. 51-53), imobile înscrise inițial în CF vechi 224 B., nr. top. 392,_ 4 B., CF vechi 5124 B., 55134 B., CF vechi 5124/I B., 55134-C1-U3 B., CF vechi 5124/II B., 55134-C1-U2 B., 5124/III B., 55134-C1-U1 B., CF vechi 5124/IV B., 55134-C1-U4 B., fiind primită ca atare de instanță (înch. f. 98-99, 122- 123), astfel încât, prioritar, se impune a fi clarificat aspectul legat de legea aplicabilă în cauză, având în vedere temeiurile de fapt și de drept invocate de reclamantă. D. acest punct de vedere, este unanim admis în doctrină și practică, principiul potrivit căruia instanța, în dezlegarea raporturilor juridice dintre părți, nu este "ținută"; de temeiul de drept invocat de parte, fiind obligată în baza art. 129 și urm. Cod proc. civilă, să lămurească situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile o invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, fiind în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, care ar duce la clarificarea adevăratelor raporturi dintre părți, în sensul în care "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale"; (art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă).

Or, în cauză, restituirea imobilelor de natura celor solicitate de reclamantă a făcut și face obiectul unei reglementări speciale prevăzute de dispozițiile OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată și modificată prin OUG 184/2002, pentru modificarea și completarea Legii 10/2001 și OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R.

, aprobată cu modificări de Legea 48/2004, care instituie o procedură obligatorie în atingerea scopului urmărit, conform art. 1, alin. 1, 5 din OUG 94/2000, precum și un termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, prin derogare de la dreptul comun și indiferent de cauza de nulitate, procedură care nu contravine și nu intră în conflict nici cu normele interne de drept comun și nici cu normele europene incidente în materie. Altfel spus, nu poate fi ignorată norma specială în favoarea normei generale care constituie dreptul comun în materie, întrucât în situația în care s-ar admite o atare ipoteză, s-ar încălca flagrant principiul potrivit căruia legea specială derogă de la dreptul comun în materie și se aplică cu prioritate față de acesta din urmă, respectiv specialia generalibus derogant. În aceeași ordine de idei, reținând că prin aplicarea legii speciale în cauză nu se îngrădește liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil, și nu în ultimul rând împrejurarea că nimeni nu este scutit de necunoașterea legii - nemo censetur ignorare legem, este în afara oricărei discuții faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și anume dispozițiile OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată și modificată prin OUG 184/2002, pentru modificarea și completarea Legii 10/2001 și OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată cu modificări de Legea 48/2004.

D. această perspectivă, instanța de fond a analizat punctual excepțiile invocate.

În ce privește prescripția dreptul la acțiune al reclamantei F. C. E. din

R. privind constatarea nulității deciziilor nr. 255/_, emise de fostul Consiliu P. ular de Stat, nr. 30/1992, emise de Prefectul județului B. -N. și nr. 9/_, emisă de C.

J. B. -N., s-au reținut următoarele aspecte.

Acțiunea în constatarea nulității unor acte de înstrăinare a acestor tipuri de bunuri, indiferent de cauza de nulitate, este supusă termenului special de prescripție prevăzut de dispozițiile OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată și modificată prin OUG 184/2002, pentru modificarea și completarea Legii 10/2001 și OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată cu modificări de Legea 48/2004, prin actele normative menționate mai sus, a fost instituit un termen de prescripție special, prelungit

succesiv. Termenul inițial de 6 luni era instituit de OUG 184/2002 și expira la data de _

. Prin legea 48/2004 a fost acordat un nou termen de 6 luni care a expirat la data de_ . Prin art. III al titlului II din Legea 247/2005 a fost acordat un nou termen de prescripție, calculat de la data intrării în vigoare a acestui act normativ. Cu privire la acest ultim text de lege invocat, Curtea Constituțională (prin Decizia nr. 1352/2008), a stabilit că: " în aplicarea acestor dispoziții, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată în Cazul < Brumărescu contra R. iei>, 1999, a statuat că < Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului convenției, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care susține, între altele, că soluția definitivă a oricărui litigiu nu trebuie repusă în cauză>. Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile și în privința prevederilor art. III din titlul II al Legii 247/2005 întrucât stabilesc un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, deși prin reglementari anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice și conceptului de proces echitabil. Cu alte cuvinte, neconstituționalitatea dispoziției legale în discuție se referă tocmai la instituirea unui nou termen de prescripție, considerând că pentru aceste acțiuni urmează să se aplice termenul de prescripție stabilit prin actele normative anterioare - OUG 184/2002, aprobată cu modificări prin Legea 48/2004, termen care a expirat la data de_ . În consecință, indiferent de cauza de nulitate, acțiunea în constatarea nulității actelor de înstrăinare a unor bunuri ce fac obiectul OUG 94/2000 se prescrie după împlinirea termenului arătat mai sus, atrăgând stingerea dreptului său subiectiv la acțiune pentru constatarea nulității actelor de înstrăinare, după împlinirea acestuia, astfel că acțiunea reclamantei este prescrisă, aceasta fiind formulată după data de_ .

În ceea ce privește excepțiile lipsei interesului și, respectiv a calității procesuale active a reclamantei, una dintre condițiile de exercițiu ale acțiunii civile este calitatea procesuală, ce presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titulară al dreptului în raportul juridic dedus judecății - calitate procesuală activă, și pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în baza aceluiași raport juridic - calitate procesuală pasivă, instanța fiind obligată să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raport de drept material dedus judecății. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Interesul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerințe: să fie legitim, juridic, născut și actual, personal și direct. Astfel, interesul trebuie să fie în legătură cu pretenția formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea judecății este obligatorie, dar în același timp trebuie să fie și actual, deci să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune sau chiar o componentă a acestuia, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, excepții de fond, peremptorii și absolute. În speță, ca o consecință a prescripției invocate și analizate de instanță anterior, aceasta constată și intervenția lipsei interesului și a calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii în constatarea nulității actelor indicate în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată. Astfel, scopul promovării de către reclamantă a acțiunii pendinte este recuperarea imobilelor ce au făcut obiectul actelor juridice pentru care se solicita constatarea nulității. Or, procedura de restituire, în natură sau prin echivalent a acestor imobile, este cea prevăzută de OUG 94/2000. Devreme ce reclamanta nu a depus nicio notificare în termenul legal, care a expirat la data de_, conform art. II al titlului II din Legea 247/2005, în scopul obținerii de reparații pentru bunurile preluate abuziv de stat, orice nulitate a actelor de înstrăinare a imobilelor în discuție nu îi conferă niciun interes în promovarea unei astfel de acțiuni, întrucât nu atrage niciun folos practic prin admiterea ei. D. aceasta perspectivă, instanța constată lipsa interesului

reclamantei, ca și condiție de exercitare a oricărei acțiuni civile, în formularea acțiunii în constatarea nulității.

Referitor la condiția interesului este și cea a calității procesuale active, în sensul că se recunoaște o asemenea calitate în declanșarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. III din Legea 169/1997, oricărei persoane care justifică un interes legitim. Lipsa interesului atrage, fără îndoială și lipsa calității procesuale active a reclamantei în acțiunea formulată.

Așa fiind, în baza textelor legale mai sus menționate, instanța de fond a admis excepțiile invocate, în sensul în care a constatat ca fiind prescris dreptul la acțiune al reclamantei F. C. E. din R. în ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității deciziilor nr. 225/_, emise de fostul Consiliu P. ular de Stat, nr. 30/1992, emise de Prefectul județului B. -N., în parte, și nr. 9/_, emisă de C. J.

B. -N., în parte, și a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta F. C. E. din R., modificată și extinsă, pentru lipsa interesului, respectiv a calității procesuale active a acesteia, având ca obiect acțiune în revendicare.

În virtutea art. 274 Cod procedură civilă și a raționamentului juridic prezentat mai sus, reclamanta a fost obligată să achite pârâților L. F., M. I. A. și P. R. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.193,59 lei, justificate prin înscrisurile depuse la filele 238-247.

Împotriva sentinței expuse a declarat recurs, în termen legal, reclamanta F.

C. E. D. R., solicitând admiterea acestuia și, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se pronunța asupra fondului cauzei, iar în subsidiar, casarea hotărârii atacate, rejudecarea pe fond a acesteia și admiterea acțiunii introductive precizate și completate, pentru următoarele motive:

Este adevărat că reclamanta a solicitat anularea celor 3 decizii analizate de instanța de fond, însă acestea sunt total diferite, cum diferite sunt și motivele pentru care s-a solicitat constatarea nulității lor. De asemenea, observă faptul că cel puțin Decizia 255/_ nu poate fi încadrat în dispozițiile art. 6 alin.2 din OUG 94/2000, neconstituind un "act de înstrăinare", ci constituie însăși titlul de preluare a statului. Astfel, potrivit art. "Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune prevăzut la art. 41 alin.

(2) (actual 6 alin.2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea jir. 501/2002, cu modificările și completările ulterioare, se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi". Ori alin 2 al art. 6 face referire la "actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență ", iar titlul de preluare al statului nu poate fi considerat act de înstrăinare. Astfel, prin Decizia 255/_ s-a preluat de către S. R., fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, imobilele terenuri de 269 mp respectiv 339 mp, înscrise în CF 5124

B. (sub B7 respectiv B10) aferente apartamentelor nr.I și II înscrise în aceeași coală de CF. Această decizie constituie titlul statului și în baza art.30 alin.2 din Legea 58/1974 coroborat cu art. 12 din Constituția R. iei în vigoare în 1974, am solicitat a se constata nulitatea acestuia. In ce privește Deciziile nr.30/1992 și nr.9/_ emise de Prefectul J.

B. -N., acestea au fost emise tocmai în aplicarea legilor de retrocedare, mai precis au ca obiect atribuirea terenurilor respective în temeiul art.36 din Legea 18/1991, însă cu încălcarea flagrantă a acestui text de lege. Fiind vorba de atribuirea pe cale administrativă (în aplicarea legii 18/1991) a terenului avut în folosință și nu de o "înstrăinare ", nici aceste decizii administrative nu au calitatea de acte de înstrăinare în sensul art.6 alin.2 din OUG 94/2000, avut în vedere de instanța de fond. Oricum, având în vedere nu numai succesiunea în timp a acestor acte, dar și temeiurile diferite precum și succesiunea logico- juridică a efectelor (în sensul că prima decizie de preluare la stat este cauza celorlalte două),

considerăm că instanța de fond trebuia să le analizeze separat, prin prisma motivelor diferite de nulitate invocate pentru fiecare categorie în parte. Sintagma "indiferent de cauza de nulitate" nefiind aplicabilă în cauză, atâta timp cât aceste acte administrative nu pot fi considerate acte de înstrăinare în sensul avut în vedere de legiuitor. Mai învederează și aspectul că atribuirea terenurilor către pârâții intimați, prin Deciziile 30/_ și 9/_ ale

P. J. B. -N. s-a făcut în mod gratuit (și nelegal, pe deasupra), iar subscrisa am fost deposedată nelegal și rară o dreaptă și prealabilă despăgubire. Astfel, în timp ce pârâții tind să păstreze un avantaj gratuit, subscrisa încercăm să recuperăm o pagubă (certat de dam no vitando). Sub acest aspect, apreciază că nulitatea actelor administrative invocate nu este supusă prescripției speciale prev. de art.III din Titlul II al Legii 247/2005 raportat la art.6 al in. 2. Pe de altă parte, consideră că nici principiul securității raporturilor juridice invocat de către instanță nu este de natură a înlătura cauzele de nulitate absolută invederate pentru fiecare din cele 3 decizii. Prin Deciziile 30/_ și 9/_ emise de Prefectura J. B.

-N., în temeiul art.35 (actual 36) din Legea 18/1991, li s-au atribuit pârâților proprietari ai apartamentelor II și III, suprafețele de 369 mp pentru soții Pieptănar, respectiv 339 mp soților

M. (înscrise sub Bll și B13 în CF 5124 B. ), așa cum reiese din anexele la cele două decizii (existente la dosarul cauzei), deși suprafața asupra cărora se putea atribui dreptul de proprietate era potrivit art. 35 din Legea 18/1991 cea avută (primită) în folosință pe durata existenței construcțiilor, adică 100 mp pentru fiecare apartament. Astfel, atribuirea nelegală, cu încălcarea unei norme imperative, de ordine publică nu poate fi acoperită nici de dispozițiile legilor de atribuire, în speță OUG 94/2000 (art.III din Titlul II al Legii 247/2005"raportat la art.6 alin.2) și nici de principiul securității raporturilor juridice (art.6 din CEDO). Astfel, pârâții aveau în folosință (de la momentul cumpărării construcțiilor apartamente) cîte 100 mp fiecare, ori prin deciziile atacate li s-a atribuit suprafețele de 369 mp, respectiv 339 mp, în condițiile în care art.36 alin.3 (fost 35 alin.3) prevedea expres: "Terenurile atribuite în folosință pe durata existenței construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului și localităților urbane și rurale, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor. " In consecință, tot ce depășește suprafața deținută cu titlu de folosință de proprietarii celor două apartamente, este atribuit în mod nelegal, iar sancțiunea este nulitatea absolută prev. de art.III din Legea 169/1997, modificată. Ca urmare, cele două decizii de atribuire, nr. 30/_ și 9/_, sunt nule parțial în ce privește suprafețele care exced celei de 100 mp, adică 269 mp respectiv 239 mp.

Admisibilitatea acțiunii de drept comun (în revendicare) privind bunurile preluate de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 formulată după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 a fost pe larg analizată în Decizia 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii. Mare parte din argumentele prezentate cu privire la Legea 10/2001 ca și lege specială, sunt aplicabile și în cazul OUG 94/2000, motiv pentru care am și folosit aceste argumente la fondul cauzei pentru a motiva admisibilitatea cererii noastre introductive. De asemenea, argumentele deciziei în interesul legii sus amintite au relevanță, față de principiul securității raporturilor juridice invocat de instanța de fond în considerente, motiv pentru care le prezintă în continuare. In sus amintita decizie, I. apreciază că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. " Însă așa cum arăta Curtea Europeană a Drepturilor Omului "pentru ca atenuarea vechilor atingeri sa nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui ^sa permita sa se tina cont de circumstanțele particulare din fiecare cauza, pentru ca persoanele care au dobândit cu buna-credinta sa nu fie aduse sa suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37, Raicu c/a R. iei).În alte cauze Curtea Europeana a considerat ca "în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în

revendicare imobiliara si restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de catre stat a unui bun al altuia unor terți de buna-credinta, chiar daca aceasta este anterioara confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțita de lipsa totala de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinata cu absenta totala a unei despăgubiri, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1" (Cauza Rateanu contra R. iei - paragraful 23). Pentru a retine existența unui bun în sensul Convenției, Curtea a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres ca persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul si le-a însușit iară titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicita și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Paduraru contra R. iei, paragraful 84). Se mai arată în Decizia 33/2008 a I. că "instanța europeana a stabilit ca exigentele art. 1 din Protocolul nr. 1 si principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât si în cel al cumpărătorului de buna-credinta." Amintește că imobilele terenuri, nu numai ca nu au fost vândute de S. R. unor cumpărători de bună-credință, dar au fost atribuite, cu titlu gratuit si cu încălcarea legilor de retrocedare (art.36 din Legea 18/1991) care exclude buna-credință a beneficiarilor pârâți intimați. Ca urmare, înalta Curte dispune că "Nu se poate aprecia ca existenta Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, caci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune sa se poată prevala la rândul sau de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional si trebuie sa i se asigure accesul la justiție. Este însa necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsura legea interna intra în conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului si daca admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când exista neconcordante între legea interna si Convenție, trebuie sa se verifice pe fond daca si pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul sau, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranța legitima în același sens, dedusa din dispozițiile legi: speciale, unita cu o jurisprudenta constanta pe acest aspect -, daca acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de buna-credinta poate fi admisa fara despăgubirea terțului la valoarea actuala de circulație a imobilului etc. " Așa cum s-a arătat la fondul cauzei: nu există nici o hotărâre judecătorească definitivă care să recunoască dreptul de proprietate al pârâților intimați. Dreptul pârâților are la bază un act administrativ (ordinul prefectului de atribuire a terenului), nesupus nici unui control judecătoresc și nicidecum în opozabilitate cu subscrisa. Ca urmare pe de o parte se poate conchide că pârâții nu beneficiază de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, iar anularea deciziei de atribuire nu aduce cu nimic atingere securității raporturilor juridice, în sensul celor statornicite de instanța europeană și de Î. .

prin comparație, reclamanta recurentă nu a solicitat a i se atribui un nou drept, ci a solicitat "recunoașterea explicita și retroactivă a vechiului drept", de care a fost deposedată în mod arbitrar și nelegal. Reamintește aici principiul certat xde damno vitando, potrivit căruia trebuie protejat cel care încearcă să recupereze o pagubă, față de cel care tinde să păstreze un avantaj gratuit. Așa cum reține și instanța de fond, "unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, ca o soluție definitiva a oricărui litigiu nu trebuie rediscutata (Cauza Brumărescu c/a R. iei, paragraful 61) ". Apoi tot I. arată că "D. cauza inconsecventei si deficientelor legislative, precum si a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele parti sa se poată prevala de existenta unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. "

Dar așa cum a arătat, cu privire la aceste terenuri obiect al acțiunii nu există nici o soluție definitivă anterior prezentului dosar. Nici o instanță judecătorească nu s-a pronunțat

atât asupra dreptului reclamantei, dar nici asupra legalității dreptului pârâților (se referă la atribuirea nelegală la ordinul prefectului). Ca urmare, prin admiterea cererii în revendicare nu aduce nici o atingere principiului stabilității raporturilor juridice. Dealtfel, această orientare a practicii judiciare a fost reconfirmată prin recenta Decizie 1108/_ pronunțată în recurs de Secția I civilă a înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acțiune în revendicare. Astfel, înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că doar în câteva situații pot fi soluționate favorabil cererile de restituire întemeiate pe dreptul comun sau pe alte acte normative anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și anume: când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția Legii nr. 10/2001, iar persoana îndreptățită nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile legii speciale (art. 46); când imobilul a cărui retrocedare se solicită nu este deținut de una din entitățile menționate în art. 21 din lege (regie autonomă, societate sau companie națională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice este acționar majoritar, organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public); în cazul preluărilor prin expropriere, în situația particulară prevăzută de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994. Este clar că ne găsim în cazul al doilea de mai sus, deoarece imobilele terenuri revendicate se află în posesia unor persoane fizice, acțiunea în revendicare fiind admisibilă în raport cu legea specială (OUG 94/2000) de care reclamanta recurentă nu a uzat.

Întrucât excepțiile analizate (și admise) au fost unite cu fondul cauzei a solicitat în principal casarea cu trimitere, pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei, însă dacă se va aprecia că excepțiile admise de instanța de fond sunt neîntemeiate și instanța de recurs poate soluționa cauza în rejudecare, solicită admiterea cererii introductive astfel cum a fost precizată și în consecință: Să se constate nevalabilitatea titlului de trecere în proprietatea statului în ce privește suprafețele de 269 mp respectiv 339 mp, înscrise în CF 5124 B. (sub B7 respectiv B10) aferente apartamentelor nr.I și II înscrise în aceeași coală de CF, pentru lipsa unei despăgubiri prealabile, în baza art.30 alin.2 din Legea 58/1974 coroborat cu art. 12 din Constituția R. iei în vigoare în 1974 și cu art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. (decizia 255/_ a C. ui P. ular al M. ui B. ). Să se constate nulitatea absolută parțială a Deciziilor 30/_ și 9/_ emise de Prefectura J. B. -N. privind atribuirea în proprietate a suprafețelor de 269 mp (din 369 mp) către Pieptănar D. și Pieptănar A. ia și a suprafeței de 239 mp (din totalul atribuit de 339 mp) către M. I. și M.

M., raportat la disp.art.36 (fostul art.35) din Legea 18/1991, modificată. Să fie obligați pârâții să îi recunoască dreptul de proprietate asupra suprafețelor sus indicate de 269 mp respectiv 239 mp înscrise în CF 5124 B. nr. topo 392/1, 393/1 și 394/1, identificate de expert Talpoș M. prin expertiza efectuată la dosar și potrivit Planului de situație din expertiza. Să se dispună rectificarea cărții funciare în sensul radierii înscrierilor de sub B7- B16 din CF 5124 B., potrivit capetelor de cerere sus indicate. Cât privește acțiunea în revendicare, aceasta are ca obiect suprafețele de: 269 mp, de la pârâta L. F. (moștenitoarea lui Pieptănar D. și Pieptănar A. ia) și 239 mp, de la pârâții M. I. A. și

P. R. (moștenitorii lui M. I. și M. M. ), suprafețe care se află în folosința acestor pârâți. Prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză de exp. Talpoș M., s-a constatat că o dată cu înscrierea în cartea funciară a actul intitulat "Act de parcelare de teren, de împărțire pe apartamente și contract de vânzare cumpărare de apartament" autentificat sub nr. 1039/_ de Notariatul de Stat J. B. -N., s-a cenzurat acest act și s-a înscris greșit, în sensul că deși schița de dezmembrare prevedea formarea a 4 loturi distincte, printre care și cele două loturi de J369 respectiv 339 mp aferente apartamentelor I și II, prin înscrierea greșită în CF s-a perpetuat o stare de indiviziune a acestor două loturi (punctele 7,8, 9, 10 din concluziile raportului de expertiză). In același timp expertul constată că (pct. 10 din expertiză) "In fapt, fiecare din cele trei apartamente avea poziționat terenul aferent în proximitatea construcției, respectiv în fața construcției, pe latura care asigură accesul în apartament, fiind bine delimitate parcelele de 369 mp, 339 mp și 540 mp. " Astfel, acțiunea în revendicare, îndreptată împotriva posesorilor celor două loturi de 369mp (pentru 269mp) și 339 mp (pentru 239 mp) nu afectează cu nimic drepturile proprietarilor parcelei de 540 mp

(L. I., Bere M. -D., L. D. C. și L. Lavinia, indicați de expert în raportul de expertiză și pentru care s-a respins introducerea în cauză), atâta timp cât dreptul acestora este stabilit clar pe cote părți iar folosința este foarte bine delimitată pe limitele prezentate în Planul de situație a terenului revendicat de reclamantă - parte integrantă din expertiza efectuată în cauză. Dealtfel, potrivit art. 643 din Noul Cod Civil "Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare. " Iar potrivit art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, "dispozițiile art. 643 alin. (I) și (2) din Codul civil se aplică și în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil". Sub acest aspect, acțiunea în revendicare este admisibilă în raport cu pârâții din prezenta cauză și fără introducerea în cauză a proprietarilor tabulari ai suprafeței de 540 mp, care completează (pe lângă cele 2 parcele vizate de subscrisa) suprafața de 1.248 mp a topograficelor 392/1, 393/1 și 394/1.

In drept invocă art.299 și urm., art.312 C

Intimatul pârât C. J. B. -N. a formulat întâmpinare (f.19-23) prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către F. C. E. din R., ca neîntemeiat, pentru următoarele motive. In pronunțarea sentinței atacate instanța de fond, in mod corect, a pornit de la reglementarea specială in materie cu privire la restituirea imobilelor de natura celor solicitate de către reclamantă, respectiv de la prevederile OUG nr.94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată cu modificări prin Legea nr.501/2002, care instituie o procedură obligatorie pentru solicitarea acestor imobile, prin dispozițiile art.l, alin.l si 5 din această ordonanță. Astfel, potrivit prevederilor art.l, alin.l din OUG nr.94/2000" imobilele care au aparținut cultelor religioase din R. si au fost preluate in mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de alte persoane juridice in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcasele de cult, compuse din construcții împreună cu terenul aferent, existente in natură, se retrocedează foștilor proprietari, in condițiile prezentei ordonanțe de urgentă. De asemenea, in conformitate cu prevederile art.1, alin.5 din OUG nr.94/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.501/2002," in toate cazurile, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin.l se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de prezenta ordonanță de urgentă, in termen de 6 luni de la data intrării in vigoare a legii de aprobare a acesteia". In concluzie, in condițiile existentei unei reglementări speciale de restituire a unor imobile este foarte clar că se aplică cu prioritate aceste prevederi fată de dreptul comun in materie, in speță, acțiunea de constatare a nulității unor acte administrative si acțiunea in revendicare formulate de către reclamanta F. C. E. din R. . Mergând mai departe cu raționamentul, in aceeași logică a aplicării cu prioritate a dispozițiilor OUG nr.94/2000, arătăm prevederile art.6, alin.2 din această ordonanță, potrivit cărora" actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgentă sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării". Iar in conformitate cu prevederile art.VI alin.4 din OUG nr. 184/2002 " prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie in termen de 6 luni de la data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgentă, termen care a fost prelungit cu încă 6 luni prin Legea nr.48/2004, de aprobare a OUG nr. 184/2002. Contrar celor afirmate in motivarea recursului de către recurenta F. C. E. din R., susținem că Decizia nr.9/_ . de atribuire a terenului in suprafață de 239 mp paraților M. I. si M. M., emisă de C. J.

-N., si ne referim strict la acest act administrativ, raportat la care avem calitatea de pârât in cauză, este un act de instrăinare si, prin urmare, ii sunt aplicabile toate prevederile legale la care am făcut trimitere mai sus, întrucât acest teren preluat in proprietatea statului ca urmare a vânzării imobilului construcție nu se mai regăsește in proprietatea statului si administratrea Primăriei municipiului B., ci in proprietatea paraților M. I. si M. M., cu titlu de atribuire. Astfel că, in mod corect, s-a reținut de către instanța de fond, că dreptul la acțiune, indiferent de cauza de nulitate, a acestui act administrativ, este prescris. Referitor
la excepția lipsei interesului si respectiv a calității procesuale active a reclamantei este evident că, in condițiile in care nu s-a depus o notificare pentru solicitarea imobilelor in conformitate cu procedura si termenul prevăzut de OUG nr.94/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr.501/2002, nici acțiunea in anulare parțială a Deciziei nr.9/_ nu are finalitate, scopul urmărit prin această acțiune fiind, dealtfel, acela de a obține imobilul teren care face obiectul deciziei administrative de atribuire.
Cât privește fondul cauzei si anume acțiunea precizată de reclamantă in rejudecarea cauzei de revendicare a imobilului teren in suprafață de 239 mp, care face obiectul Deciziei nr.9/_ a C. ui J. B. -N., deci o acțiune pe dreptul comun, avănd in vedere calitatea reclamantei, de cult religios si existenta unei reglementări speciale prin care se dobândesc bunurile care au aparținut cultelor religioase, respectiv OUG nr.94/2000, consideră că este inadmisibilă. In motivarea recursului se invocă de către reclamanta recurentă, Decizia nr.33/2008 a înaltei Curți de Casație si Justiție cu privire la admisibilitatea sau nu a unei acțiunii in revendicare pe dreptul comun in condițiile existentei unei reglementari speciale, incercându-se justificarea de către reclamantă a acestei căi de dobândire a bunurilor, ca o consecință directă a faptului că nu s-a depus Notificare la Comisia Specială de retrocedare, in conformitate cu prevederile speciale in materie, acțiunea inițială a reclamantei fiind una in constatare a nulității unor acte administrative, urmărindu-se dobândirea imobilului teren si fiind introdusă la Judecătoria Bistrița de abia in anul 2008. In acest sens dispozițiile art.6, alin.3 din OUG nr.94/2000 sunt concludente in ceea ce privește procedura de retrocedare prevăzută ordonanță, care, in situația promovării unor acțiuni in justiție se suspendă, din aceste prevederi legale rezultând clar obligativitatea acestei proceduri de dobândire a bunurilor de către cultele religioase, reclamanta neputând face excepție avănd in vedere calitatea ei de cult religios. La fel de concludente sunt si prevederile art.6, alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia potrivit cărora" Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor leai speciale de reparație". Pe de altă parte, Decizia nr.33/2008 a înaltei Curți de Casație si Justiție se referă la admisibilitatea sau nu a acțiunii de drept comun privind bunurile preluate de către stat in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001, referindu-se strict la aceste prevederi si nu la OUG 94/2000, dispozițiile acestei decizii neputând fi extinse asupra unei cauze care nu intră sub incidența prevederilor Legii nr.10/2001. Dealtfel, in această decizie, se retine, in concluzie, că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil, apreciindu-se că numai acele persoane care independent de voința lor nu au putut urma procedura administrativă prevăzută de legea specială, au deschisă calea acțiunii in revendicare /retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință si cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași, deci condiționat de îndeplinirea unor condiții, care se impun a fi verificate de către instanță.
In drept s-au invocat prevederile art.312 din Codul de procedură civilă, dispozițiile UOG nr. 94/2000, OUG nr. 184/2002, Legea nr.48/2004, Legea nr.213/1998.
Intimata pârâta L. F., prin reprezentantul său ales, a formulat concluzii scrise (f.42-43) prin care a solicitat respingerea recursului formulat ca fiind nefondat si netemeinic si sa se mențină ca fiind temeinica si legala sentința pronunțata de instanța de fond, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata, reprezentând onorar de avocat, conform chitanței anexate.D. motivele invocate in recursul promovat, impotriva sentinței civile, nr. 12051/2012 a Judecătoriei B. apreciază că nu se poate distinge vreuna admisibila, in lumina dispozițiilor art. 304 punctele 1 -9 cod de proc civ. vechi. Mai mult de atât, se face o radiografiere a întregii cercetări judecătorești si sunt invocate aspecte deja supuse analizei instanței d e fond, precum si instanței de control judiciar, cea, care a statuat si a stabilit prin decizia de îndrumare limita investirii instanței de fond. Consideră că motivele invocate de instanță, care s-a pronunțat asupra fondului sunt
pertinente și legale, astfel că, excepțiile admise, sunt rezultatul unei analize aprofundate al textelor legale aplicabile în materie, atât sub aspectul prescrierii dreptului la acțiune, raportat la legea specială O.U.G.94/2000 modificată cât și sub aspectul rolului activ al instanței conferit prin dispozițiile Codului de procedură civilă. Interpretarea deciziei nr.33/2008 a Î. în coroborare cu dispozițiile art.1 din protocolul nr.1 al CEDO, conform uzatelor interne aprecierea corecta a principiului securității raporturilor juridice, in lipsa unei voințe exprimate clar si la termen din partea recurentei, au condus la pronunțarea unei sentințe legale si temeinice. Solicitarea de a se dispune trimiterea spre rejudecare instanței de fond este de asemenea inadmisibila, atâta timp cat cel care promovează o actiune, trebuie sa faca dovada in principal a intereselui legitim, a calității procesuale active si ulterior instanța poate administra probe si analiza cererea, respectând limita investirii.Aceeași soluție a fost adoptata de Judecătoria Bistrița in dosarul nr._, rămasa definitiva si depusa in copie, astfel ca tratamentul procedural si procesual trebuie sa fie egal si unitar, pentru a se evita condamnările CEDO impotriva S. ui R. .
Intimații pârâți P. R. și M. I. A. au formulat concluzii scrise (f.46-57) prin care solicită respingerea recursului formulat de recurenta - reclamanta si obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecata, pentru următoarele argumente. Aprecierea ca in speța am fi in prezenta unei preluări abuzive a bunurilor solicitate de reclamanta, ar determina necesitatea analizării cererilor reclamantei din perspectiva legislației speciale incidente in aceasta materie si a raportului intre legea speciala si legea generala guvernat de principiul "specialia generalibus derogant". In acest context urmează a se avea in vedere si decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J., interpretand-o si aplicand-o, prin similaritate la datele spetei deduse judecații si in coroborare cu principiul securității raporturilor juridice, element al preeminentei dreptului consacrat de Convenția Europeana a Drepturilor Omului ("Convenția").Scopul promovării de către reclamanta a acestei acțiuni este recuperarea imobilelor ce au făcut obiectul actelor juridice pentru care se solicita constatarea nulității. Deci, pentru a verifica condițiile concrete aplicabile cererilor reclamantei, actul normativ la care ne raportam ar fi legea speciala, OUG 94 / 2000, asa cum corect a stabilit si instanța de fond, dand eficienta si dispozițiilor art. 129 alineat 5 din Codul de procedura Civila din 1865 ("C.P.C."). In egala măsura, pârâții beneficiază de un titlu de proprietate valabil asupra terenului in suprafața de 339 mp, intrat in circuitul civil. Suntem, deci, titularii unui "bun " in accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, contrar afirmațiilor recurentei - reclamante. Interpretarea la speța a recurentei - reclamante a noțiunii de "bun" si a principiului securității raporturilor juridice si a accepțiunii normelor europene in legătura cu acestea, este străina atat de jurisprudenta I.C.C.J., cat si cea a Curții Europene a Drepturilor Omului ("Curtea"), pe care aceasta le citează trunchiat, fara a avea intelesul pe care recurenta 1-il atribuie. Decizia nr. 33 / 2008 statuează in mod cert ca in acțiunile in revendicare introduse dupa apariția legii 10/2001, (prin similitudine, raportat la speța de fata, OUG 94 / 2000 ), are prioritate aplicarea legii speciale. In acest sens, in considerentele deciziei se stabilește astfel :"In vederea aplicării unitare a legii, înalta Curte va stabili ca legea V speciala înlătura aplicarea dreptului comun, fara ca prin aceasta sa fie nevoie ca principiul sa fie incorporat in textul legii speciale si ca aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi Maturata daca acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decit cele ale legii speciale, atunci cind acestea din urma sunt contrare Convenției trebuie sa se faca fara a se aduce atingere drepturilor aparate de Convenție apartinind altor persoane.", iar in dispozitiv se stabilește ca prioritatea Convenției " poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiata pe dreptul comun, in măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor civile." "Este insa necesar a se analiza, in funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, in ce măsura legea interna intra in conflict cu Convenția europeana a drepturilor omului si daca admiterea acțiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci cind exista neconcordante
intre legea interna si Convenție, trebuie sa se verifice pe fond daca si piritul in acțiunea in revendicare nu are, la rindul sau, un bun in sensul Convenției. Plecând de la aceste considerații, obligatorii pentru instanțe, existenta legii speciale (in speța, OUG 94/2000), determina aplicarea ei prioritara, cu dreptul de acces la justiție in formele prevăzute de acest act normativ. Aceasta soluție ar fi cea corecta având in vedere aceeași decizie nr. 33, in care se arata explicit ca: "In consecința, trebuie reținut ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile legii 10 / 2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzuta de acest act normativ si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod Civil. " Analizând prin similitudine cu legea 10 / 2001, situația de speța, in care exista o lege speciala de reparație, OUG 94 / 2000, inseamna ca, odată cu apariția acestui act normativ de reparație, reclamanta nu mai are nici un drept de opțiune, ci este obligata a uza de legea speciala, legea generala (Codul Civil ) fiind exclusa in temeiul principiului "specialia generalibus derogant". D. nou, contrar celor susținute de recurenta in motivele de recurs, practica I.C.C.J. nu s-a modificat in aceasta chestiune, decizia de speța citata de recurenta (decizia nr. 1108/2012), având ca obiect soluționarea unei acțiuni in revendicare formulate anterior apariției Legii 10/2001, situație fundamental diferita de cea din speța. Consecințele acestei analize si concluziilor menționate mai sus, asa cum a reținut si instanța de fond sunt următoarele:
1. Acțiunea in constatarea nulității promovata de reclamanta, indiferent de cauza de nulitate, este supusa unui termen special de prescripție, anume cel prevăzut de dispozițiile OUG 184/2002, aprobata cu modificări de legea 48 / 2004, termen de prescripție care a expirat la data de_ . Astfel, asa cum este prevăzut si in cadrul normei metodologice de aplicare a OUG 94/2000 cu privire la art. 6 din OUG 94/2000, prin actele normative menționate mai sus ,a fost instituit un termen de prescripție special, prelungit succesiv . Termenul inițial, de 6 luni, era instituit de OUG 184 / 2002, si expira la data de_ . Prin legea 48 / 2004, de aprobare a OUG 184/2002 a fost acordat un nou termen de 6 luni care a expirat la data de_ . Prin art. III al titlului II din legea 247 / 2005 a fost acordat un nou termen de prescripție, calculat de la data intrării in vigoare a acestui act normativ . Cu privire la acest ultim text de lege invocat, Curtea Constituționala s-a pronunțat in sensul neconstitutionalitatii sale ( decizia 1352 / 2008 ), dupa cum urmează: In aplicarea acestor dispoziții, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțata in Cazul < Brumarescu contra R. iei>, 1999, a statuat ca < Dreptul la un proces echitabil in fata unei instanțe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, trebuie interpretat in lumina preambulului convenției, care enunța preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante .Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care susține, intre altele, ca soluția definitiva a oricărui litigiu nu trebuie repusa in cauza. > Aceste considerente sunt pe deplin aplicabile si in privința prevederilor art. III din titlul II al legii 247 / 2005, întrucât stabilesc un nou termen pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase, desi prin reglementari anterioare au fost stabilite alte termene ce nu au fost prorogate, ceea ce contravine principiului securității raporturilor juridice si conceptului de < proces echitabil>, impus de dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a liberaților fundamentale, dispoziții coroborate cu cele din preambulul Convenției. " Cu alte cuvinte, neconstitutionalitatea dispoziției legale in discuție se refera tocmai la instituirea unui nou termen de prescripție, considerând ca pentru aceste acțiuni, la care se refera, urmează sa se aplice termenul de prescripție stabilit prin actele normative anterioare ( OUG 184 / 2002 aprobata cu modificări prin legea 48 / 2004 ), termen care a expirat la data de_ .In consecința, indiferent de cauza de nulitate, acțiunea in constatarea nulității actelor de instrainare a unor bunuri ce fac obiectul OUG 94/2000, se prescrie dupa implinirea termenului arătat mai sus, atrăgând stingerea dreptului sau subiectiv la acțiune pentru constatarea nulității actelor de instrainare, dupa implinirea acestuia.Contrar celor susținute de recurenta in motivele de recurs, actele a căror nulitate se solicita se inscriu in categoria "actelor de instrainare" prevăzute de OUG 94/2000, intrucat prin aceste acte a operat o
  transmitere a proprietății, (adică o instrainare), iar legea nu face niciun fel de distincție in cadrul acestei noțiuni de "instrainare", de tipul celor operate de recurenta in motivele de recurs. Interpretările recurentei referitoare la intelesul noțiunii de "acte de instrainare" se dovedesc astfel lipsite de fundament, atâta vreme cat legea nu operează niciun fel de astfel de diferente. Deci, acțiunea in constatarea nulității promovata de reclamanta este prescrisa, aceasta fiind formulata dupa data de_ .
2. O a doua consecința a celor arătate mai sus privește si lipsa interesului si a calității procesuale active a reclamantei, pe care le-am invocat, admise de instanța, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei. Asa cum au arătat si mai sus si au subliniat constant si la judecata in fond a cauzei, scopul promovării de către reclamanta a acestei acțiuni este recuperarea imobilelor ce au făcut obiectul actelor juridice pentru care se solicita constatarea nulității.Or, procedura de restituire (in natura sau prin echivalent) a acestor imobile, pentru reclamanta, este cea prevăzuta de OUG 94/2000. Atâta vreme cat aceasta nu a depus NICI O NOTIFICARE IN TERMENUL LEGAL, CARE A EXPIRAT LA DATA DE_ (conform art. II al titlului II al legii 247 / 2005 ), in scopul obținerii de reparații pentru bunurile preluate abuziv de stat, orice nulitate a actelor de instrainare a imobilelor in discuție nu ii conferă nici un interes in promovarea unei astfel de acțiuni, intrucat nu atrage nici un folos practic prin admiterea ei.D. aceasta pespectiva, discutam, deci, de o lipsa a interesului reclamantei, ca si condiție de exercitare a oricărei acțiuni civile, in formularea acțiunii. Legata de condiția interesului este si cea a calității procesuale active, in sensul ca se recunoaște o asemenea calitate in declanșarea unei acțiuni, oricărei 4 persoane care justifica un interes legitim. Lipsa interesului atrage, fara îndoiala si lipsa calității procesuale active a reclamantei in acțiunea formulata.

In ceea ce privește chestiunile puse in discuție prin motivele de recurs, referitoare la analiza valabilității actelor atacate in raport de actele normative in baza cărora au fost emise si a preferabilitatii dreptului pârâților in raport cu cel pretins de reclamanta, solicita a se avea in vedere următoarele. Pârâții sunt titularii unui drept de proprietate asupra terenurilor in discuție, in suprafața de 339 mp, conform deciziei nr. 9/1992. In ceea ce privește actele prin care au dobândit terenurile in discuție, acestea au fost incheiate cu respectarea legilor in vigoare la momentul emiterii lor, astfel. Prin "actul de parcelare de teren, de împărțire pe apartamente si contract de vinzare cumpărare de apartament" autentificat sub nr. 1039/1981, imobilul aparținând reclamantei, constând in construcții si teren in suprafața totala de 2877 mp a fost dezmembrat in patru imobile distincte, astfel:unul, compus din apartamentul nr. I si teren aferent de 369 mp, ce a fost vândut ulterior către fam. Pieptănar, al doilea compus din apartamentul nr. II si teren aferent de 339 mp, ce a fost vândut ulterior către fam. M. ; al treilea, compus din apartamentul nr. 3 si teren aferent de 540 mp, ce a fost vândut către fam.

L. si al patrulea compus din gradina de 1629 mp si Sinagoga, ce a rămas in proprietatea reclamantei. Deci, inca de la acel moment a fost determinat, chiar prin voința reclamantei terenul aferent fiecărei construcții, in același act facandu-se mențiunea ca cele patru imobile nu au parti comune. Reclamanta vinde in anul 1981, si, respectiv in anul 1988, construcțiile către fam. Pieptănar si fam. M. . Ca urmare a vânzării construcțiilor, terenul aferent acestora, de 369 mp si, respectiv, 339 mp trece in proprietatea S. ui, in temeiul legii 58/1974.Astfel: Fam. PIEPTĂNAR D. si PIEPTĂNAR A. IA au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat in B., Calea Armatei Roșii nr. 68 ( actual str. G-ral G.

nr. 10), prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1150/1981. Ca efect al dispozițiilor art. 30 din legea 58/1974, in vigoare la acea data, terenul aferent construcției, a trecut in proprietatea statului. Autorii paratei L. F. si apoi parata au folosit in mod continuu, netulburat si neintrerupt suprafața de 369 mp, terenul aferent construcției, inca de la data incheierii actului de vânzare - cumpărare. Prin decizia nr. 30/1992 s-a dispus, in temeiul art. 35 din legea 18 / 1991, atribuirea in proprietatea fam. PIEPTĂNAR a suprafeței de teren de 369 mp, ca teren aferent construcției cumpărate in anul 1981. Fam. M. I. si M. M. au dobindit dreptul de proprietate asupra imobilului situat in B., Calea Armatei Roșii nr. 68 (actual str. G-ral G. B. nr. 10 ), prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat
sub nr. 726/1988. Ca efect al dispozițiilor art.30 din legea 58 / 1974, in vigoare la acea data, terenul aferent construcției, in suprafața de 339 mp, a trecut in proprietatea statului . Autorii subsemnaților M. I. A. si P. R. si apoi subsemnații am folosit inca de la încheierea actului de vânzare - cumpărare intreaga suprafața de teren de 339 mp, ț aceasta fiind, de altfel si delimitată de terenul reclamantei, neexistand nici un fel de tulburare impotriva noastră in ceea ce privește aceasta suprafața .Prin decizia 9/1992, s-a dispus atribuirea in proprietatea autorilor noștri a acestei suprafețe de teren, aferenta construcției cumpărate in anul 1988, prin constituire, conform art. 35 din legea 18 / 1991 ( actual art. 36 ).Actele menționate sunt legale
, fiind emise cu respectarea actului normativ menționat, subsemnații parați fiind dobanditori de buna credința, cu respectarea legii 18/1991, a terenurilor in discuție.
D. punct de vedere juridic, ceea ce trebuie analizat in speța se circumscrie următoarelor coordonate:
1. Caracterul preluării si beneficiarul prevăzut de Legea 18/1991 al dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului aferent construcției vândute sub imperiul Legii 58/1974:Ceea ce trebuie subliniat in ceea ce privește preluarea terenurilor aferente construcțiilor vândute, in temeiul art. 30 din legea 58/1974, este faptul ca aceasta preluare este diferita de naționalizare sau confiscare. Aceasta intrucat, in materia art. 30 din legea 58/1974, S. nu prelua aceste terenuri decât in situația in care se vindeau construcțiile. Cu alte cuvinte, vânzătorul, fara sa fie obligat sa vanda, lua aceasta decizie, cunoscând ca terenul aferent construcției vândute era preluat de Stat. Deci, din punctul nostru de vedere, desesizarea vânzătorului de intreg imobilul - construcție si teren - era făcuta in deplina cunoștința de cauza. In considerarea acestui aspect, prețul vânzării includea atat prețul construcției cat si pe cel al terenului, vânzătorul fiind astfel indestulat, cel păgubit fiind in fapt cumpărătorul construcției, care dobândea in proprietate numai construcția, iar pentru teren i se recunoastea doar un drept de folosința.Acesta a fost si una dintre rațiunile pentru care, legea 18/1991 a rezolvat situația dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, aferente construcțiilor vândute IN FAVOAREA CUMPĂRĂTORILOR CONSTRUCȚIILOR si nu al instrainatorilor. In acest sens s-a pronunțat si decizia nr. 5/1993 a Curții Constituționale, rămasa definitiva prin decizia nr. 24/1993, reținând argumentele de mai sus, in sprijinul respingerii excepției de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 35 alin. 3 si 4, art. 22 din legea 18/1991 si art. 8 din Decretul -Lege 42/1990. In cuprinsul acestei decizii s-au reținut următoarele argumente:"Trebuie avut in vedere ca sub imperiul art. 30 din Legea 58/1974, in cazul înstrăinării construcțiilor, cel care înstrăina stia ca pierde si dreptul de proprietate asupra terenului, primind si o despăgubire, chiar daca dreptul ca atare nu trecea asupra celui căreia i se înstrăinase, ci el dobândea dreptul real de folosința. In orice caz, actul era făcut in cunoștința de cauza. Decretul -Lege 42/1990 si Legea 18/1991 nu au făcut altceva decât sa inlature situația nefireasca ca proprietarul locuinței, care, de cele mai multe ori o achiziționa si in vederea terenului, plătind si un pret ce reflecta, de regula, existenta terenului, sa fie doar titularul unui drept real, de folosința, si au transformat acest drept real de folosinbta, in drept de proprietate. Pe de alta parte, trebuie avute in vedere si dispozițiile art.
  54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie sa-si exercite drepturile si libertățile constituționale de buna-credinta, fora sa încalce drepturile si libertățile celorlalți. Constituția din 1991 ridica la rangul de principii constituționale buna credința si respectul drepturilor altuia. In acest context, nu rezulta ca cel care înstrăinând construcție, sub imperiul Legii nr. 58/1974, si știind ca prin aceasta pierde dreptul de proprietate asupra terenului, acționează cu buna-credinta si cu respectul drepturilor celui căruia a înstrăinat sau este determinat In acțiunea sda numai de faptul ca In prezent valoarea terenurilor a crescut. Un asemenea mod de a acționa nu poate fi insa ocrotit de lege, deoarece pune In pericol securitatea circuitului civil. Repunerea in discuție a unor drepturi subiective, care s-au constituit la un moment dat, nu poate duce decât la tulburarea raporturilor sociale. "
2. întinderea suprafeței de teren ce poate face obiectul constituirii dreptului de proprietate in condițiile aplicării Legii 18/1991: Reclamanta susține nulitatea deciziilor emise in baza Legii 18/1991, cu privire la suprafața de 239 mp si, respectiv la cea de 269 mp. In

teoria si practica judiciara in ceea ce privește problema in dezbatere, in materia interpretării si aplicării art. 35 alin 3 din legea 18 / 1991 (actual art. 36 alin 3), opinia majoritara adoptata atat de teoreticieni, cat si de practicieni este aceea ca, cumpărătorul construcției dobândește dreptul de proprietate asupra suprafatei de teren aferenta construcției cumpărate si nu numai asupra celei date in folosința. In sprijinul acestei teze s-a reținut, in mod corect ca, in acest caz cumpărătorul construcției dobândește suprafața de teren aferenta construcției cumpărate, asa cum este inregistrata in registrul de publicitate imobiliara, apreciindu-se ca intenția legiuitorului a fost aceea de a se atribui in proprietatea celor îndreptățiți, in condițiile art. 36 alin.3, TERENUL AFERENT CONSTRUCȚIEI, si nu terenul necesar, asa cum a fost stabilit prin art. 8 si art. 17 din legea 58 / 1974 si dat in folosința cumpărătorului .( Ion Adam, " Drept civil. Drepturi reale, nr. 54, pag. 245 - 246 ). In același sens:I. Romosan, "Transformarea dreptului real de folosința asupra terenurilor in drept de proprietate, in situațiile reglementate prin art. 36 alin.2 si 3 din legea 18/1991 a fondului funciar, republicata la 5 ianuarie 1998", Revista Dreptul nr.3/1999, pag.69, care retine următoarele:" ...terenul aferent construcției trece in proprietatea titularului dreptului de folosința si nu revine fostului proprietar.In concluzie, in legătura cu aceasta a doua problema legata de aplicarea art. 35 alin.3 si alin.4 din Legea 18/1991 (in prezent, art. 36 alin.3 si 4 din textul republicat) am fost si noi intru totul de acord cu soluția pronunțata de Curtea Constituționala, in sensul ca beneficiarul acestui articol este titularul dreptului de folosința asupra terenului, proprietar al locuinței cumpărate de la fostul proprietar, iar suprafața maxima care poate fi atribuita in proprietate este in funcție de limitele terenului aferent construcției trecute in proprietatea statului, in baza art. 30 din Legea 58/1974. "I. Adam, "Regimul juridic al dobândirii si "înstrăinării imobilelor - terenuri si construcții", Ed. Europa Nova, B., 1996, pag. 138 - 140, care retine următoarele:"Așadar, terenul aferent este acel teren pe care se găsește construcția propriu-zisa, anexele gospodărești, precum si curtea folosita pentru exploatarea normala a construcției.In activitatea practica, tocmai pentru a nu se trece in proprietatea statului întreaga suprafața de teren a celui ce înstrăina construcția s-a recurs la dezmembrare, cand suprafețele erau mult mai mari decât cele ocupate de construcții si anexele gospodărești. Așadar, s-a recurs la procedeul lotizării in cazul înstrăinării unor construcții al căror instrainator avea in proprietate o suprafața de teren mult mai mare decât cea aferenta construcțiilor ce le înstrăina, pentru a nu se trece in proprietatea statului si suprafața de teren ce excede celei aferenta construcției. In situația in care, potrivit art.35 alin. 3 din legea 18/1991 cererea de atribuire in proprietate o formulează cel care a cumpărat de la un vânzător ce nu era membru cooperator acesta dobândește un drept de proprietate asupra întregii suprafețe de teren aferenta construcției cumpărate, asa cum este înregistrata in registrul de publicitate imobiliara. Apreciază ca ar fi excesiv sa se susțină ca celui îndreptățit, potrivit art. 35 alin. 3 din legea 18/1991 sa i se atribuie in proprietate numai suprafața ce a avut-o in folosința de la cumpărarea construcției de la vânzător ce nu era membru cooperator, respectiv 100 mp sau 250 mp dupa locul de situare a construcției vânduta. Aceasta pentru ca scopul urmărit de legiuitor, asa cum prevede art. 35 alin. 3 a fost sa se atribuie in proprietate celor îndreptățiți, adică celor ce au cumpărat construcția, terenul aferent acesteia, st nu cel dat in folosința in condițiile legii 4/1973 st in acest mod sa se clarifice situația juridica a acestor terenuri. Cum prin legea 18/1991 s-a urmărit atribuirea in proprietate a terenurilor aferente construcțiilor si nu a celor necesare pentru construirea unor locuințe, in accepțiunea legii nr. 58/1974, apreciem ca celor îndreptățiți, potrivit art. 35 alin. 3 din legea 18/1991 trebuie sa li se atribuie in proprietate terenul aferent construcției proprietatea lor si nu numai a terenului atribuit in folosința considerat la data atribuirii ca teren necesar construirii unei locuințe. " Practica judiciara a validat același punct de vedere, stabilind prin numeroase decizii de speța, dupa cum urmează: " Prin legea 18 /1991,pe langa masurile reparatorii, s-a urmărit sa se normalizeze o serie de situații, printre care si cea a deținătorilor de terenuri trecute in proprietatea statului ca urmare a înstrăinării construcțiilor aflate pe ele, normalizare ce nu s-ar putea realiza prin atribuirea unor suprafețe de cel mult 100 mp, la oras si 250 mp in mediul rural, caci de foarte multe ori, terenul ocupat de casa de locuit si anexele gospodărești

depășește aceste suprafețe. Având in vedere spiritul legii, precum st conținutul dispozițiilor art. 35 alin.(4) din legea 18 / 1991, prin care se arata ca dispozițiile art. 22 ramin aplicabile se impune concluzia ca dobinditorul unei construcții trebuie sa primească in proprietate ceea ce a deținut ca teren aferent casei de locuit si anexelor gospodărești, precum si, daca este cazul, curtea si gradina din jurul acestora, adtca tot ce s-a avut in vedere de părțile convenției de înstrăinare si ca urmare a acesteia a deținut in fapt dobinditorul. ..."( Decizia nr. 1448/_ a CSJ, secția de contencios administrativ, citata in M. Voicu, M.P. oaca, " Dreptul de proprietate si alte drepturi real.

Tratat de jurisprudenta 1991 - 2002, Ed. Lumina Lex, B., 2002, pag. 152).

In același sens, decizia civila nr. 57 / 2001 a Curții de Apel Targu Mureș, citata in aceeași lucrare, pag 153, in care se arata: "Daca pentru reglementarea situației juridice a acestor terenuri legiuitorul s-ar fi limitat doar la prevederile cuprinse in ort. 36 alin. 3 din legea 18

/1991 republicata, ar fi fost susceptibil de interpretare daca nu s-a urmărit sa se constituie in favoarea proprietarilor construcțiilor un drept de proprietate asupra unei suprafețe reduse de teren ( 250 mp ) suprafața vădit insuficienta pentru folosința normala a unei gospodarii, ori daca ne aflam in fata unei imperfecțiuni legislative de natura a impune examinarea mai atenta a spiritului legii. Or, este de observat ca, in afara masurilor reparatorii pe care le-a adoptat, legea fondului funciar a urmărit normalizarea a o serie de situații disfunctionale, printre care si aceea a deținătorilor de terenuri trecute in proprietatea statului ca uramre a înstrăinării construcțiilor . Mai este de relevat ca, daca legiuitorul ar fi urmărit acordarea unei suprafețe de teren restrinse, ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv daca acesta ramine in proprietatea statului si deținătorul îl poate cumpăra sau închiria, ori daca se restituie vinzatorului. " De asemenea, prin decizia civila nr. 754/1998 a CSJ, secția contencios administrativ, in Dreptul 12 /1998, pag. 153, s-au reținut următoarele :"Odată cu intrarea in vigoare a legii 18 / 1991, intre alte masuri cu caracter reparator, prin art. 35 s-a prevăzut ca terenurile atribuite in folosința pe durata existentei construcțiilor dobinditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor, in condițiile dispozițiilor art. 30 din legea 58 / 1974 cu privire la sistematizarea teritoriului si localităților urbane si rurale, trec in proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosința a terenului, proprietari ai locuințelor, iar prin alin.(4) al aceluiași text de lege se arata ca <dispozitiile art. 22 ramin aplicabile>. Este de observat, deci, ca prin legea 18 / 1991 s-a urmărit sa se normalizeze o serie de situații, printre care si aceea a deținătorilor de terenuri trecute in proprietatea statului ca urmare a instrainarii locuințelor aflate pe ele . Daca s-ar fi urmărit acordarea dreptului de proprietate asupra unor suprafețe de terenuri restrinse la anumite limite, cum ar fi in speța 200 mp, legiuitorul ar fi reglementat regimul juridic aplicabil restului terenului, respectiv daca ramine in proprietatea statului si deținătorul il poate cumpăra sau primi in folosința si in ce condiții, ori daca se restituie vinzatorului. In lipsa unor asemenea prevederi, atit spiritul legii 18 / 1991, cit si dispoziția de la art. 35 alin. (4) din aceeași lege de trimitere la art. 22, prin care este extinsa recunoașterea dreptului de proprietate si asupra altor suprafețe decit cele aferente casei de locuit si anexelor gospodărești, impun concluzia ca întinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcții dobindite prin cumpărare sub imperiul legii 58 / 1974 poate fi determinata prin deducerea intenției pârtilor din convenție si din ansamblul probelor administrate . Or, atit din convenția pârtilor, cit si din analiza celorlalte probe administrate rezulta ca vinzatorii Imobilului au înstrăinat atit imobilul, cit si terenul aferent, nerezervindu-si nici un drept asupra terenului, cunoscind împrejurarea ca prin vlnzarea construcției pierd si dreptul de proprietate asupra terenului . Pentru stabilirea corecta a noțiunii de teren atribuit in folosința In înțelesul art. 35 alin. (4) din legea 18 / 1991, sa se aiba in vedere si faptul ca cel care a cumpărat construcția a folosit nu numai partea de teren pentru care s-a emis decizia de atribuire in folosința, ci întreaga suprafața de teren compus din teren si curte. " In același sens, menționează cu titlu de practica judiciara si următoarele decizii: decizia nr. 561/1001 a Curții de Apel Brașov, decizia nr.528/1996 si decizia nr. 4/1994, ambele pronunțate de Secția de contencios administrativ a CSJ. De altfel, aceasta problema a făcut si obiectul unui recurs in interesul legii, soluționat de CSJ prin decizia nr.

1/1997, prin care s-a stabilit ca intinderea dreptului de proprietate asupra terenului aferent unei construcții, dobândite prin cumpărare sub imperiul Legii 58/1974 poate fi determinata prin deducerea intenției pârtilor din convenție si diun ansamblul probelor administrate. D. d eficienta acestor interpretări ale dispozițiilor legale analizate, la situația de speța, arată următoarele: Asa cum s-a arătat, suprafețele de teren aferente construcțiilor dobândite de autorii noștri de la reclamanta au fost determinate de aceasta din urma inca din anul 1981, prin incheierea actului de parcelare de teren. Suprafețele au fost identificate atat prin actul de parcelare de teren, cat si prin contractele de vânzare - cumpărare, ca teren aferent construcțiilor si au fost stăpânite de autorii noștri si ulterior, de noi, inca de la momentul cumpărării construcțiilor, in mod continuu, nestingheriti si netulburati. D. analiza actelor menționate reiese clar intenția reclamantei care nu a inteles sa păstreze niciun fel de drept asupra terenurilor aferente construcțiilor vândute, acestea fiindu-ne in totalitate predate, si nu ne-a contestat niciodată pana la momentul promovării acțiunii de fond nici proprietatea si nici posesia acestor terenuri. A se observa in sprijinul celor arătate, adresa din anul 2006, din care reiese ca reclamanta ne recunoaște atat dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente, cat si dreptul de servitute de trecere, dar si răspunsurile la interogatoriu ( întrebarea nr. 12), prin care recunoaște ca pana la momentul promovării acțiunii nu ne-a contestat niciodată dreptul nostru asupra terenurilor aferente conctructiilor, in suprafața de 339 mp si, respectiv 369 mp. In consecința, susțin ca ei sunt cei care justifică titluri de proprietate valabile asupra terenurilor aferente construcțiilor. Asa cum am arătat, reclamanta, prin incheierea contractelor de vânzare - cumpărare s-a desesizat voluntar de proprietatea acestor bunuri, incasand si prețul aferent. Se constata deci, concordanta intre titlurile pârâților si posesia efectiva a terenurilor. Daca se adăugă la acest aspect, buna credința a pârâților si respectarea legii in temeiul căreia au dobândit dreptul de proprietate, dar si aplicarea aceluiași principiu al securității raporturilor juridice menționat mai sus, in acțiunea in revendicare, dreptul si titlul nostru de proprietate sunt preferabile celor pretinse de reclamanta.

In consecința, solicită respingerea cererilor reclamantei ca urmare a aplicării coroborate a unor principii fundamentale de drept precum cel al asigurării stabilității circuitului civil, cel al ocrotirii bunei credințe si nu in ultimul rand, cel al validității aparentei in drept, a dispozițiilor legii 18/1991, art. 44 din Constituție si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care garantează dreptul lor de proprietate.

Recursul promovat este fondat, impunându-se cu necesitate trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca prima instanță să tranșeze pretențiile deduse judecății în raport de motivele de fapt și drept pe care reclamanta își fundamentează demersul juridic promovat.

Reclamându-se preluarea abuzivă de către S. român în baza Decizie nr. 255/_ a fostului Consiliu P. ular al municipiului B. emisă în temeiul Legii nr 58/1974 (f.130 dos._ ) și atribuirea gratuită către autorii pârâților persoane fizice prin Deciziile nr. 9/1992 a C. ui J. B. -N. și nr. 30/1992 a P. J. B. -N. (f. 8-12 același dosar), acte a căror desființare prealabilă se solicită, instanța de judecată a fost sesizată de reclamanta F. C. E. din R. cu o acțiune în restituirea fostei proprietăți tabulare de către pârâții L. F., M. I. A. și P. R. cu privire la terenurile în suprafață de 269 mp, respectiv 239 mp (incluse în cel de 1248 mp amplasat în B., str. G- ral G. B. la nr. adm. 68 pe care este amplasată construcția alcătuită din 3 apartamente, teren înscris în c.f. 55134 B. (după convertirea în format electronic a cărții funciare 5124) cu nr. top 392/1, 393/1 și 394/1, evidențiate cu culorile roz și galben pe planul de situație a terenului întocmit de expertul tehnic Talpoș M. și atașat la dosarul de fond f.208).

Unitar litiganții și instanța de judecată au confirmat în al doilea ciclu procesual (după casarea cu trimiterea spre rejudecare a cauzei pentru clarificarea obiectului acțiunii promovată la data de_, modificată și completată ulterior, și soluționarea pricinii funcție de pretențiile dresate de reclamantă și apărările invocate de pârâți, în principal pe cale excepțională și în subsidiar pe fond, teze reiterate în calea de atac a recursului) că cercetarea judecătorească poartă în limitele înainte fixate, scopul demersului juridic adresat instanței fiind de la bun început retrocedarea către fostul proprietar tabular a celor două suprafețe de

teren mai sus individualizate - obiect al celor trei acte juridice enumerate a căror nulitate se invocă .

Controversa dintre litiganți, corect identificată de instanța de fond în primul alineat al considerentelor sentinței civile recurate, nu a primit însă rezolvarea corespunzătoare, din perspectiva argumentelor de fapt și drept pe care se întemeiază acțiunea promovată, examinarea fiind circumscrisă exclusiv sferei dispozițiilor legii speciale în materia retrocedărilor - OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din R., aprobată și modificată prin OUG nr. 184/2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 și OUG nr. 94/2000 aprobată cu modificări de Legea nr. 48/2004, în raport de care s-au formulat apărările în cauză, invocându-se excepțiile procesuale a căror tranșare favorabilă a pus capăt litigiului.

Cât timp reclamanta constant și neechivoc își întemeiază pretențiile pe dispozițiile dreptului comun, excluzând incidența normelor cu caracter special evocate de adversari și învederând că nu a optat pentru antrenarea efectelor lor, neurmând procedura instituită de acestea, examinarea cauzei se impune a fi înfăptuită în acord cu temeiurile de fapt și drept ce argumentează acțiunea promovată, demersul juridic trebuind soluționat în conformitate cu dispozițiile de drept comun a cărui sferă de aplicabilitate se reclamă. Ca atare, din perspectiva acestei dezlegări de drept, este evident că nu poate fi primită rezolvarea defavorabilă ( ca fiind prescris dreptul reclamantei la acțiune în constatarea nulității actelor de preluare a imobilelor la stat și a celor de atribuire către pârâți și pentru lipsa interesului, respectiv a calității procesual active în a solicita revendicarea imobilelor) pentru considerentul exclusivității incidenței dispozițiilor cu caracter special . Dimpotrivă, cercetarea judecătorească în pricina pendinte, în care reclamanta pretinde aplicarea principiului restitutio in integrum ca efect al ineficacității actelor de preluare la stat a imobilului ce i-a aparținut și atribuire gratuită către alte persoane, trebuie să poarte asupra fondului chestiunii aplicabilității dreptului comun al revendicării ca alternativă la legea specială ce perfecționează sistemul reparator și procedural cu privire la imobilele din patrimoniului cultelor religioase.

Cum dezlegarea situației juridice a imobilelor disputate de fostul și actualii proprietari, în circumstanțele pretinsei abuzive preluări la stat de la reclamantă și gratuite atribuiri către autorii pârâților persoane fizice, trebuie circumscrisă motivelor de drept pe care se întemeiază acțiunea promovată și nu poate fi realizată pentru prima dată în calea de atac a recursului pentru că s-ar încălca principiul gradelor de jurisdicție, pentru considerentele exprimate recursul declarat se impune a fi admis, sentința casată și cauza trimisă spre rejudecare, pentru o justă soluționare din perspectiva mai înainte stabilită, ocazie cu care instanța de trimitere va avea în vedere și toate susținerile părților expuse în cererea de recurs și întâmpinările formulate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art.312 Cod procedură civilă:

Admite recursul declarat de reclamanta F. C. E. din R. , cu domiciliul procesual ales la S.C.P.A. Filipoaia & Asociații, din B., str.Al.Odobescu, nr.20, județul B. -N. împotriva sentinței civile nr.12051/_ pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare.

Decizia este irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din data de 19 septembrie 2013.

	Președinte,					Judecători,			G. ier,
C.	N.	I.	S.	- M.	L.	B.	V.	V.

Red.dact. N.C_ Jud fond VV

#Fond Funciar. Jurisprudenta

← Încheierea civilă nr. 239/2013. Fond funciar		Decizia civilă nr. 553/2013. Fond funciar →

Decizia civilă nr. 35/3. Fond funciar

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 35/3. Fond funciar