Decizia civilă nr. 350/2013. Constatare nulitate act juridic
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 350/R/2013
Ședința publică din data de 6 februarie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A. -T. N.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
M. -C. V.
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul C. LOCAL AL MUNICIPIULUI Z. și recursul declarat de pârâta S. M., împotriva deciziei civile nr. 69 din 16 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Sălaj, în dosar nr._, privind și pe reclamanta P. R. Z. C., precum și pe pârâții C. LOCAL C. S., CONSILIU LOCAL J., CONSILIU LOCAL ȘIMLEU S. și
C. J. S., având ca obiect constatare nulitate act juridic.
Dezbaterea în fond a cauzei a avut loc în ședința publică din data de 30 ianuarie 2013, când părțile prezente au pus concluzii care au fost consemnate în încheierea ședinței publice din aceeași dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1889/_ a Judecătoriei Z., rejudecare după casare, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active ridicată de pârâta
S. M., a fost admisă acțiunea introdusă de reclamanta P. R. Z. - C. împotriva pârâților S. M. și C. local al municipiului Z., P-ța I. M., nr. 3, județul S., s-a constatat nul contractul de vânzare-cumpărare nr._ încheiat la data de_ între pârâta S. M., în calitate de cumpărător și S.C. PUBLISERV S.A. Z., în calitate de vânzător mandatat de titularul proprietății publice, au fost admise excepțiile ridicate de pârâții C. J. S., C. local al orașului J. și C. local al orașului C. S., a fost respinsă ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă acțiunea pentru constatarea nulității formulată de reclamanta P. R. Z. - C. împotriva pârâților C. J. S., C. local al orașului J., C. local al orașului C. S. și C. local al orașului Ș. S. .
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de_, reclamanta a înregistrat la Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România cererea formulată în temeiul prevederilor O.U.G. 94/2000 prin care solicită restituirea mai multor imobile situate în mun. Z., printre care și cel în litigiu, menționat în cerere la punctul 5.
Prin Decizia nr. 1858 din_, Comisia Specială a dispus retrocedarea în natură a imobilului în favoarea reclamantei,însă, printr-o decizie ulterioară a aceleiași comisii, nr. 1924 din_, a fost revocată decizia inițială, pe motiv că imobilul a fost înstrăinat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.
1161/135 din _ , astfel încât la momentul emiterii deciziei inițiale nu mai era posibilă restituirea în natură către solicitantă.
Prin contractul de vânzare-cumpărare menționat, pârâta S. M. a cumpărat de la S.C. PUBLISERV S.A. Z., în temeiul Legii nr. 112/1995, apartamentul ocupat de cumpărătoare în baza contractului de închiriere nr. 146 din_, compus din 4 camere cu suprafața utilă de 127,10 mp. Deși încheiat la data de_, cumpărătoarea nu și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.
Potrivit art. 7 alin.1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, prevăzute de prezenta ordonanță de urgență, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinației, ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor pentru care au fost depuse cereri de retrocedare în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.
Este adevărat că, în alineatul 2, se stabilește obligația ce le revine solicitanților de a înștiința în scris deținătorul actual despre existența cererilor de retrocedare. Însă, nerespectarea acestei obligații sau îndeplinirea ei neconformă (reclamanta invocă drept procedură echivalentă o adresă depusă la primărie, la data de_, prin care a solicitat eliberarea unei adeverințe cu privire la situația juridică, actualii proprietari și destinația imobilului) nu impietează asupra sancțiunii imperative prevăzute de alineatul precedent, ci este sancționabilă în alt mod. Legea sancționează cu nulitatea absolută contractele încheiate de autoritatea de stat, care autoritate avea sau trebuia să aibă cunoștință de înregistrarea cererii de retrocedare și îi revenea obligația de a se abține de la încheierea oricărui act de înstrăinare sau grevare cu privire la imobil,
inclusiv prin informarea eventualului deținător al imobilului despre refuzul încheierii contractului și motivația acestui refuz.
Vânzătorul S.C. PUBLISERV S.A. Z. a acționat în numele și pe seama proprietarului, municipiul Z., în contextul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Deoarece, între timp, societatea comercială care a avut în administrare bunul aflat în proprietate publică și care a încheiat contractul cu privire la acel bun s-a dizolvat și a fost radiată din Registrul comerțului, calitate procesuală în litigiile apărute în legătură cu bunul care a făcut obiectul contractului, care s-a aflat proprietate publică nu poate avea decât fostul proprietar, reprezentat prin consiliul local, iar nu toate entitățile de stat care au făcut parte din acționariatul societății desființate.
Prin urmare, acțiunea împotriva pârâților C. J. S., C. local al orașului J., C. local al orașului C. S. și C. local al orașului Ș.
S. este îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
De asemenea, conform art.6 alin.2 din O.U.G. nr. 94/2000, actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul ordonanței de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Instanța a constatat cauza de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți constând în nesocotirea prevederilor Legii nr. 112/1995 în baza căreia a fost încheiat. Această lege nu era aplicabilă imobilului în cauză, fiind preluat de către stat de la o persoană juridică, reclamanta. Or, din coroborarea art. 1 și art. 9 din Legea 112/1995, rezultă în mod evident că puteau constitui obiect al înstrăinării în baza acestei legi doar imobilele preluate de stat de la persoanele fizice.
Pentru promovarea acțiunilor în anulare sau constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul a instituit un termen special de prescripție de 6 luni, prin Legea nr. 247/2005, art.
III din Titlul II, de la data intrării în vigoare a acestei legi. Acest articol a fost însă declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1352/2008 a Curții Constituționale a României, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Prin urmare, cererea în constatarea nulității absolute întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin.2 din
nr. 94/2000 este imprescriptibilă.
Acțiunea în constatarea nulității absolute poate fi introdusă de orice persoană care prezintă un interes. Interesul reclamantei și, implicit, calitatea sa procesuală activă sunt evidente din moment ce ea se pretinde adevăratul proprietar al imobilului, a formulat cererea de retrocedare, iar constatarea nulității contractului îi profită nemijlocit. Mai mult, în favoarea reclamantei s-a dispus retrocedarea în natură a imobilului prin Decizia nr. 1858 din_ a Comisiei Speciale. Faptul că prin Decizia nr. 1924 din_ i s-a revocat dreptul anterior recunoscut, pe motiv că s-a omis înstrăinarea operată între pârâți, nu aduce atingere, ba dimpotrivă, justifică interesul reclamantei în a introduce acțiunea în nulitate, fără a fi obligată să recurgă încă o dată la procedura administrativă de atacare a deciziei de revocare, aceasta însemnând o sarcină legală excesivă impusă reclamantei, contrară dreptului la un proces echitabil.
Prin decizia civilă nr. 69 din_ a Tribunalului S. au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâții S. M. și C. Local al Municipiului Z. împotriva sentinței civile nr.1889 din 4 mai 2012 pronunțată de Judecătoria Zalău.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că imobilul din litigiu nu a aparținut unei persoane fizice, fiind preluat de Statul Român de la Biserica R. Z. .
Conform art. 1 din Legea 112/1995, sfera imobilelor care au intrat sub incidența acestei legi este foarte clar delimitată, astfel: "foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de masurile reparatorii prevăzute de prezenta lege".
Pentru aceste motive contractul de vânzare cumpărare din litigiu este lovit de nulitate absolută în temeiul dispozițiilor art. 948 pct.3 cod civil raportat la art.962 Cod civil.
Credința a cumpărătorilor invocată de către toți pârâții, cedează în fata principiului unanim admis nemo censetur ignorare legem. O simpla privire asupra Legii nr. 112/ 1995 releva domeniul de aplicare al acesteia si prin simpla verificare a operațiunilor de carte funciară si a colilor funciare aferente se putea afla identitatea proprietarului tabular de la care Statul Român a preluat imobilele.
Având însă în vedere și regula din art. VI alin.3 din O.U.G. nr. 184/2002, buna credință este exclusă în situația nesocotirii unor norme imperative la momentul perfectării actului juridic de înstrăinare. Buna credință constă în convingerea cumpărătorului că a contractat cu un adevărat proprietar, dar cu condiția respectării prevederilor legale care permiteau înstrăinarea, pârâții neputându-se prevala de imposibilitatea aflării viciilor titlului de proprietate aparent, în cauză fiind vorba despre ignorarea legii în vigoare ce reglementa vânzarea-cumpărarea de către chiriași, în condițiile art.9 din Legea nr._, necunoașterea legii ne putând fii invocată pentru câștigarea sau consolidarea unor drepturi obținute prin fraudarea legii, buna credință fiind exclusă de plano în asemenea ipoteze, iar principiul error comunis facit jus nu este nici el în măsură a consolida eventualele drepturi obținute prin fraudă la lege, mai mult această instituție jurisprudențială fiind în esență o sancțiune la adresa adevăratului proprietar care a lăsat să se nască și să persiste o stare de confuzie
cu privire la titularul dreptului de proprietate, ceea ce nu este cazul în prezenta situație după cum am arătat anterior.
Conform art. 25 din Legea 112/1995, "prin legi speciale se vor reglementa situațiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute in proprietate a statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinația lor inițiala...". In aplicarea acestui text legal a fost adoptata legea 501/2002 de aprobare a OUG 94/2000, pentru retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, completata prin OUG 184/2002, aprobata prin Legea 48/2004, modificată ulterior prin Legea nr. 247/2005.
Deoarece imobilul trecut în proprietatea pârâtei nu făcea parte din categoria imobilelor ce constituiau obiect al Legii nr. 112/1995, care se referea doar la imobilele cu destinația de locuințe și care au aparținut unor proprietari persoane fizice, art. 9 permițând vânzare a către chiriași numai a bunurilor vizate de acest act normativ special ce au fost deținute de proprietari persoane fizice, acesta nu putea fi înstrăinat în mod legal.
Nu are relevanță pentru cele mai sus arătate că respectarea sau nerespectarea prevederilor art. 7 din OG. NR. 94/2000, cum susțin cele două apelante, câtă vreme vânzătorul știa sau trebuia să știe că apartamentul din litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, fiindcă nu a fost preluat de la o persoană fizică, ci de le o persoană juridică, astfel că era acceptat de la vânzarea lui către chiriași.
Este adevărat că potrivit art. 1899 alin.2 Cod civil, buna credință se presupune întotdeauna și sarcina probei incumbă celui ce invocă reaua - credință, dar în speță părțile contractului de vânzare cumpărare au fost de rea credință câtă vreme știau sau trebuiau să știe că apartamentul din litigiu nu face obiectul L.112/1995.
În atare condiții, apelul a fost apreciat neîntemeiat și a fost respins în baza art.297 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții: S. M. și C. Local al municipiului Z. .
Pârâta S. M. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în temeiul art. 312 pct. 3 Cod proc.civ., cu consecința respingerii acțiunii, invocând motivul de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
În motivarea recursului pârâta a arătat că în mod nelegal au fost
interpretate dispozițiile art. 7 din OUG nr. 94/2000, deoarece atât judecătoria cât și tribunalul au ignorat dispoziția legală care prevedea că titularul cererii de retrocedare are datoria să înștiințeze deținătorul bunului revendicat despre existența cererii de retrocedare. Recurenta a arătat că această dispoziție este imperativă, legiuitorul înțelegând astfel să evite litigii ca cele din speță.
Cererea depusă de reclamantă la Primăria municipiului Z. la data de_ prin care a solicitat eliberarea unei adeverințe privind situația juridică a imobilului nu echivalează cu "informarea deținătorului"; și nici cu o "cerere de retrocedare";.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 1858/2008 reclamantei i s-a restituit în natură imobilul în litigiu, însă printr-o decizie imediat ulterioară s-a dispus revocarea celei dintâi - Decizia nr. 1924/2008, care nu a fost contestată de către reclamanta intimată, achiesând explicit la măsura luată.
C. Local al municipiului Z. a solicitat în principal admiterea recursului și casarea deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, iar în subsidiar admiterea recursului și rejudecând cauza pe fond, modificarea deciziei pronunțate în apel, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii formulată de reclamantă.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel s-a făcut cu încălcarea art. 107 Cod proc.civ., instanța nu a observat că procedura de citare cu C. Local C. a fost viciată (f. 12, 22, 22) și a soluționat cauza deși trebuia să amâne judecarea pricinii, potrivit dispoziției legale invocate.
Din dovada de îndeplinire a procedurii de citare de la fila 22 a rezultat că nu există semnătura persoanei căreia i s-a comunicat, fiind încălcate dispozițiile art. 100 pct. 8 Cod proc.civ.
Art. 107 Cod proc.civ. reglementează o normă juridică imperativă, iar nesocotirea ei poate fi invocată de orice parte în orice fază a procesului sau de către instanță din oficiu, deoarece această dispoziție legală ocrotește două principii importante ale dreptului procesual, principiu contradictorialității și principiul dreptului la apărare.
Pentru aceste considerente, raportat la art. 304 pct. 5, art. 312, art. 107 și 306 alin. 2 Cod proc.civ., s-a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce privește cererea de modificare a deciziei, pârâtul a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, raportat la dispozițiile ar. 6 alin. 2 din OUG nr. 94/2000, potrivit căruia dreptul la acțiune se prescrie în 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, indiferent de cauză de nulitate.
Întrucât Legea nr. 247/2005 a intrat în vigoare la data de_, dreptul reclamantei la acțiunea în constatarea nulității s-a prescris în_ .
Este adevărat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1352/2008 s-a constatat neconstituționalitatea acestui text de lege, însă acest fapt este lipsit de relevanță, deoarece Curtea Constituțională nu are rol de legiuitor pozitiv iar deciziile sale își produc efecte numai pentru viitor.
Recurentul a apreciat că Decizia Curții Constituționale nu își produce efecte cu privire la o prescripție care a început să curgă și s-a împlinit înainte de pronunțarea deciziei în cauză.
Întrucât textul de lege a fost în vigoare, instanța de judecată era datoare să constate prescripția dreptului la acțiune, iar pentru ca Decizia nr. 1352/2008 să aibă efectul dorit de reclamantă, ar fi trebuit ca legiuitorul să intervină printr-un act legislativ și să repună în termen persoanele față de care textul își produsese deja efecte, fapt ce nu s-a întâmplat.
În al doilea rând se arată că și în ipoteza în care în cuprinsul unui contract se inserează un temei juridic greșit, această mențiune nu poate avea ca și efect nulitatea contractului.
Nici cauza ilicită și nici frauda la lege nu pot fi stabilite pe baza acestui singur element cum a și procedat instanța de apel în condițiile în care legislația în vigoare permitea încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare.
Apartamentul în litigiu se afla în patrimoniul SC Publiserv SA și reprezenta, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, proprietatea societății comerciale care deținea prerogativa de dispoziție asupra bunului ce făcea obiectul vânzării.
Prin legea privind măsurile premergătoare reglementării situații juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după_, legiuitorul român a încercat să restrângă dreptul regiilor autonome și societăților comerciale de a dispune de bunurile intrate în proprietatea lor prin efectul Legii nr.15/1990, însă Curtea Constituțională prin Decizia nr.6/1992 a considerat că această restrângere a exercițiului dreptului de proprietate este neconstituțională.
În lipsa unei norme prohibitive cauza contractului de vânzare-cumpărare este licită, chiar dacă părțile, din necunoaștere sau din ușurință, au trecut în cuprinsul contractului un temei juridic greșit.
Pe de altă parte, recurentul a aratat că există o normă care interzicea vânzarea, art. 7 alin. 1 din OUG nr. 94/2000, dar aceasta nu era incidentă în speță, câtă vreme P. reformată nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 2 alin. 2 din OUG nr. 94/2000.
Așadar, nu se poate presupune că la încheierea contractului de vânzare- cumpărare părțile au încercat să eludeze dispozițiile art. 7 alin. 1 din OUG nr. 94/2000, atâta vreme cât acestea nu știau că imobilul a fost solicitat a fi retrocedat în temeiul OUG nr. 94/2000.
Contrar celor susținute de instanța de apel, dispozițiile, art. 7 alin. 2 din OUG nr. 94/2000 sunt relevante în speță, deoarece intimata reclamantă nu și-a îndeplinit obligația legală de a anunța C. Local al municipiului Z. sau SC Publiserv SA despre depunerea cererii de retrocedare.
Așadar vânzarea imobilului în litigiu este consecința comportamentului culpabil al intimatei reclamante, neputându-se reține culpă în sarcina vânzătorului sau a cumpărătorului.
Recurentul a solicitat să se constate că buna credință îi protejează pe vânzător și pe dobânditoarea S. M. de efectele nulității absolute.
Acest litigiu s-a născut ca urmare a comportamentului culpabil al reclamantei care prin neîndeplinirea obligației prev. de art. 7 alin. 2 al OUG nr. 94/2000, atrage aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpă.
Chiar dacă imobilul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, nici o altă lege nu interzicea vânzarea bunurilor preluate de Statul Român de la persoane juridice.
Un alt motiv de nelegalitate învederat de recurent este acela că instanța de apel a constatat că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare- cumpărare în temeiul art. 948 pct. 3 raportat la art. 962 C. civil, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea în constatarea nulității pe alte dispoziții legale.
Astfel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 294 Cod proc.civ., schimbând cauza cererii de chemare în judecată, deși era inadmisibil în apel.
Prin întâmpinare C. J. S. a solicitat menținerea deciziei civile nr. 69/2012 și a sentinței civile nr. 1889/2012 a Judecătoriei Z., referitoare la constatarea lipsei calității procesuale pasive a pârâtului.
Prin întâmpinare P. R. Z. - C. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că imobilul în litigiu nu putea fi vândut pârâtei S. M., deoarece puteau fi înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 numai imobilele preluate de stat de la persoane fizice, cu respectarea celorlalte condiții legale. Întrucât apartamentul în litigiu a fost preluat de la o persoană juridică, contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu fraudarea dispozițiilor legii.
Pe de altă parte, reclamanta a formulat la data de_ o cerere de retrocedare a apartamentului nr. 3 înscris în CF și după depunerea cererii la Comisia Specială apartamentul a fost vândut pârâtei M. S. la data de_ .
Ori, potrivit dispozițiilor art. 7 din OUG nr. 94/2000, apartamentul nu putea fi vândut sub sancțiunea nulității absolute până la soluționarea procedurilor administrative sau judiciare prevăzute de această ordonanță.
Prin Decizia nr. 1924/_ s-a revocat Decizia nr. 1858/_ referitoare la pa în litigiu, însă faptul că reclamanta nu a atacat această decizie, nu înseamnă că a renunțat la restituirea în natură a imobilului naționalizat și a acceptat implicit acordarea despăgubirilor.
Analizând decizia pronunțată prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Majoritatea motivelor de recurs invocate de pârâții S. M. și C. Local al municipiului Z. sunt comune, diferă doar motivul de casare cu trimitere spre rejudecare invocat de către C. Local al municipiului Z. . Pârâtul recurent C. Local al municipiului Z. a invocat nulitatea deciziei pronunțate în apel, întrucât C. Local C. S. nu a fost legal citat.
Potrivit dispozițiilor art. 105 alin. 2 Cod proc.civ., actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin acesta s-a pricinuit o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Din această dispoziție legală rezultă că partea care invocă nulitatea unui act de procedură trebuie să arate și vătămarea care i s-a produs.
În cazul de față, vicierea procedurii de citare a pârâtului C. Local C.
S. a fost invocată de pârâtul C. Local Z. . Recurentului C. Local Z. nu i s-a adus nicio vătămare prin neîndeplinirea sau îndeplinirea viciată a procedurii de citare cu un alt pârât.
Pentru justificarea sesizării instanței cu o cerere de recurs, recurentul trebuie să aibă un interes legitim, adică să urmărească realizarea unui drept ocrotit de lege. Interesul trebuie să fie personal și direct, adică folosul practic judiciar urmărit prin promovarea recursului să aparține celui care promovează calea de atac, nefiind admisibil ca o persoană să apere interesul altei persoane sau interesul colectiv.
În cazul de față, critica recurentului C. Local Z. referitoare la procedura de citare a C. ui Local C. S. este lipsită de interes, deoarece prin modul în care s-a realizat procedura de citare cu C. ui Local C. S. nu prezintă interes numai pentru această parte.
De altfel, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei P. R. Z. -
C. împotriva pârâtului C. Local al orașului C. S., pentru lipsa calității procesuale pasive, această dispoziție legală nu a fost apelată, sentința rămânând irevocabilă față de acești pârâți.
Așadar, curtea concluzionează că este lipsit de interes motivul de recurs care vizează casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului.
Celelalte motive de recurs invocate de pârâții S. M. și C. Local al municipiului Z. sunt comune și vor fi tratate unitar în considerentele care urmează.
Reclamanta P. R. Z. -C. a investit instanța cu o acțiune care are ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr._, încheiat de pârâta S. M. cu SC Publiserv SA. Reclamanta a invocat două motive de nulitate: contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în perioada derulării procedurii soluționare a notificării formulate de către reclamant P. R. Z. -C. încălcându-se art. 7 din OUG nr. 94/2000.
Al doilea motiv de nulitate invocat a fost nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât puteau fi înstrăinate către chiriași numai imobilele preluate de stat de la persoane fizice, cu respectarea celorlalte condiții, iar imobilul a fost preluat de la o persoană juridică, în drept invocând dispozițiile art.6 alin. 5 din OUG nr. 184/2000 și OUG nr. 94/2000.
Curtea va analiza întâi motivul de nulitate absolută a contractului prevăzut de art. 7 din OUG nr. 94/2000.
Potrivit dispozițiilor art. 7 din OUG nr. 94/2000, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, prevăzute de prezența ordonanță de urgență, este interzisă înstrăinarea, schimbarea destinației, ipotecarea sau grevarea sub orice formă a imobilelor
pentru care s-a depus cerere de retrocedare în condițiile prezenței ordonanțe de urgență.
În alin. 2 al art. 7 din OUG nr. 94/2000 se prevede că solicitanților le revine obligația de a înștiința în scris deținătorul actual despre existența cererilor de retrocedare depuse în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.
Din aceste dispoziții legale, rezultă că reclamantei îi revenea obligația ca după înregistrarea cererii de retrocedare depusă la Comisia Specială de Retrocedare, să înștiințeze în scris deținătorul actual al imobilului solicitat a fi retrocedat, că a depus notificare, pentru ca imobilul să nu fie înstrăinat.
Această dispoziție legală nu a fost respectată de către reclamantă, întrucât nu există nici un înscris din care să rezulte că reclamanta a înștiințat deținătorul imobilului că a notificat Comisia Specială de Retrocedare.
Reclamanta a înregistrat la Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România cererea de retrocedare la data de_ și prin aceasta a solicitat restituirea mai multor imobile, situate în municipiul Z., printre care și apartamentul în litigiu menționat în cerere la oct. 5.
Această cerere ar fi trebuit comunicată pârâtului C. Local Z. pentru a-l înștiința să nu înstrăineze imobilul solicitat a fi retrocedat.
În prezenta acțiune reclamanta invocă ca o procedură echivalentă adresa depusă la Primăria municipiului Z. la data de_, acceptată și de către instanța de fond, dar curtea apreciază că această adresă nu poate echivala cu o înștiințare în sensul stabilit de art. 7 alin. 2 din OUG nr. 94/2000 pentru următoarele considerente:
În primul rând, cererea de care se prevalează reclamanta P. R. Z. -
C. este formulată de către reclamantă la data de_ și arată expres că solicită eliberarea unei adeverințe din care să rezulte situația juridică a mai multor imobile din Municipiul Z. care au aparținut în proprietate Bisericii reformate Z., întrucât acest act este necesar în vederea depunerii cererii de retrocedare la Comisia Specială de Retrocedare din București (f. 35).
Deci, această cerere este formulată anterior depunerii cererii de retrocedare, situație în care nu poate fi echivalată cu o înștiințare către unitatea deținătoare, că fostul proprietar a notificat Comisia Specială de Retrocedare din București pentru recuperarea imobilului.
Spre deosebire de Legea nr.10/2001, unde notificarea se depune, prin executor judecătoresc, la persoana deținătoare a imobilului, în cazul imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România notificarea se depune la Comisia Specială de Retrocedare din București, ceea ce face ca deținătorul imobilului să nu aibă cunoștință care sunt imobilele solicitate a fi restituite.
Potrivit dispozițiilor art. 21 al. 5 din Legea nr. 10/2001 sub sancțiunea nulității absolute pana la soluționarea procedurilor administrative si, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisa înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea in participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum si orice închiriere sau subînchiriere in beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice forma a bunurilor imobile - terenuri si/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi. OUG 94/2000 are o dispoziție similară art. 7 care interzice sub sancțiunea nulității absolute înstrăinarea imobilelor, pentru care au fost depuse cereri de retrocedare.
Având în vedere efectele severe ale nulității absolute și stabilind o procedură de notificare diferită față de legea 10/2001, legiuitorul a prevăzut în art. 7 al. 2 OUG 94/2000 obligația beneficiarilor acestui act normativ de a înștiința, în scris, deținătorul actual al bunului de existența cererii de
retrocedare, deoarece acesta nu are cum să afle în alt mod că reclamanta, în speță, a depus o notificare pentru apartamentul în litigiu.
Neîndeplinirea obligației de notificare prev. de art. 7 alin. 2 din OUG nr. 94/2000 nu este sancționată cu nulitatea absolută, cum susțin pârâții, însă nerespectarea acestei proceduri face aplicabil principiul "error communis facit jus"; ca excepție de la regula "quod nullum est, nullum producit effectum";.
Într-adevăr, orice contract de vânzare-cumpărare încheiat în perioada derulării procedurii de retrocedare este sancționat cu nulitatea absolută, însă ca excepție de la efectele nulității contractului este principiul error comunis facit just, în situațiile în care atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
În cazul de față, întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de a notifica deținătorul imobilului, municipiul Z., că a depus cerere de revendicare a imobilului în litigiu, a făcut ca C. Local al municipiului Z., în calitate vânzător să vândă acest apartament fără să știe că exista o cerere de retrocedare.
Pârâta S. M., chiriașă în apartamentul care a făcut obiectul de vânzare-cumpărare și a cărei nulitate se solicită, este de asemenea de bună credință, nefiind administrată nicio probă de către reclamantă, din care să rezulte că a înștiințat-o în în scris că a depus o notificare în vederea retrocedării apartamentului în litigiu.
Potrivit art. 1898 Cod Civil buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Pe de altă parte, buna credință se prezumă, reclamanta fiind obligată să dovedească reaua credință a cocontractanților, iar în cazul de față reclamanta nu a dovedit că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, părțile au cunoscut existența cererii de retrocedare.
Așadar, întrucât atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și reclamanta nu și-a îndeplinit obligația legală de a-i notifica potrivit art. 7 al. 2 OUG 94/2000.
Curtea constată că în speță contractul nu este nul,reclamanta neputând invoca propria culpă potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans";.
Deși motivele de apel ale C. ui Local Z., precum și cele formulate de
S. M. vizau modul defectuos de interpretare și aplicare a art. 7 din OUG nr. 94/2000, tribunalul în mod nelegal nu a analizat această critică a apelanților.
Tribunalul a reținut că apartamentul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 și în consecință a constatat că este nul absolut contractul de vânzare- cumpărare, însă, în temeiul dispozițiilor art. 948 pct. 3 și 962 C. civil și nu art. 7 OUG 94/2000.
Curtea constată că decizia pronunțată de Tribunalul Sălaj este nelegală, întrucât această instanță a schimbat cauza acțiunii cu care reclamanta a investit instanța, verificând contractul de vânzare-cumpărare pentru alte motive de nulitate decât cele invocate de reclamantă, în primă instanță, și criticate de pârâți, în apel.
Așadar, toate considerentele deciziei pronunțate în apel vizând nulitatea absolută a contractului întemeiate pe dispozițiile art. 948 pct. 3 și 968 C. civil sunt inadmisibile raportat la dispozițiile art. 294 Cod proc.civ.
Al doilea motiv de nulitate invocat de către reclamantă este subsumat dispozițiilor art. 6 din OUG nr. 94/2000.
Prin OUG nr. 184/2002, Titlul II, art. 6 alin. 4 al acestui act normativ, legiuitorul a derogat de la regula imprescriptibilității nulității absolute și a statuat
că indiferent de motivul de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv_ .
În ceea ce privește termenul în care pot fi formulate acțiuni pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriașii, OUG nr. 94/2000 a mai fost modificată și de alte acte normative, astfel prin Legea nr. 48/2004 s-a introdus un nou termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a acestei legi (în prezent fiind declarată neconstituțională această modificare prin Decizia nr. 615/2012 a Curții Constituționale), iar ulterior, prin art. III din Titlul II din Legea nr. 247/2005 s-a introdus un nou termen de prescripție de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi.
Art. III din Titlul II al Legii nr. 247/2005 a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.1352/_, însă împrejurarea că acest articol a fost declarat neconstituțional nu are ca efect imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea nulității absolute întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. 2 din OUG nr. 94/2000, cum în mod greșit a apreciat Judecătoria Zalău.
În ceea ce privește OUG nr. 94/2000 constatăm că, în timp, au intervenit mai multe acte normative care au modificat această ordonanță pentru retrocedarea imobilelor aparținând cultelor bisericești și prin OUG nr. 184/2002 s-a derogat de la regimul imprescriptibilității nulității absolute în cazul contractelor de vânzare încheiate cu chiriașii și s-a statuat ca acțiunile în constatarea nulității absolute să poată fi promovate doar într-un termen defipt de lege de 6 luni de la intrarea în vigoare a OUG nr. 184/2002 -_, respectiv până la data de 22 iunie 2003.
Dispozițiile Legii nr. 48/2004 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 615/2012 a Curții Constituționale, iar dispozițiile Legii nr. 247/2005 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1352/2008.
Intervenția Curții Constituționale asupra actelor normative mai sus arătate și constatarea neconstituționalității a dispozițiilor legale care stabileau alte termene pentru introducerea acțiunilor în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare întemeiate pe art. 6 din OUG nr. 94/2000, fac ca să fie în vigoare în prezent dispozițiile OUG nr. 94/2000, așa cum a fost modificată prin OUG nr. 184/2002, respectiv termenul până la care puteau fi introduse acțiunile de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare- cumpărare, fiind de 6 luni de la data intrării în vigoare a OUG nr. 184/20002, termen cu mult depășit în prezenta acțiune.
Așadar, în mod corect pârâtul C. Local Z. a invocat și în memoriul de recurs excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, termenul în care aceasta putea să depună acțiunea fiind cu mult depășit, întrucât reclamanta a investit Judecătoria Zalău cu acțiune în constatarea nulității la data de_ .
Dacă din motive mai presus de voința părții aceasta nu poate exercita o acțiune în termenul de prescripție, poate solicita să fie repusă în termenul de prescripție, potrivit dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, în termen de
30 de zile de la data la care partea a avut cunoștință de împrejurarea care justifică depășirea termenului de prescripție.
În cazul de față, P. R. Z. -C. nu se putea prevala de această dispoziție legală mai sus invocată, deoarece a avut cunoștință de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S. M. și C. Local al municipiului Z. la data de_, după cum rezultă din adresa Primăriei Z. nr. 53397/_, care a și comunicat contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se solicită.(f.5)
Cu toate acestea, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost înregistrată în_, la interval de aproape un an
de la data la care reclamanta a avut cunoștință de contractul de vânzare- cumpărare încheiat.
Așadar, în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare întemeiat pe dispozițiile art. 6 din OUG nr. 94/2000, această cerere este prescrisă, deoarece reclamanta nu s-a încadrat în termenul prevăzut de art. 6 alin. 4 introdus prin OUG nr. 184/2002.
Întrucât acțiunea reclamantei întemeiată pe art. 6 din OUG nr. 94/2000 este prescrisă, orice referire la fondul acțiunii este irelevantă, întrucât soluționând cauza pe excepție, nu se mai analizează fondul cauzei.
Pentru aceste considerente, curtea în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art.
312 Cod proc.civ., curtea va admite recursurile pârâților.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite recursurile declarate de pârâții: C. LOCAL AL MUNICIPIULUI Z. și S. M., împotriva deciziei civile nr. 69 din_ a Tribunalului S. pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică și în consecință admite apelul pârâților C. LOCAL AL MUNICIPIULUI Z. și S. M., împotriva sentinței civile nr. 1889 din_ pronunțată de Judecătoria Zalău în dosar nr._ *, pe care o schimbă în parte după cum urmează:
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta P. R. Z.
-C. în contradictoriu cu pârâții S. M. și C. LOCAL AL MUNICIPIULUI
Z., având ca obiect constatare nulitate absolută a constructului de vânzare- cumpărare nr._ încheiat între S. M. și SC Publiserv SA.
Menține celelate dispoziții ale sentinței. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
A. -T. N.
T.
D.
M. C.
V.
GREFIER
M. -L. T.
Red. A.T.N. dact. G.C.
2 ex/_
Jud. apel: K. M., D. G.
| ← Decizia civilă nr. 123/2013. Constatare nulitate act juridic | Decizia civilă nr. 608/2013. Constatare nulitate act juridic → |
|---|
