Decizia civilă nr. 1741/2013. Constatare nulitate act juridic

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 1741/R/2013

Ședința publică din 05 aprilie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. -D. C. JUDECĂTORI: A. -A. P.

C. -M. CONȚ GREFIER: A. -A. M.

S-au luat în examinare recursul declarat de pârâții P. M. C. -N. și

C. LOCAL AL M. C. -N., recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN, PRIN P. M. C. -N., recursul declarat de pârâții I. A. și I. V., recursul declarat de pârâții Ș. ANA și C. A. E. și recursul declarat de pârâta S. M., împotriva deciziei civile nr. 357/A din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, privind și pe reclamantul intimat M. E., precum și pe pârâții intimați C. V., C. I. K., G. L., Z. M., V. A. G.

I., B. I. T., precum și pe intervenienta intimată S.C. E. S.R.L., PRIN L. HIDATOR G. M. L., având ca obiect constatare nulitate act juridic.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă pentru pârâta recurentă S. M., doamna avocat C. D., a cărui împuternicire avocațială, pentru redactarea și susținerea recursului, se află la f. 52 din dosar, reprezentanta pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A. E., doamna avocat M. Giurcă, a cărui împuternicire avocațială, pentru declararea, motivarea și susținerea recursului, se află la f. 45 din dosar și reprezentantul reclamantului intimat M. E., domnul avocat Sabin-G. Nedelea, care arată că se prezintă în substituirea doamnei avocat Stanca-I. Gidro, lipsă fiind părțile persoane fizice personal, reprezentanții pârâților recurenți P. M. C. -N. și C. Local al M. C. -N., S. Român, prin P. M. C. -N. și reprezentantul intervenientei intimate S.C. E. S.R.L., prin lichidator G. M.

L. .

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Toate recursurile au fost formulate și motivate în termen legal, au fost comunicate părților adverse și sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că prin memoriul de recurs, pârâții recurenți P. M. C. -N. și C. Local al M. C. -N.

, precum și pârâtul recurent S. Român, prin P. M. C. -N., au solicitat judecarea cauzei și în condițiile art. 242 (f. 8 și 33 din dosar). De asemenea, constată că și pârâții recurenți I. A. și I. V., prin memoriul de recurs, în temeiul art. 242 alin. 2 C.pr.civ., au solicitat judecarea cauzei și în lipsă (f. 38 din dosar).

Totodată, Curtea constată că la data de_ a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, în 6 exemplare, care a fost formulată și înregistrată la dosar de către pârâții intimați G. L., G. I., B. I. T. și Z. M., prin intermediul domnului avocat T. Zoltan, prin care se solicită admiterea recursurilor formulate

de către pârâții recurenți C. Local al mun. C. -N., reprezentat prin primar și

S. Român, prin P. M. C. -N. ; respingerea recursului formulat de pârâta recurentă S. M., iar cu privire la recursurile formulate de către pârâții recurenți Ș. Ana și C. A. E., I. A. și I. V., arată că nu se opun

la admiterea lor și, totodată, solicită judecarea cauzei și în lipsa lor de la dezbateri, conform art. 242 alin. 2 C.pr.civ. La această întâmpinare a fost anexată împuternicirea avocațială, care atestă împrejurarea că dl. avocat T. Zoltan a fost împuternicit de către pârâții intimați G. L., G. I., B. I. T. și Z. M.

, doar pentru consultații juridice și pentru redactarea întâmpinării, fără susținerea acesteia. De asemenea, constată că la aceiași dată, pârâții intimați G. L., G.

I., B. I. T. și Z. M., prin intermediul domnului avocat T. Zoltan, au

înregistrat la dosar "Completare la întâmpinare";, prin care arată că solicită obligarea recurentei S. M. și a reclamantului M. E. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate, iar la această completare la întâmpinare a fost anexată dovada acestor cheltuieli de judecată, respectiv o copie certificată de pe un extras de cont emis pe numele G. Laszlo, de către Banca Transilvania la data de_, privind tranzacția referitoare la suma de 450 RON, reprezentând onorariu de avocat.

De asemenea, Curtea constată că la data de_ a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, în 10 exemplare, care a fost formulată de pârâta recurentă S. M., prin intermediul doamnei avocat C. D., prin care se solicită respingerea recursurilor promovate de către pârâții recurenți S. Român prin P. mun. C. -

N., P. mun. C. -N., Ș. Ana și C. A. -E., I. A. și I. V., cu obligarea recurenților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată angajate de pârâta recurentă S. M. în prezenta cale de atac. Totodată, constată că reclamantul intimat M. E., prin intermediul doamnei avocat Stanca-I. Gidro, a formulat și înregistrat la dosar o întâmpinare, în 5 exemplare, prin care solicită respingerea ca nefondate a tuturor recursurilor formulate în cauză și menținerea ca legală a hotărârii instanței de apel, cu cheltuieli de judecată constând în onorar avocațial.

Curtea constată că la data de_ a fost înregistrată la dosar o cerere de abținere formulată, în conformitate cu prevederile art. 25 și art. 27 pct. 7 C.pr.civ., de către unul din membrii completului de judecată C 6-R, respectiv de către doamna judecător C. -M. Conț, prin care aceasta arată că înțelege să se abțină de la soluționarea recursurilor ce formează obiectul dosarului civil nr._ al Curții de Apel C., având în vedere că și-a spus (parțial) părerea, în legătură cu pricina dedusă judecății, prin Decizia civilă nr. 77/A/_, pronunțată în dosar civil nr._ al Curții de Apel C. (f. 612 - 615 dosar fond). Această cerere de abținere a fost respinsă prin încheierea dată în ședința Camerei de Consiliu din data de_ .

Doamna avocat M. Giurcă depune la dosar împuternicirea avocațială, care atestă împrejurarea că a fost împuternicită de către pârâtele recurente Ș. Ana și C.

A. E. pentru susținerea recursului, precum și chitanța nr. 12/_, care atestă plata unui onorariu avocațial în sumă de 1000 lei.

Domnul avocat Sabin-G. Nedelea, depune la dosar împuternicirea avocațială nr. 43/_, care arată împrejurarea că reclamantul intimat M. E. a împuternicit-o pe doamna avocat Stanca-I. Gidro pentru redactarea și susținerea întâmpinării în dosarul nr._ al Curții de Apel C., precum și delegația de substituire, prin care a fost împuternicit de către doamna avocat Stanca-I. Gidro să se prezinte în substituirea sa, în prezentul dosar. Totodată, depune la dosar dovezile de comunicare a întâmpinării reclamantului intimat M. E., cu pârâții recurenți P. mun. C. -N. și C. Local al mun. C. -N. .

Reprezentanta pârâtei recurente S. M. și reprezentanta pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A. E. arată că le-a fost comunicată doar întâmpinarea formulată de reclamantul intimat M. E. .

Instanța înmânează reprezentantei pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A.

E. și reprezentantului reclamantului intimat câte un exemplar din întâmpinarea formulată de pârâta recurentă S. M. . De asemenea, înmânează reprezentantei pârâtei recurente S. M., reprezen-tantei pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A.

E. și reprezen-tantului reclamantului intimat M. E., câte un exemplar din întâmpinarea formulată de pârâții intimați G. L., G. I., B. I. T. și Z.

M. .

Reprezentanta pârâtei recurente S. M., reprezentanta pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A. E. și reprezentantul reclamantului intimat M. E. arată că nu au de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.

Curtea, din oficiu, invocă și pune în discuție excepția inadmisibilității acelor motive de recurs, din recursurile formulate în cauză, care se referă la netemeinicia hotărârii atacate, având în vedere că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 111¹și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei pârâtei recurente S.

M. în susținerea recursului și pentru a pune concluzii pe celelalte recursuri formulate în cauză; reprezentantei pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A.

E., în susținerea recursului și pentru a pune concluzii pe celelalte recursuri formulate în cauză, iar reprezentantului reclamantului intimat M. E. pentru a

pune concluzii pe toate recursurile formulate în cauză și, totodată, pune în vedere acestora ca odată cu concluziile pe fond să se refere și la excepția inadmisibilității acelor motive de recurs care privesc netemeinicia hotărârii atacate.

Reprezentanta pârâtei recurente S. M. solicită admiterea recursului formulat de pârâta - reclamantă reconvențională S. M. . Totodată, arată că în recurs sunt două aspecte de esență, unul care ar viza solicitarea pârâtei recurente S.

M. de a nu fi obligată, în solidar, cu ceilalți pârâți la plata cheltuielilor de judecată, în cazul în care va fi respins recursul formulat de către aceasta și instanța va menține decizia instanței de apel sub acest aspect și a unei solidarități, calculată de ea, ca fiind 1/9 parte, cu motivarea că, solidaritatea pe de o parte permite să se facă o execuție preferențială de către potențialul creditor, asupra unei singure persoane și recuperarea deosebit de dificilă în alte litigii, cu atât mai mult cu cât toate părțile obligate, în solidar, au domiciliul în țară și înafara țării, în Ungaria, așa cum rezultă din citativul acestui dosar, sens în care, i se pare inechitabil aplicat acest principiu al solidarității, cu atât mai mult cu cât există părți cu interese absolut diferite în această cauză, chiar oponență și din acest punct de vedere menținerea unei astfel de hotărâri este totalmente prejudiciantă. De asemenea, arată că problema de esență în ce privește atacarea deciziei instanței de apel viza interpretarea calității procesuale active, respectiv cea a calității de persoană îndreptățită de a revendica, în temeiul Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu și din acest punct de vedere apreciază că interpretarea art. 4 din Legea nr. 10/2001 s-a făcut în mod corect de către instanța de fond, respectiv de către Judecătoria Cluj-Napoca, care a apreciat că este uzitată noțiunea de succesibil și nu cea de moștenitor, în alin. 2. Mai arată că ieșirea din pasivitate și apărarea drepturilor ei succesorale, precum și faptul că revendicarea acestui imobil este dovedită prin notificarea făcută, prin atacarea ei, prin respingerea dată prin decizia P. ui mun. C. -N. privind soluționarea ei și având în vedere că există pe rolul acestei instanțe un litigiu, care este suspendat până la soluționarea irevocabilă a acestui dosar. În plus, arată că prin recursul pe care l-a formulat a arătat faptul că doamna S. M. a uzitat și de alte căi speciale de revendicare a imobilului, respectiv de legea fondului funciar, unde părți sunt C. Local al mun. C. -N., prin Comisia locală de fond funciar și fratele dânsei, respectiv domnul M. E., care s-a opus ca acesteia să i se reconstituie dreptul de proprietate. De asemenea, arată că instanța a hotărât cu autoritate de lucru judecat, că pârâta S. M. are calitate de persoană îndreptățită după bunicii ei paterni, însă prin decizia tribunalului s-a argumentat faptul că aceasta nu are efect în cauză, cu argumentul că doamna S. M. ar fi venit la moștenire în nume propriu, argument care nu ar exclude sau ar elimina calitatea ei de moștenitoare și de persoană

îndreptățită, pentru că bunicii ei erau antecedați tatălui ei și nu a avut o reprezentare care se putea face și în condiția în care nu ar fi acceptată după domnul

M., dacă domnul M. ar fi decedat sau dacă acesta ar fi renunțat la moștenire ori nu ar fi avut moștenitori, etc. Arată că din acest punct de vedere a făcut dovada prin actele depuse la f. 6, 56, 73 din dosar, din care rezultă că bunicii paterni, M. S. și M. Anastasia, au decedat în anul 1972, iar iar tatăl acesteia a decedat ulterior bunicilor ei. În aceste condiții, apreciază că și în acel dosar, S. Român a fost reprezentat de C. Local al mun. C. -N. și s-a constatat cu autoritate de lucru judecat calitatea de succesibil legal a doamnei S. M., de persoană îndreptățită și i s-a constituit dreptul de proprietate prin acel titlu de proprietate, având calitate de moștenitoare după bunicii paterni, astfel încât, apreciază că această constatare a instanței de jude-cată trebuie să aibă efecte și în prezenta cauză. Din acest punct de vedere, solicită admiterea recursului pârâtei S. M., modificarea în parte a hotărârii atacate, doar în ceea ce privește acest aspect al admiterii cererii reconvenționale formulată de S. M., cu menținerea celorlalte dispoziții, mai puțin a problemei cheltuielilor de judecată care ar implica respingerea lor în întregime și acordarea cheltuielilor de judecată pârâtei S. M. în toate instanțele de judecată, inclusiv în recurs, conform dovezilor depuse la dosar, a contractului de asitență

juridică nr. 19 din data de_ și a bonurilor fiscale, pe care le depune azi la dosar.

Reprezentanta pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A. E. arată că prin recursul formulat de părțile pe care le reprezintă s-a criticat hotărârea instanței de apel, prin prisma art. 304 pct. 9 C.pr.civ., considerând că prin hotărârea dată în apel au fost încălcate dispozițiilor art. 129 pct. 5 C.pr.civ., dispozițiile art. 9, art. 10 pct. 2 și art. 11 din Legea nr. 112/1995 și art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate, privind încălcarea dispozițiilor art. 129 pct. 5 C.pr.civ., consideră că instanțele de fond și de apel au încălcat această dispoziție legală, care obligă judecătorul să admită toate probele pertinente și necesare pentru soluționarea temeinică și legală a cauzei. În acest contest, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, văzând neconcordanța între notarea apartamentelor din cartea funciară pe de o parte și documentația cadastrală de partajare, care a stat la baza contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentele din imobilul în litigiu și pe de altă parte numerotarea din expertiza efectuată în dosarul nr. 4475/2005 al T. ului C., expertiză care s-a efectuat în condițiile în care aceste două recurente, pe care le reprezintă, nu au fost părți, deci nu au participat la efectuarea acesteia, expertiza fiind nulă pe de o parte și pe de altă parte având în vedere că cele două recurente nu au fost părți nici în dosarul respectiv. În această situație, a observat numerotarea diferită, în aceste trei numerotări, care s-au făcut succesiv și a solicitat încuviințarea probei cu expertiza topografică, pentru a se lămuri aspectul privind numerotarea apartamentelor și pentru a se pune în concordanță situația scriptică cu situația faptică a apartamentelor pe care le identifică acest proces, dar această probă a fost respinsă. Consideră că nici la acest moment nu este lămurită problema, respectiv care apartament este în realitate obiect al contractelor de vânzare-cumpărare, care se anulează prin soluția care s-a pronunțat de către instanță. Neavând încuviințată și neîncuviințându-se această probă cu expertiza topografică și această probă neputând fi solicitată în faza procesuală a recursului, pentru acest motiv ar solicita casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei la Tribunalul Cluj, pentru rejudecarea apelului și pentru a fi administrată această probă cu expertiza topografică. În situația în care acest motiv de recurs va fi respins, a solicitat a doua soluție, și anume, cea a modificării deciziei recurate și a schimbării hotărârii date în apel, în sensul admiterii apelului, văzând faptul că hotărârea atacată este nelegală sub aspectul modului în care instanța a gândit asupra cererii de nulitate a

contractelor, prin admiterea acțiunii la fond și menținerea acestei hotărâri în apel. Arată că atât instanța de fond, cât și instanța de apel își motivează soluția referitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul în litigiu, prin faptul că acest imobil ar fi exceptat de la vânzare, prin prisma art. 10 pct. 2 din Legea nr. 112/1995 făcând trimitere la anexa la Legea nr. 442/2001 în care se susține că acest imobil este trecut pe lista monumentelor istorice și, pe cale de consecință, era exclus de la vânzarea în baza art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995. Consideră că instanțele au omis faptul că orice motiv de nulitate absolută a unui act care a fost invocat, înainte de al admite trebuia analizat dacă motivul respectiv exista la momentul încheierii actului și nu dacă raportat la acest fapt și timp, acest motiv ar fi intervenit ulterior. Solicită a se observa că Legea nr. 442/2001, în care în anexă se cuprindea și imobilul în litigiu, a intrat în vigoare după data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv în iulie 2001, iar contractele au fost încheiate în ianuarie 2001, deci la data când s-au încheiat contractele, motivul de nulitate invocat și reținut de către instanțe nu exista, chiar dacă s-a făcut referire la o listă care se găsește în volumul 2 al dosarului de fond, la f. 383, însă acea listă este doar o pagină dintr-un ziar, or atâta vreme cât acea listă nu este semnată de M. cultelor, titularul bunurilor istorice și a monumentelor istorice, și nici parafată, această listă nu poate conduce la un motiv de nulitate, respectiv la dispoziția legală care s-ar fi încălcat, cu consecința sancțiunii nulității absolute. Nefiind așa, consideră că s-a încălcat dispoziția menționată în art. 10 pct. 2 din Legea nr. 112/1995. Totodată, arată că pe de altă parte, instanțele de judecată au reținut ca motiv de nulitate reaua credință a cumpărătorilor făcând trimitere la o notare în cartea funciară a unui proces din anul 1994, în care reclamantul M. E. a

formulat o acțiune în revendicare, pe de o parte, iar pe de altă parte se apreciază că

S. Român, vizavi de acest proces, a fost de rea credință la încheierea actului și că această rea credință s-ar răsfrânge și asupra cumpărătorilor celor două apartamente. De asemenea, solicită să se observe că la data când S. Român a încheiat cele două contracte de vânzare-cumpărare, procesul de revendicare era soluționat definitiv și irevocabil, prin respingerea acțiunii în revendicare, formulată de reclamantul M. E. . În același timp, rezultă că reclamantul M. E. a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 și a solicitat retrocedarea în natură a imobilului, iar acestă procedură a fost finalizată prin hotărârea Comisiei județene de fond funciar, prin care i s-au restituit apartamentele libere, iar pentru restul

apartamentelor s-au acordat despăgubiri. Această procedură în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost contestată în nici un fel de domnul M. E., deci la data când s- au încheiat contractele de vânzare-cumpărare, procedura Legii nr. 112/1995 era finalizată și necontestată. În acest context, consideră că nu se poate reține reaua credință, așa cum au făcut instanțele de fond și de apel și constatarea nulității absolute a contractelor, care trebuia să se demonstreze printr-o probă, la cererea reclamantului, care prin prisma dispozițiilor legale avea obligația să facă dovada legală. În ceea ce privește reaua credință a S. ui Român și că aceasta s-ar răsfrânge și asupra cumpărătorilor celor două apartamente, arată că această rea credință excede art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie prezumția de bună credință și supune cenzurii buna credință a vânzătorului și nicidecum a cumpărătorului. În această cauză, instanțele trebuiau să se limiteze la cadrul legal aplicabil vizavi de speța pe care o judecă, deci trebuiau să analizeze numai buna credință a cumpărătorului și în nici un caz reaua credință a statului nu are consecință asupra situației cumpărătorului, respectiv dacă cumpărătorul este de bună credință și în nici un caz reaua credință a statului. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului formulat de pârâtele recurente Ș. Ana și C. A. E., cu cheltuieli de judecată în toate instanțele, reprezentând

onorarii avocațiale și, totodată, arată că la toate împuternicirile avocațiale pe care le- a depus la dosar a anexat chitanțele care atestă plata onorariului avocațial aferent.

Curtea, acordă cuvântul reprezentantului reclamantului intimat pentru a pune concluzii asupra recursurilor ce formează obiectul prezentului dosar și apoi va da cuvântul reprezentantei pârâtei recurente S. M. și reprezentantei pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A. E. pentru a pune concluzii asupra celorlalte recursuri.

Reprezentantul reclamantului intimat arată că poziția intimatului M. E. este, evident, de respingere a tuturor recursurilor formulate în cauză, iar această poziție a formulat-o detaliat prin întâmpinarea pe care a depus-o la dosar. Totodată, arată că va răspunde punctual față de cele două recursuri, astfel încât, mai întâi se va referi la recursul formulat de pârâta recurentă S. M. și apoi se va referi la recursurile formulate de către ceilalți pârâți recurenți, care privesc practic aceleași chestiuni.

În ceea ce privește recursul formulat de pârâta recurentă S. M., reprezentantul reclamantului intimat arată că se invocă practic două chestiuni, respectiv în primul rând se invocă faptul că Legea nr. 10/2001 nu ar opera cu noțiunea de succesor, ci cu cea de succesibil și în al doilea rând se arată că ar fi o putere de lucru judecat, respectiv o autoritate de lucru judecat în ceea ce privește acel litigiu de fond funciar, în care s-ar fi recunoscut recurentei S. M. calitatea de persoană îndreptățită după bunici, care sunt și bunicii intimatului M. E., după tată. De asemenea, arată că din punctul său de vedere, așa cum rezultă cu claritate și din dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, aceasta operează și cu noțiunea de moștenitor, dar și cu noțiunea de succesibil. Arată că operează cu noțiunea de moștenitor atunci când avem o dezbatere succesorală anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cu noțiunea de succesibil în situația în care în perioada 1945 - 1989 nu s-ar fi acceptat succesiunea după persoana de la care s-ar fi preluat abuziv imobilul în discuție. Mai arată că în această cauză este evident că avem de-a face cu noțiunea de moștenitor pentru că a existat o dezbatere succesorală, iar cu ocazia dezbaterii acelei succesiuni după tatăl său, recurenta S. M. a renunțat la succesiune în mod autentic și acest fapt este consemnat în certificatul de moștenitor și în fișa din registrul de succesiuni. Arată că, recurenta S. M. a renunțat la moștenirea după tatăl său, M. E., care a fost și tatăl intimatului M. E., recurenta fiind soră vitregă a intimatului M. E., neavând aceeași mamă, iar din acest punct de vedere legea este foarte clară, respectiv moștenitorul sau succesibilul, după caz, după persoana de la care s-a preluat abuziv imobilul nu mai poate beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, această chestiune fiind menționată în art.

4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 și este detaliată pe larg în cuprinsul Normelor Metodologice, unde se spune cu precizie acest lucru. Mai arată că această chestiune este tratată și de literatura de specialitate și se arată foarte clar, din perspectiva Codului civil că eredele care a renunțat la moștenire este considerat că nu a fost niciodată erede, iar dacă înlocuim cuvântul "erede"; cu succesibil, pentru că există o sinonimie între ele, este foarte clar că succesibilul care nu a acceptat succesiunea nu a fost niciodată succesibil, caatare această terminologie de succesibil practic este acoperită și de Codul civil care reglementează dispozițiile din materia succesiunii. Precizează că la fel se arată și în literatura de specialitate, respectiv se arată că dacă s-ar accepta ca succesorul sau succesibilul care a renunțat la succesiune poate în continuare să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001, respectiv să obțină reconstituirea dreptului de proprietate s-ar înfrânge principiul indivizibilității opțiunii succesorale și sigur nu ar fi nici posibilitatea unei retractări a acestei renunțări la succesiune, caatare, din această perspectivă consideră că în momentul în care recurenta S. M. a renunțat la moștenirea după tatăl său M. E., în mod

evident, aceasta este exclusă de la reconstituirea dreptului de proprietate, pentru că actul său de opțiune succesorală produce efecte și în prezent.

În ceea ce privește puterea de lucru judecat sau autoritatea de lucru judecat, reprezentantul reclamantului intimat consideră că nu poate să fie aplicabilă în această cauză, nefiind îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză, având în vedere că acel litigiu de fond funciar viza o cu totul altă dezbatere succesorală, după bunici, și nu după tatăl intimatului M. E. și al recurentei S. M., ca atare privește o cu totul altă chestiune și nu poate să fie aplicabilă în prezenta cauză. De asemenea, arată că, după bunici, recurenta S. M. nu are calitate de moștenitoare, ci vine în calitate de descendentă de gradul II, în nume propriu, situație care a fost analizată în mod corect în acel litigiu, însă în acest litigiu nu poate să fie aplicabilă pentru identitate de rațiune. Ca atare, din această perspectivă recursul formulat de recurenta S. M. nu este fondat, iar hotărârea instanței de apel, prin care a fost admis apelul formulat de reclamantul M. E. și s-a stabilit că S. M. nu are calitate de persoană îndreptățită, este legală și corectă.

Reprezentantul reclamantului intimat arată că în ceea ce privește chestiunea cheltuielilor de judecată, formulată în subsidiar de către recurenta S. M., care solicită ca în momentul în care s-ar menține hotărârea din apel, instanța de recurs să schimbe această hotărâre din apel și să stabilească împărțirea proporțională a cheltuielilor de judecată, se spune într-o cotă de 1/9 parte în sarcina ficăruia dintre pârâții din această cauză, nu consideră această solicitare ca fiind o soluție justă, deoarece acest litigiu este un litigiu unitar și nu poate fi privit separat fiecare pârât în parte. Totodată, arată că este un litigiu unitar, prin care intimatul încearcă

înlăturarea impedimentelor care împiedică restituirea în natură a acestor apartamente și implicit a celorlalte apartamente, ce vizează persoanele care justifică calitatea de persoană îndreptățită, ca atare astfel încât, pentru a înlătura toate aceste impedimente a fost necesar acest litigiu. De asemenea, arată că acest litigiu are un concept unitar în ce privește pe reclamantul intimat M. E., iar cheltuielile de judecată au fost privite de către acesta ca un tot unitar și nu pentru fiecare pârât în parte, or din acest punct de vedere soluția de solidaritate este o soluție corectă și legală și este convins că, în situația în care intimatul, la finalizarea acestui proces, ar alege să execute numai S. Român sau numai C. Local, pârâtul în cauză ar fi

foarte fericit în această situație de aplicare a principiului solidarității, ca idee, deci le- ar profita din acest punct de vedere solidaritatea.

Cu privire la celelalte recursuri, care au fost formulate în cauză de către ceilalți recurenți, reprezentantul reclamantului intimat arată că toate tratează motivele de nulitate reținute de instanțe cu privire la aceste contracte de vânzare-cumpărare.

Reprezentantul reclamantului intimat arată că se va referi mai întâi la recursul formulat de pârâtele Ș. Ana și C. A. E., care vizează și o problemă în plus, față de celelalte recursuri, respectiv cea a trimiterii cauzei în rejudecare, întrucât se consideră că ar fi fost necesară efectuarea unei expertize topografice pentru identificarea apartamentelor în litigiu, motiv pe care îl consideră nefondat. Arată că acest motiv de recurs, pe de o parte vizează chestiuni de netemeinicie a hotărârii atacate și de reapreciere a probelor de la dosar și ar fi o problemă de inadmisibilitate a acestui motiv de recurs, din perspectiva sa, având în vedere că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate. Totodată, arată că sigur se pune o problemă sub următoarea formă: instanța nu ar fi depus suficiente diligențe pentru a se afla adevărul în cauză și astfel s-ar fi încălcat dispozițiile art. 129 pct. 5 C.pr.civ. De asemenea, arată că s-au dat nu mai puțin de trei sau patru termene în fața instanței de apel pentru a se lămuri aspectele anterior arătate și consideră că instanța de apel a fost lămurită pe deplin cu privire la aceste aspecte în momentul când a dat soluția de respingere a apelului formulat de pârâtele Ș. Ana și C. A. E. . Mai arată că în cauză nu poate să fie vorba de o confuzie cu

privire la obiectul cererii de chemare în judecată, pentru că obiectul cauzei este foarte clar, având în vedere că se contestă cinci contracte de vânzare-cumpărare încheiate de S. Român cu privire la cinci apartamente, care l-a momentul respectiv erau numerotate cu anumite numere și ulterior s-au renumerotat, însă această situație nu schimbă obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, care rămâne același, privind apartamente situate în același imobil și care în momentul de față ar aparține pârâților din prezenta cauză. De asemenea, arată că prin acea renumerotare nu se substituie apartamentele între ele și se poate întâmpla în oricare alt imobil, respectiv se poate renumerota ordinea apartamentelor, dar aceasta nu schimbă în esență nici dreptul proprietarului asupra apartamentului său și nici acesta nu devine proprietar pe un alt apartament din imobil, ci se schimbă doar numerotarea, catare, din această perspectivă, nu crede că există o confuzie, cu atât mai mult, cu cât a fost depusă la dosar acea expertiză efectuată de către domnul expert O. A., sigur într-un alt dosar, dar acea expertiză lămurește pe deplin succesiunea renumerotării sau apartamentării care au avut loc în acea clădire, pornind de la anul 1959, când a avut loc prima împărțire pe apartamente, respectiv în 14 apartamente, pe urmă s-au făcut 20 de apartamente într-o anumită ordine, după care, P., în momentul în care a dorit să întabuleze toate apartamentele din acea clădire, a făcut o nouă numerotare și s-a ajuns la situația prezentă, care este foarte clară. Totodată, arată că pentru a nu exista dubiu din acest punct de vedere, a solicitat în mod expres instanței ca în dispozitivul hotărârii să facă referire atât la vechea numerotare, din momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, cât și la cea din prezent, pentru a se face corelare și cu numărul vechi și cu numărul nou, pentru a nu exista această problemă, în situația punerii în executare a hotărârii.

De asemenea, reprezentantul reclamantului intimat arată că la dosar există Decizia civilă nr. 77/2006 a Curții de Apel C., prin care s-a soluționat revendicarea privind celelalte 12 apartamente din clădire, caatare, neexistând alte apartamente în acea clădire, celelalte apartamente, înafara celor doisprezece care au fost restituite, formează obiectul cauzei. Precizează că prezentul dosar vizează apartamentele nerestituite, pentru că celelalte 12 aparatamente au fost întabu-late și au fost vândute, dar această împrejurare nu are nici o legătură cu prezenta cauză, astfel încât, nu există nici o confuzie din acest punct de vedere. În ceea ce privește proba cu expertiza topografică, arată că încă din fața primei instanțe, a considerat că prin această probă se încearcă tergiversarea soluționării cauzei și oricum, cauza durează în rejudecare de cel puțin șase ani de zile, pentru chestiuni care nu-i pot fi reproșate intimatului M. E., pentru că acesta a dorit să se soluționeze cât mai rapid acest litigiu, iar această solicitare, este una de tergiversare a soluționării cauzei. În ceea ce privește cele două motive de nulitate, arată că prin întâmpinare, a invocat faptul că discuția de apreciere a probelor din nou, cu privire la înscrierea acestui imobil pe lista din 1991 sau pe lista din 2004 este din nou, o chestiune care ține de

inadmisibilitatea recursului, de reaprecierea probelor, având în vedere că două instanțe anterioare au apreciat sensul în care acest imobil este înscris pe lista monumentelor istorice. Caatare, pornind de la acest fapt, trebuie să se aprecieze în ce măsură dispozițiile art. 10 pct. 2 din Legea nr. 112/1995 au fost sau nu respectate și, evident, din vreme ce avem un contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, legea a fost încălcată pentru că acel contract de vânzare- cumpărare a fost încheiat cu nesocotirea prevederilor legale. În ceea ce privește, referirile care se fac la Legea nr. 442/2001, arată că acestea nu au relevanță în prezenta cauză, pentru că aceasta este o lege care a intrat în vigoare ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, însă Legea nr. 112/1995 era în vigoare la acea dată și s-au avut în vedere dispozițiile art. 10 pct. 2 din această lege și situația stabilită de către Comisia monumentelor istorice și arheologiei, respectiv

împrejurarea că în prezenta cauză este vorba de un palat "Miches";, așa cum a poartă denumirea retoric, o clădire bine cunoscută în C. -N. . Caatare, inclusiv acea listă care a fost publicată în ziarul "Adevărul"; la momentul publicării Legii nr. 112/1995, face dovada acestui lucru, însă acea listă nu a fost depusă la dosar pentru a se dovedi faptul că acest imobil a fost înscris pe lista monumentelor istorice, ci relevanța depunerii la dosar a acestui înscris a fost faptul că au fost aduse la cunoștința publică, imobilele cu privire la care nu se pot face contracte de vânzare- cumpărare pentru că acel moment de intrare în vigoare a Legii nr. 112/1995 stabilea pentru prima dată reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea foștilor moștenitori ai proprietarilor imobilelor națio-nalizate, precum și posibilitățile de cumpărare pentru chiriașii acelor aparta-mente care nu se restituiau foștilor proprietari. Arată că în urma publicării listei menționată anterior, s-a format un curent de opinie puternic, referitor la ceea ce se putea cumpăra și la ceea ce nu se putea cumpăra și toată lumea era interesată de aceasta. De asemenea, arată că tocmai de aceea s-a publicat acea listă, pentru ca toți cetățenii să fie încunoștiințați, astfel încât, în acel moment s-a aflat cu certitudine de către toate persoanele că nu se putea înstrăina acest imobil, care de altfel nici nu s-a înstrăinat până în anul 2001 nici un apartament din acel imobil, însă s-a înstrăinat cu câteva zile înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care făcea o nouă disponibilizare a acelui bun, moment în care P. mun. C. -N. a înstrăinat acele imobile, într-o culpă concurentă cu a cumpărătorilor care au cumpărat acele imobile.

Reprezentantul reclamantului intimat arată că știe că s-a făcut o statistică la nivelul instanțelor de judecată din România și s-a constatat că nu mai puțin de 50 % din litigiile care sunt pe rolul instanțelor de judecată sunt generate de o culpă a unei autorități publice și în speța de față avem o asemenea atitudine culpabilă a autorității publice și peste aceasta se suprapune și culpa evidentă a cumpărătorilor. De asemenea, arată că Legea nr. 10/2001 nu face distincție în ceea ce privește buna sau reaua credință, ci se spune că se aplică părților contractante, iar prevederile art. 45 alin. 2 fac trimitere la încheierea contractelor fără a se referi la vânzător sau la cumpărător. Apreciază că statul este un vânzător de rea credință, din perspectiva sa, pentru că:

știa că imobilul în litigiu este monument istoric;
Legea nr. 10/2001 era deja adoptată atât în Camera Deputaților, cât și în Senat și urma să intre în vigoare în câteva zile, ca atare era o chestiune de timp;
în cartea funciară era notată acea acțiune din anul 1994, pentru că intimatul M. E. din anul 1994 a început primele demersuri pentru restituirea imobilului în litigiu.

Totodată, reprezentantul reclamantului intimat arată că acțiunea promo-vată de reclamantul M. E. era una contrară la ceea ce se susține de recurenți pentru că nu există nici o dovadă la dosar că această acțiune ar fi respinsă, aceasta viza o acțiune de drept comun, prin care intimatul încerca să revendice întregul imobil, iar în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul M. E. a suspendat acea acțiune și, din câte știe el, nici în momentul de față acea acțiune nu este soluționată irevocabil, însă acest aspect nu prezintă mare relevanță în prezenta cauză, pentru că din perspectiva bunei credințe contează altceva, respectiv contează atitutinea subiectivă a bunei credințe a cumpărătorului în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și dacă acesta a făcut suficiente diligențe pentru a verifica situația acestui imobil. De asemenea, arată că reclamantul M. E. a suspendat acțiunea în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a recuperat două apartamente pe procedura Legii nr. 112/1995, a atacat hotărârea dată pe această procedură a Legii nr. 112/1995 și s-a judecat până în anul 2000, din câte știe el, iar ulterior a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001.

Reprezentantul reclamantului intimat arată că reclamantul intimat M. E., în mod constant, a făcut demersuri pentru revendicarea acestor aparta-mente, a fost de altfel proprietar tabular și a fost recunoscut de către toți ceilalți proprietari sau chiriași de imobil, dovadă că nici nu au cumpărat apartamentele deoarece știau că domnul M. E. dorea să revendice întregul imobil, însă cinci persoane au cumpărat apartamente, pentru rațiunile lor. De asemenea, arată că statul cunoștea toate aceste aspecte sau trebuia să le cunoască, în calitatea sa de proprietar aparent al acestui imobil. În ceea ce privește pe cumpărători, din punctul său de vedere, din literatura de specialitate și din practica judiciară, care este unanimă din acest punct de vedere, aceștia nu au fost de bună credință, pentru că buna lor credință la

încheierea actului și atitudinea lor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare trebuia să fie lipsită de orice fel de culpă, trebuia să fie perfectă, să nu existe nici o urmă de îndoială în ceea ce privește încheierea acelui contract de vânzare- cumpărare. Apreciază că este vorba de o bună credință dusă la extrem în această privință, dar tocmai pentru că se vorbește de materia retrocedării imobilului, această bună credință dusă la extrem este o chestiune foarte sensibilă, pentru că în primul rând trebuia pus în balanță dreptul persoanei îndreptățite de a-și recupera acest imobil, care este un drept prioritar și care nu face altceva decât să repare ceea ce s-a făcut în trecut, și în al doilea rând trebuia pusă în balanță o acțiune speculativă pentru că despre asta este vorba, având în vedere vânzarea la un preț mic al acestor apartamente, că până la urmă aceste apartamente se vindeau "pe 2 lei"; unor persoane care foloseau bineînțeles contracte de vânzare-cumpărare și atunci buna lor credință trebuia să fie perfectă și lipsită de orice îndoială, or în această cauză nu este așa și instanțele anterioare au reținut foarte corect acest lucru. De asemenea, arată că prima instanță chiar face o analiză a tuturor motivelor pe care reclamantul

M. E. le-a invocat cu privire la reaua credință a acestor cumpărători, pornind de la faptul că Legea nr. 10/2001 era deja adoptată, discuțiile erau publice, se știa că o să intre în vigoare o nouă lege pentru retrocedarea acestor imobile, domnul M. E. avea notată în Cartea Funciară acea acțiune care nu a fost niciodată radiată, iar în situația în care cumpărătorii ar fi făcut un minim demers, ar fi văzut această acțiune notată în cartea funciară și sigur că în acel moment ar fi trebuit să-și dea seama și ar fi trebuit să stea în expenctativă, să aștepte finalizarea procedurii administratice pe Legea nr. 10/2001, să vadă dacă se formula sau nu în termenul prevăzut de lege o astfel de cerere și abia apoi să cumpere imobilul, dar nu s-a făcut o astfel de verificare de către cumpărătorii apartamentelor ce formează obiectul celor cinci contracte de vânzare-cumpărare discutate în cauză. Mai arată că, probabil ceilalți 12 cumpărători, ai apartamentelor deja întabulate, au făcut o astfel de verificare și au stat rezervați așteptând finalizarea procedurii administrative pe Legea nr. 10/2001. Precizează că intimatul M. E. era proprietar în acel moment pe două apartamente din acea clădire care a fost revendicată și era de presupus că acesta va continua demersurile de obținere și a celorlalte apartamente, caatare și această acțiune ar fi trebuit să indice cumpărătorilor starea de pasivitate. Arată că, tot din acestă perspectivă a bunei credințe, atât instanța de fond, cât și instanța de apel rețin faptul că în această situație sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, pentru că avem un imobil care a fost preluat fără titlu și nu doar prin prisma că acest lucru este stabilit deja printr-o hotărâre irevocabilă, prin Decizia nr. 77/2007 a Curții de Apel C., care stabilește această calitate de bun preluat fără titlu valabil, dar și prin perspectiva aplicării dispozițiilor legale în materie de la Decretul nr. 92/1950 până la dispozițiile din Constituția României. Caatare, cele două condiții (preluarea fără titlu valabil și reaua credință a cumpărătorilor), pentru a se constata acel motiv de nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, sunt pe deplin dovedite. Totodată, arată că a mai indicat un motiv de nulitate și în fața instanței de fond și a instanței de apel, care vizează dispozițiile art. 45 alin. 1 din

Legea nr. 10/2001, respectiv încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 cu nerespectarea dispozițiilor legale, iar la invocarea acestui motiv de nulitate a avut în vedere că în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se puteau vinde decât imobile care sunt preluate cu titlu valabil, astfel încât, în condițiile în care titlul statului nu a fost valabil, evident aceste vânzări nu puteau să fie făcute în baza Legii nr. 112/1995, iar asupra titlului statului s-a discutat și s-a stabilit cu putere de lucru judecat că preluarea a fost făcută în mod nevalabil, fără titlu valabil și, din această perspectivă, suntem în prezența unor contracte de vânzare- cumpărare nule. Așadar sunt trei motive: monument istoric, rea credință și nerespectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 care interzicea vânzarea acestor apartamente.

Reprezentantul reclamantului intimat arată că a uitat un argument vizavi de un aspect invocat de recurenți, care au fac trimiere la art. 65 din O.U.G. nr. 288/2000, care conform susținerilor recurenților ar fi abrogat dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 cu privire la calitatea de monument istoric și cu privire la vânzarea unor astfel de imobile. Arată că a verificat acest text de lege și a constatat că a intrat în vigoare abia în_, deci ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, ca atare este un text neaplicabil acestor contracte de vânzare- cumpărare, privind apartamente care erau exceptate de la vânzare, pentru că făceau parte dintr-un imobil monument istoric.

În concluzie, reprezentantul reclamantului intimat solicită respingerea tuturor recursurilor, cu cheltuieli de judecată, conform bonului fiscal pe care-l depune la dosar.

Curtea acordă cuvântul reprezentantului reclamantului intimat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a S. ui Român, prin P. mun. C. -N.

, invocată de acest pârât recurent, având în vedere că prin întâmpinarea formulată de intimatul M. E. s-a făcut referire și la acest aspect.

Reprezentantul reclamantului intimat arată că practic ar fi două excepții, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a S. ui Român, prin P. mun.

C. -N. și excepția lipsei calității de reprezentant a Primăriei mun. C. -N. pentru

S. Român. Totodată, arată că acest litigiu este disjuns din dosarul nr. 6031/2002 al T. ului C., dosar în care se judecă revendicarea propriu-zisă în baza Legii nr. 10/2001, în baza notificării făcute de către intimatul M. E., iar în acel litigiu a fost stabilit un cadru procesual, în care pârâți erau S. Român reprezentat prin P. mun. C. -N. și Primar, C. local al mun. C. -N. și sigur au fost introduși în cauză și recurenții persoane fizice. Totodată, arată că din punctul său de vedere, cadrul procesual astfel cum a fost stabilit în acel dosar s-a mutat și în acest dosar și discutând pe calitatea procesuală pasivă, consideră că S. Român are calitate procesuală pasivă în acest dosar, având în vedere că se discută valabilitatea titlului său raportat la faptul că este parte în litigiul de revendicare și sigur această hotărâre ar trebui să-i fie opozabilă. În ceea ce privește reprezentarea S. ui Român prin P. mun. C. -N. sau prin Primar, arată că aici este o problemă, însă consideră că nu este nelegal citat S. Român prin P. mun. C. -N. sau Primar în condițiile în care la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, P. era privită ca unitate deținătoare și P. era privit ca cel care trebuia să soluționeze notificările, iar C. local al mun. C. -N. era cel care sigur reprezenta la nivel administrativ aceste imobile. Caatare la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și la momentul promovării, S. Român în acest litigiu respecta cel puțin condiția de a sta în proces prin aceste instituții și raportat la obiectul acestei cauze, pentru că vorbim de o revendicare propriu-zisă în baza Legii nr. 10/2001, citarea S. ui Român prin aceste instituții s-a făcut în mod legal.

Curtea acordă cuvântul reprezentantei pârâtelor recurente Ș. Ana și C.

A. E. și reprezentantei pârâtei recurente S. M. pentru a pune concluzii pe celelalte recursuri formulate în cauză.

Reprezentanta pârâtelor recurente Ș. Ana și C. A. E. arată că nu are mandat pentru susținerea poziției procesuale în ceea ce privește celelalte recursuri.

Reprezentanta pârâtei recurente S. M. arată că apărarea, respectiv întâmpinarea pe care a formulat-o și a depus-o la dosar se grefează pe toate elementele prezentate de colegul său în mod laborios, astfel încât, nu mai dorește să rețină instanța cu aceste aspecte. Totodată, arată că există un singur aspect peste care ar dori să nu treacă, respectiv reaua credință a subdobânditorilor, a foștilor chiriași care au cumpărat apartamentele de la S. Român, care este evidentă față de acea notare făcută în cartea funciară în anul 1994 și nici nu crede că ar fi necesar să fie atât de temeinic analizată sau atât de amânunțit analizată din perspectiva motivului de nulitate privind încălcarea normelor imperative privitoare la interdicția absolută de înstrăinare a acestui imobil care a fost monument istoric, respectiv a dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/ 1995 raportat la dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998. În opinia sa, motivul de nulitate este o fraudă la lege, sens în care, nu are relevanță prin prisma acestui motiv a se analiza buna sau reaua credință a cumpărătorilor. Chiar și în condițiile acestea, fiind analizată, există această rea credință și atunci, în opinia sa, acest motiv de nulitate, prevalează tuturor celorlalte motive.

Curtea reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 5118/2011 pronunțată de judecătoria C. -N. la data de_ a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul M. E. în contradictoriu cu pârâții S. Român prin primarul municipiului C. -N., C. local al municipiului C. -N., S. M., C. V., C. I. K., Ș. Ana, I. A.

, I. V., C. A. E., V. Antalne G. I., B. I. T., Z. M. zela,

G. L. .

A fost admisă cererea reconvențională extinsă și precizată formulată de pârâta

M. .
S-a constatat că pârâta S. M. este persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 în calitate de moștenitoare a defunctului său tată M. V., alături de reclamant.
S-a constatat nulitatea contractelor de vânzare cumpărare încheiate între C. local al mun. C. -N. și pârâții de rând 7 respectiv:
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40338/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 14, în prezent ap. nr. 3 după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/III în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N., cu beneficiar pârâții C. V. și C. I. K. ;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.351/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 13, în prezent ap. nr. 14 după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XIV în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N.
  , cu beneficiar pârâții Ș. Ana și Ș. T., în prezent decedat, moștenit de soția Ș. Ana;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.352/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 12 A, în prezent ap. nr. 13A după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XIV în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N.
  , cu beneficiar pârâții I. Nastasia, în prezent decedată moștenită de pârâții I. A. și I. V. ;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.355/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 10, în prezent ap. nr. 11 după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XI în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N.
  , cu beneficiar pârâții G. M., în prezent decedată, moștenită de pârâții V. Antalne G. I., B. I. T., Zilaghi M. zela, G. Laszlo;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.347/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 12, în prezent ap. nr. 13 B după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XIII b în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -

N., cu beneficiar pârâții A. I., în prezent decedată, moștenită de pârâtele C.

A. E. și Ș. Ana.

Au fost obligați pârâții C. local al municipiului C. -N. și P. municipiului C. -N. să predea reclamantului și pârâtei S. M., în indiviziune, în deplină proprietate, toate apartamentele sus-menționate.

S-a luat act de renunțarea reclamantului și a pârâtei S. M. la judecarea acțiunii și a cererii reconvenționale formulată în contradictoriu cu pârâții M. I. ,

R. Albuș I., G. G., M. D., Florea G., S. E. A., C. G., Nemeș M., C. A., R. Z. T. .

A fost respinsă cererea de intervenție formulată în cauză de intervenienta SC Euforia S. .

A fost obligat reclamantul și pârâta S. M., în solidar, să achite pârâtei M.

D. suma de 300 lei cheltuieli de judecată.

A fost obligat reclamantul, în solidar cu pârâții căzuți în pretenții, să achite pârâtei S. M. suma de 1500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței, instanța a reținut că prin acțiunea civilă înregistrată inițial pe rolul T. ului C. sub nr. 6031/2002, reclamantul M. E. a chemat în judecată pe pârâții S. Român și alții, solicitând obligarea pârâtului S. Român la restituirea în natură a imobilului situat în C. -N., P-ța M. nr. 4 și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii 112/1995 de S. Român cu pârâții persoane fizice pentru apartamentele din imobil.

Prin încheierea civilă nr. 395/2003 Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererilor având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare de primul capăt de cerere, declinând competența de soluționare a dosarului disjuns în favoarea judecătoriei C. -N., unde cauza a fost înregistrată sub nr. 5902/2003.

În cadrul acestui dosar, la data de_ reclamantul a formulat o extindere și precizare de acțiune referitoare la contractele de vânzare cumpărare și la cele de închiriere privind apartamentele în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2196/2004, Judecătoria Cluj-Napoca a respins ca prescrisă acțiunea reclamantului, această sentință fiind menținută prin Decizia civilă nr. 75/A/2005 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 9006/2004, însă prin Decizia civilă nr. 2213/R/2005 pronunțată de Curtea de Apel C., au fost admise recursurile declarate de reclamant și pârâta S. M. împotriva Deciziei civile nr. 75/A/2005, care a fost casată iar după rejudecarea de către Curte a apelului, acesta a fost admis cu consecința desființării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoria Cluj-Napoca sub nr._ .

Din cuprinsul CF colectiv nr. 1846 C. -N. și al Cf individual nr. 11151 C. -

N. a rezultat că imobilul situat în C. -N., P-ța M. nr. 4, mai exact ap. 1-7, 9-14 din imobil au constituit proprietatea tabulară a numiților M. V. și soția M.

M., în prezent decedați, fiind preluat de S. Român prin naționalizare în baza

Decretului 92/1950, dreptul astfel dobândit de statul român fiind înscris în Cf cu încheierea nr. 6678/_ .

De asemenea, din mențiunea efectuată sub B7 a rezultat că reclamantul a notat în CF existența acțiunii civile înregistrată pe rolul Judecătoriei C. -N. sub nr. 4700/1994 având ca obiect revendicarea imobilului sus menționat, notare care există și în prezent.

Imobilul în discuție a făcut obiectul unor reapartamentării succesive, în final rezultând 20 de unități locative distincte, care potrivit ultimei documentații întocmite de expert O. A. în dosar_ al T. ului C. se prezintă astfel:

apartamentul nr. 1 a rămas apartamentul nr. 1 la subsol;
apartamentul 2 a fost divizat în 3 ap.: 2A, 2B, 2C, toate la parter,
apartamentul 3 a rămas ap. 3 la parter;
apartamentul 4 a devenit ap. 7 A și 7 B la parter;
apartamentul 5 a devenit ap. 5 A și 5 B la parter;
apartamentul 6 a rămas ap. 6 la parter;
apartamentul 7 a devenit ap. 4 la parter;
apartamentul 9 a devenit ap. 14 la etaj,
apartamentul 10 a devenit ap. 9 la etaj,
apartamentul 11 a devenit ap. 10 la etaj;
apartamentul 12 a devenit ap. 11 la etaj;
apartamentul 13 a devenit ap. 12 A și 12 B la etaj;
apartamentul 14 a devenit ap. 13 A și 13 B la etaj.

Dintre acestea, 5 apartamente au fost înstrăinate de C. local al M.

-N. în baza Legii nr. 112/1995 persoanelor care le locuiau cu titlul de chirie astfel:
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40338/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 14, în prezent ap. nr. 3 după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/III în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N., cu beneficiar pârâții C. V. și C. I. K. ;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.351/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 13, în prezent ap. nr. 14 după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XIV în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N.
  , cu beneficiar pârâții Ș. Ana și Ș. T. în prezent decedat, moștenit de soția Ș. Ana;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.352/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 12 A, în prezent ap. nr. 13A după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XIV în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N.
  , cu beneficiar pârâții I. Nastasia în prezent decedată, moștenită de pârâții I. Adofina și I. V. ;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.355/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 10, în prezent ap. nr. 11 după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XI în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N.
  , cu beneficiar pârâții G. M. în prezent decedată, moștenită de pârâții V. Antalne G. I., B. I. T., Zilaghi M., G. Laszlo;
- contractul de vânzare cumpărare nr. 40.347/_ pentru ap. menționat în contract ca fiind apartamentul nr. 12, în prezent ap. nr. 13 B după renumerotare, identificat sub nr. top 271/1/XIII b în CF 1846 C. -N. și CF colectiv 11151 C. -N.

, cu beneficiar pârâții A. I., în prezent decedată, moștenită de pârâtele C.

A. E. și Ș. Ana.

Potrivit disp. art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, locuințele declarate monumente istorice sunt exceptate de la vânzare, iar potrivit art. 11 din același act normativ, contractele de vânzare cumpărare încheiate cu încălcarea acestei interdicții sunt lovite de nulitate absolută. Or, din înscrisurile aflate la fila 332 și

următoarele vol. II a rezultat că la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare contestate, imobilul situat în C. -N. P-ța M. nr. 4 a fost declarat monument

istoric iar opinia publică a fost pe larg informată în legătură cu acest aspect încă din anul 1996.

Astfel fiind, instanța a reținut că încheierea contractelor de vânzare cumpărare contestate s-a făcut cu încălcarea unor dispozițiile legale imperative prev. de Legea nr. 112/1995 și prin urmare sunt lovite de nulitate absolută, sub acest aspect fiind lipsit de relevanță faptul că numerele apartamentelor menționate în cuprinsul acestor contracte au suferit modificări astfel că nu mai corespund cu numerotarea administrativă a acestora, deoarece interdicția de înstrăinare privea întreg imobilul deci toate ap. existente în imobil.

Un alt motiv de nulitate reținut de instanță este cel prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001, decurgând din faptul că imobilul înstrăinat a fost preluat de stat fără titlul valabil, astfel cum s-a constatat irevocabil prin Decizia civilă nr. 77/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._, iar dobânditorii nu pot invoca buna credință la încheierea actului juridic, câtă vreme în momentul cumpărării au avut cunoștință de faptul că imobilul este monument istoric, era iminentă intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care permitea foștilor proprietari să revendice imobilele preluate abuziv și cunoșteau faptul că încă din 1994 reclamantul formulase cerere de revendicare a întregului imobil.

În ceea ce o privește pe pârâta S. M., instanța a reținut că solicitarea acesteia din cuprinsul cererii reconvenționale, de a se constata că are calitate de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001 este întemeiată, deoarece dispozițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 stabilesc o regulă derogatorie de la dreptul comun, operând cu noțiunea de succesibil și nu cu aceea de moștenitor. Or succesibilul este o persoană care se află față de defunct într-un grad de rudenie care îi dă dreptul la culegerea moștenirii. Pârâta S. M. fiind fiica fostului proprietar M. V., sub rezerva îndeplinii condiției impuse de Legea nr. 10/2001 privind notificarea intenției sale către unitatea deținătoare, este îndreptățită la reconstituire.

În speță pârâta a făcut dovada notificării în termenul prevăzut de lege, situație în care pârâții C. local al mun. C. -N. și P. mun. C. -N., ca urmare a desființării actelor de înstrăinare au fost obligați să predea reclamantului și pârâtei

S. M. ,în indiviziune, apartamentele ce au făcut obiectul contractelor desființate.

În temeiul disp. art. 246 C. pr. civ., s-a constat renunțarea la judecată potrivit dispozitivului hotărârii.

Cheltuielile de judecată au fost imputate părților căzute în pretenții potrivit art. 274 C. pr. civ.

În ce privește cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de SC Euforia S., a fost respinsă ca nefondată raportat la faptul că potrivit disp. art. 49 alin. 3 C.pr.civ., cererea de intervenție în folosul uneia dintre părți este cererea care sprijină doar apărarea acesteia, iar potrivit disp. art. 54 din același act normativ, cel care intervine în interesul uneia dintre părți poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul căreia intervine. În speță însă, în motivarea cererii sale, intervenienta a invocat în principal aspecte specifice unei cereri de intervenție în interes propriu iar nu în interesul reclamantului, ba mai mult, o parte din apărările formulate în privința motivelor de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare contestate de reclamant sunt chiar contradictorii cu motivele invocate de acesta.

Reclamantul M. E. și pârâții C. V. și C. I. K., Ș. Ana, I. A. și I. V., C. local al mun. C. -N., S. Român prin P. mun. C. și P.

M. C. -N., Z. M., C. A. E. și intervenienta SC Euforia S. au declarat apel în termen împotriva sentinței.

Prin decizia civilă nr. 357/A din_ a T. ului C. pronunțată în dosarul nr._ s-a admis apelul declarat de reclamantul M. E. împotriva sentinței civile nr. 5118/2011 pronunțată la data de 29 martie 2011 în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S. M. și pârâții au fost obligați în solidar la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.900 lei în favoarea reclamantului.

S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.

S-a constatat renunțarea pârâtei apelante Z. M. la judecarea apelului declarat împotriva sentinței menționate mai sus.

S-au respins apelurile formulate de pârâții C. V., C. I. K., Ș. Ana,

I. A., I. V., C. A., C. Local al municipiului C. -N., S. Român prin P. municipiului C. -N. și P. municipiului C. -N. și al intervenientei SC E. S. împotriva sentinței menționată mai sus.

Pârâții au fost obligați în solidar să plătească reclamantului M. E. suma de 6200 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a hotărî astfel T. ul a reținut următoarele:

Referitor la apelul reclamantului, a reținut că de regulă îndreptățirea unei persoane la măsurile reparatorii solicitate în temeiul dispozițiilor Legii 10/2001, se verifică în procedura administrativă sau jurisdicțională prev. de art. 21 și 26 din Legea 10/2001. Sunt situații în care asupra acestor aspecte se statuează și în cadrul altor proceduri judiciare, cum este și cea de față, ce are ca obiect constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare încheiate pentru imobile ce fac obiectul Legii 10/2001. Această verificare se face în analizarea calității procesuală active și a interesului reclamantului. Verificarea este necesară, căci o persoană care nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea 10/2001 sau care nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 sau 4 din Legea 10/2001, nu va avea nici un folos practic de pe urma desființării actelor de înstrăinare, și prin urmare nici interes în formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare.

De asemenea, prin Decizia civilă nr. 2213/R/2005, pronunțată de Curtea de Apel C., instanța de recurs a statuat ca în rejudecare instanța să aibă în vederea și cererea reconvențională, urmând să o soluționeze prin prisma dispozițiilor art. 4 alin 3 din Legea 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 316 Cod pr. civ, îndrumarea instanței de casare era obligatorie pentru instanța de rejudecare, astfel încât judecătoria nu putea refuza analiza impusă de instanța de recurs sub cuvânt că nu este în competența sa o asemenea verificare.

Prin prisma celor reținute mai sus, a apreciat neîntemeiat primul motiv de apel invocat de reclamant.

Cel de-al doilea motiv de apel a fost întemeiat însă, căci pentru a constata calitatea pârâtei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, alături de reclamant, instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite.

(3) Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicita în temeiul prezentei legi.

Din redactarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) reiese că sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, acei succesibili care nu au acceptat moștenirea în termenul legal, nu și acei care au renunțat expres la moștenire, cum este cazul pârâtei S. M.

, după cum a rezultat din Certificatul de moștenitor nr. 63/1985 emis de notariatul

de Stat Județean C. (f. 174 dosar 5902/2003 al Judecătoriei C. -N. ). Aceasta pentru că legiuitorul a avut în vedere prevederile art. 700 cod civil și principiul caracterului indivizibil al opțiunii succesorale.

Împrejurarea că pârâtei S. M. i s-ar fi recunoscut pe cale judiciară îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri forestiere, nu se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la calitatea pârâtei de succesor al lui M. V., tatăl său, întrucât în litigiu de fond funciar soluționat prin sentința civilă 1830/2007 al Judecătoriei C. -N. (f. 494-496) și Decizia nr. 902/R/2007 a T. ului C. (f. 489-493 ) s-a discutat moștenirea după M. S., bunicul părților, la moștenirea căruia pârâta a venit în nume propriu, ca descendentă de gradul II.

În concluzie, fiind renunțătoare a moștenirii rămasă după tatăl său M. V., pârâta S. M. nu este îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001, cererea reconvențională formulată de pârâtă fiind în mod greșit admisă.

Este întemeiat și motivul de apel legal de cheltuielile de judecată. Instanța nu a acordat reclamantului cheltuielile de judecată cu motivarea că acesta nu le-a solicitat la cuvântul pe fond.

Câtă vreme reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată pe parcursul întregului proces, faptul că la momentul formulării concluziilor reprezentantul acestuia a arătat că nu solicită cheltuieli de judecată, nu îndreptățea instanța să se considerare desesizată de soluționarea acestei cereri, în lipsa unei renunțări personale a reclamantului la această pretenție în condițiile art. 246 Cod pr. civ., câtă vreme potrivit art. 69 Cod pr. civ. împuternicirea avocațială nu conferă avocatului dreptul de a face renunțări în numele clientului.

Bonul fiscal de la fila 846 dosar face dovada că reclamantul a achitat onorariul avocațial în sumă de 11.900 lei iar potrivit dispozițiilor art. 274 Cod pr. civ, câtă vreme nu a renunțat la această cerere în condițiile legii, reclamantul era îndreptățit la recuperarea cheltuielilor de judecată de la pârâții căzuți în pretenții.

Referitor la apelurile pârâților, a reținut următoarele:

Formularea acțiunii reclamantului peste termenul prev. de art. 46 din Legea 10/2001 nu mai poate fi repusă în discuție, acest aspect fiind soluționat irevocabil prin decizia nr. 2213/R/2005, pronunțată de Curtea de Apel C. .

Revăzând cuprinsul dosarului, instanța nu a identificat întâmpinarea pârâților

S. Român prin P. M. C. -N. și P. M. C. -N. ori C. Local al municipiului C. -N., în care să se fi invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive.

Astfel fiind, este neîntemeiată critica acestora potrivit căreia instanța a omis să soluționeze această excepție.

Excepția lipsei calității procesuale pasive poate fi invocată însă pentru prima dată în apel, după cum a rezultat din prevederile art. 294 alin. (1) teza finală Cod pr. civ.

Analizând excepția, tribunalul a apreciat că aceasta a fost neîntemeiată, întrucât chemarea în judecată a S. ui Român prin Ministerul Finanțelor Publice este nejustificată, în condițiile în care S. nu este nici înstrăinătorul, nici deținătorul imobilului în litigiu, obligat la restituire, ci unitatea administrativ teritorială, care în esență este tot statul, însă la nivel descentralizat, reprezentat prin primăria, privită ca unitate deținătoare în forma inițială a Legii 10/2001, primarul, însărcinat potrivit legii cu restituirea imobilelor, consiliul local, care exercită dreptul de administrare a imobilului.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului cu privire la apartamentul dobândit de pârâta Ș. Ana a fost neîntemeiată.

Din cuprinsul colii funciare, a plângerii adresată B.C.P.I de SC Mobile Distribution S. a rezulta că obiectul contractului de schimb l-au format numai

apartamentele neînstrăinate, restituite în natură reclamantului prin Decizia nr. 77/A/2007 a Curții de Apel C., nu și cele ce formează obiectul litigiului de față, care au format obiectul unor acte de înstrăinare în temeiul Legii 112/1995, nu au fost restituite până în acest moment reclamantului, astfel încât acesta să fi putut dispune de ele prin contractul de schimb.

Ceea ce interesează este identitatea și situația juridică reală a apartamentelor, și nu specularea unei posibile coincidențe de numerotare între vreunul dintre apartamentele ce au format obiectul contractului de schimb și apartamentul dobândit de pârâta Ș. Ana.

Noua numerotare a apartamentelor, componența și amplasamentul acestora a rezultat din documentația întocmită de C. Local al municipiului C. -N., documentație depusă la filele 204-232 dosar. Această documentație lămurește pe deplin numerotarea veche și pe cea actuală a apartamentelor și componența acestora, astfel încât pentru lămurirea acestui aspect nu era necesară administrarea unei expertize.

Din coroborarea planșei de la fila 216 dosar cu cea de la fila 226 dosar, a rezultat că apartamentul apelantei Ș. Ana a avut numărul 13 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar după renumerotare are numărul 14, astfel încât datele de identificare ale acestui apartament reținute de instanță în dispozitiv au fost corecte.

Judecătoria nu a încălcat principiul nerotroactivității legii civile, căci calitate de monument istoric a imobilului situate în C. -N., str. M. nr. 4 (fostă M. Corvin), nu s-a întemeiat pe clasificarea făcută în anul 2004 în temeiul Legii 422/2001, ci prin raportare la Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Naționala a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992, care potrivit dispozițiilor art. 60 din lege, rămânea în vigoare o perioadă de maximum 3 ani de la intrarea în vigoare a legii, perioadă în care urma să fie actualizată.

Așadar, clasificarea imobilului în litigiu ca monument istoric s-a bazat pe un document oficial, nu pe "zvonul public";.

La momentul încheierii actelor de înstrăinare, imobilul de pe strada M. nr. 4 (fostă M. Corvin) a fost inclus în lista monumentelor istorice din anul 1992, ori potrivit art. 10 din Legea 112/1995 în forma în vigoare la data încheierii contractelor, imobilele declarate monumente istorice sau din patrimoniul național nu puteau fi vândute, actele juridice încheiate cu încălcarea acestei interdicții fiind lovite de nulitate absolută potrivit art. 11 din Lege.

M. ivul de apel invocat de toți pârâții referitor la reținerea greșită a relei lor credințe la încheierea actelor de înstrăinare a fost nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 1898 Cod civil, buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea.

Într-adevăr dreptul S. ui era înscris în cartea funciară la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, dar în același timp era notată în cartea funciară și acțiunea formulată de M. E. împotriva RAAIFL pentru restabilirea situației anterioare.

Notarea acestei acțiuni, notare existentă și în prezent în cartea funciară, în mod firesc exclude credința de nezdruncinat a pârâților în validitatea titlului S. ui, de la care urmau să dobândească imobilul.

condiții, această informație pe care părțile o dețin azi, nu poate restabili încrederea deplină în validitatea titlului statului pe care cumpărătorii ar fi trebuit să o aibă în ianuarie 2001.

Pârâții nu au niciun interes să conteste calitatea pârâtei S. M. de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii 10/2001 pentru imobilul în litigiu, întrucât din perspectiva lor este indiferent dacă la măsurile reparatorii sunt îndreptățiți numai unul sau mai mulți moștenitori, câtă vreme acestea privesc întregul imobil.

Astfel, deși critica legată de reținerea calității pârâtei S. M. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii a fost întemeiată pe fond, așa cum a arătat cu ocazia analizării apelului reclamantului, susținerea acestui motiv de apel a fost lipsit de interes pentru pârâți, considerent pentru care a fost înlăturat.

Nevalabilitatea titlului S. ui se discută în contradictoriu cu acesta, nu cu dobânditorii subsecvenți.

Contrar susținerilor apelanților, chiar dacă nu au fost parte în litigiul finalizat prin decizia nr. 77/A/2007 a Curții de Apel C., în care s-a statuat asupra nevalabilității titlului S. ui, aceasta li se opune pârâților cu lucru judecat, căci efectele acesteia se întind și asupra pârâților persoane fizice, succesori cu titlu particular ai S. ui.

Pentru considerentele arătate, apelurile pârâților au fost găsite nefondate și au fost respinse ca nefondate.

În ceea ce privește apelul intervenientei SC E. S., instanța a constatat netemeinicia acestuia.

Instanța nu a respins cererea pe considerentul lipsei de interes a intervenientei în formularea cererii, căci dacă ar fi apreciat astfel ar fi respins-o în principiu.

Potrivit dispozițiilor art. 49 alin. 3 Cod pr. civ, intervenția este în interesul uneia dintre părți atunci când sprijină numai apărarea acesteia.

În speță, deși prin cererea de intervenție SC E. S. formulează aceleași cereri ca și reclamantul, apărarea acesteia contrazice pe alocuri propria apărare a reclamantului, susținând în contradicție cu susținerile reclamantului, că nu prezintă relevanță dacă statul a preluat imobilul cu titlu sau fără titlu în anul 1950, ori dacă imobilul era monument istoric la data vânzării, calitate recunoscută în anul 2004.

Câtă vreme pe apărarea intervenientului o contrazice pe cea a părții în favoarea căreia a intervenit, temeinic și legal a dispus instanța respingerea acestei cereri.

Prin prisma considerentelor reținute mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 295 și 296 Cod pr. civ. tribunalul a admis apelul declarat de reclamantul M. E. împotriva sentinței civile nr. 5118/2011 pronunțată la data de 29 martie 2011 pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S. M. și a obligat pârâții în solidar la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 11.900 lei în favoarea reclamantului.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Au fost respinse apelurile formulate de pârâții C. V., C. I. K., Ș. Ana, I. A., I. V., C. A., C. Local al municipiului C. -N., S. Român prin P. municipiului C. -N. și P. municipiului C. -N. și al intervenientei SC E. S. :

În temeiul disp. art. 274 Cod pr.civ. pârâții au fost obligați să plătească reclamantului M. E. suma de 6200 lei cheltuieli de judecată în apel reprezentând onorariul avocațial.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții P. M. C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N., pârâtul S. ROMÂN, PRIN P. M. C. -N., pârâții I. A., I. V., Ș. ANA, C. A. E. și S. M. .

Pârâții P. M. C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N. au

solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 5118/2011 pronunțata de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și a exonerării recurenților de la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenții au arătat că din cuprinsul C.F. col. nr. 1846 și al C.F. ind. nr. 11151 rezulta ca imobilul din Piața M., proprietatea tabulară a numiților M. V. și soția M. - în prezent decedați, a fost preluat în favoarea S. ui R. în baza Decretului nr. 92/1950, dreptul astfel dobândit fiind înscris în cartea funciara cu Încheierea nr. 6678 din 21 octombrie 1957. Imobilul în speța a făcut obiectul unor reapartamentări succesive, în final rezultând 20 de unități locative distincte. Dintre acestea, apartamentele menționate anterior au fost vândute în temeiul Legii nr.112/1995 foștilor chiriași.

Reiterează faptul că în mod eronat s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 10, alin. 2 din Legea nr. 112/1995 care interzicea vânzarea locuințelor declarate monumente istorice. Atâta timp cât reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, aplicarea acestei sancțiuni care are ca efect desființarea contractelor presupune analizarea condițiilor de validitate și respectare a tuturor dispozițiilor legale la data perfectării contractelor de vânzare- cumpărare.

Astfel, învederează faptul că la data perfectării contractelor de vânzare- cumpărare nu era în vigoare Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice și care reglementează regimul juridic general al monumentelor istorice.

Potrivit dispozițiilor art. 1, alin. 3 din acest act normativ "Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute de prezenta lege."

Apreciază că încadrarea imobilului situat în Municipiul C. -N., Piața M. nr. 4, în categoria și pe lista imobilelor declarate monument istoric trebuie să se realizeze în baza unui act normativ și nicidecum o prohibiție la vânzare instituita prin dispozițiile art. 10, alin. 2 din Legea nr. 112/1995 nu trebuie realizata prin prisma "zvonului public". Instanța a reținut faptul că " ... opinia publica a fost pe larg informata în legătura cu acest aspect încă din anul 1996", ori aplicarea sancțiunii nulității contractelor de vânzare-cumpărare prevăzuta de art. 11 din Legea nr.112/1995 pentru încălcarea prohibiției de vânzare a unei locuințe monument istoric nu se poate face în baza unor zvonuri care circulau în mass-media, respectiv în baza unor extrase din ziarul "Adevărul de C. ""din data de 8 martie 1996 depuse la dosarul cauzei.

Subliniază faptul că lista monumentelor istorice elaborata de M. Culturii și Cultelor - Institutul Național al Monumentelor Istorice, depusa la dosarul cauzei, datează din anul 2004, ori respectarea dispozițiilor art. 10, alin. 2 din Legea nr. 112/1995 se verifica la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv la data de 22 ianuarie 2001.

Învederează că în C.F. col. nr. 1846 C., abia la data de 23 iunie 2008 sub B25, s-a notat mențiunea că părțile indivize comune ale apartamentelor amintite anterior fac parte dintr-un imobil categoria monument istoric, în baza adresei nr. 298 din 18 iunie 2008 a M. ui Culturii și Cultelor.

Așadar, la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare cu numerele mai sus arătate imobilul situat în Piața M. nr. 4, nu a fost folosit ca un imobil care face parte din patrimoniul istoric național sau ca un palat, așa cum susține reclamantul prin scriptele depuse la dosar, ci acesta a avut destinația de restaurant, bar etc.

Ca atare, rezultă că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare imobilul în litigiu nu era inclus pe vreo lista a monumentelor istorice care să

interzică vânzarea.

Faptul că la aproximativ trei ani de la data perfectării contractelor de vânzare- cumpărare, mai exact în anul 2004, imobilul a fost inclus pe lista monumentelor istorice nu este de natura a atrage constatarea nulității absolute a acestora.

Includerea imobilului în litigiu pe lista imobilelor declarate monument istoric în anul 2004 este de natura doar a limita posibilitatea reclamantului de înstrăinare a apartamentelor promise către societățile comerciale cu care acesta a contractat, contracte care vor trebui să respecte dreptul de preemțiune al S. ui R. prin M. Culturii și Cultelor.

În consecința, dispozițiile Legii nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice nu pot fi aplicate retroactiv, în sensul de a impune la data de 22 ianuarie 2001 interdicția înstrăinării imobilului raportat la includerea acestuia pe lista monumentelor istorice.

De asemenea, solicită a se avea în vedere la soluționarea cauzei ca la momentul perfectării contractelor de vânzare cumpărare, proprietarul imobilului era

S. Român. Așadar, în situația în care S. și-a înscris în cartea funciara titlul, având în vedere efectul de publicitate față de terți, dreptul nu mai are un caracter de aparență, ci este un drept evident.

Ca atare, contractele de vânzare-cumpărare ce vizează apartamentele cu numerele mai sus arătate situate în imobilul din Piața M. nr. 4, au fost încheiate, cu respectarea dispozițiilor legale.

Conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente, cu plata integrala sau în rate a prețului." Art. 14 prevede că "Persoanele îndreptățite la restituirea în natura a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii."

Dispozițiile art. 45, alin. 5 din Legea nr. 10/2001, actualizata, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, statuează că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Termenul prevăzut de textul de lege invocat a fost prelungit cu trei luni prin OUG nr. 109/2001, iar acest din urma termen a fost prelungit cu încă trei luni prin OUG nr. 145/2001, rezultând astfel că, termenul până la care a putut fi exercitata acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a fost de 14 august 2002, alin. 5 al articolului invocat făcând și obiectul controlului de constituționalitate ale art. 15, alin. 2. Astfel, prin Decizia nr. 730 din 24 octombrie 2006 și Decizia nr. 104 din 13 februarie 2007, Curtea a statuat că textul de lege este în acord cu dispozițiile constituționale. În consecința, solicită a se reține la soluționarea justă a spetei dedusă judecații că reclamantul a promovat cererea de chemare în judecata la data de 18 ianuarie 2006, sub nr. 799, mult peste termenul legal prevăzut anterior, iar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 nu a operat o repunere în termenul de prescripție.

Mai mult, solicită instanței a avea în vedere la soluționarea litigiului și împrejurarea că nu a fost contestata valabilitatea titlului S. ui R., în termenul expres prevăzut de lege pentru introducerea unei asemeni acțiuni, acesta consolidându-se pe cale de consecința. Apreciază că această sancțiune extremă, de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare este inadmisibila a se aplica în condițiile în care S. R., dobânditor ope legis al dreptului de proprietate și având un titlu valabil, public și necontestat, a încheiat contractele de vânzare- cumpărare cu comparatori de buna credința, situație existenta și în prezentul litigiu.

Mai mult, în ceea ce privește constatarea nulității a contractelor de vânzare- cumpărare învederează că art. 45, alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicata și actualizata prevede ca actele juridice de înstrăinare - având ca obiect imobilele preluate de stat fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absoluta în afara de cazul în care actul a fost încheiat cu buna-credința. Prin aceste prevederi legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de buna-credința al bunului său imobil să fie preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de buna-credința a fost impusa de rațiuni ce vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilitatea raporturilor juridice. Or, așa cum a arătat anterior, apartamentele în litigiu au fost cumpărate cu respectarea prevederilor art. 9 și art. 14 ale Legii nr. 112/1995. Ca atare, în momentul încheierii actelor de înstrăinare subdobânditorii au fost de buna credința, motiv pentru care nulitatea dedusă din ilicitatea cauzei, nu le este aplicabilă. Cauza ilicita a vânzării lucrului altuia atrage nulitatea absoluta a actului de înstrăinare, în temeiul prevederilor art. 966 C. Civil, numai daca a fost cunoscuta de subdobânditor. În același sens s-a pronunțat și I. prin Hotărârea nr. 1005/2002 în dosarul nr. 934/2002.

De asemenea, nicăieri în cuprinsul legii și nici în HG nr. 20/1996 nu se prevede obligativitatea suspendării încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pana la soluționarea procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 112/1995; mai mult prin prisma art. 2 al acestei legi urmau sa se restituie în natura doar apartamentele libere sau cele în care petenții locuiau în calitate de chiriași. Este de observat că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate al vânzătorului era înscris în cartea funciara. Potrivit prevederilor art. 32 și art. 33 din Legea nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, daca în cartea funciara s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezuma ca dreptul exista în folosul ei, - iar cuprinsul cărții funciare - cu excepția îngrădirilor legale - se considera exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real. Or, la data încheierii contractelor de vânzare- cumpărare S. R. era proprietar de carte funciara. Că acest titlu s-a constatat a fi nul este adevărat, dar tot așa de adevărat este și faptul că acest lucru s-a petrecut doar ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare si, prin urmare, titlul statului fiind valabil în mod corect au fost încheiate contractele de vânzare- cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Așadar, atâta timp cât, în momentul contractării, apărea cu evidență faptul că S. R. era proprietarul imobilului, iar titlul său era unul public și necontestat, se poate susține, fără echivoc, buna credință a cumpărătorilor.

Pe cale de consecința rezulta că, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea data, buna credința a cumpărătorilor fiind prezumată până la proba contrarie doar prin niște speculații pur teoretice vădit în contradicție cu principiile de drept și cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin prisma dispozițiilor art. 1898 C. civil, este evident ca pârâții au fost de buna credința la data încheierii contractului, având în vedere că buna credință se prezumă, iar reclamantul nu a făcut dovada contrară, respectiv nu a făcut în niciun fel dovada notificării pârâților, nici anterior, nici ulterior încheierii contractului, motiv pentru care aceștia au fost de buna credința, iar contractul nu este nul absolut, așa cum susține în mod greșit reclamantul. Vânzarea făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu lovește de nulitate și actul subsecvent, principiul "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis" ce guvernează efectul nulității față de terți fiind înlăturat de buna credință a acestora. Principiul de drept "resoluto jure dantis" ar avea incidență în raporturile dintre stat și adevăratul proprietar, prin declararea nevalabilității titlului, dar "resoluto ius accipientis" nu se

realizează câta vreme, prin voința legiuitorului, efectele nevalabilității (nulității) titlului statului sunt limitate sau înlăturate față de cumpărătorul de buna credința, privit ca terț. Prin urmare, cel care dobândește dreptul de proprietate cu titlu oneros și de buna credința, nu mai poate fi evins.

Din dispozițiile legale mai sus arătate, rezulta cu claritate ca aceste contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, legea în vigoare la momentul perfectării actului.

Potrivit art. 1.4, lit. B, teza a II-a din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea Legii nr. 10/2001 ";în ipoteza în care locuința respectiva a fost înstrăinata legal către o terța persoana, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte masuri reparatorii prevăzute de lege." Aceiași prevedere este regăsita și în art. 18, lit. c din Legea nr. 10/2001, republicata, care statuează ca "masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în următoarele cazuri: c) imobil a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995." Învederează instanței că în momentul înstrăinări apartamentelor în litigiu către foștii chiriași, au fost respectate prevederile legale în vigoare la aceea dată.

În acest sens s-a pronunțat Curtea Suprema de Justiție, Secția de contencios administrativ, prin Decizia nr. 630 din 24 februarie 2000.

De asemenea, învederează că, în conformitate cu ultimele modificări ale Legii nr. 10/2001 survenite prin Legea nr. 1/2009, în cazul în care imobilele au fost înstrăinate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, acestea nu se restituie în natură ci se acordă despăgubiri în echivalent. Or, în speță, în raport cu aceste dispoziții este indubitabil ca pârâții au avut convingerea fermă ca S. R. este adevăratul proprietar al imobilului și este apt de a transfera proprietatea. Prin urmare, atâta timp cât se dovedește cu elemente obiective că în momentul contractării apărea cu evidenta că S. R. era proprietar al imobilului, iar titlul sau era unul public, necontestat, se poate afirma că buna credința exista.

Prin Decizia nr. 69/2003, Curtea Constituționala a considerat că, prin consacrarea bunei credințe ca o cauza de asanare a nulității absolute a actelor de

înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de buna credința al imobilului, sa fie preferat cel din urma, recunoașterea prevalentei interesului subdobânditorului de buna credința fiind impusa de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilirea raporturilor juridice, soluția, din punct de vedere juridic, fiind fundamentata pe principiu validității aparentei de drept.

Apreciază că în mod eronat, instanța de apel, la soluționarea litigiului nu a avut în vedere considerentele invocate de către recurenți și prin motivele de apel depuse la dosarul cauzei.

În privința stabilirii cheltuielilor de judecata în cuantum de 6.200 lei instituita în solidar în sarcina recurentelor, apreciază că obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata este netemeinica, respectiv nelegala, în considerarea următoarelor argumente:

În principal. arată că nu sunt incidente în prezentul litigiu prevederile art. 274,

C. pr. civila, deoarece la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata sta culpa procesuala, pe cale de consecința, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare. Or, în speța dedusă judecații contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare. Prin urmare, înțelege să critice legalitatea hotărârii recurate, întrucât instanța de judecata a obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata, în lipsa culpei procesuale a acestora.

În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia întemeiata dispunerea obligării recurentelor la plata cheltuielilor de judecata în baza culpei procesuale, solicită diminuarea acestora având în vedere următoarele considerente:

Față de cuantumul sumei de 6.200 lei reprezentând cheltuielile de judecata înțelege să invoce dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 492 din_, publicată în Monitorul oficial nr. 585 în 5 iulie 2006. Astfel, Curtea Constituționala a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesara cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecata, urmează a fi suportat de partea potrivnica, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil: Or, opozabilitatea sa fata de partea potrivnica, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanța prin hotărârea judecătoreasca prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil. În sensul celor arătate este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, investita fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecata, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat ca acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Raportat la cuantumul cheltuielilor de judecata stabilit apreciază că acesta este exorbitant, în acest sens face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, investita cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecata, a statuat ca acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în limita unui cuantum rezonabil. Nici o dispoziție în vigoare nu înlătura prerogativa instanței de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecata cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistenta juridica, prin prisma proporționalității în raport cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Având în vedere relația procedurala creata între partea căzuta în pretenții și cea în favoarea căreia a fost pronunțata soluția în cadrul procesului civil, învederează că nu regăsește caracterul real necesar și rezonabil al cheltuielilor de

judecata Față de aceste aspecte, apreciază că onorariul solicitat reprezentând serviciile prestate în vederea soluționării cererii de chemare în judecata este exorbitant, arătând că exista o vădita disproporție între onorariile menționate și valoarea pretenției solicitate.

Pârâtul S. ROMÂN, PRIN P. M. C. -N. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 5118/2011 pronunțata de către Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr._, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecata în principal pe excepție și în subsidiar ca nefondata, respectiv a exonerării recurentului de la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că în principal învederează că își mențin excepția lipsei calității procesuale pasive a S. ui Român prin P. M.

C. -N. raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia: «S. este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participa în astfel de raporturi prin M. Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop." Prin urmare, conform textului de lege mai sus citat S. R. este reprezentat prin M. Finanțelor, și doar in cazul unui text de lege expres poate fi reprezentat prin alte persoane juridice.

Referitor la calitatea procesuala pasiva, arată că, una din condițiile esențiale pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii civile, alături de capacitatea procesuala și existenta interesului judiciar. Aceasta este reglementata în art. 41 și următoarele, C. pr. civilă.

Calitatea procesuala consta în identitatea între persoana reclamantului și cel care este titular al dreptului, precum și între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde ca este obligat în raportul juridic supus judecații.

Sarcina indicării calității procesuale revine reclamantului, care, prin cererea de chemare în judecata, trebuie să expună împrejurările din care să rezulte că el este îndreptățit să-l cheme în judecata pe pârât, ori, în cauza, aceasta îndreptățire lipsește cu desăvârșire.

Instanța sesizata trebuie să verifice din oficiu, atât calitatea procesuala activa, cât și calitatea procesuala pasivă, iar lipsa acestei calități poate fi invocata pe cale de excepție în tot cursul judecății și duce la respingerea acțiunii, fără a se intra în cercetarea fondului cauzei, fiind o excepție de fond, absoluta și peremtorie.

În subsidiar, învederează aceleași motive de recurs ca și pârâții P. M.

-N. și C. LOCAL AL M. C. -N. .
Pârâții I. A., I. V., au solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, pronunțând o nouă hotărâre prin care să se respingă acțiunea formulată de reclamantul M. E., ca fiind nefondată., menținând din hotărârea atacată doar dispoziția privind respingerea cererii reconvenționale formulate de pârâta S. M. .
Solicită obligarea intimatului-reclamant M. E. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate la fond, apel și recurs.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că motivele de recurs sunt cele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.pr.civ.
Așa cum a arătat și în fața instanței de apel și cum de altfel rezultă din hotărârea pronunțată de către instanța de fond, aceasta a admis cererea reclamantului, constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 40352/_ încheiat între C. Local C. -N. și I. Nastasia pentru două motive:
1. Respectiva locuință fiind declarată monument istoric este exceptată de la vânzare potrivit art. 10 alin. 2 din Legea 112/l995 iar potrivit disp. art. 11 din același act normativ, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea acestei interdicții sunt lovite de nulitate absolută și
2. Lipsa bunei credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat atât din partea vânzătorului cât și din partea cumpărătorului.

Deși recurenții au combătut pe larg și întemeiat în motivele de apel, cele două motive reținute de către instanța de fond, instanța de apel a rezumat într-o frază toate apărările lor, arătând că: "În motivarea apelului apelanții (subsemnații) au reiterat aceleași motive cuprinse și în apelurile S. ui Român și a pârâtei Ș. Ana, de aceea nu le vom relua."

Întrucât instanța de apel nu a analizat și nu a răspuns motivelor de apel invocate se văd nevoiți să reitereze și în fața instanței de recurs aceste motive.

În continuare vor analiza pe rând cele două motive care au stat la baza hotărârii instanței de fond, menținute ca fiind întemeiate și de către instanța de apel. În cea ce privește primul motiv referitor la art. 10 alin. 2 din Legea 112/1995, privind interdicția de vânzare a locuințelor declarate monumente istorice, trecând peste faptul că nu s-a făcut dovada decât printr-un anunț în ziar că imobilul din litigiu ar face parte din categoria monumentelor istorice, arătă faptul că acest text de lege a fost modificat prin art. 65 din OUG 288/2000, anterior contractului de vânzare-cumpărare încheiat între antecesoarea I. NASTASIA și C. Local al M.

C. -N., la data de_, modificare prin care a fost scoasă această interdicție, ce a fost mai apoi consacrată în dispozițiile art. 4, pct. 3 din Legea 422/2001. Din păcate, instanța de apel nu a analizat în nici un fel această apărare și susținere a recurenților, omițând pur și simplu să facă orice referire cu privire la acest aspect.

Așadar raportat la dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului, instanța de fond și apel, în mod greșit au apreciat că respectivul contract este lovit

de nulitate absolută pentru un motiv ce nu mai era prevăzut de legea în vigoare la acea dată.

Mai mult, la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare (_ ) nu era în vigoare Legea nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, ce reglementează regimul juridic general al monumentelor istorice. Potrivit art. 1 alin. 3 din această lege: "Regimul de monument istoric este conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute de prezenta lege." Încadrarea imobilului din litigiu în categoria și pe lista imobilelor dec1arate monument istoric trebuia să se realizeze în baza unui act normativ și nu prin "zvonu1 public". Instanța a reținut faptul că opinia publică a fost pe larg informată în legătură cu acest aspect încă din anul 1996. Aplicarea unei sancțiuni drastice, cum este cea a nulității nu se poate face în baza unor zvonuri care circulau în mass- media, respectiv în baza unor extrase din ziarul "Adevărul de C. " din data de _

, depuse la dosarul cauzei.

Lista monumentelor istorice elaborată de M. Culturii și Cultelor-Institutul Național al Monumentelor Istorice, datează doar din anul 2004, la 3 ani după încheierea contractului. În CF colectiv 1846 C. abia la data de 23 iunie 2008, s-a notat mențiunea că părțile indivize comune fac parte dintr-un imobil categoria monument istoric, în baza adresei nr. 298 din 18 iunie 2008 a M. ui Culturii și Cultelor.

În concluzie, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare imobilul în litigiu nu era inclus pe vreo listă a monumentelor istorice care să

interzică vânzarea iar dispozițiile Legii nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice nu pot fi aplicate retroactiv, în sensul de a impune la data de 22 ianuarie interdicția înstrăinării imobilului raportat la includerea acestuia pe lista monumentelor istorice.

Având în vedere aceste considerente apreciază că alte comentarii ar fi de prisos.

Referitor la cel de-al doilea motiv privind reaua credință, aceasta trebuie dovedită, întrucât până la proba contrarie buna credință se prezumă, deci nu trebuie dovedită (art. 1899 alin. 2 C. poc.civ.).Cu toate acestea recurenții au și dovedit buna credință antecesoarei la cumpărarea apartamentului.

Contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul din litigiu s-a încheiat cu mult după ce expirase acel termen prevăzut de art. 14 din Legea 112/1995. Chiar și în situația în care acesta ar fi fost contestat nici o dispoziție a Legii 112/1995, care era în vigoare, nu prevedea suspendarea vânzării imobilelor preluate de stat pe perioada soluționării contestațiilor privind restituirea în natură către fostul proprietar, singurele condiții fiind cele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 112/1995, în sensul că imobilul să nu fi fost restituit în natură fostului proprietar și să fi fost expirat termenul prevăzut de art. 14. Nu era în sarcina cumpărătorului nici măcar obligația de a efectua diligențe pentru a afla existenta sau modul de soluționare al vreunei contestații depuse de fostul proprietar. Dimpotrivă, pentru a preveni încheierea actelor de înstrăinare, intimatul-reclamant avea obligația să notifice toți chiriașii pentru a nu cumpăra apartamentele pe care le dețineau în baza contractelor de închiriere.

Intimatul-reclamant nu a făcut în nici un fel dovada notificării cumpărătoarei, nici anterior si nici ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, un motiv în plus că, cumpărătoarea a fost de bună credință, iar contractul nu poate fi nul absolut, așa cum a statuat instanța de fond și apel.

Atâta timp cât, la data contractării, în cartea funciară era înscris dreptul de proprietate al S. ui Român asupra imobilului în litigiu iar cumpărătorul a avut convingerea fermă că dobândește dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, nu se poate reține în nici un caz reaua credință a cumpărătorului.

Așa cum arată mai sus, reaua credință trebuia dovedită, ceea ce în speță nu s- a întâmplat - potrivit art. 1899 alin. 2 C.civ.

Nu s-a probat în nici un fel reaua credință deoarece notare a unei acțiuni în anul 1994, acțiune respinsă până la data încheierii contractului de vanzare- cumpărare, nu poate dovedi reaua credință, așa cum a motivat instanța de apel.

Atâta vreme cât la momentul cumpărării apărea în mod evident că S. R. era proprietarul imobilului iar titlul său înscris în cartea funciară era unul public se poate reține, fără echivoc buna credință a cumpărătorului.

Mai mult, vânzarea făcută de un proprietar aparent, al cărui titlu este nul, nu lovește de nulitate și actul subsecvent, principiul "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis"; ce guvernează efectul nulității față de terți fiind înlăturată de buna credință a acestora. Prin urmare, cel ce dobândește dreptul de proprietate cu titlu oneros și de bună credință, nu mai poate fi evins, sens în care și sub acest aspect acțiunea reclamantului trebuia respinsă.

Nevalabilitatea titlului S. ui a fost constatată doar în anul 2007, la 6 ani de la încheierea contractului. Or, așa cum arătă mai sus, nevalabilitatea actului de dobândire al unui proprietar aparent, al cărui titlu a fost declarat nul, nu lovește de nulitate și actul subsecvent, dobânditorul subsecvent de bună credință fiind ocrotit în virtutea bunei sale credințe. În acest sens au fost invocate deciziile Curții Constituționale nr. 212/07.03.006 și 69/2003 precum și dispozițiile Normelor de aplicare a Legii nr. 10/001 aprobate prin HG nr. 205/2007 și disp. Legii nr. 1/2009.

De asemenea, prin Decizia nr. 69/2003, Curtea Constituțională a apreciat că, prin consacrarea bunei credințe ca o cauză de asanare a nulității absolute a actelor de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, legiuitorul a înțeles ca în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al imobilului, să fie preferat cel din urmă, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună credință fiind impusă de rațiuni care vizează asigurarea securității circuitului civil și stabilirea raporturilor juridice, soluția din punct de vedere juridic fiind fundamentată pe principiul validității aparenței de drept.

Pe lângă toate aceste aspecte, art. 18 lit. c și art. 20 alin. 2 din Legea 10/2001 arată clar, că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care

imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995.

Crede că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a mai nedreptăți încă o dată și alte persoane, în speță foștii chiriașii, care, cu bună credință, au cumpărat imobilele închiriate. Cu alte cuvinte, nu se poate ca o nedreptate să fie reparată printr-o altă nedreptate. Legiuitorul a avut totuși intenția de a excepta în mod expres de la sancțiunea nulității absolute contractele încheiate cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii 112/1995, situație în care se află și recurenții. Oricum reclamantul, în situația nerestituirii în natură a imobilului va beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește problema cheltuielilor de judecată de la fond, acordate de către instanța de apel reclamantului M. E., apreciază că soluția este nelegală întrucât reclamantul, la cuvântul pe fond, nu a solicitat aceste cheltuieli. La fila 781 din vol. III al dosarului, în încheierea din_, dată la care s-au pus concluziile pe fondul cauzei, se reține în mod expres că: "Reprezentantul reclamantului arată că nu solicită cheltuieli de judecată." Dacă se solicitau aceste cheltuieli în mod evident recurenții aveau dreptul să pună concluzii cu privire la această solicitare, concluzii prin care puteau, de exemplu, să solicite reducerea acestora dacă erau exagerat de mari, cum au și fost în cazul de față.

Dar arătându-se în mod clar că nu se solicită cheltuieli de judecată nici recurenții nu au făcut referire la aceste cheltuieli.

Solicitarea cheltuielilor de judecată, în opinia recurenților, nu reprezintă un petit în sine pentru ca renunțarea la acestea să se poată face doar de către parte sau prin mandat special, așa cum a reținut instanța de apel.

Aceste cheltuieli se solicită sau nu la finalul procesului, ori în cazul de față s-a arătat expres că reclamantul nu solicită cheltuieli de judecată drept pentru care instanța de fond, în mod legal și temeinic, nu a acordat aceste cheltuieli din moment ce nu au fost solicitate în ședință publică, în contradictoriu cu celelalte părți din proces. Nu se poate ca după dezbaterea publică în care au fost puse concluziile pe fondul cauzei sau după ce este admisă o acțiune să te răzgândești și să soliciți cheltuieli de judecată.

În concluzie, raportat la cele evocate mai sus, apreciază că recursul este întemeiat, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul M. E., cu cheltuieli de

judecată.

Pârâtele Ș. ANA și C. A. E. au solicitat admiterea recursului, în principal în baza disp. art. 312 pct. 1, 2 teza 2 casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul Cluj unde se poate administra proba cu expertiza tehnica topo - proba necesara pentru identificarea corecta a apartamentelor deținute de recurente și care fac obiectul litigiului, iar în subsidiar solicită în baza disp. art. 312 pct. 1, 2 teza 1 modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului împotriva Sentinței civile nr. 5118/2011 pronunțate de Judecătoria Cluj-Napoca cu consecința schimbării acestei hotărâri în sensul respingerii ca nefondată a acțiunii formulate de reclamantul M. E. precum și a acțiunii reconvenționale formulate de pârâta reclamantă reconvenționala S. M. privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de antecesorii în baza Legii 112/1995.

De asemenea solicită obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecata în toate instanțele reprezentând onorar avocațial.

În motivarea recursului, recurentele au arătat că consideră hotărârea recurata ca fiind nelegală prin prisma motivului de recurs prev. de disp. art. 304 pct.9 C. pr. civila fiind adusa cu încălcarea si aplicarea greșită a disp. art. 129 pct. 5 C. pr.civ., art. 9, art. 10 alin. 2 si art. 11 din Legea 112/1995 în redactarea inițială, precum si a disp. art. 46 alin. 2 din legea nr. 10/2001 devenit art. 45 alin. 2 după renumerotarea legii.

Prin Decizia civila nr. 5118/2011 Tribunalul Cluj, a respins ca nefondate apelurile formulate de recurente, împotriva sentinței civile nr. 5118/2011 pronunțata de Judecătoria Cluj-Napoca.

Respingând apelul formulat și menținând soluția instanței de fond - Tribunalul Cluj a argumentat soluția adusă, în esența, cu aceleași argumente ca și cele reținute de instanța de fond.

Nelegalitatea hotărârii recurate constă în faptul că: văzând neconcordanta dintre numerotarea apartamentelor din litigiu cu numerotarea acestora din înscrierile din cartea funciara ind. 11151 precum si cu cea din documentația de partajare efectuata de C. Local al M. C. -N., anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din litigiu si de asemenea cu numerotarea acestora efectuată de expertiza efectuată în dosar nr._ - expertiza care nu le este opozabilă nefiind părți în dosarul menționat - recurentele au solicitat încuviințarea probei cu o expertiza tehnica de identificare corectă a apartamentelor atât raportat la înscrierile din CF. cât și cele

rezultate din expertiza efectuata de ing. O. și documentația de partajare efectuata anterior încheierii contractelor - probă solicitată atât în fata instanței de fond cât și în apel - și care a fost respinsă nejustificat - cu încălcarea disp. art. 129 pct. 5 C. pr.

civila, care impune judecătorilor obligația să stăruie prin toate mijloacele legale pentru prevenirea oricărei greșeli în aflarea adevărului în scopul

pronunțării unei soluții temeinice și legale.

Or, în speța, proba solicitată se impunea a fi administrată câtă vreme la această dată hotărârile judecătorești pronunțate în prezentul dosar, fac trimitere la ap. 14 pentru recurenta S. Ana, or, potrivit expertizei O. u - ap. 14 a devenit ap. 13a si 13b la etaj, iar în ce privește apartamentul nr. 12b care este aferent contractului deținut de recurenta C., potrivit expertizei O. u care face parte

integranta din hotărârea judecătoreasca pronunțata în dosarul_ - ar proveni din ap. nr. 13 care de fapt este inclus în contractul de vânzare-cumpărare deținut de

S. Ana.

Verificând înscrierile făcute în CF. 11.151 individuala de sub B 12 înscrieri care s-au făcut în baza hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr._ și a expertizei efectuate de Ing. O., rezulta că apartamentul nr. 12b - căruia i s-a acordat nr. cadastral 12.756/XII/B i-a fost restituit reclamantului M. E. .

Văzând acest motiv de nelegalitate și având în vedere că administrarea unei expertize nu se poate face în faza de recurs solicită soluția casării cu trimitere spre rejudecare a apelului la Tribunalul Cluj, unde proba poate fi administrată.

Nelegalitatea hotărârii recurate constă și în faptul că a fost adusă cu încălcarea disp. art. 10 alin. 2 și respectiv 11 din Lege nr. 112/1995 reținând faptul că imobilul nu putea fi vândut fiind exceptat de la vânzare prin prisma dispozițiilor

legale menționate, făcând trimitere la faptul că în lista monumentelor istorice - fila

383 vol. II - este menționat și imobilul din litigiu, lista fiind anexa la Legea nr. 422/18 iulie 2001.

Văzând faptul că lista menționata nu este semnată și parafată de instituția emitentă, respectiv M. Culturii și Cultelor Institutul Național al Monumentelor istorice, precum și faptul că Legea nr. 422/18 iulie 2001 a cărei anexă se susține că ar fi respectiva listă a intrat în vigoare după data încheierii contractelor de vânzare- cumpărare din litigiu este evident că acest motiv de nulitate al contractelor nu era prezent la momentul încheierii lor, aceste contracte fiind încheiate în luna ianuarie 2001, or, motivele de nulitate trebuie să fie prezente la momentul încheierii actului.

În consecința în mod nelegal a fost reținut în speța incidenta disp. art. 10 alin.

2 din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, nelegal și cu încălcarea disp.art. 1898 alin. 1 C. civil a fost reținuta reaua credința a vânzătorului și comparatorilor la încheierea contractelor și în consecința greșit a fost făcută aplicarea disp. art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 deoarece legiuitorul prin disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu raportează buna sau reaua credință la vânzător ci exclusiv la cumpărător instituind prezumția bunei credințe situație în care argumentele instanțelor inferioare privind reaua credința a statului vânzător exced cadrului legal.

Nelegal s-a reținut reaua credința la încheierea contractelor din litigiu pe seama comparatorilor prin raportare la hotărârile judecătorești pronunțate în dos. nr._, câtă vreme aceste hotărâri nu s-au pronunțat în contradictoriu cu comparatorii din contractele din litigiu, pe de o parte, iar pe de altă parte au fost ulterioare încheierii contractelor.

Notarea acțiunii dos. nr. 4700/1994 al Judecătoriei C. -N. sub B 16 din CF. 1846 C. -N. de asemenea este irelevanta sub aspectul relei credințe, câtă vreme la data încheierii contractelor din litigiu acțiunea respectivă era soluționata irevocabil prin respingere, iar cererea reclamantului M. E. formulată în baza Legii nr. 112/1995 era soluționată definitiv prin restituirea a doua apartamente fără ca această soluție să fie contestata.

Or, prin prisma disp. art. 1898 C. civil reaua credință se impunea a fi dovedita de reclamantul care a invocat-o prin probe pertinente.

Pârâta S. M. a solicitat în temeiul art. 304¹pct. 9 raportat la disp. art. 312

C. proc. civ., modificarea în parte a deciziei civile nr. 357/A/2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ respectiv, în principal admiterea cererii reconvenționale și respingerea apelului reclamantului apelant M. E., cu scutirea de la plata cheltuielilor de judecata fată de M. u E. menținând dispozițiile instanței de fond, cu obligarea intimaților oponenți la plata cheltuielilor de judecata.

De asemenea solicită menținerea deciziei cu privire la celelalte aspecte, în sensul respingerii apelurilor promovate de către apelanții-pârați S. R. prin P.

M. C. -N., P. M. C. -N., C. local al M. C. -N., C.

V. și C. I. K., S. ANA, I. A. și I. V., C. A. -E. apelanta- intervenient SC E. S. .

Totodată solicită obligarea în solidar a intimaților oponenți la plata cheltuielilor de judecata angajate atât în apel (în sumă de 1.000 lei), cât și în recurs (în sumă de

1.000 lei) reprezentând onorar de avocat.

În subsidiar, numai în cazul în care cu toate argumentele nu i se va admite cererea reconvenționala și nu va fi scutita de la plata cheltuielilor de judecată angajate de fratele său, M. E. atunci solicită ca aceste cheltuieli de judecata de 11.900 de lei + 6200 lei în apel să fie suportate de toate părțile din litigiu în mod proporțional în cota de 1/9-a parte de către fiecare apelant (pârât) și nu în solidar, solicitări pe care le face și cu privire la pretențiile de cheltuieli de judecata și în recurs, dacă se vor solicita (suportarea lor de către toți recurenții și intimații, în mod proporțional) pentru următoarele considerente:

Recurenta nu este cea care a promovat actualul litigiu, ci M. E., care a chemat-o în judecata, recurenta formulând cerere reconvenționala, însă chiar dacă contestă o parte din dreptul succesoral al reclamantului (cota de 3/16-a parte), nu este principalul impediment în recuperarea dreptului lui de proprietate, el având pretenții de la S. roman, de la chiriașii-cumparatori, inclusiv cu intervenientul, ceea ce este complet inechitabil ca să fie obligați în solidar, principiul solidarității permițând reclamantului ca să execute un singur debitor, la alegere, care apoi să se îndrepte printr-un alt proces împotriva restului părților. Mai mult chiar, sunt parți distincte, cu interese contrarii, pârâții au domicilii în toata tara, unii si în Ungaria, în

B. pârâții nefiind coparticipanți, sens în care împărțirea acestor cheltuieli poate genera noi litigii și recuperarea acestor cheltuieli de către un singur debitor care ar fi executat cu prioritate, fiind de asemenea o problema discutabilă și prejudiciata, sens în care se impune suportarea de către fiecare apelant-pârât și de intervenientă a câte unei cote de 1/9-a parte din aceste cheltuieli de judecata dispuse prin decizia din apel, solicitare la care solicită a se da curs, pentru toate considerentele anterior menționate.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că referitor la calitatea recurentei de persoana îndreptățita, dorește să învedereze faptul că Judecătoria Cluj-Napoca în mod legal a reținut aceasta calitate, admițându-i cererea reconvenționala.

Prin prisma Legii nr. 10/2001 la art. 4 al. 3 aceste norme stabilesc o regulă derogatorie de la dreptul comun, în spiritul ei de lege cu caracter special, reparator, în legătura cu modalitatea de acceptare a succesiunii, fiind utilizata noțiunea de "succesibil" și nu cea de "moștenitor" din alin. 2 al aceluiași text. În acest sens, prin cererea de restituire, respectiv prin notificarea expediata de către recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001 prin executorul judecătoresc, succesibilii sunt repuși în termenul de acceptare al moștenirii. (ICCSJ- sec. civ, dec. nr. 6183/2004), a depus la dosarul cauzei dovada notificării.

Nu mai puțin relevant este în cauza și faptul că aceasta notificare a fost soluționata abia prin dispoziția nr. 6412/2007 de către P. M. C., prin respingerea notificării, respingere care a fost atacata de recurentă în termenul legal în dosarul nr._ la Tribunalul Cluj, iar de către M. E. a fost atacata în

dosarul nr._, cele doua contestații fiind contexate și suspendate până la soluționarea actualului dosar, urmărindu-și cu consecvență dreptul succesoral.

În acest sens, instanța de fond a reținut în mod legal faptul că disp. art. 4 al. 3 din Legea nr. 10/2001 prevede noțiunea de "succesor" și nu cea de moștenitor. Sens în care recurenta întrunește condițiile calității de succesor, de persoana care față de defunct de afla în grad legal succesibil, cu condiția de a fi uzat de prevederile legii speciale de reconstituire.

Daca nu se va reține apărarea reiterează faptul că înțelege să invoce puterea de lucru judecat cu privire la calitatea recurentei de succesibilă după defunctul tată

M. V. și după părinții lui în opoziție cu reclamantul M. U E. și cu C. Local al M. C., părți în acest litigiu, mai jos menționat.

În acest sens recurentei în aceasta calitate i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unui teren (forestier) în temeiul legilor de fond funciar în opoziție cu fratele său M. an E. și cu C. local al M. C. (prin comisia specializată) prin sentința civilă nr. 1830/2007 pronunțata de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 1925/2006, nr. unic_, rămasa definitivă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr.902/R/2007 pronunțată de Tribunalul Cluj (f. 489,494).

Cu privire la admiterea acțiunii reconvenționale, practic singurul prejudiciat este reclamantul M. E., căruia i se diminuează valoarea masei succesorale moștenite, ori față de acesta, recurenta înțelege să invoce cu privire la acest aspect excepția autorității de lucru judecat în temeiul art. 166 Cod de proc. civ.

În acest litigiu a reușit anularea unui T.P. în parte și i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței care i se cuvenea după bunicii săi paterni (respectiv după părinții tatălui). bunicul M. S., decedat în 1956 (f. 673) și bunica M. Nastasia, decedata în 1972 (f. 54) fiind părinții lui M. V., tatăl său.

Chiar daca în aceasta sentință i se reconstituie dreptul de proprietate după bunicii paterni, recunoașterea acestei calități reclamă implicit și recunoașterea calității recurentei de moștenitoare legala după defunctul tată M. V., în caz contrar nu ar fi fost posibilă admiterea acțiunii, și în acel dosar, fratele patern (reclamant în actualul dosar) s-a opus admiterii acțiunii și în acel dosar s-a raliat punctului de vedere al pârâtului beneficiar al TP. atacat, însa instanța de judecata i- a dat câștig de cauza în mod irevocabil, sens în care stabilirea acestei calități a determinat intrarea acestei hotărâri în puterea lucrului judecat față de toate părțile și în autoritate de lucru judecat față de S. R. (prin organul specializat) și față de reclamant.

În mod nelegal instanța de apel a reținut faptul că invocarea acestei hotărâri nu are relevanta în cauză, deoarece în opinia instanței aceasta sentința civila, intrata în autoritate de lucru judecat, nu ar face dovada calității sale de succesoare legală, deoarece după bunici a venit în nume propriu.

În opinia recurentei tocmai faptul ca nu a venit prin reprezentare (unde era posibil ca sa vină la moștenire și în caz de neacceptare sau renunțare a părintelui meu), ci în nume propriu, tocmai acest aspect implică și recunoașterea calității succesorale pe toate clasele de moștenitori la care s-a transmis devoluțiunea succesorala, în caz contrar, "lanțul succesoral" s-ar fi "rupt" și recurenta nu ar mai fi putut obține aceste imobile.

Ori, tatăl recurentei (decedat în anul 1989) nu a predecedat părinților lui, ci a decedat ulterior, cei doi părinți fiind decedați în anii: 1956 și în 1972.

Pe cale de consecința, tocmai în condițiile în care recurenta nu vine prin reprezentare, ci în nume propriu, succedarea celor trei succesiuni (bunici-tata- recurentă) implică și realizarea și derularea lor cu îndeplinirea tuturor formelor

legale împunse de legea civila, respectiv calitățile de moștenitori acceptanți atât al tatălui, cât și al recurentei.

În acest sens, descendenții sunt moștenitori rezervatari și sezinari; ei pot veni la moștenire fie în nume propriu, fie prin reprezentare.

În speța, nu este aplicabilă situația reprezentării succesorale, care ar putea opera și în cazul în care tatăl recurentei ar fi fost neacceptant, renunțător sau nedemn, etc.

În condițiile în care vine în nume propriu, toate devoluțiunile succesorale succesive trebuie să îndeplinească condițiile impuse de legea civila, ceea ce implica și dovada acceptării succesiunii de către toate clasele de succesori care alcătuiesc acest lanț succesoral.

Intimații G. L., G. I., B. I. T., Z. M. ZELA au formulat întâmpinare prin care au solicitat admiterea recursurilor formulate de recurenții C. LOCAL AL M. C. -N. reprezentată prin primar și S. ROMÂN, prin P. M.

C. -N. ,, respingerea recursului formulat de către recurenta S. M. și cu privire la recursurile formulate de recurenții Ș. ANA, C. A. E., I. A. și I. V. arată că nu se opune admiterii acestuia.

Intimații G. L., G. I., B. I. T., Z. M. ZELA au formulat completare la întâmpinare prin care au solicitat obligarea recurentei S. M. și a intimatului M. E. la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Intimata S. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor formulate de recurenții pârâți S. ROMÂN, PRIN P. M. C. -N.

, P. M. C. N., Ș. ANA, C. A. E., I. A. și I. V. și

obligarea în solidar a recurenților la plata cheltuielilor de judecată în prezenta cale de atac.

Intimatul-reclamant M. E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea tuturor recursurilor formulate în cauză ca nefondate si menținerea hotărârii instanței de apel ca legală.

Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:

Curtea, constată incidentă excepția inadmisibilității acelor motive de recurs, din recursurile formulate în cauză, care se referă la netemeinicia hotărârii atacate, având în vedere că dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 111¹și pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, prin urmare acele motive de recurs inadmisibile nu vor fi analizate.

În ce privește recursul formulat de pârâții P. M. C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N., aceștia consideră că în mod eronat s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 10, alin. 2 din Legea nr. 112/1995 care interzicea vânzarea

locuințelor declarate monumente istorice.

Curtea reține că acest motiv de recurs este nefondat deoarece potrivit disp. art.

10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, locuințele declarate monumente istorice sunt exceptate de la vânzare, iar potrivit art. 11 din același act normativ, contractele de vânzare cumpărare încheiate cu încălcarea acestei interdicții sunt lovite de nulitate absolută.

Aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul în care să se aplice iar nu în sensul în care să nu se aplice.

Dispozițiile Legii nr. 422 din 18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice nu pot fi aplicate retroactiv, dar trebuie stabilit, prin prisma dispozițiilor legale existente la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, dacă imobilul în cauză era sau nu clasificat ca monument istoric.

La data încheierii contractelor de vânzare cumpărare,_, nu era în vigoare nici OUG nr. 228/2000, aceasta intrând în vigoare doar la data de_ .

Dar, dacă există o listă a monumentelor, ansamblurilor și siturile istorice, aprobată de Comisia Naționala a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în 1991-1992, aceasta rămâne în vigoare și produce efecte, pentru că art. 10 alin. 2

din Legea nr. 112/1995, în forma în vigoare la data încheierii contractelor,_, trebuie interpretat în sensul în care să producă efecte.

Prin urmare dacă există o astfel de listă a monumentelor, ansamblurilor și siturile istorice, aprobată de Comisia Naționala a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în 1991-1992 i se va da eficiență, iar imobilele înscrise în aceasta nu putea fi înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Calitate de monument istoric a imobilului situate în C. -N., str. M. nr. 4 (fostă M. Corvin), nu s-a întemeiat pe clasificarea făcută în anul 2004 în temeiul Legii nr. 422/2001, ci prin raportare la Lista cuprinzând monumentele, ansamblurile și siturile istorice, aprobată de Comisia Naționala a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice în anii 1991-1992.

Faptul că a fost inclus și pe lista întocmită în temeiul Legii nr. 422/2001 nu face decât să confirme calitatea de monument istoric și în temeiul acestui act normativ, dar aceasta nu înseamnă aplicarea retroactivă a legii, cât timp calitatea de monument istoric s-a stabilit în temeiul Listei monumentelor, ansamblurilor și siturile istorice, aprobată de Comisia Nationala a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în 1991-1992.

În ce privește publicarea în ziarul Adevărul de C. din data de 8 martie 1996 a aceleiași liste, reprezintă doar o informare în plus a chiriașilor ce doreau să cumpere acele imobile relativ la existența interdicției, dar această informare suplimentară nu este un zvon public, și nu această informare a stat la baza stabilirii calității de monument istoric de către instanțe, ci stabilirea s-a făcut potrivit Listei monumentelor, ansamblurilor și siturile istorice, aprobată de Comisia Nationala a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în 1991-1992.

La fel notarea în CF colectiv 1846 C. la data de 23 iunie 2008, a mențiunii că părțile indivize comune fac parte dintr-un imobil categoria monument istoric, în baza adresei nr. 298 din 18 iunie 2008 a M. ui Culturii și Cultelor, nu este decât o confirmare a acetsei calități, dar nu această notare a stat la baza stabilirii calității de monumet istoric.

Oricum, cu privire la această calitate de monument istoric, cumpărătorii nu au făcut dovada că au efectuat vreun demers pentru a se interesa în acest sens, respectiv dacă au verificat Lista monumentelor, ansamblurilor și siturile istorice, aprobată de Comisia Nationala a Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice, în 1991-1992, sau dacă au verificat realitatea celor publicate în ziarul Adevărul de C. din data de 8 martie 1996. Din acest punct de vedere se reșevă și reaua credință a pârâților.

Prin urmare, încheierea contractelor de vânzare cumpărare contestate s-a făcut cu încălcarea unor dispozițiile legale imperative prev. de Legea nr. 112/1995, și prin urmare sunt lovite de nulitate absolută, sub acest aspect fiind lipsit de relevanță faptul că numerele apartamentelor menționate în cuprinsul acestor contracte au suferit modificări, astfel că nu mai corespund cu numerotarea administrativă a acestora, deoarece interdicția de înstrăinare privea întreg imobilul, deci toate apartamentele existente în imobil.

Mai arată aceiași recurenți că la momentul perfectării contractelor de vânzare cumpărare, proprietarul imobilului era S. Român și că în situația în care S. și-a înscris în cartea funciara titlul, având în vedere efectul de publicitate față de terți, dreptul nu mai are un caracter de aparență, ci este un drept evident. Ca atare, contractele de vânzare-cumpărare ce vizează apartamentele cu numerele mai sus arătate, situate în imobilul din Piața M. nr. 4, au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit pentru că imobilul înstrăinat a fost preluat de stat fără titlul valabil, astfel cum s-a constatat irevocabil prin Decizia civilă nr. 77/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosar nr._ ,

constatare care produce efecte retoractiv, în baza principiului repunerii în situația anterioară.

Notarea acestei acțiuni, notare existentă și în prezent în cartea funciară și care își produce efectele în ce privește reaua credință până la momentul radierii, în mod firesc exclude credința de nezdruncinat a pârâților în validitatea titlului S. ui.

Incidența art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995 nu mai poate fi invocată cât timp s-a reținut mai sus că nici o parte a imobilului în cauză nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi, pentru că acest imobil avea calitatea de monument istoric.

În ce privește buna credință a cumpărătorilor, nici aceasta nu poate fi reținută.

Potrivit dispozițiilor art. 1898 Cod civil, buna credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea.

În primul rând imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995 pentru că avea calitatea de monument istoric, iar cumpărătorii nu au făcut dovada că ar fi făcut demersuri să afle dacă acest imobil se încadrează în această categorie prohibită de la înstrăinare în temeiul acestei legi.

În cf 11151 C. -N., sub B7, și în CF colectiv nr. 1846 C. -N., sub B16, reclamantul a notat existența acțiunii civile înregistrată pe rolul Judecătoriei C. -N. sub nr. 4700/1994, având ca obiect revendicarea imobilului sus menționat, notare care există și în prezent.

Notarea acestei acțiuni, notare existentă și în prezent în cartea funciară și care își produce efectele în ce privește reaua credință până la momentul radierii, exclude în mod firesc credința de nezdruncinat a pârâților în validitatea titlului S. ui, de la care urmau să dobândească imobilul.

Pârâții cumpărători au arătat că acțiunea reclamantului era respinsă la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, însă niciunul dintre ei nu au adus dovezi din care să rezulte că înainte de încheierea contractelor au făcut demersuri pentru a afla care a fost soarta acțiunii notate în cartea funciară și că li s- au furnizat informații exacte legate de respingerea irevocabilă a acesteia. În aceste condiții, această informație pe care părțile o dețin azi, nu poate restabili încrederea deplină în validitatea titlului statului pe care cumpărătorii ar fi trebuit să o aibă în ianuarie 2001.

Situația din prezent nu produce efecte asupra trecutului, faptul că în prezent ar fi respinsă acțiunea nu schimbă faptul că pârâții nu s-au interesat de soarta acesteia la momentul anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare.

În ce privește obligativitatea suspendării încheierii contractelor de vânzare- cumpărare pana la soluționarea procedurilor administrative reglementate de Legea nr. 112/1995, nu s-a reținut în cauză, astfel că acest motiv de recurs este străin cauzei.

Chiar dacă acest titlu s-a constatat a fi nul ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, această nulitatea absolută produce efecte retroactive, și în ce privește actele subsecvente, mai ales că la rândul lor dobânditorii subsecvenți, cumpărătorii, sunt de rea credință.

Buna credință se prezumă, dar imobilul nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, fiind monument istoric, iar cumpărătorii nu au făcut nici un demers pentru a afla

situația imobilului din acest punct de vedere. Ca urmare a neefectuării nici unui demers, nici pentru situația de monument istoric nici pentru situația acțiunii notate în cartea funciară, nu mai pot susține că sunt de bună credință pentru că prezumția de bună credință nu este echivalentă cu pasivitatea.

Nu era necesară notificarea pârâților, mai ales că exista notată în cartea funciară acțiunea în revendicare, iar scopul unei astfel de notări este tocmai atenționarea terților și transformarea oricărui cumpărător după data notării în achizitor de rea credință. Pârâții trebuiau să facă demersuri pentru a afla situația imobilului iar nu ipoteticii revendicatori să le trimită notificări.

Interpretarea dată de recurenți principiului "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", nu poate fi primită pentru că s-a reținut mai sus motivul de nulitate absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în ce privește un imobil monument istoric, reaua credință a cumpărătorilor dedusă atât din acest motiv cât și din notarea în cf a acțiunii în revendicare.

Față de aceste argumente nu pot fi primite motivele de recurs ce privesc evingerea și nici cele ce privesc incidența art. 1.4, lit. B, teza a II-a din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicarea Legii nr. 10/2001 și art. 18, lit. c din Legea nr. 10/2001, republicata, care statuează că masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Față de cele reținute mai sus, cheltuielile de judecată au fost corect stabilite deoarece la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare.

În speță s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar urmare a acestei constatări și a nevalabilității titlului statului, constatată prin Decizia civilă nr. 77/A/2007 pronunțată de Curtea de Apel C., a faptului că imobilul nu putea fi

înstrăinat pentru că avea calitatea de monument istoric, acești pârâți erau de rea credință și prin urmare sunt și în culpă procesuală.

Diminuarea cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, nefiind întrunite condițiile legale prevăzute de art. 274 alin. 3 de reducere a onorariului față de durata procesului început în anul 2002, cu 10 volume ale dosarului și complexitatea cauzei și nici cele ale art. 276 Cod procedură civilă, acțiunea fiind admisă în parte având în vedere renunțarea la judecată pentru o parte din pretenții dar pretențiile admise justifică acordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul admis.

Relativ la recursul pârâtului S. ROMÂN, PRIN P. M. C. -N., acest este fondat doar în parte, în ce privește calitatea sa procesuală pasivă, sens în care va fi și admis, și nu este fondat în ce privește motivele de recurs comune cu pârâții P. M. C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N., pentru care motive acest recurs nu va fi admis, cu aceași argumentare ca la acel recursuri.

Chiar dacă instanța nu a identificat întâmpinarea pârâților S. Român prin P.

C. -N. și P. M. C. -N. ori C. Local al municipiului C. -
, în care să se fi invocat excepția lipsei calității lor procesuale pasive, excepția lipsei calității procesuale pasive poate fi invocată însă pentru prima dată în apel, potrivit art. 294 alin. (1) teza finală Cod pr. civ., fiind o excepție de ordine publică.

Analizând excepția, Curtea constată că aceasta este întemeiată, întrucât chemarea în judecată a S. ui Român prin P. M. C. -N. este nejustificată, în condițiile în care acestă entitate nu este nici înstrăinătorul, nici deținătorul imobilului în litigiu, obligat la restituire, iar în temeiul Legii 10/2001, primarul este însărcinat potrivit legii cu restituirea imobilelor nu primăria.

Raportat la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia: «S. este persoana juridica în raporturile în care participa nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participa în astfel de raporturi prin M.

Finanțelor, afara de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.", S. R. este reprezentat prin M. Finanțelor, și doar în cazul unui text de lege expres poate fi reprezentat prin alte persoane juridice, cum este cazul indicat mai sus, în care primarul soluționează notificările în temeiul Legii 10/2001.

Referitor la recursul pârâților I. A. și I. V., aceștia indică motivele lor de recurs prin prisma declarării imobilului ca monument istoric și intredicția vânzării potrivit art. 10 alin. 2 din Legea 112/1995 și art. 11 din același act normativ.

Mai invocă și buna credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat atât din partea vânzătorului cât și din partea cumpărătorului.

Aceste condiții, privind calitatea de monument istoric și reaua credință, au fost analizate pe larg atunci când s-a analizat recursul pârâților P. M. C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N., prin urmare aceleași argumente sunt valabile și pentru recursul pârâților I. A. și I. V. .

Susținerea că deși recurenții au combătut pe larg și întemeiat în motivele de apel, cele două motive reținute de către instanța de fond, instanța de apel a rezumat într-o frază toate apărările lor, nu poate fi primită pentru că, așa cum a procedat și Curtea în aliniatul precedent, folosind tehnica trimiterii, pentru a nu relua în mod inutil aceleași argumente cât timp motivele de recurs vizează aceleași chestiuni și argumentele sunt identic valabile, la fel a procedat și instanța de apel.

Prin urmare, instanța de apel a analizat și a răspuns motivelor de apel invocate, pentru că atâta timp cât în motivarea apelului apelanții, recurenții pârâți I.

A. și I. V., au indicat aceleași motive cuprinse și în apelurile S. ui Român și a pârâtei Ș. Ana, atunci este evident că aceleași argumente expuse de instanța de apel atunci când a analizat apelurile S. ui Român și a pârâtei Ș. Ana sunt valabile și pentru apelul pârâților I. A. și I. V. .

Textul art. 10 alin. 2 din Legea 112/1995, privind interdicția de vânzare a locuințelor declarate monumente istorice, a fost modificat prin art. 65 din OUG

228/2000, dar potrivit art. 67 din OUG 228/2000 "Prezenta ordonanta de urgenta intra în vigoare la data de 25 ianuarie 2001.", or contractele au fost încheiate la data de 22 ianuarie 2001, prin urmare textul art. 10 alin. 2 din Legea 112/1995 care se aplică în cauză este cel anterior modificării prin art. 65 din OUG 228/2000, anume cel cu interdicția vânzării imobilelor monument istoric.

Expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea 112/1995 și încheierea contractului după acest termen nu schimbă considerentele de mai sus privind reaua credință a vânzătorului și a cumpărătorului, care a reieșit din alte considerente.

Legea 112/1995 nu prevedea suspendarea vânzării imobilelor preluate de stat pe perioada soluționării contestațiilor, această suspendare fiind prevăzută doar prin norme de aplicare a acestei legi, dar interdicția vânzării imobilelor monument istoric este o chestiune care face inutilă analiza problemei suspendării vânzării.

Incidența art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, diligențele pe care trebuia să le efectueze cumpărătorul, dacă reclamantul trebuia să notifice pârâții, că în cartea funciară era înscris dreptul de proprietate al S. ui Român asupra imobilului în litigiu, și celelalte motive de recurs invocate de pârâți I. A. și I. V. au fost analizate în același sens atunci când s-a analizat recursul pârâților P. M.

C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N., fiind aproape identice ca formulare și argumentare, și nu există diferențe de așa nuanță care să facă necesar un alt răspuns.

În ceea ce privește problema cheltuielilor de judecată de la fond, acordate de către instanța de apel reclamantului M. E., nici acest motiv de recurs nu este fondat deoarece câtă vreme reclamantul a solicitat cheltuielile de judecată pe parcursul întregului proces, faptul că la momentul formulării concluziilor reprezentantul acestuia a arătat că nu solicită cheltuieli de judecată, nu îndreptățea

instanța să se considerare desesizată de soluționarea acestei cereri, în lipsa unei renunțări personale a reclamantului la această pretenție în condițiile art. 246 Cod pr. civ., câtă vreme potrivit art. 69 Cod pr. civ. împuternicirea avocațială nu conferă avocatului dreptul de a face renunțări în numele clientului.

Solicitarea cheltuielilor de judecată, chiar dacă nu are caracterul unui petit reprezintă o cerere, accesorie este adevărat, dar fiind o cerere renunțarea la acestea se poate face doar de către parte sau prin mandat special, așa cum a reținut instanța de apel.

Aceste cheltuieli se solicită prin cerere oricând în cursul procesului, de la început până la final, iar momentul formulării ei nu schimbă caracterul de cerere.

Nu s-au cerut cheltuieli după dezbaterea publică ci anterior închiderii dezbaterilor, iar având în vedere că nu s-a renunțat la această cerere partea adversă putea pune concluzii și în ce privește reducerea cheltuielilor, în ipoteza art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.

Relativ la recursul pârâtele Ș. ANA și C. A. E., acestea consideră necesară administrarea probei cu expertiza tehnica topo - pentru identificarea corecta a apartamentelor deținute de recurente.

Curtea reține că acest motiv de recurs este nefondat deoarece imobilul în discuție a făcut obiectul unor reapartamentări succesive, în final rezultând 20 de unități locative distincte, potrivit unei documentații întocmite de expert O. A. în dosar_ al T. ului C. . Această chestiune a fost reținută cu putere de lucru judecat în acel dosar și se opune și părților din prezenta cauză, atât vânzătorului, parte în acel dosar, cât și cumpărătorilor, ca succesori cu titlu particular.

Oricum, instanța de fond și de apel au reținut corect corespondența apartamentelor, iar recurenții nu au indicat un motiv de nelegalitate în ce privește această corespondență reținută de instanțe.

Nu în ultimul rând încheierea contractelor de vânzare cumpărare contestate s- a făcut cu încălcarea unor dispozițiile legale imperative prev. de Legea nr. 112/1995

și prin urmare sunt lovite de nulitate absolută, sub acest aspect fiind lipsit de relevanță faptul că numerele apartamentelor menționate în cuprinsul acestor contracte au suferit modificări, astfel că nu mai corespund cu numerotarea administrativă a acestora, deoarece interdicția de înstrăinare privea întreg imobilul deci toate apartamentele existente în imobil.

M. ivele de recurs ce privesc încălcarea disp. art. 10 alin. 2 și respectiv 11 din Lege nr. 112/1995, calitatea de monument istoric și reaua credință, au fost analizate pe larg atunci când s-a analizat pârâților P. M. C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N., prin urmare aceleași argumente sunt valabile și pentru recursul pârâtelor Ș. ANA și C. A. E. .

În ce privește recursul pârâtei S. M., aceasta a arătat referitor la calitatea recurentei de persoana îndreptățita, prin prisma Legii nr. 10/2001 că art. 4 al. 3 din aceste norme stabilesc o regulă derogatorie de la dreptul comun, în spiritul ei de lege cu caracter special, reparator, în legătura cu modalitatea de acceptare a succesiunii, fiind utilizata noțiunea de "succesibil" și nu cea de "moștenitor" din alin. 2 al aceluiași text. În acest sens, prin cererea de restituire, respectiv prin notificarea expediata de către recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001 prin executorul

judecătoresc, consideră că succesibilii sunt repuși în termenul de acceptare al moștenirii, și a depus la dosarul cauzei dovada notificării.

Curtea nu poate primi argumentele invocate de recurentă, pentru că în materie succesorală, indiferent că este vorba de dreptul comun sau de legea specială, înțelesul termenilor de succesibil și de moștenitor nu poate primi un înțeles diametral opus.

Potrivit art. 4 alin. (2) și (3) din Legea 10/2001, de prevederile acestei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, și doar succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Doar pentru acești moștenitori neacceptanți, sau succesibili, cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicita în temeiul prezentei legi.

Din redactarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) reiese că sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii, doar acei succesibili care nu au acceptat moștenirea în termenul legal, nu și acei care au renunțat expres la moștenire, cum este cazul pârâtei S. M., după cum a rezultat din Certificatul de moștenitor nr. 63/1985 emis de Notariatul de Stat Județean C. . Aceasta pentru că legiuitorul a avut în vedere prevederile art. 700 Cod civil și principiul caracterului indivizibil al opțiunii succesorale.

Interpretarea de mai sus rezultă cu claritate și din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, care prevăd la pct. 4.6. "Prima teză a alin. (3) al art. 4 din lege este de strictă interpretare și vizează numai ipoteza în care cu privire la succesiunea fostului proprietar al imobilului solicitat în procedura administrativă a avut loc o dezbatere succesorală finalizată printr-un certificat de moștenitor. Pentru succesibilii neacceptanți noul termen de acceptare pentru care a operat repunerea de drept este cel rezultat în urma prelungirii termenelor inițiale, respectiv 12 luni (6, 3, 3), deci până la 14 februarie 2002. A considera că în acest caz termenul respectiv ar fi de numai 6 luni (termenul de drept comun) ar crea un regim discriminatoriu între persoane egal îndreptățite de lege la restituire. Având în vedere că textul legal face referire numai la succesibilii neacceptanți, per a contrario, rezultă că succesibilii renunțători nu beneficiază de prevederile legii (deci se recunoaște valabilitatea renunțării exprese a unuia sau a unora dintre succesori, urmând ca de cota care a făcut obiectul renunțării exprese să profite succesibilii acceptanți notificatori împreună cu cei neacceptanți notificatori, care au fost repuși de drept în termen)."

Faptul că pârâtei S. M. i s-ar fi recunoscut pe cale judiciară îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri forestiere, nu se impune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la calitatea pârâtei de succesor al lui M. V., tatăl său, întrucât în litigiu de fond funciar soluționat prin sentința civilă nr. 1830/2007 a Judecătoriei C. -N. și Decizia nr. 902/R/2007 a T. ului

C. s-a discutat moștenirea după M. S., bunicul părților, la moștenirea căruia pârâta a venit în nume propriu, ca descendentă de gradul II.

Fiind vorba de persoane diferite este evident că nu se impune stabilirea vreunui efect pozitiv al puterii de lucru judecat, sau puterea de lucru judecat în vreunul din efectele ei și nici excepția autorității de lucru judecat, pentru că s-a stabilit calitatea recurentei de moștenitoare după M. S., iar nu după defunctul tată M. V. și după părinții lui, ci doar după M. S. .

Față de M. S. nu a renunțat la succesiune și de accea s-a stabilit calitatea recurentei de succesoare.

Cât timp însă față de M. V. a renunțat la succesiune nu se poate repune în discuție calitatea ei de succesoare, fiecare succesiune se dezbate separat, după fiecare persoană.

Cum M. V. a decedat la data de_ este evident că M. S., decedat în 1956, nu avea cum să moștenească pe M. V., astfel că recurenta moștenește doar pe M. S., pentru că după acesta doar a acceptat succesiunea, iar succesiunea lui M. V. se deferă separat, iar cu privire la acesta a renunțat la succesiune.

Daca prin sentința civilă nr. 1830/2007 i se reconstituie dreptul de proprietate după bunicii paterni, recunoașterea acestei calități nu reclamă implicit și recunoașterea calității recurentei de moștenitoare legală după defunctul tată M. V.

, neexistând nici un text legal care să permită acest mecanism, mai ales că există o renunțare expresă la acea succesiune după M. V. .

Recurenta nu indică cum în condițile unei renunțări exprese poate exista o recunoaștere implicită a aceleiași calități de moștenitoare, la care a renunțat.

Era posibilă admiterea acțiunii în acel dosar, unde s-a pronunțat sentința civilă nr. 1830/2007, pentru că era vorba de succesiunea după M. S., opunerea lui M. E. din acel dosar și admiterea acelei acțiuni în acel dosar nu schimbă raționamentul din prezenta cauză.

Recunoașterea după un antecesor nu implică recunoașterea calității succesorale pe toate clasele de moștenitori, pentru că succesiunea se deschide pentru fiecare persoană separat iar nu pentru o întregă clasă de moștenitori. Lanțul succesoral se verifică în fiecare caz concret, dar ca și condiție de accepare a succesiunii pentru fiecare persoană iar nu pentru o întregă clasă de moștenitori sau antecesori.

În ce privește motivul de recurs invocat în subsidiar, referitor la cheltuielile de judecată care să fie suportate de toate părțile din litigiu în mod proporțional în cota de 1/9-a parte de către fiecare apelant (pârât) și nu în solidar, solicitări pe care le face și cu privire la pretențiile de cheltuieli de judecata și în recurs, se arată că recurenta nu este cea care a promovat actualul litigiu, ci M. E., care a chemat-o în judecata, recurenta formulând cerere reconvenționala, însă chiar dacă contestă o parte din dreptul succesoral al reclamantului (cota de 3/16-a parte), nu este principalul impediment în recuperarea dreptului lui de proprietate, el având pretenții de la S. roman, de la chiriașii-cumparatori, inclusiv cu intervenientul, ceea ce este complet inechitabil ca să fie obligați în solidar, principiul solidarității permițând reclamantului ca să execute un singur debitor, la alegere, care apoi să se îndrepte printr-un alt proces împotriva restului părților.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat deoarece pârâții se află pe aceași poziție procesuală atunci când solicită respingerea acțiunii, respectiv a recursului,

prin urmare pentru reclamant este indiferent din ce motiv solicită fiecare pârât respingerea acțiunii, respectiv a recursului, și din acest punct de vedere toți pârâții se află pe aceași poziție procesuală.

Prezentul acest litigiu este unul unitar și nu poate fi privit separat fiecare pârât în parte, pentru că nu se poate da pentru un pârât o soluție și pentru un alt pârât altă soluție.

Potrivit art. 277 Cod procedură civilă, dacă sunt mai mulți reclamanți sau mai mulți pârâți, ei vor fi obligați să platească cheltuielile de judecată în mod egal, proporțional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau după felul raportului de drept dintre ei.

În înțelesul acestui text legal, interesul fiecăruia dintre pârâți a fost să fie respinsă acțiunea, respectiv recursul, prin urmare nu au interese diferite sau contrarii, ci au același interes solidar, și la fel vor fi și obligați la plata cheltuielilor.

Textul este o aplicație particulară a textelor din Codul civil, care cere pentru solidaritate o prevedere expresă, care este chiar cea din norma legală de mai sus.

Potrivit art. 1039 Cod civil, când toți pârâții au cerut, adică se obligă la același lucru, respingerea acțiunii sau a recursului, obligația este solidară din partea lor, iar creditorul, reclamantul, poate cere în temeiul art. 1042 Cod civil de la oricare plata întregii sume, urmând ca între ei, între pârâții debitori, să se împartă suma, în temeiul art. 1052 Cod civil, potrivit culpei procesuale, egale, cât timp nu s-a stabilit altă proporție.

Față de cele menționate anterior și în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă cât și al art. 312 alin. 3, art. 299 alin. 1 Cod procedură civilă, curtea urmează să admită în parte recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN P. M.

C. -N., împotriva deciziei civile nr. 357/A din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o va modifica în parte, va admite în parte apelul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN P. M. C. -N., în contra sentinței civile nr. 5118/_ a Judecătoriei C. -N., pronunțată în dosar civil nr._, pe care o va schimba în parte, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. ROMÂN, reprezentat prin P. M. C. -N. și va respinge cererea formulată de reclamantul M. E., în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN, reprezentat prin P. M. C. -N., ca fiind introdusă împotriva unui pârât lipsit de calitate procesuală pasivă.

În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondate recursurile formulate de pârâții: P. M.

C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N. ; I. A. și I. V. ; Ș. ANA și

C. A. E. ; S. M., în contra aceleiași decizii, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pe recurenții P. M.

C. -N., C. LOCAL AL M. C. -N., I. A., I. V., Ș. ANA, C.

A. E. și S. M., în solidar, aflați în culpă procesuală față de respingerea recursurilor, să plătească reclamantului M. E. suma de 6.200 lei, cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu avocat potrivit chitanței de la fila 105.

PENTRU ACESTE M. IVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite în parte recursul declarat de pârâtul S. ROMÂN PRIN P. M.

C. -N., împotriva deciziei civile nr. 357/A din_ a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte, astfel:

Admite în parte apelul declarat de pârâtul S.	ROMÂN PRIN	P.		M.
C. -N., în contra sentinței civile nr. 5118/_	a Judecătoriei	C.	-N.	,

pronunțată în dosar civil nr._, pe care o schimbă în parte, după cum urmează:

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. ROMÂN, reprezentat prin P. M. C. -N. .

Respinge cererea formulată de reclamantul M. E., în contradictoriu cu pârâtul S. ROMÂN, reprezentat prin P. M. C. -N., ca fiind introdusă împotriva unui pârât lipsit de calitate procesuală pasivă.

Înlătură din decizia recurată dispoziția privitoare la obligarea pârâtului S. ROMÂN, reprezentat prin P. M. C. -N., la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată în apel, în favoarea reclamantului.

Menține restul dispozițiilor din decizia recurată.

Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâții: P. M. C. -N. și C. LOCAL AL M. C. -N. ; I. A. și I. V. ; Ș. ANA și C. A.

E. ; S. M., în contra aceleiași decizii.

Obligă pe recurenții P. M. C. -N., CONSI-LIUL LOCAL AL M.

C. -N., I. A., I. V., Ș. ANA, C. A. E. și S. M., în solidar, la plata sumei de 6.200 lei, cheltuieli de judecată în recurs în favoarea reclamantului

E. .
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05 aprilie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. -D.
C.
A. -A. P.
C.
-M. CONȚ
GREFIER,
1. A. M.

Red. I.D.C./Dact. R.V.

2 ex/_

Jud.fond: M. Lazăr - Judecătoria Cluj-Napoca Jud.apel: C. V. B. /M. T. - Tribunalul Cluj

← Decizia civilă nr. 2736/2013. Constatare nulitate act juridic		Decizia civilă nr. 2885/2013. Constatare nulitate act juridic →

Decizia civilă nr. 1741/2013. Constatare nulitate act juridic

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 1741/2013. Constatare nulitate act juridic