Decizia civilă nr. 3681/2013. Legea 10/2001
| Comentarii |
|
R O M Â N I A CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3681/R/2013
Ședința publică din data de 25 septembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:
A. -T. N.
JUDECĂTORI:
T. D. - președintele Secției I-a civilă
M. -C. V.
GREFIER:
M. -L. T.
S-a luat în examinare, după casarea cu reținere spre rejudecare, acțiunea promovată de reclamantul M. A., împotriva pârâților P. M. UI C. -N., M. C. -N. și C. LOCAL AL M. UI C. -N. ,
având ca obiect plângere în baza Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentantul reclamantului M. A., avocat Banyai Josef, lipsă fiind reprezentanții pârâților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că deși pârâților li s-a comunicat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, invocată la termenul anterior de către reprezentantul reclamantului, aceștia nu și-au exprimat punctul de vedere cu privire la aceasta.
Reprezentantul reclamantului arată că înțelege să susțină excepția de neconstituționalitate invocată, și solicită instanței suspendarea judecării prezentei cauze, până la soluționarea acesteia, în temeiul prevederilor art.
244 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă, apreciind că soluția ce se va pronunța în prezenta cauză, depinde de soluția ce se va pronunța cu privire la excepția de neconstituționalitate.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de suspendare formulată de reprezentantul reclamantului, având în vedere că suspendarea prevăzută de Legea nr. 47/1992 a fost abrogată, iar în cauză nu se impune suspendarea până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 244 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă. Nefiind alte cereri prealabile de formulat, sau excepții de invocat,
Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea acțiunii.
Reprezentantul reclamantului lasă la aprecierea instanței soluția asupra acțiunii.
Curtea, după deliberare, încuviințează cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, invocată la termenul anterior de către reprezentantul
reclamantului, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea pronunțării.
C U R T E A,
Prin sentința civilă nr. 667 din 2 octombrie 2012 a Tribunalului C., s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. LOCAL AL M. UI C. -N. și M. C. -N. și în consecință, s-a respins acțiunea civilă față de acești pârâți.
S-a admis în parte acțiunea civilă intentată de reclamantul M. A. în contradictoriu cu pârâtul P. M. UI C. -N. și în consecință, s-a dispus anularea dispoziției de respingere a notificării nr. 3067 din data de 31 mai 2011 emisă de P. municipiului C. -N. .
S-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii, prin acordarea reclamantului în compensare a suprafeței de teren de 716 mp situat în C. -N., str. I. Andreescu nr. 9, înscris în CF nr. 2. C., A+1, nr. top 10129/1/2/2.
S-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafețele de teren neacceptate de reclamant ca bunuri în compensare.
S-a dispus intabularea în CF în favoarea reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilului teren de 716 mp situat în C. -N., str. I. Andreescu nr. 9, înscris în CF nr. 2. C., A+1, nr. top 10129/1/2/2 cu titlu de drept lege.
A fost obligat pârâtul la predarea efectivă în favoarea reclamantului a suprafeței de teren de 716 mp, situat în C. -N., str. I. Andreescu nr.9, înscris în CF nr. 2. C., A+1, nr. top 10129/1/2/2.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâții
C. LOCAL AL M. UI C. -N. și M. C. -N. nu au calitate procesuală pasivă, întrucât obligația de soluționare a notificării formulate de Pokay Gyozo în temeiul Legii nr. 10/2001, îi incumbă P. ui municipiului
C. -N. .
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin dispoziția nr. 3067 din_ emisă de P. municipiului C. -N., s-a respins notificarea nr. 3 din_, formulată de Pokay Gyozo pentru terenul în suprafață de 601 mp înscris inițial în CF nr. 11281 C., nr. top 10152 situat în C. -N. str.
C. A. Rosetti nr. 22, reținându-se că revendicatorul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 35 din_, după defuncta Pokay Magdolna-M. lena, decedată la_, moștenitor este Pokay Gyozo în cotă de 1/1 parte asupra imobilului înscris în CF nr. 7068 C. -N., identică cu CF nr. 11281 C. -N. ; conform certificatului de moștenitor nr.
65 din_, după defunctul Pokay Gyozo decedat la data de_ moștenitor este soția supraviețuitoare Pokay E. ; potrivit certificatului legatar nr. 87 din data de_, după defuncta Pokay E. decedată la data de_, moștenitor este reclamantul M. A. .
Imobilul înscris în CF nr. 11281 C., a trecut în proprietatea Statului Român în baza sentinței civile nr. 1330/1966 pronunțată de Tribunalul popular al orașului C. în temeiul Decretului nr. 111/1951 de la Pokai M. lena.
Potrivit înscrierilor din CF nr. 1., parcela de teren cu nr. top 10152/1 este proprietatea lui Feraru I. și a soției Feraru M. -M. .
În baza dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 26 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, entitatea învestită cu soluționarea notificării, este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri ori servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii.
Pentru soluționarea cererii reclamantului în modalitatea pentru care a optat acesta, adică acordarea de bunuri în compensare, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice de evaluare imobiliară de către expertul Babotă G., care a concluzionat că terenul revendicat, în suprafață de 501 mp situat în C. -N., str. C. A. Rosetti, înscris inițial în CF nr. 11281, nr. top 10152, are o valoare de circulație (fără construcții), de 100.000 euro, sau
435.000 lei; parcela din CF nr. 22542 cu nr. top 10129/1/2/2 în suprafață de 716 mp, situată în C. -N., str. I. Andreescu nr. 8, are o valoare de circulație de 57.280 euro sau 249.170 lei.
Așa fiind, tribunalul a admis cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu P. municipiului C. -N., a dispus anularea dispoziției nr. 3067 din 31 mai 2011, a stabilit dreptul la măsuri reparatorii al reclamantului prin acordarea în compensare a suprafeței de teren de 716 mp situat în C. -N., str. I. Andreescu nr. 9, înscris în CF nr. 2. C., nr. top 10129/1/2/2; a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafețele de teren neacceptate de reclamant ca bunuri în compensare; s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului în suprafață de 716 mp cu titlu de drept lege și a fost obligat pârâtul să îi predea reclamantului terenul în suprafață de 716 mp.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul P. municipiului C. -N., solicitând modificarea ei în sensul admiterii acțiunii reclamantului doar în ceea ce privește suprafața de 501 mp echivalentă valoric cu terenul preluat de Statul Român.
În motivarea recursului, pârâtul a susținut că diferența de teren în suprafață de 216 mp care i-a fost acordată reclamantului în compensare de către prima instanță, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, fără să fie îndeplinite condițiile legale.
Diferența de valoare nu poate acoperi surplusul de 216 mp cu cât este mai întins terenul acordat în compensare. Chiar dacă acesta are o cale de acces din str. I. Andreescu de numai 1-1,5 m, pentru surplusul de 216 mp reclamantul ar trebui să achite o diferență de 20 euro/mp.
Dacă instanța de recurs ar aprecia că reclamantul este îndreptățit la întreaga suprafață de 716 mp situată în str. I. Andreescu nr. 9, recurentul a solicitat reducerea suprafeței pentru care urmează să fie acordate măsuri reparatorii de 216 mp acordată în plus față de suprafața preluată.
Prin decizia civilă nr. 1 din 9 ianuarie 2013 a Curții de Apel C., s-a admis recursul declarat de pârâtul P. municipiului C. -N. împotriva sentinței civile nr. 667 din 2 octombrie 2012 a Tribunalului C., care a fost casată și s-a fixat termen pentru rejudecarea cauzei, la data de 20 ianuarie 2013.
Pentru a decide astfel, curtea a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize tehnice de evaluare imobiliară a terenului preluat de stat și a terenului atribuit în compensare.
În ședința publică din 30 ianuarie 2013, curtea a dispus efectuarea unei noi expertize tehnice, având ca obiective identificarea terenului în suprafață de 501 mp situat în C. -N., str. C. A. Rosetti nr. 22 și a terenului atribuit în compensare în suprafață de 716 mp situat în C. -N., str. I. Andreescu nr. 9, să se stabilească valoarea de circulație a celor două terenuri, iar în ipoteza în care se va folosi metoda comparației, să se țină seama de contracte de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică pentru terenuri similare, iar nu de oferte de vânzare-cumpărare.
Din concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul R. Mihuțiu filele 42-50, a rezultat că valoarea terenului în suprafață de 501 mp situat în str. C. A. Rosetti nr. 22, este de 221.000 lei adică 50.000 euro, reprezentând 99 euro/mp, în timp ce valoarea terenului în suprafață de 716 mp situat în str. I. Andreescu nr. 9, este de 65.000 lei, adică 14.700 euro, reprezentând 20,31 euro/mp.
Ca urmare a obiecțiunilor formulate de recurentul P. municipiului
C. -N. la raportul de expertiză fila 56, expertul Mihuțiu R. a răspuns fila 72-73 că valorile de circulație a celor două terenuri situate în C. -N., str. C. A. Rosetti nr. 22, respectiv str. I. Andreescu nr.9, astfel cum au rezultat din aplicarea metodei comparației prin bonitate, sunt corecte și le menține întocmai.
Expertul Mărie S. Sever, propus de către intimat, a arătat la fila 76, că este de acord cu concluziile expertului R. Mihuțiu, formulate atât în raportul de expertiză, cât și în răspunsul la obiecțiunile recurentului.
Potrivit art. 4 alin.(1) din Legea nr. 165/2013 în vigoare la data soluționării cauzei, dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
La rândul său, art. 1 alin.(2) din aceeași lege, prevede că în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, compensarea prin puncte este singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă.
Cum în speță terenul nu poate fi restituit în natură, rezultă că singura măsură reparatorie în echivalent ce i se poate acorda reclamantului, este compensarea prin puncte ce urmează să fie valorificate în condițiile Legii nr. 165/2013.
Așa fiind, se va admite în parte acțiunea civilă intentată de reclamantul M. A. în contradictoriu cu pârâtul P. municipiului C.
-N. și în consecință, se va stabili dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafață de 501 mp înscris în CF nr. 11281 C., nr. top 10152, situat în C.
-N., str. C. A. Rosetti nr. 22.
Vor fi respinse celelalte capete de cerere.
La termenul din 19 iunie 2013, intimatul M. A. a invocat excepția neconstituționalității dispozițiilor art. 4 al Legii nr. 165/2013, solicitând sesizarea Curții Constituționale și suspendarea soluționării cauzei până la judecarea excepției de neconstituționalitate.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, reclamantul intimat a arătat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt neconstituționale față de dispozițiile art. 15 alin.(2) din Constituție, conform cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Or art. 4 din Legea nr. 165/2013 nesocotește în mod vădit regula neretroactivității legii civile, consacrată de Constituție.
Regula este că legea nu poate avea putere retroactivă și deci nu poate avea efecte asupra unor procese în curs de judecată, singura excepție fiind cea a legii penale sau contravenționale mai favorabile.
Legea nr. 165/2013 este însă una civilă, motiv pentru care nu poate avea efecte decât pentru viitor, urmând ca procesele care sunt în curs de judecată în această materie să fie finalizate conform legii în vigoare la data intentării acțiunii.
Pârâtul-recurent nu și-a exprimat opinia în legătură cu excepția de neconstituționalitate, deși i s-a comunicat un exemplar din excepție și a fost citat fila 86 cu mențiunea să depună la dosar punctul său de vedere în legătură cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4 din Legea nr. 165/2013, invocată de reclamantul-intimat M. A. .
În opinia instanței, excepția de neconstituționalitate este fondată, pentru următoarele motive:
Articolul 4 din Legea 165/2013, raportat la dispozițiile art. 33, 34 și 35, din aceeași lege, încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii civile, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României. Dispozițiile articolului menționat din Legea 165/2013, se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii
imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. Atanasiu și alții împotriva României.
Raportat la definiția legii, conținutul dispozițiilor art. 4 din Legea 165/2013, ar trebui interpretat în sensul că se aplică doar cererilor aflate în etapa de finalizare a procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, ce-a de-a doua etapă pe care trebuie să o parcurgă persoanele ale căror cereri au fost formulate și depuse în termenul legal, după recunoașterea dreptului. Judecând după faptul că prin textul legii nu au fost abrogate nici una din dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că dispozițiile art. 25 din această lege, rămân în continuare aplicabile, textul de lege criticat ignoră faptul că în procedura administrativă, subzistă în continuare obligativitatea unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare și că termenele prevăzute de art. 33, 34, 35, sunt termene generale destinate entităților învestite de lege, în vederea atingerii scopului
legii. Dispozițiile art. 33 din Legea 165/2013, lasă să se înțeleagă faptul că entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau respingere a acestora, în termene care variază de la 12 luni până la 36 de luni, în funcție de numărul de dosare care sunt nesoluționate la entitățile învestite de lege în sensul acestei legi.
Aceste termene încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, termene care, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea 165/2013, s-ar aplica și cererilor de chemare în judecată aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor, nefăcând o referire expresă la faptul că litigiilor aflate în procedura judiciară, introduse înainte de intrarea în vigoare a Legii 165/2013, le sunt aplicabile doar măsurilor pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, iar nu și dispozițiile relative la procedura administrativă, prevăzute de art. 33, 34 și 35 din Legea 165/2013, referitoare la pronunțarea deciziilor de admitere sau respingere a cererilor formulate în temeiul Legii 10/2001.
Aceste dispoziții sunt în totală contradicție cu dispozițiile art. 297 alin.
(1) din Codul de procedură civilă, se încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii, prevăzut de alin. (2) al art. 15 din Constituția României. Litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată, au avut în vedere legea aplicabilă la momentul sesizării inițiale, iar faptul că în cursul judecății au fost surprinse de apariția Legii nr.165/2013, care reglementează alte termene și condiții decât cele de la momentul formulării și înregistrării cererilor de chemare în judecată, ce urmează a li se aplica în condițiile art. 4 din această lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivității legii.
Termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001, rămâne câștigat cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată învestite anterior intrării în vigoare a Legii 165/2013, fiind singurul termen existent la care s-au raportat cererile de chemare în judecată declanșate la acel moment, argument în susținerea neretroactivității noii legi.
Principiul neretroactivității legii este expres prevăzut și în art. 6 alin.
Cod civil, potrivit căruia legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă, reprezentând o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, îndeosebi a libertății și siguranței naționale. Dispozițiile art. 4 și 33 - 35 din Legea nr.165/2013, sancționează atitudinea persoanelor care au formulat cereri de chemare în judecată, în considerarea termenelor și condițiilor prevăzute de dispozițiile Legii nr.10/ 2001 cu modificările și completărilor ulterioare și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de C. și Justiție, în vigoare la momentul sesizării instanțelor, obligându-i să se supună noii ordini de drept intervenită ulterior și anulându-le orice drept câștigat și născut sub imperiul vechii legii.
Extinzându-și aplicabilitatea și asupra cererilor aflate pe rolul instanțelor, ce au ca obiect soluționarea notificărilor în temeiul Legii nr.10/2001 și a Deciziei nr. XX/2007 a I., începând cu data intrării în vigoare a legii, prin art. 4, art. 33 - 35 din Legea nr.165/2013 se încalcă principiul fundamental al neretroactivității legii, prevăzut de alin. (2) al art.
15 din Constituția României. Doctrina prezintă neretroactivitatea legii ca
fiind una din principalele exigențe ale principiului securității juridice în statul de drept. Astfel, s-a reținut că, prin consacrarea sa constituțională, principiu neretroactivității legii a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci și pentru legiuitor, care este ținut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare. Neretroactivitatea legii constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, a libertății și siguranței persoanei.
Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Acest principiu de drept, consacrat în alin. (2) al art. 15 din Constituție, este legat de o incontestabilă tradiție, actualitate și justiție, aplicarea sa împiedicând și sancționând în același timp acțiuni deviante, contrare ordinii de drept, care ar permite unei legi să producă efecte retroactive, pentru fapte si situații care fac obiectul unor judecăți promovate în temeiul unei legi vechi. În aceste condiții, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru o conduită ce a avut-o în cadrul ordinii de drept în vigoare, anterioară intrării în vigoare a unei legi care reglementează o altă conduită, în condițiile în care nu putea să prevadă o reglementare viitoare de către legiuitor. Faptul că, în luna mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr.165/2013 care stabilește la art. 33 noi termene pentru entitățile învestite de lege cu obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii 10/2001, nu este de natură a "bloca"; judecarea cererii de chemare în judecată promovată sub imperiul vechii legi - în vigoare și în prezent, ci doar de a stabili noi coordonate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii, prin raportare la modalitățile prevăzute de noua lege.
Dispozițiile mai sus-criticate, contravin dispozițiilor art. 16 alin. (1) și
din Constituție, privind egalitatea în drepturi, potrivit cărora toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege, precum și dispozițiilor art. 4 alin (2), din Constituție, potrivit căruia, România este patria comună indivizibilă a tuturor cetățenilor ei, fără deosebire de rasă, naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau origine socială. Egalitatea în drepturi este un drept fundamental și privește toate drepturile pe care le au cetățenii români, fără deosebire de faptul că ele sunt înscrise în chiar textul Constituției sau în alte acte normative și se manifestă în toate domeniile de activitate, statul având obligația de a lua măsuri concrete de protecție socială a acestor drepturi.
Acest drept este recunoscut și de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind interzicerea discriminării, potrivit căruia exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de convenție, trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație, precum și de art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției, potrivit căruia exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată, fără nici o discriminare și alin
(2), nimeni nu va discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1.
Dispozițiile art. 4 și 33 - 35 din Legea 165/2013, prin conținutul lor, nu oferă drepturi egale pentru toate persoanele care au formulat cereri potrivit Legii 10/2001 republicată cu modificările și completările ulterioare, creând inegalități majore între persoanele care au depus cereri la entitățile învestite de lege aflate în diverse localități sau părți din teritoriu acestei țări. Instituind termene diferite de soluționare a notificărilor, se aduce atingere principiului egalității în drepturi a subiectelor de drept cărora legea li se adresează, dat fiind faptul că beneficiarii termenelor mai scurte au un regim preferențial față de cei care sunt obligați să aștepte termene mai lungi. În aceste condiții, destinatarii Legii nr.10/2001, modificată și completată, nu se bucură de drepturi egale, fiind discriminați pe baza situațiilor prezentate de gradul de încărcare și de numărul cererilor rămase nesoluționate, a autorităților publice învestite cu soluționarea acestor cereri.
Creându-se situații mai favorabile pentru destinatarii Legii nr.10/2001 modificată și completată, cărora le este aplicabil termenul cel mai scurt de 12 luni, se poate afirma că Legea nr.165/2013, nu asigură o egalitate față de cei care sunt obligați să aștepte termenele mai lungi de 24 și 36 de luni. Astfel aceste categorii de subiecte de drept, nu mai sunt egali în fața legii și nu se bucură de protecție egală din partea acesteia. Astfel sunt încălcate dezideratele Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Protocolului menționat mai sus, după cum sunt încălcate în egală măsură și dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, Legea nr.165/2013 neoferind o garanție a drepturilor și libertăților tuturor destinatarilor, răsturnând astfel forța obligatorie a Constituției și a supremației sale la care se referă art. 1 alin (5).
Există o evidentă neconcordanță între conținutul Legii nr.165/2013 și Declarația Universală a Drepturilor Omului și mai ales a dispozițiilor Constituționale la care ne-am referit. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiile art. 33 - 35 din Legea nr.165/2013, raportat la dispozițiile art. 21 alin. (1), (2), (3) din Constituția României, privind accesul liber la justiție, privit în deplină concordanță cu dispozițiile art. 13 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 21 privind "A. ul liber la justiție";: (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părțile
au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În sistemul Constituției României, justiția, ca o garanție a exercitării efective a drepturilor și libertăților cetățenești, se înfăptuiește în numele legii de către judecători care sunt independenți și se supun numai legii. Funcțiile justiției, de a interpreta și aplica legile la cazuri concrete, de a judeca și de a aplica sancțiuni, de a face dreptate, sunt asigurate de regulile de desfășurare a activității de judecată. Bazat pe principiul constituțional, potrivit căruia oricine are acces la justiție, pentru apărarea oricărui drept sau libertate, a oricărui interes legitim fără deosebire, dacă acesta decurge din Constituție, sau alte legi, accesul la justiție este un drept fundamental, garantat și de dispozițiile art. 13 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Acest drept fundamental, permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competența instanțelor judecătorești, iar caracterul legitim sau nelegitim al cererilor vor fi apreciate în urma judecării lor și va fi constatat prin hotărâre judecătorească. Prin alin (2) art. 21 din Constituție, se instituie garanția respectării dreptului de acces la justiție, în sensul că nici o lege nu poate îngrădi acest drept. Însă, art. 33-35 din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, prin conținutul lor aduc atingere dreptului de acces la justiție, exercitarea lui fiind interzisă în perioadele pe care le stabilește.
Altfel spus, accesul la justiție, este permis subiectelor de drept, după lungi perioade de timp, în mod discriminatoriu, astfel cum am arătat mai sus. Restrângerea acestui drept poate avea loc doar în condițiile reglementate de art. 53 alin (1) din Constituție, ca măsură de excepție reglementă prin lege și numai dacă se impune în cazul următoarelor situații: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav .
Într-o societate democratică, restrângerea drepturilor fundamentale, poate avea loc, doar în caz de necesitate în condițiile art. 53 alin (2) din Constituție și trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, fără să aducă atingere existenței dreptului sau a libertății. Prin urmare, Constituția limitează chiar legea de restrângere doar la anumite situații clar definite și de o incontestabilă importanță. Aceste situații stabilite de alin. (1) al art. 53 din legea fundamentală a țării, implică apărarea unor valori sociale și umane care prin rolul lor pot legitima măsuri de natura celor enumerate. Legea nr.165/2013, prin art. 33-35, interzice accesul la justiție, acesta fiind permis doar după scurgerea unui termen de 6 luni calculate din momentul expirării celorlalte termene de 12, 24 și 36 luni, fără a exista vreo justificare sau o necesitate de natura celor prevăzute de art. 53 din Constituție.
Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului de acces la justiție, conform art. 21 (2) din Constituție. Termenele diferențiate instituite de Legea nr.165/2013, îngrădesc accesul la justiție persoanelor care, deși au un interes legitim de a apela la instanțele judecătorești pentru recunoașterea dreptului lor, nu-l pot exercita decât după scurgerea acestora și, desigur, deosebit, în funcție de situația în care se află, de a respecta termenele stabilite.
Art. 6 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reglementează accesul la justiție și implicit efectivitatea acestui drept, stabilind că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială instituită legal. Efectivitatea dreptului de acces la justiție și termenul rezonabil de soluționare a cererilor formulate în condițiile Legii nr.10/2001, la care se referă art. 6 alin (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este încălcat cu evidență de Art. 33-35 din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în
natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, în condițiile în care accesul la justiție este permis, abia după 6 luni de la expirarea termenelor de 12, 24, 36 luni, ce încep să curgă de la data de 1 ianuarie 2014.
Pentru cazurile particulare, în care dosarele sunt complete, nu se justifică aplicarea acestor termene exagerat de lungi, care echivalează cu prelungirea perioadei de soluționare a cererilor, astfel că dreptul persoanelor de a li se soluționa cererile într-un termen rezonabil este pur teoretic, fiind supus riscului de a aștepta soluționarea dosarelor ce urmează a fi completate în condițiile în care cererile se soluționează în ordinea înregistrării lor art. 33 alin (4) din Legea 165/2013.
Așa fiind, în baza art. 30 din Legea nr.47/1992, curtea de apel va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013
invocată de reclamantul-intimat M. A. în dosarul nr._ al Curții de Apel C. .
Cererea de suspendare a soluționării cauzei, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, a fost respinsă având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu mai prevede obligativitatea suspendării judecării cauzei, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul M. A. în contradictoriu cu pârâtul P. M. UI C. -N. și în consecință:
Stabilește dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în condițiile legii nr. 165/2003, aferente imobilului preluat abuziv - teren în suprafață de 501 mp, înscris în CF nr. 11281 C. nr. top 10152, situat în C. -N., str. C. A. Rosetti nr. 22.
Respinge celelalte cereri formulate de reclamant.
Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 165/2013, invocată de reclamant.
Pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte,
Judecători,
A.
-T. N.
T.
D.
C.
-M. V.
Red.TD:_
Dact. CC:_ -3 ex.
Jud.fond:D. A. F.
Grefier,
M. -L. T.
| ← Decizia civilă nr. 1274/2013. Legea 10/2001 | Încheierea civilă nr. 79/2013. Legea 10/2001 → |
|---|
