Decizia civilă nr. 401/2013. Revendicare imobiliară

Decizii și sentințe civile - Curtea de Apel Cluj (2013)

Dosar nr. _

R O M Â N I A

TRIBUNALUL MARAMUREȘ

SECȚIA I CIVILĂ

cod operator 4204

DECIZIE CIVILĂ Nr.401/R

Ședința publică din 24 Septembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE D. W.

J. ecător A. S. T.

J. ecător D. T.

G. ier A. Sas

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către reclamanta M. A.

, domiciliată în localitatea S. M., str. I. nr. 22 jud. M. împotriva sentinței civile nr. 2823 din_, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, în dosarul nr._, având ca obiect revendicare imobiliară.

Se constată că dezbaterea recursului a avut loc în ședința publică din data de_, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, în conformitate cu prevederile art. 260 și art. 146 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 316, 298 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea pentru data de_, apoi pentru data de_ .

Prin sentința civilă nr. 2823 din_, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, în dosarul nr._ s-a admis excepția lipsei calității procesuală activă și s-a respins în integralitate acțiunea civilă formulată de reclamanta M. A., în contradictoriu cu pârâții S. V. și SA .

În temeiul art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată reclamanta să plătească pârâților suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că potrivit prevederilor art. 223 din Legea nr. 71-2011, cu excepția cazurilor în care dispozițiile legii prevăd altfel, procesele și cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite.

Întrucât acțiunea a fost înregistrată anterior intrării în vigoare a Noului cod civil (respectiv la data de 30 aprilie 2009), instanța a apreciat că în speță nu se impune o analiză a cauzei din perspectiva Legii nr. 287-2009.

Instanța a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție unită cu fondul (conform aspectelor inserate în cuprinsul încheierii din 7 iulie 2011-fila 146).

Instanța a apreciat că în conformitate cu prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură Civilă, este consacrată regula primordialității propunerii și soluționării excepțiilor față de orice dezbatere a fondului cauzei, asfel încăt s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Referitor la excepția lipsei calității procesual active, instanța a reținut că extrasul de carte funciară nr. 1595 din_ (fila 8) atestă calitatea de bun comun al imobilului reprezentând teren în suprafață de 7570 mp, înscris în cartea funciară nr. 2188 I., cu număr topografic 442/1/2, proprietari fiind numiții M. A. și M. Petru.

Acțiunea a fost promovată doar de numita M. A. . Cu privire la această ultimă constatare, s-a impus a preciza că raportat la data introducerii acțiunii și pricipiul neretroactivității legii civile, în speță și-a găsit aplicabilitatea principiul unanimității ce caracterizează actele de dispoziție.

Este real că noul cod civil, ca element de noutate, spre deosebire de principiul unanimității consacrat de vechea reglementare, în cazul coproprietății în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare, fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, însă întrucât cauza dedusă judecății este guvernată de regulile vechii reglementări, s-ar fi impus promovarea acțiunii de ambii proprietari tabulari.

Acțiunea în grănițuire este o acțiune reală, petitorie, întrucât are ca scop delimitarea proprietăților limitrofe, aceasta păstrându-și caracterul real și în ipoteza în care dreptul de proprietate sau alt drept real nu este contestat, întrucât are ca obiect determinarea, pe baza probelor administrate, a întinderii acestor drepturi. Cu privire la natura juridică a acțiunii în grănițuire, s-a impus a se preciza că aceasta se integrează sferei actelor de administrare, fiind necesar în caz de coproprietate, consimțământul tuturor coproprietarilor.

Nu a putut fi reținută calificarea acțiunii în grănițuire ca un act de conservare, întrucât nu prezintă un caracter urgent, în scopul sustragerii unui bun indiviz de la un pericol iminent. Dacă operația de grănițuire necesită rezolvarea unor conflicte de proprietate sau rectificări de hotare, ce nu se pot face fără concesii reciproce de proprietate, atunci efectuarea constituie un drept de dispoziție.

Referitor la petitul de grănițuire, calitatea procesuală activă aparține în primul rând proprietarului. În ipoteza în care, imobilul, obiect al dreptului de

coproprietate, este necesar ca acțiunea în grănițuire să fie introdusă de către toți coproprietarii.

În lumina argumentelor mai sus prezentate, instanța a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active este întemeiată a fost admisă.

Pe de altă parte, acțiunea promovată a fost considerată nefondată pentru considerațiile de mai jos.

Instanța a reținut că reclamanta este proprietara imobilului, situat în localitatea S. M., strada I. nr. 22, în suprafață totală de 7570 mp, cu număr topografic 442/1/2, înscris în cartea funciară nr. 2188 a localității S.

M., în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. 640/2009.

Pârâții dețin dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentând teren în suprafață de 4956 mp, în baza sentinței civile nr. 146 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației la data de 24 ianuarie 2000.

În prezenta cauză s-a întocmit raport de expertiză tehnică judiciară de către expertul Kalmar Tiberiu, în cadrul căruia s-a consemnat existența unor neconcordanțe între suprafața întabulată a terenului și cea în mod real folosită, menționându-se că reclamanta beneficiază de un teren cu suprafață tabulară de 7570 mp și suprafață reală de 8675 mp în timp ce pârâții dețin un teren în suprafață de 4956 mp conform evidențelor de carte funciară și respectiv în suprafață măsurată de 5907 mp .

Cât privește temeinicia petitului vizând revendicarea se dovedește a fi relevantă constatarea desprinsă din dispozițiile Legii nr. 7/1996, cu modificările ulterioare, conform căreia înscrierea în cartea funciară reprezintă un act declarativ și nu un titlu de proprietate, garantând existența dreptului real dar nu și întinderea obiectului material asupra căruia dreptul există.

În concluziile raportului de expertiză s-a menționat că reclamanta și-a întabulat dreptul de proprietate în temeiul schiței de dezmembrare 634/2002 prin care s-a procedat la mărirea suprafeței parcelei cu număr topografic 442/1/2 de la 601 mp la suprafața de 7570 mp.

S-a observat astfel că majorarea suprafeței terenului de la 601 mp (dobândit de numita Vancea V. prin sentința civilă nr. 1136 din 31 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației) la 7570 mp s-a realizat în baza schiței de dezmembrare mai sus menționată și a Deciziei civile nr. 1449/A pronunțată de Tribunalul Maramureș la data de 20 decembrie 2001.

Pe de altă parte, în raportul de expertiză inițial întocmit (fila 83), în care se propun doar două variante de stabilire a liniei despărțitoare (I și II) s-a făcut mențiunea expresă că, pârâții nu folosesc din terenul, aflat în proprietatea reclamantei.

Expertul a apreciat însă, în cadrul completării nr. 1, că pârâții folosesc teren în suprafață de 241 mp din terenul aflat în proprietatea reclamantei (fila

119) doar în cazul variantei III de stabilire a liniei despărțitoare.

Reclamanta nu a optat pentru niciuna din variantele expuse de expert iar pârâții și-au exprimat acordul pentru varianta nr. II.

Instanța a reținut că reclamanta a reiterat că nu acceptă concluziile raportului de expertiză pentru motivele învederate și reținute în cadrul ședinței publice din 20 octombrie 2011 (fila 151).

Cu privire la petitul de grănițuire, incontestabil, în condițiile în care reclamanta nu și-a manifestat opțiunea pentru niciuna din variantele referitoare la stabilirea liniei despărțitoare, iar pârâții nu au formulat cerere reconvențională de solicitare a stabilirii liniei despărțitoare, instanța nefiind învestită de către aceștia din urmă cu un astfel de petit (simplul acord exprimat pentru varianta a doua din expertiză nepurtând această semnificație), instanța nu a putut stabili linia despărțitoare în baza niciuneia dintre variantele evidențiate de expert, întrucât acest petit ar echivala cu pronunțarea de către instanță a ceea ce nu s-a cerut (plus petita).

În acest context, solicitarea de grănițuire din acțiunea principală a apărut ca fiind total neprobată, câtă vreme nu sunt însușite concluziile raportului de expertiză, nefiind agreată niciuna din variantele de stabilire a liniei despărțitoare iar pe de altă parte nu au fost solicitate alte probe utile, pertinente și care să nu încalce autoritatea de lucru judecat, iar cele administrate (exceptând expertiza neacceptată) sunt insuficiente.

Mai mult, în completarea nr. 1 adusă raportului de expertiză (fila 117), referitor la criteriile avute în vedere la stabilirea liniei despărțitoare, expertul a precizat că în speță nu se poate vorbi de existența unor semne de hotar vechi, întrucât schițele de dezmembrare aferente ternurilor părților nu conțin indicii privitor la acest aspect iar hotarele au fost restabilite prin mărirea suprafețelor parcelelor topografice, învederând că modificarea cursului albiei râului Tisa a generat modificări ale formelor parcelelor.

Aceste constatări ale expertului sunt esențiale, întrucât grănițuirea reprezintă operația prin care urmează a se stabili repere materiale cu privire la linia separativă a fondului, urmându-se a se stabili întinderea reală a proprietății fiecărei părți. Așadar, judecătorul nu poate decât să restabilească hotarul inițial, fără a putea fixa un alt hotar decât cel existent anterior.

În virtutea principiului accesorium sequitur principale, instanța ca urmare a respingerii primelor două petite a respins și capătul de cerere privind obligarea pârâților de a ridica gardul amplasat pe terenul reclamantei.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a respins în integralitate acțiunea reclamantei conform dispozitivului sentinței.

În temeiul art. 274 cod procedură civilă, instanța a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 2823 din_, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației, în dosarul nr._ a formulat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 Cod procedură civilă recurenta-reclamantă M. A., solicitând în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în conformitate cu dispozițiile

art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 Cod procedură civilă, în sensul admiterii

acțiunii.

În motivele de recurs, recurenta-reclamantă a învederat instanței următoarele: instanța de recurs a soluționat cererea pe excepție constatând lipsa calității procesuale active a reclamantei în speță instanța constatând aplicabilitatea principiului unanimității ce guvernează actele de dispoziție și pe cale de consecință a respins acțiunea formulată cu toate capetele de cerere.

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre vădit contrară dispozițiilor legale în materie, a interpretat greșit dispozițiile legale fără a analiza îndeaproape situația faptică prin prisma actelor de la dosar, regimul juridic al comunității de bunuri, caracterul acțiunii.

Astfel, conform extrasului de carte funciară proprietar tabular al topo 442/1/2 din CF 2188 S. M. este M. A. în cotă de 1/1 faptul că aceasta este căsătorită cu M. Petru și respectiv se face mențiune că bunul a fost dobândit în timpul căsătoriei, este un aspect care interesează relațiile patrimoniale ale soților, oricum această comunitate de bunuri este instituită ca o prezumție relativă și nu prezintă importanță în speță. În relațiile cu terții, singurul proprietar de carte funciară fiind reclamanta care singură este înscrisă în evidențele cadastrale aceasta având și calitate de cumpărător în contractul autentic de vânzare-cumpărare, recurenta fiind cea care are calitate procesuală activă.

Chiar în situația în care, cei doi soți ar fi înscriși în cartea funciară, se prezumă că aceștia administrează și folosesc împreună bunul în condițiile art. 35 din Codul familiei existând astfel un mandat tacit al celuilalt soț. Dispozițiile art. 35 alin. 2 teza finală, stabilesc expres care sunt limitele mandatului și cazurile în care se impune acordul expres al soțului, nefiind obligatoriu participația procesuală a acestora, interesul fiind de a păstra în proprietate bunul, de a uza de acesta fără nicio îngrădire, astfel că, actul în sine de a solicita concursul justiției în acest caz denotă efectuarea unor acte care să conserve, administreze bunul, și nu unele de dispoziție.

Instanța de fond a nesocotit și dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind accesul la justiție, precum și faptul că după trei ani de zile, după administrarea unei bogate probațiuni a soluționat cauza pe excepție.

Instanța de fond în motivare a apreciat netemeinicia petitului de revendicare raportat la înscrierea în cartea funciară, apreciind faptul că înscrierea în evidențele cărților funciare reprezintă un act declarativ și nu titlu de proprietate probabil instanța confundând înscrierile în registrele agricole cu evidența cărților funciare.

Extrasul de carte funciară face dovada deplină a proprietății, și nu are caracter declarativ, iar Legea nr. 7/1996 admite marje de eroare de cca.2%, care nu afectează consistent dreptul odată stabilit în privința suprafeței.

Instanța nici măcar nu face vorbire de probele administrate în cauză, depozițiile martorilor, reperele naturale față de linia de demarcație, constatările instanței de la fața locului și mai mult decât atât nu motivează în niciun fel obiecțiunile perfect concludente față de identificarea celor două proprietăți.

La identificarea grafică a suprafeței proprietatea reclamantei M. A., cuprinsă în topo 442/1/2, inginerul expert a reprezentat grafic numărul topo, neținând seama în limita înspre topo 443/1 a acestei adâncimi, pornind de la punctul 19 (limita digului) din anexele grafice (1, 2, 3) și nu 22 din aceste anexe, cum ar fi trebuit, astfel, în suprafața folosită de reclamantă a fost cuprinsă și suprafața care face parte din domeniul public aflat în administrarea poliției de frontieră, conform unui protocol încheiat între Municipiul S. M. și această instituție.

Raportat la harta cadastrală existentă la Cartea funciară, cele două numele topo sunt alăturate și nu așa cum au fost identificate în raportul de expertiză, respectiv între acestea dl. inginer a lăsat 22-30-32-33 drum-1-2 și 3 conform anexelor grafice.

Față de identificarea greșită a proprietății reclamantei fiind identificată în proprietatea reclamantei suprafața de cca. 900 mp ce nu-i aparține suprafața reprezentată în triunghiul grafic, astfel fâșia de protecție coboară în adâncime pe ambele laturi cu 26 ml. neavând importanță în speță o eventuală folosință a suprafeței aparținând domeniului public, în acțiunea de revendicare și stabilire de hotar, trebuie identificat terenul proprietatea părților, fiind luate în calcul schițele de întabulare.

În atare situație, reclamantei nu i-a fost identificată proprietatea, ci numai suprafața folosită, iar nu față de aceasta este stabilită linia de demarcație, astfel că justificat nu s-a acceptat raportul de expertiză întocmit în cauză și niciuna din așa zisele variante de linie de hotar.

La soluționarea unui petit privind hotarul dintre cele două proprietăți instanța trebuia să stabilească cu certitudine hotarul dintre cele două proprietăți astfel linia de hotar este unica stabilită din punct de vedere tehnic, neputând exista mai multe variante așa cum menționează expertul desemnat în efectuarea expertizei, chestiuni preluate și de instanță în motivare, iar harta cadastrală din zonă nu este una concretuală ci este efectuată la scară, fiind vizibil alipite cele două numere topo.

În situația descrisă în raportul de expertiză ar rezulta faptul că, terenurile proprietate tabulară nu se învecinează ci există o suprafață de teren care le desparte și care eventual ar putea aparține municipalității conform art. 26 din Legea nr. 18/1991 modificată.

Instanța de fond nu a analizat îndeaproape, în contextul obiectului cauzei probele administrate, poziția părților, limitându-se în considerentele hotărârii să menționeze solicitările și poziția părților în cauză, parte din probele administrate însă fără a analiza îndeaproape probațiunea, și interesul actual al părților litigante.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 299-316 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este legal timbrată, conform art. 11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare.

În probațiune, s-au depus înscrisuri, în fotocopie.

Prin întâmpinarea depusă la termenul din_, intimații S. V. și S.

A. au solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurentei la cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, intimații au arătat următoarele: solicitarea recurentei, pentru trimiterea cauzei în rejudecare, vizează aprecierea acesteia, de aplicare greșită a excepției calității procesuale active, apreciindu-se că recurenta, chiar dacă imobilul în natură teren, constituie proprietatea devălmașă cu soțul M. Petru, cererile de revendicare și grănițuire pot fi formulate numai de către ea, prin calificarea unor asemenea cereri ca acte de administrare și respectiv de conservare.

Opinia recurentei nu este întemeiată. Solicitarea recurentei la instanța de fond a fost de predare în deplină proprietate a acesteia a suprafeței de 800 mp teren pe care pârâții l-ar fi ocupat din proprietatea reclamantei și raportat la aceiași proprietate tabulară, stabilirea liniei despărțitoare și ridicarea de către pârâți a gardului amplasat în proprietatea reclamantei. Cererile de rândul 2 și 3 sunt legate de proprietatea reclamantei.

Apreciind acțiunea în revendicare ca un act de dispoziție aspect reliefat în literatura de specialitate și în practica judecătorească, aceasta nu poate fi intentată decât de ambii soți, iar nu numai de unul dintre ei.

S-a motivat că, prezumția legală la care se referă reclamanta, este aceea că bunurile dobândite de oricare dintre soți, în timpul căsătoriei sunt bunuri comune ale soților și nu aceea că soții devin proprietari în cotă de ½ parte asupra unor bunuri, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei se bucură de prezumția de bun comun. În cazul exercitării acțiunii în revendicare de către unul dintre soți, instanța când va soluționa acțiunea se va pronunța nu numai asupra încălcării dreptului de proprietate imobiliar, ci va stabili cu autoritate de lucru judecat, asupra inexistenței lui în patrimoniul soților, împrejurare cu consecințe deosebite, pentru soțul care n-a participat la proces.

În caz de respingere a acțiunii în revendicare, formulată de unul dintre soți, hotărârea judecătorească, îi va fi opozabilă și celuilalt soț, care va rămâne fără un drept asupra bunului, adică patrimoniul său se va micșora deși n-a fost de acord cu promovarea acțiunii în revendicare.

Aceeași literatură juridică și practică judiciară au apreciat că, acțiunea în grănițuire nu este un act de conservare, ci unul de dispoziție, atunci când implică și pretenții petitorii, caz în care va trebui formulată de ambii soți.

Reclamanta-recurentă, prin cererea formulată, nu cere reconstituirea sau restabilirea vechiului hotar, ci stabilirea hotarului în raport de proprietatea reclamantei și a soțului acesteia.

Față de cele arătate mai sus, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei-recurente a fost apreciată corect de către instanța de fond.

Recurenta deși la data cumpărării imobilului, a preluat în folosință terenul în configurația actuală, nu este de acord cu amplasamentul ce rezultă din schița de operare în CF a proprietății antecesorului ei în drepturi și care, până la data dobândirii proprietății către reclamantă, n-a avut neînțelegeri cu pârâții-intimați, referitoare la mejdă.

Or, recurenta așa cum s-a manifestat și la fond, nu acceptă situația de mejdă, cum se prezintă în teren în condițiile în care folosește suprafața de 8675 mp față de 7570 mp, înscriși în cartea funciară iar înscrierea suprafeței s-a făcut prin mărire de suprafață de la 601 mp la 7570 mp.

Cum la dezbaterea cauzei pe fond, recurenta n-a formulat solicitările concrete, vizavi de obiectul cauzei, instanța nu putea să dispună asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Criticile referitoare la expertiză le apreciază neîntemeiate în condițiile în care actele de operare a proprietății conțin date eronate, iar, efectul de opozabilitate este inoperant în privința suprafeței.

Analizând sentința civilă nr. 2823/_ a Judecătoriei S. M. pe baza motivelor de recurs formulate și în considerarea dispozițiilor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, tribunalul constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Examinând sentința civilă nr. 2823/_ a Judecătoriei S. M. se constată că prima instanță admite excepția lipsei calității procesuale active și respinge "în integralitate"; acțiunea, iar în considerente motivează atât pe excepție cât și pe fond soluția de respingere "în integralitate"; a acțiunii.

Doctrina a fost constantă în a sublinia importanța motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii, constituie osatura acesteia, structura ei de rezistență. "Motivarea hotărârii în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului"; (I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, ed. All Beck, pag 198).

Îndatorirea de a motiva hotărârea de a o motiva clar, convingător și pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie în aceeași timp, o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul

judiciar (Cas. I., Decizia nr.41/1920, în Jurisprudența Generală 1924, pag. 814, Cas. I. Decizia nr. 2108/1924, în Jurispudența Generală, 1925, nr. 14).

Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanța care s-a pronunțat în fond, prin înfățișarea considerentelor de fapt și de drept care au condus-o la soluția adoptată.

Esențial este, însă, să nu apară contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că, din unele să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al aceleiași acțiuni (I.Leș, Tratat de Drept procesual Civil, Ed. V., C.H. Beck, pag. 759).

Jurisprudența a stabilit că o motivare sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar (a se vedea în acest sens CSJ, Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 723/2000, B.J.C.D. 2000, pag 952, Decizia nr. 726/2000, Decizia nr. 1978/2000, C.S.J. Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 2922/2000,

B.J.C.D. 2000 pag 953).

Deși s-ar părea că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct.

7 Cod procedură civilă, ar viza mai mult temeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate, totuși în doctrină s-a apreciat că nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât este prezentă situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege (G. Boroi, D. Rădulescu, codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All Beck, București, 1994, pag 482; C.S.J. Secția de contencios administrativ,Decizia nr. 53/2000, BJCD 2000, pag. 959).

Jurisprudența a apreciat că în ipoteza în care hotărârea atacată cu recurs nu este motivată, ori că motivarea este confuză și contradictorie, se poate aprecia în sensul că nu a fost judecat fondul.

Se pune, așadar, întrebarea dacă în cauză, raportat la modalitatea în care instanța și-a expus argumentele de fapt și de drept, pe care și-a întemeiat soluția, în considerentele decizie sale, ne găsim sau nu în prezența art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă coroborat cu art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, respectiv dacă suntem sau nu în prezența unor motive contradictorii care pe de o parte, să sublinieze caracterul nefondat al acțiunii, iar, pe de altă parte să conducă la ideea că acțiunea reclamantei, se impunea a fi respinsă pe motiv că această nu justifică în cauză o calitate procesuală activă.

Deși prima instanță în judecarea cauzei cu care o fost investită a pronunțat soluția pe baza excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei totuși, în considerentele sentinței se fac aserțiuni cu privire la fondul dreptului dedus judecății motivarea sentinței referindu-se și la fondul cauzei pendinte.

Or, față de împrejurarea că prima instanță a reținut excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei este evident că nu puteau fi făcute

niciun fel de referiri cu privire la temeinicia ori netemeinicia acțiunii reclamantei ori cu privire la caracterul fondat ori nefondat al pretențiilor sale.

Prima instanță face ample trimiteri la fondul cauzei: "Instanța reține că reclamanta este proprietara imobilului, situat în localitatea S. M., strada

I. nr. 22, în suprafață totală de 7570 mp, cu număr topografic 442/1/2, înscris în cartea funciară nr. 2188 a localității S. M., în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. 640/2009.

În concluziile raportului de expertiză se menționează că reclamanta și-a întabulat dreptul de proprietate în temeiul schiței de dezmembrare 634/2002 prin care s-a procedat la mărirea suprafeței parcelei cu număr topografic 442/1/2 de la 601 mp la suprafața de 7570 mp.

Se observă astfel că majorarea suprafeței terenului de la 601 mp (dobândit de numita Vancea V. prin sentința civilă nr. 1136 din 31 mai 2011 pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației) la 7570 mp s-a realizat în baza schiței de dezmembrare mai sus menționată și a Deciziei civile nr. 1449/A pronunțată de Tribunalul Maramureș la data de 20 decembrie 2001.

Pe de altă parte, în raportul de expertiză inițial întocmit (fila 83), în care se propun doar două variante de stabilire a liniei despărțitoare (I și II) se face mențiunea expresă că, pârâții nu folosesc din terenul, aflat în proprietatea reclamantei.

Expertul apreciază însă, în cadrul completării nr. 1, că pârâții folosesc teren în suprafață de 241 mp din terenul aflat în proprietatea reclamantei (fila

119) doar în cazul variantei III de stabilire a liniei despărțitoare.

Este de menționat că reclamanta nu a optat pentru niciuna din variantele expuse de expert iar pârâții și-au exprimat acordul pentru varianta nr. II.

Instanța reține că reclamanta a reiterat că nu acceptă concluziile raportului de expertiză pentru motivele învederate și reținute în cadrul ședinței publice din 20 octombrie 2011 (fila 151).

Cu privire la petitul de grănițuire, incontestabil, în condițiile în care reclamanta nu și-a manifestat opțiunea pentru niciuna din variantele referitoare la stabilirea liniei despărțitoare, iar pârâții nu au formulat cerere reconvențională de solicitare a stabilirii liniei despărțitoare, instanța nefiind învestită de către aceștia din urmă cu un astfel de petit (simplul acord exprimat pentru varianta a doua din expertiză nepurtând această semnificație), instanța nu poate stabili linia despărțitoare în baza niciuneia dintre variantele evidențiate de expert, întrucât acest petit ar echivala cu pronunțarea de către instanță a ceea ce nu s-a cerut (plus petita).

În acest context, solicitarea de grănițuire din acțiunea principală apare ca fiind total neprobată, câtă vreme nu sunt însușite concluziile raportului de expertiză, nefiind agreată niciuna din variantele de stabilire a liniei despărțitoare iar pe de altă parte nu au fost solicitate alte probe utile, pertinente și care să nu încalce autoritatea de lucru judecat, iar cele administrate (exceptând expertiza neacceptată) sunt insuficiente.

Toate aceste considerente expuse de prima instanță în motivarea sentinței sale erau neavenite față de soluția adoptată aceea a reținerii incidenței în cauză a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Din considerentele mai sus reproduse s-ar deduce faptul că prima instanță a apreciat acțiunea reclamantei ca nedovedită ori neîntemeiată, statuări care vizează fondul cauzei deduse judecății și care nu puteau fi făcute în condițiile în care prima instanță nu a devoluat fondul cauzei, nu a judecat pe fond pretențiile deduse judecății de către reclamantă ci s-a limitat la a respinge acțiunea acesteia pe motiv că reclamanta nu justifică o calitate procesuală activă în cauză.

Se poate astfel constata că există contrarietate atât între considerentele sentinței recurate și dispozitiv pe de o parte, cât și considerentele expuse în motivarea sentinței pe de altă parte.

T. constată așadar, că și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă este fondat.

De asemenea, sunt de avut în vedere următoarele aspecte:

În Hotărârea Lupaș și alții împotriva României din_, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în materia acțiunii în revendicare, regula unanimității este o construcție jurisprudențială care nu decurge dintr-o anume dispoziție legală, fiind inspirată de particularitățile acțiunii în revendicare.

Instanța europeană a admis că, fiind respectată de majoritatea instanțelor române, regula unanimității este suficient de clară și accesibilă și urmărește un scop legitim, și anume protejarea tuturor moștenitorilor foștilor coproprietari ai bunului.

În același timp, Curtea europeană, fără a considera că este necesar să soluționeze controversele din dreptul intern legate de regula unanimității, a statuat că are competența de a analiza în ce măsură cerința obținerii acordului tuturor coproprietarilor nu impune persoanei reclamante o sarcină disproporționată, de natură a rupe echilibrul dintre preocuparea legitimă de a proteja dreptul tuturor proprietarilor și dreptul de acces la o instanță de judecată, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Analizând circumstanțele cauzei, Curtea europeană a constatat că respingerea acțiunii ca inadmisibilă, prin aplicarea strictă a regulii unanimității a reprezentat o încălcare a dreptului de acces la o instanță de judecată.

Jurisprudența Curții Europene impune ca aplicarea regulii unanimității să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte, instanța urmând a stabili dacă aplicarea acesteia ar reprezenta o măsură disproporționată față de scopul legitim urmărit.

În ceea ce privește motivarea soluției date în speță, petitul având ca obiect grănițuire, aceasta reflectă nepronunțarea asupra fondului cauzei deduse judecății.

Or, este exclus din punct de vedere legal ca o proprietate să fie lipsită de contur, deoarece numai astfel proprietatea este separată în spațiu și primește individualitate.

Acțiunea în grănițuire poate fi exercitată de proprietar, de către uzufructuar, superficiar sau chiar de către posesor.

Cu ocazia acțiunii în grănițuire, reclamantul cel ce pretinde o parte determinată din terenul limitrof susținând că vecinul ar deține-o fără drept, trebuie să-și justifice demersul pornind de la prezumția legală de posesiune.

Hotărnicia produce efecte numai cu privire la determinarea fondurilor ce aparțin părților, nu și cu privire la însuși dreptul real.

Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Raportat la considerentele mai sus-expuse, având în vedere maniera în care a procedat prima instanță, se impune admiterea recursului, și, în baza

prevederilor art. 312 alin. 1 și 5 Cod procedură civilă, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cheltuielile de judecată ocazionate părților vor fi avute în vedere de către instanța de rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, prima instanță, cu observarea considerentelor ce preced, va proceda la soluționarea cauzei cu respectarea dispozițiilor legale incidente, în vederea pronunțării unei soluții temeinice și legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Admite recursul declarat de către recurenta M. A., domiciliată în S.

M. str. I. nr. 22, M., împotriva sentinței civile nr. 2823/23 noiembrie 2012, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul nr._, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de azi, 24 Septembrie 2013.

PREȘEDINTE			JUDECĂTORI		GREFIER
W. D.	S. T.	A.	Ț. D.	Sas A.

Red.DȚ/_

Tred. A.S/_ - 2 ex

J. ecător la fond: M. R. P.

← Decizia civilă nr. 147/2013. Revendicare imobiliară		Decizia civilă nr. 194/2013. Revendicare imobiliară →

Decizia civilă nr. 401/2013. Revendicare imobiliară

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 401/2013. Revendicare imobiliară