Decizia civilă nr. 411/2013. Revendicare imobiliară
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 411/A/2013
Ședința publică de la 17 Septembrie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE A. -F. D.
Judecător O. -C. T. Grefier C. -G. H.
Pe rol judecarea cauzei civile privind pe apelant A. P. -M., apelant A. M. A. și pe intimat T. A., intimat T. L., având ca obiect revendicare imobiliară
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților. Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Dezbaterile au avut loc la data de_ și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
Cauza este în stare de pronunțare.
T. UL Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 24237/2012 din_, pronunțată în dosarul civil
nr._ al Judecătoriei C. -N.
a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A. P. M. ȘI A. M., în contradictoriu cu pârâții T.
A. și T. L. ; au fost obligați reclamanții să plătească pârâților T. 2120 lei cheltuieli de judecată.
Față de probatoriul administrat, instanța reține următoarele:
Reclamanții sunt moștenitorii defunctei A. Margit -Ilona născut Azbey, conform Certificatului de moștenitor nr. 139/_ emis de B.N.P. Roza Margit Fuchs (f.25).
Imobilul în litigiu a fost înscris în CF 4021 C. -N., nr. topo. inițial 947 în favoarea proprietarilor tabulari A. P. (sub Bl și B6) și ai soției lui A. P. născută Azbej Margareta (sub B6), de la care a fost naționalizat imobilul prin Decretul nr. 92/1950 (conform înscrierii de sub B10-11), fiind înscris dreptul de proprietate în favoarea Statului Român (f. 5).
Prin sentința civilă nr. 3408/2003 pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. 422/2003 s-a respins lipsa calității procesuale active a reclamanților; s-a respins excepția inadmisibilității cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, s-a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul privind constatarea nelegalei preluări invocată de pârâtii T. A. și T. L.
, Gubau G. și Gubau M. și s-a respins acțiunea formulată de către reclamanți în contradictoriu și cu pârâții din prezentul dosar(f.6-8).
În apel, prin decizia civilă nr. 1443/A/2003 a T. ului C., s-a anulat parțial sentința civilă în ceea ce privește capătul de cerere privind preluarea abuzivă, s-a respins excepția autorității de lucru judecat și s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului înscris în CF 4021 C. cu nr. top 947. Totodată, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate intre SC Construct Ardealul SA și T. A. și T. L., Rotar N. N. și soția C., Nașca Cornel și soția Norica Vetuța, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate eliberat pârâtului P. I.
, s-a dispus rectificarea de CF în sensul restabilirii situației anterioare vânzării- cumpărării, menținându-se restul dispozițiilor (f. 9-12).
În recurs, prin decizia civilă nr. 1696/R/2004 a Curții de Apel C. s-au înlăturat dispozițiile privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, respingându-se aceste petite precum și rectificarea de CF în sensul restabilirii situației anterioare vânzării- cumpărării și menținându-se restul dispozițiilor (f. 13-20).
Curtea de apel a reținut că imobilul din C. -N. str. P. nr. 10 a fost preluat fără titlu valabil de către stat. Totodată s-a reținut că în conținutul art. 2 alin. 1 lit. a-h din Legea nr. 10/2001 se face distincție între titlu valabil și titlu nevalabil în baza căruia au fost preluate bunurile în proprietatea statului, la fel și în art. 2 alin. 2 care face trimitere la definiția titlului valabil din art. 6 alin. 1 din legea nr. 213/1998, dispozițiile din urmă fiind incidente și în speță.
În conformitate cu art. 1 (1) din legea nr. 10/2001 ";Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi";.
De asemenea, în conformitate cu disp. art. 2(1) în sensul prezentei legi, prin imobile preluate in mod abuziv se intelege: ...h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale și bunurile dobandite de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care R. ia era parte și a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat).
Prin sentința civilă nr. 1123/2005 pronunțată în dosarul nr. 740/2004 al T. ului C. s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. P. -M. și A. M. în contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. C. -N., prin care se solicita instanței a se dispune restituirea în natură a imobilului situat în C. -N. str. P. nr. 10, preluat abuziv.
Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia 47/A/2006 a Curții de Apel C.
ș
i respectiv prin decizia nr. 7163/2006 a Inaltei Curț
i de Casaț
ie ș
i Justiț
ie (f. 66-68).
Prin aceste din urmă hotărâri s-a reținut, în puterea lucrului judecat, valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, inclusiv al celui încheiat cu pârâții, s-a constatat imposibilitatea restituirii imobilului în natură și faptul că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent. Totodată s-a reținut că reclamanții nu au făcut dovada deținerii unui bun în sensul Protocolului nr. 1 adițional la CEDO, cu privire la care să li se fi încălcat dreptul la momentul actelor de dispoziție, în condițiile în care, acțiunea în revendicare a fost respinsă prin sentința civilă nr. 787/1998 a J. i C. -
N., iar demersul pentru a obține despăgubiri conform Legii nr. 112/1995 a însemnat o recunoaștere a valabilității titlului statului.
Instanța va mai reține că prin hotărârile judecătorești mai sus menționate s-a reținut și preluarea fără titlu valabil a imobilului din C. -N. str. P. nr. 10, însă și valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare cu privire la apartamentul 1 cumpărat de T. A. și T. L., astfel că instanța nu va putea analiza, din nou, buna credință a dobânditorilor și a dispune asupra valabilității contractului. Se va mai reține că în urma pronunțări acestor hotărâri Statul Român a rămas în continuare înscris în regim de CF, și la fel, dobânditorii de bună credință, pârâții din prezentul dosar (f.5 și 81).
În prezentul litigiu, instanța constată că reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Raportul între legea specială (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, stabilindu-se că în cazul concursului dintre legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Totodată se prevede că dacă există neconcordanțe între legea specială,
respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Prin urmare, instanța va analiza și dacă reclamanții se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, iar în caz afirmativ, va proceda la compararea titlurilor opuse.
În speță, instanța constată că reclamanților nu li s-a recunoscut un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu și că, deși se constată preluarea fără titlu valabil, în contextul menținerii valabilității contractelor de vânzare - cumpărare, nu există un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului în litigiu, ci este recunoscut irevocabil reclamanților o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 .
În cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea a mai reținut în aceeași hotărâre că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri și prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (paragraf 140-142).
Așa cum s-a reținut și în practica judiciară, jurisprudența Curții Europene este nuanțată și a cunoscut evoluții în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza M. Atanasiu și alții împotriva României, se poate nota o diferență esențială de abordare (inclusiv față de cauza Gingis împotriva R. iei din_ publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 458 din_ invocată de reclamanți), Curtea menționând că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (e.g. Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 - ";Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, masuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș";).
Prin urmare, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, iar în speță reclamanții nu au făcut dovada existenței unui astfel de bun în patrimoniul lor sau a vreunei speranțe legitime că vor dobândi acest bun, în contextul în care în mod irevocabil s-a stabilit îndreptățirea lor la despăgubiri.
În consecință, instanța va reține că reclamanții, neavând un drept de proprietate actual, consfințit printr-un titlu și neputându-se deci prevala de existența unui ";bun
actual"; în patrimoniul lor, nu dețin astfel un titlu ce să poată fi comparat cu titlul deținut de pârâți.
Pe de altă parte, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul cumpărătorilor de bună credință, cum este și cazul pârâților, care au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și, prin urmare, nici aceasta din urmă nu poate fi lipsită de proprietate decât în condițiile prevăzute de lege.
Față de aceste considerente se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr.10/2001 și de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. P. -M. și A.
A.
, solicitând instanței admiterea apelului în baza disp. art. 296 C.pr.civ. și schimbarea în tot a sentinței civile nr. 24237/_, în sensul de a admite cererea de chemare în judecată, cum a fost formulată.
Cu cheltuieli de judecată în fond și în apel, conform chitanțelor de la dosar.
Prin sentința civilă nr. 24237/_, instanța fondului a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că reclamanților nu li s-a recunoscut un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu și că, deși se constată preluarea fără titlu valabil, în contextul menținerii valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, nu există un titlu executoriu pentru restituirea apartamentului în litigiu, ci le este recunoscut irevocabil o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001. Apreciem soluția instanței fondului profund nelegală.
Conform Deciziei nr. 33/2008, invocată și de instanța fondului în motivarea hotărârii, se prevede că: O altă categorie de cauze în care, de asemenea, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, o constituie cea în care instanțele, deși au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reținut că, între timp, fusese cumpărat cu bunăcredință.
Astfel, în Cauza Străin ș. a. contra României, Curtea a arătat că "Situația creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului și al hotărârii curții de apel_ care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanților în ansamblul său, refuzând în același timp să dispună restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamanților de beneficiul părții din hotărâre care le stabilește dreptul de proprietate asupra apartamentului.
Reclamanții nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde și de a-l lăsa moștenire, de a consimți la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. In aceste condiții, Curtea constată că situația a avut drept efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1" (paragraful 43).
Așadar, contrar concluziei instanței fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că în această situație a naționalizării unui bun și nerestituirii lui foștilor proprietari revendicatori din cauza vânzării lui către terțe persoane, revendicatorii au un bun pentru care nu au primit o reparație echitabilă.
In același sens este și aprecierea Curții Europene a Drepturilor Omului, care în cauza pilot M. Atanasiu și alții împotriva României, dispune:
Asupra excepției preliminare întemeiate pe incompatibilitatea ratione materiae cu prevederile Convenției a capătului de cerere formulat de doamnele Atanasiu și Poenaru
Argumentele părților
Guvernul
Guvernul susține că doamnele Atanasiu și Poenaru nu dețin un "bun" în sensul definit jurisprudența Curții.
In ceea ce privește dreptul de a obține restituirea imobilelor naționalizate sau de a fi despăgubite în temeiul legislației interne, Guvernul subliniază că legile de
reparație nu au restabilit în mod automat dreptul de proprietate al foștilor proprietari asupra imobilelor naționalizate.
Acesta susține că nici constatarea ilegalității naționalizării unui imobil, nici depunerea unei cereri de restituire sau de despăgubire nu sunt suficiente pentru a constata existența unei creanțe care să atragă după sine protecția oferită prin art. 1 din Protocolul nr. 1. în acest sens, Guvernul arată că dreptul de a fi despăgubit este condiționat de respectarea cerințelor
procedurale și materiale enunțate de legile de reparație și, în mod special, de Legea nr. 10/2001. _
Reclamantele
Doamnele Atanasiu și Poenaru se opun argumentului Guvernului.
4132. Ele consideră că, în circumstanțele specifice ale legislației române referitoare la restituirea imobilelor naționalizate, existența unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, rezultă din întrunirea a trei condiții: intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, voința persoanei interesate de a beneficia de ea, exprimată prin depunerea unei cereri administrative, și lipsa unui răspuns din partea autorității administrative în termenul legal
în ceea ce privește situația lor specială, doamnele Atanasiu și Poenaru reamintesc faptul că numeroase hotărâri definitive au constatat ilegalitatea naționalizării întregului imobil și au dispus restituirea celorlalte apartamente. Prin urmare, ele consideră că recunoașterea ilegalității naționalizării este valabilă și pentru apartamentul în litigiu. Ele susțin că în prezent dispun de un bun actual sau, cel puțin, de o "speranță legitimă" de a obține restituirea lui sau o despăgubire.
2. Aprecierea Curții
a) Principii ce decurg din jurisprudența Curții
Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, § 69, CEDO> 2002-VII).
Curtea reamintește, de asemenea, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003).
în schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004.
Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudența bine stabilită a instanțelor .
Insă, contrar concluziei instanței fondului, pentru reclamanții nu există o hotărâre irevocabilă prin care să li se fi acordat despăgubiri pentru imobilul în litigiu, dispoziția de acordare despăgubiri fiind contestată, iar acel dosar fiind suspendat până la soluționarea irevocabilă a prezentului dosar, astfel încât nu se poate reține că în speță concluzia că dreptul lor de proprietate s-a transformat irevocabil într-un drept de creanță.
Apelanții consideră că practica C.E.D.O. nu s-a schimbat astfel cum susține instanța fondului, ci în funcție de situațiile concrete ale fiecărei spețe a dispus reparații în favoarea persoanelor prejudiciate pentru a li se apăra dreptul.
în consecință, în mod evident reclamanții au un bun, astfel cum acesta este definit în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, fiind în mod constant apărat atât de legislația
internă, practica internă (Decizia nr. 114/_ a Î.C.C.J.), cât și de practica C.E.D.O. (Hotărârea Gingis c/a România ș.a.).
Urmare a aprecierii că reclamanții dețin un bun, vă apelanții solicită, prin compararea de titluri cu care a investit instanța să se constatate că titlul lor de proprietate ce derivă din moștenire, de la antecesorii lor, care l-au deținut anterior anului 1938 până la naționalizarea din 1950, locuind în continuare în imobil în calitate de chiriași ai Statului până la deces, comparativ cu titlul de proprietate al pârâților cărora imobilul în litigiu le-a fost repartizat în anul 1994, cumpărându-1 apoi, în anul 1996, deși reclamanții revendicam deja imobilul în litigiu.
Obiectul acțiunii prin care reclamanții a investit instanța este revendicarea imobilului de la pârâți, prin comparare de titluri, iar în cadrul acestei operațiuni juridice, analiza instanței privește modalitatea concretă prin care părțile au dobândit dreptul de proprietate, valabilitatea transmisiunii acestuia, precum și circumstanțele concrete de constituire ale fiecărui titlu.
In cadrul revendicării prin comparare de titluri, instanța trebuie să aibă în vedere faptul că Statul nu a deținut niciodată în baza vreunui titlu valabil proprietatea asupra imobilului în litigiu, astfel ca nici pârâții nu puteau dobândi un drept de proprietate valabil de la un non-proprietar. Este vorba despre o transmisiune a unui imobil care nu provine de la adevăratul proprietar.
Prin compararea celor două titluri deduse în fața instanței, dreptul de proprietate al subsemnaților este vădit preferabil deoarece provine de la un adevărat proprietar și este evident anterior.
Raportat la cele de mai sus și la dispozițiile legale menționate, în mod evident reclamanții deținem un titlu actual doveditor al proprietății, acțiunea noastră fiind temeinică și legală.
Având în vedere cele de mai sus, se impune admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 24237/_, în sensul admiterii cererii noastre de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, în fond și în apel.
Intimații T. A. și T. L. au formulat întâmpinare față de apelul declarat de reclamanții A. P. M. și A. M. A., solicitând instanței de control judiciar, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:
respingerea ca nefondat a apelului și menținerea în tot a Sentinței civile nr. 24237 pronunțată în 6 decembrie 2012 de Judecătoria Cluj-Napoca, hotărârea primei instanțe fiind temeinică și legală,
obligarea reclamanților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate subsemnaților în calea de atac și justificate cu chitanțele anexate prezentei.
În considerentele întâmpinării au fost invocate următoarele considerente de fapt și de drept:
În fapt, reclamanții critică pentru nelegalitate soluția adusă în cauză de instanța de fond și solicită a se lua act de următoarele:
dânșii au în patrimoniu "un bun", astfel cum acesta este definit în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție Europeană a Drepturilor Omului,
contrar concluziei instanței de fond, trebuie constatat că în cazul reclamanților nu există o hotărâre irevocabilă prin care să li se fi acordat despăgubiri pentru imobilul din litigiu, astfel că nu poate fi considerat că dreptul lor de proprietate s- a transformat într-un drept de creanță,
având ca premisă aprecierea că reclamanții dețin un bun, instanța de fond trebuia să analizeze, pe calea comparației titlurilor, titlul dânșilor și cel al intimaților, iar concluzia care este impune este în favoarea lor, deoarece dețin un titlu de proprietate mai bine calificat (acesta decurge din moștenire și provine de la adevărații proprietari) decât titlul subsemnaților pârâți T. (acesta decurge din cumpărarea apartamentului realizată în 1996, dar cumpărarea s-a făcut din patrimoniul statului care nu a fost niciodată adevăratul proprietar).
Aceste critici sunt argumentate utilizându-se pasaje din Decizia nr. 33/2008 a Î. și din hotărârea dată de CEDO în cauza pilot M. Athanasiu ș.a., prin prisma cărora reclamanții doresc să sublinieze:
faptul că în ordinea juridică internă s-a admis ca existând "un bun" și fiind o situație de încălcare a disp. art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenția Europeană aceea în care deși instanțele au recunoscut dreptul foștilor proprietari ai unui imobil; nu au restituit acel bun deoarece au reținut că între timp acesta fusese cumpărat, cu bună credință, de chiriași,
noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate și consideră că practica CEDO nu s-a schimbat astfel cum susține instanța de fond, ci, în funcție de situațiile concrete ale fiecărei spețe, a dispus reparații în favoarea persoanelor prejudiciate pentru a li se apăra dreptul.
Critica reclamanților în sensul că aceștia dețin "un bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană are ca temei referiri trunchiate din jurisprudența internă și cea a CEDO, omițându-se exact concluziile cu caracter principial care s-au conturat pe această cale.
Instanța de fond a constatat însă corect faptul că argumentul reclamanților referitor la "deținerea unui bun" este doar acela că prin Decizia civilă nr. 1443/A/2003 a
ului C., irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1696/R/2004 a Curții de Apel C., s-a constatat preluarea abuzivă de către stat a imobilului înscris în CF nr. 4021 C. cu nr. top 947. Dar această constatare a instanțelor nu este și una suficientă pentru a se aprecia că reclamanții dețin, la data revendicării din prezentul dosar, un bun în privința căruia să se poată dispune restituirea în natură. Dimpotrivă, cu referire la acest aspect instanța de fond a remarcat faptul că atât jurisprudența internă cât și practica CEDO au introdus nuanțări necesare și de care reclamanții refuză a ține cont. Aceste nuanțări sunt, în ceea ce privește preluarea abuzivă de imobile în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, rezultatul armonizării de către societate a intereselor legitime ale fostului/foștilor proprietari de a li se recunoaște un drept de proprietate și a interesului de conservare a securității circuitului civil prin păstrarea dreptului actual al celor care, cu bună credință, au devenit proprietarii acestor bunuri prin cumpărarea lor de la stat. în acest sens:
Prin Decizia nr. 33/2008 Î. a recunoscut prioritatea legii speciale (L.nr. 10/2001 cu modificările intervenite) față de dispozițiile dreptului comun și a permis, într-adevăr, revendicarea imobilelor preluate abuziv de stat, dar numai daca și în măsura în care acestea nu fuseseră legal transmise către alte persoane, care să le fi dobândit cu bună credință,
Prin hotărârea în cauza-pilot M. Athanasiu ș.a c. România, CEDO a subliniat încă odată faptul că în situația în care a putut să considere că legile de restituire puse în aplicare pentru a atenua consecințele încălcărilor masive ale drepturilor de proprietate, cauzate, de exemplu, de regimurile comuniste, urmăreau un scop legitim, în egală măsură Curtea a considerat necesar să facă în așa fel încât atenuarea încălcărilor din trecut să nu creeze ei nedreptăți, disproporționate.
Interpretând aplicat la speță aceste principii instanța de fond a remarcat corect faptul că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie, în același timp și în mod obligatoriu, și un titlu executoriu pentru restituirea imobilului. Prin urmare, reclamanții își pot susține pe tărâmul disp. art. 1 din Primul protocol la Convenția Europeană pretențiile de restabilire a dreptului lor de proprietate, dar numai ca îndreptățire de a solicita măsurile reparatorii înscrise în legea specială, Legea nr. 10/2001. De altfel, însuși textul convențional are în vedere multiple posibilități de restabilire a proprietății nefiind univoc în sensul restituirii bunului corporal în natură, de aceea și lasă o largă marjă de apreciere statelor în privința măsurilor pe care, în concret, le adoptă în sistemul lor de drept intern.
Totodată, instanța de fond a explicat și faptul că există alte hotărâri judecătorești pronunțate anterior, pe care reclamanții le trec cu vederea, dar care se impun în cauză cu efectul puterii de lucru judecat.
Pe de o parte, este vorba despre Decizia civilă nr. 1696/R/2004 a Curții de Apel C.
, hotărâre ce a menținut contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr.
112/1995 pentru apartamentele din imobil, inclusiv în ceea ce privește apartamentul intimaților T. A. și L. . Pe de altă parte, este vorba despre Sentința civilă nr. 1123/2005 a T. ului C., rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 47/A/2006 a Curții de Apel C. și irevocabilă prin Decizia nr. 7163/2006 a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâri prin care s-a soluționat acțiunea de restituire în natură a imobilului, pe care reclamanții au înaintat-o împotriva Primarului mun. C. -N. . În aceste hotărâri s- a statuat atât în sensul valabilității contractului de vânzare-cumpărare pe care ei l-a încheiat, cât și a faptului că reclamanții nu au făcut dovada "deținerii în mod actual a unui bun", astfel că rămân îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent.
Privind această chestiune din unghiul "despăgubirilor", arătăm că instanța de fond s-a referit la caracterul irevocabil al îndreptățirii reclamanților la echivalentul dreptului lor de proprietate (respectiv măsuri reparatorii înscrise de legea specială), rezultat al hotărârilor judecătorești mai sus enumerate. Nu este vorba despre o acțiune distinctă de stabilire a despăgubirilor. însă faptul că reclamanții au promovat și o atare acțiune, chiar dacă în prezent ea este suspendată, constituie un argument care întărește odată mai mult atât raționamentul la care s-a oprit instanța de fond în cuprinsul Sentinței civile nr. 24237/2012.
În ceea ce privește demersul de comparare a titlurilor, așa cum a menționat și mai sus, dispoziția judecătorească în sensul preluării abuzive a imobilului nu constituie și un titlu actual și valabil al reclamanților care, prin moștenirea după cei doi autori, să înlăture titlul lor. Ea reprezintă doar recunoașterea dreptului reclamanților la restabilirea dreptului de proprietate într-una din formele prevăzute de Legii nr. 10/2001, iar aceasta Ie-a fost recunoscută, în concret, prin efectul hotărârilor judecătorești la care doar în forma obținerii de despăgubiri și nu în natură;
atât timp cât în patrimoniul reclamanților există numai îndreptățirea de a solicita măsurile reparatorii prin echivalent, trebuie constatat că aceștia nu au de fapt un titlu de proprietate care să ne poate fi opus și care să înlăture titlul lor de proprietate;
cât privește valabilitatea titlului lor de proprietate, urmează a se ține cont atât de contractul de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat în limitele și cu respectarea Legii nr. 112/1995 ( a se vedea în acest sens Decizia civilă nr. 1696/R/2004 pronunțată de Curtea de Apel C. în Dosar nr. 11512/2004) cât și de faptul edificării de către ei a extinderii vechii construcții.
Iar sub acest ultim aspect arătă din nou că reclamanții pretind a avea un titlu de proprietate dar pe o construcție ce nu a fost edificată în realitate de antecesorii lor.
Imobilul pentru care se pune în discuție dreptul de proprietate nu mai este identic cu cel ce a fost naționalizat la nivelul anului 1950. La momentul respectiv construcția pe care o pretind acum reclamanții era de fapt o anexă gospodărească, cu destinația de grajd, care numai după preluarea de către Statul Român a fost amenajată ca și spațiu locativ.
După ce intimații au devenit chiriași, iar apoi după ce au cumpărat apartamentul, ei sunt cei care, pe bază de autorizații de construire legal emise, a extins și a înălțat construcția inițială, care astăzi are 6 camere și dependințe, cu totul diferite de cele cel mult 2 încăperi pe care le-a avut cât timp antecesorii reclamanților au exercitat dreptul lor de proprietate. Prin urmare, imobilul este complet diferit de cel preluat iar titlul lor de proprietate trebuie analizat ca drept provenind din cumpărare pentru partea veche a imobilului și drept dobândit prin construire pentru partea nouă.
Cât timp dreptul de proprietate al reclamanților are ca obiect material doar un imobil compus din două camere și anexe, nu se poate susține existența unui titlu bine caracterizat pentru un imobil care în prezent este compus din " la parter, doua camere, 1 bucătărie, 1 cămara de alimente, 1 baie, 1 antreu, 1 verandă, suprafața utilă de 81,73 mp și la mansardă 4 camere, baie, dressing, 2 balcoane, hol, casă scărilor". Dimpotrivă, titlul de proprietate al intimaților este actual, valabil și suficient de bine caracterizat pentru a fi considerat preferabil celui de care se prevalează reclamanții.
Apelul formulat nu este întemeiat nici pe planul revendicării prin comparația de
titluri.
În concluzie, intimatul solicită respingerea apelului în întregime și obligarea reclamanților la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată.
În drept
, au fost invocate prevederile art. 115 rap. la art. 282 și 274 C.pr.civilă.
Analizând apelul, prin prisma motivelor de fapt și drept invocate, a probațiunii administrate și a dispozițiilor legale incidente în materie tribunalul constată următoarele:
Așa cum în mod judicios a reținut instanța de fond, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv Decizia Civilă nr.1696/R/2004 a Curții de Apel C., s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului litigios, însă, totodată, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995 și rectificarea de CF în sensul restabilirii situației anterioare vânzării-cumpărării.
Totodată, tot prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv Decizia nr.7163/18 septembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiției în dosarul civil nr._, s-a respins acțiunea formulată de aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Primarul Mun. C. -N. privind restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii 10/2001(filele 66-68 din dosarul de fond).
În același timp, așa cum rezultă din răspunsurile la interogatoriu(filele 1. din dosarul de fond), precum și din copia acțiunii civile de la filele 113-114 din dosarul de fond, tribunalul reține că reclamanții au contestat dispoziția de restituire prin echivalent, emisă de Primarul Mun. C. -N., procesul fiind suspendat până la soluționarea prezentei cauze.
Din starea de fapt reținută de instanța de fond, rezultă că, bunul imobil din litigiu face parte din categoria imobilelor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, și că, cu privire la acest imobil, a fost urmată de către reclamanți procedura specială instituită de acest act normativ special de reparației.
Sub acest aspect, este de menționat că, Legea nr. 102001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, acoperă sfera tuturor modalităților de preluare, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil. Prin urmare, fac parte din categoria imobilelor ce formează obiectul de reglementare al Legii și imobilele care au fost preluate în perioada de referință a acestui act normativ în temeiul unui titlu nevalabil.
Or, în aceste condiții în care reclamanții apelanți au uzat de prevederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le au asupra imobilului în litigiu, tribunalul apreciază că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe calea unei acțiuni ulterioare de revendicare promovată în condițiile reglementate de dreptul comun.
Pentru asemenea situații legea specială, de care - așa cum am subliniat - reclamanții au uzat, a prevăzut măsuri reparatorii în echivalent, care au fost stabilite prin dispoziția emisă ca urmare a notificării ce a fost promovată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Se reține, sub acest aspect, că, atâta timp cât reclamanții au ales calea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, aceste persoane trebuie să respecte toate principiile instituite de acest act normativ, principii printre care se numără și cel al restituirii în echivalent a imobilelor ce au format obiectul material al unor acte de înstrăinare, precum și cel al asigurării respectării stabilității raporturilor de proprietate formate ca urmare a perfectării unor acte translative de proprietate, încheiate în mod valabil, anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.
Aceste statuări au fost făcute și de instanța supremă prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2009, ce a fost pronunțată în recurs în interesul legii, astfel că, ele se impun instanțelor judecătorești, conform art. 329 din Codul d e procedură civilă.
De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudență sa că nu contravine prevederilor din Convenție respingerea ca neîntemeiată de către instanțele de judecată a unei acțiuni în revendicare introdusă de fostul proprietar în contradictoriu cu chiriașul cumpărător al bunului, argumentată de instanță prin
acordare de preferință titlului de proprietate al chiriașului, consolidat prin buna sa credință de eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat cu privire la calitatea de proprietar al statului asupra bunului litigios.
Or, prin Decizia nr. XXXIII /09 iunie 2009, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,I. a stabilit următoarele: ``În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.``
ul consideră că, în cazul în care au obținut dispoziție cu propunere de despăgubiri, formulând și acțiune în revendicare, reclamanții au încălcat principiul electa una via non datur recursus ad alteram.
Cât timp Legea 10/2001 exprimă voința legiuitorului de a repara prejudiciul adus fostului proprietar prin naționalizare, prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, iar nu prin restituirea în natură a bunului, iar reclamanții au obținut o astfel de reparație, prin emiterea dispoziției primarului, chiar contestată fiind, după parcurgerea procedurii legii speciale aceștia nu se pot prevala în paralel de calea dreptului comun pentru a înlătura prevederile Legii 10/2001, aplicabilă prioritar și a obține, pe o altă cale, restituirea în natură a bunului, deci o dublă reparație, astfel încât
să eludeze legea specială prin aplicarea regulilor din materia revendicării imobiliare.
De altfel, în mod judicios prima instanță a statuat că reclamanților nu li s-a recunoscut un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu și că, deși s-a constatat preluarea fără titlu valabil, nu există un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu
În apelul promovat, reclamanții s-au prevalat de faptul că dreptul lor de proprietate nu s-a transformat irevocabil într-un drept de creanță, însă suspendarea litigiului privind atacarea dispoziției de acordare a despăgubirii nu poate fi imputabilă statului și, în plus, în cauza pilot Atanasiu c/a României s-a stabilit împrejurarea că rămâne la latitudinea statului modalitatea de despăgubire a persoanelor deposedate abuziv de bunurile lor, nefiind imperativă stabilirea unei valori de circulație cu titlu de despăgubire.
În mod pertinent prima instanță a statuat că în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i- au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Or, așa cum am evocat anterior, în ceea ce îi privește pe apelanți nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a apartamentului în litigiu, în virtutea căreia aceștia să se poate prevala de existența unui "bun"; în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului.
De altfel, este de remarcat faptul că, în virtutea hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu și alții contra României, Statul Român a elaborat Legea 165/2013, care poartă girul Curții Europene, din perspectiva unei despăgubiri reale și efective.
Raportat la toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul art.296 C pr civ va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. P. -M. și A. M. împotriva Sentinței civile nr. 24237/2012 din_, pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
În temeiul art.274 C pr civ va obliga apelanții să plătească intimaților T. A. și T. L. suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. P. -M. și A. M. împotriva Sentinței civile nr. 24237/2012 din_, pronunțată în dosarul civil nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Obligă apelanții să plătească intimaților T. A. și T. L. suma de 1200 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din data de_ .
Președinte,
-F. D.
Judecător,
O. -C. T.
Grefier,
C. -G. H.
C.H. 18 Septembrie 2013
Red. A.D./Tehnored. C.H./17 octombrie 2013
Jud. fond. D. C. - JUDECĂTORIA CLUJ-NAPOCA
| ← Decizia civilă nr. 547/2013. Revendicare imobiliară | Decizia civilă nr. 228/2013. Revendicare imobiliară → |
|---|
